((263))

Împăcarea omului cu Dumnezeu - Studiul XI
Spiritul sfânt al Împăcării — Analizarea unor obiecții presupuse

Examinarea unor scripturi aparent contradictorii — Nu stingeți Spiritul — Nu întristați Spiritul sfânt — Spiritul Adevărului — Mângâietorul — Umpluți cu Spiritul sfânt — A minți pe Spiritul sfânt — A ispiti pe Spiritul Domnului — Păcatul împotriva Spiritului sfânt — „Duhul a zis” — „S-a părut bine Duhului Sfânt” — „Opriți de Duhul Sfânt” — „Duhul Sfânt mărturisește” — „Duhul Sfânt v-a pus supraveghetori” — Spiritul sfânt ca învățător — „Ungerea din partea Celui Sfânt” — Spiritul mijlocește cu suspine — Cum mustră Spiritul lumea — „Prin aceasta să cunoașteți Duhul lui Dumnezeu” față de „duhul lui Antihrist”

CA URMARE a traducerii Scripturilor de către trinitarieni (atât a versiunii comune cât și a versiunii revizuite), multe pasaje au fost redate părtinitor sau au fost distorsionate, ceea ce cauzează un dezacord aparent între unele dintre acestea și ceea ce am văzut anterior că este vederea scripturală și rațională asupra subiectului în discuție — că Spiritul sfânt al Tatălui și prin Fiul este Spiritul împăcării în poporul Domnului. De aceea, vom lua acum diferite scripturi — toate la câte ne putem gândi că ar putea face confuzie în mintea multora. Să le examinăm împreună, cu inimile pline de loialitate față de Cuvântul lui Dumnezeu și doritori să fim conduși de Spiritul Adevărului; apoi vom trece la alte faze ale subiectului, care nu pot fi înțelese atât de bine până când aceste obiecții presupuse sunt îndepărtate.

((264))

„Nu stingeți duhul”
1 Tes. 5:19

Cuvântul folosit aici este a stinge, ca atunci când stingi un foc sau stingi o lumină. Cuvântul grecesc redat aici prin „a stinge” apare de opt ori în Noul Testament și în toate celelalte cazuri se referă la stingerea focului sau a luminii. Cu aceasta în minte, să ne amintim că datorită faptului că posedăm Spiritul sfânt sau mintea lui Dumnezeu care ne luminează, noi suntem numiți „lumina lumii” (Mat. 5:14); astfel vedem că apostolul a vrut să spună că dacă suntem ademeniți de spiritul lumii în cele lumești, efectul va fi stingerea în noi a luminii minții sfinte sau a Spiritului lui Dumnezeu și a strălucirii lui de la noi asupra altora. În armonie cu aceasta avem expresia Domnului nostru: „Dacă lumina care este în tine este întuneric [se stinge], cât de mari trebuie să fie întunecimile!” Mat. 6:23.

„Nu întristați pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care ați fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării”

Efes. 4:30

A pecetlui înseamnă a însemna sau a desemna. Copiii acestei lumi pot fi deosebiți prin anumite semne, iar copiii lui Dumnezeu, creaturile noi în Cristos, prin alte semne sau caracteristici. Semnul primei clase este spiritul (mintea, dispoziția, voința) lumii; pecetea sau semnul celeilalte clase este Spiritul (mintea, dispoziția, voința) lui Dumnezeu. Din momentul adevăratei consacrări lui Dumnezeu dovezile, semnele sau pecetluirea, pot fi observate în cuvinte, gânduri și purtare. Aceste semne devin tot mai distincte pe măsură ce mintea cea nouă crește în har, cunoștință și iubire. Cu alte cuvinte, Spiritul (mintea) lui Dumnezeu devine mintea sau spiritul nostru, în măsura în care noi renunțăm la voința sau spiritul uman și ne supunem în toate lucrurile voinței sau Spiritului lui Dumnezeu. Astfel suntem îndemnați să permitem sau să lăsăm să fie în noi acceași minte care era ((265)) și în Cristos Isus Domnul nostru — o minte sau o dispoziție de a face numai voința Tatălui. Ca atare, mintea sau Spiritul nostru nou este sfânt sau îndrumat de Dumnezeu. În textul pe care-l avem în analiză apostolul ne îndeamnă să nu facem nimic ce ar fi o încălcare a legământului nostru — să nu facem nimic ce ar cauza întristare minții noastre noi sau ne-ar vătăma conștiința prin abandonarea datoriei — nimic ce ne-ar leza conștiința ca noi creaturi în Cristos. Nu întristați Spiritul sfânt, mintea lui Dumnezeu din voi, care este pecetea divină a calității voastre de fii.

„Duhul adevărului”

„Duhul adevărului ... nu va vorbi de la Sine, ci va vorbi tot ce va fi auzit și vă va vesti lucrurile viitoare.” Ioan 16:13.

Această scriptură a fost deja analizată la pagina 170, dar aici se cer a fi analizate alte aspecte. Ucenicii, ca evrei și oameni naturali, priveau lucrurile din punct de vedere pământesc, așteptând o eliberare umană și o împărăție pământească în mâinile oamenilor decăzuți. Domnul nostru le vorbise despre Împărăția lui Dumnezeu, dar până atunci nu le explicase că El trebuia să moară, trebuia să-i părăsească și să plece într-o țară depărtată ca să primească autoritatea Împărăției, și să Se întoarcă să stabilească Împărăția și să glorifice pe credincioșii Săi la Sine ca împreună moștenitori în acea Împărăție (Luca 19:12). Consolându-i, dată fiind dezamăgirea stârnită prin declarația Sa, El i-a asigurat că nu vor fi lăsați complet singuri, dar că, după cum Tatăl Îl trimisese pe El să facă o lucrare, tot așa, în timpul absenței Sale, Tatăl va trimite un alt Mângâietor în numele Său sau ca reprezentant al Său pentru acel timp. Ei nu trebuiau să înțeleagă că viitorul Mângâietor trebuia să fie un alt Mesia, sau un învățător diferit; de aceea El spune: „El nu va vorbi de la Sine”; el nu va învăța independent și în dezarmonie cu învățăturile Mele, pe care voi deja le-ați primit, ci „va vorbi tot ce va fi auzit”.

((266))

Adică, acest Mângâietor va fi numai un canal de comunicare între Tatăl și Mine pe de o parte, și voi urmașii Mei credincioși pe de altă parte: Spiritul Adevărului, ca reprezentant al Meu, va dezvolta și vă va aduce în atenție în mod mai deosebit diferite adevăruri pe care Eu vi le-am declarat deja, dar pe care nu sunteți încă pregătiți să le înțelegeți clar — care, de fapt, nu este încă potrivit să le înțelegeți, până când mai întâi voi fi plătit răscumpărarea voastră și Mă voi fi înălțat în prezența Tatălui și o voi fi prezentat înaintea Lui pentru voi. Atunci, în armonie cu planul Tatălui, voi putea, prin acest Mângâietor, să vă comunic lucrurile spirituale, pentru care acum sunteți nepregătiți și la care nu aveți acum dreptul, nefiind făcută ispășirea pentru voi. Și pe măsură ce lucrurile viitoare își vor avea timpul să fie înțelese de voi, acest Spirit al Tatălui, Spiritul Meu, trimis în numele Meu și ca rezultat al lucrării Mele răscumpărătoare, vă va îndruma pas cu pas în înțelegerea deplină a tot ce este necesar și cuvenit să înțelegeți — „El [Spiritul, influența sau puterea sfântă a Tatălui] Mă va preamări, pentru că va lua din ce este al Meu și vă va vesti. Tot ce are Tatăl este al Meu [planurile Sale și ale Mele sunt în unitate perfectă]; de aceea am zis că va lua din ce este al Meu și vă va vesti”.

Prin urmare, voi nu trebuie să așteptați o învățătură nouă, care ar fi subversivă pentru învățăturile Mele, ci mai degrabă o dezvoltare și instruire în continuare în privința învățăturilor Mele; pentru că toate învățăturile viitorului Mângâietor vor fi în armonie cu ale Mele și sunt intenționate să vă arate mai deplin că Eu sunt Mesia. Nu trebuie nici să vă îndoiți de învățăturile acestui Mângâietor, pentru că el este însuși Spiritul Adevărului și vine de la Tatăl. Acest Spirit al Adevărului va fi mesagerul Meu ca să vă comunice doctrinele Mele și vă va arăta lucrurile viitoare. Ioan 16:13.

Și așa este: Spiritul Adevărului arată Bisericii în timpul Veacului Evanghelic tot mai mult în privința suferințelor lui Cristos și a necesității ca fiecare membru al „corpului” să aibă parte de ele, și a cărării pe care să mergem în urmele ((267)) Răscumpărătorului și Domnului nostru: arătându-ne și înălțimea slavei răsplății Sale și privilegiul nostru de a deveni „moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim și slăviți împreună cu El”. Iehova, Tatăl tuturor, este Autorul întregului adevăr, și ca atare tot ceea ce am primit de-a lungul acestui veac a venit de la El, de la care vine orice dar bun și desăvârșit. El la trimis prin mijloace pregătite cu mult timp în urmă — prin învățăturile profetice și tipice din trecut, deschise nouă prin cuvintele inspirate ale Domnului nostru Isus și ale apostolilor Săi inspirați: iar prin primirea Spiritului sfânt în inimile noastre și prin conduita în armonie cu Cuvântul și planul Tatălui, noi suntem făcuți în stare să apreciem lucrurile pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei careL iubesc, și să umblăm prin credință, nu prin vedere.

„Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care Tatăl Îl va trimite În Numele Meu”

Ioan 14:26

Am examinat deja acest cuvânt înșelător „duh” (pag. 169), dar acum observăm declarația că Duhul sfânt va fi trimis de Tatăl, ceea ce arată că acesta este o infuență sau o putere complet sub controlul Tatălui, și nu este o altă ființă egală în putere și slavă, așa cum susțin crezurile oamenilor în mod greșit. Toate puterile lui Dumnezeu sunt pe deplin sub controlul Său, după cum puterile noastre sunt sub controlul nostru, și ca atare avem declarația că Tatăl va trimite Spiritul Său, sau, cum a exprimat profetul: „Voi pune Duhul Meu în voi”. Mai mult, se spune despre Spiritul sfânt că a fost trimis în numele lui Isus — întocmai cum un servitor este trimis în numele stăpânului său și nu în propriul său nume. Aici avem o altă contrazicere a teoriei nescripturale despre trei Dumnezei egali în putere și slavă. Aici este clar declarată superioritatea Tatălui: Spiritul sfânt este Spiritul, puterea, influența Tatălui trimisă la cererea și în numele Răscumpărătorului nostru Isus. De ce în numele lui Isus? Fiindcă întreaga lucrare de ((268)) răscumpărare și restabilire a păcătoșilor, întreaga lucrare a Împăcării fusese încredințată Fiului, iar Spiritul sfânt al Tatălui este calea prin care lucrează Fiul în acordarea binecuvântărilor cumpărate cu sângele Său prețios.

Când Spiritul sfânt al Tatălui a venit peste Domnul nostru Isus la botezul și consacrarea Sa, a fost într-adevăr o mângâiere, o mare binecuvântare, dar ea a însemnat totuși pentru El sacrificarea oricărui scop și a oricărei speranțe pământești în executarea planului divin. Dacă Domnul nostru ar fi gândit altfel, dacă Și-ar fi urmărit propria voință și propriile interese, îndrumarea Spiritului sfânt în loc să fie mângâietoare pentru El, ar fi fost neliniștitoare; inima Sa ar fi fost plină de insatisfacție, nemulțumire și răzvrătire. Și la fel este și cu poporul Domnului: cu cât omul natural discerne mai mult din mintea Domnului, cu atât devine mai nefericit și mai neconfortabil, pentru că aceasta este în conflict cu spiritul, mintea sau voința sa și îl mustră. Dar „creația nouă în Hristos”, a cărei voință este moartă și care caută să cunoască voia Tatălui și s-o facă — pentru ea înțelegerea clară a voinței și planului Tatălui și conducerea providenței divine în legătură cu instrucțiunea Cuvântului divin sunt într-adevăr mângâietoare — aducând pace, bucurie și mulțumire, chiar în mijlocul necazurilor și persecuțiilor. În armonie cu acest gând este și declarația apostolului în privința Cuvântului adevărului, al cărui Spirit trebuie primit și apreciat pentru a aduce mângâiere. El spune: „Și toate câte au fost scrise mai înainte au fost scrise pentru învățătura noastră, pentru ca, prin răbdarea și prin mângâierea pe care le dau Scripturile, să avem nădejde”. Rom. 15:4.

„Umpluți de Duh Sfânt”

„Și toți au fost umpluți cu Duh Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” Fapt. 2:4.

Acest text descrie o dublă lucrare a Spiritului sfânt: 1) Mintea, dispoziția, Spiritul lui Dumnezeu a lucrat în ucenici ((269)) ca Spirit al înfierii, aducându-le inimile în strânsă simpatie și legătură cu Tatăl și cu Răscumpărătorul glorificat. 2) Spiritul sau puterea sau influența sfântă a lui Dumnezeu a acționat asupra lor de asemenea, conferindu-le daruri miraculoase speciale ca o mărturie pentru lume și pentru stabilirea Bisericii. În timp ce ar fi extrem de irațional să ne gândim la un Dumnezeu care ar intra personal într-un om, și încă mai irațional să ne gândim la un Dumnezeu care ar intra personal într-o sută, o mie sau un milion de oameni, nu există nici cea mai ușoară urmă de irațional în gândul că puterea Celui Preaînalt, puterea, influența lui Iehova ar putea fi în sau peste sute, mii sau milioane, fără ca în vreun fel să afecteze prezența personală a lui Iehova pe tronul universului.

A minți pe Duhul sfânt

„Dar Petru i-a zis: «Anania, pentru ce ți-a umplut Satan inima ca să minți pe Duhul Sfânt și să ascunzi o parte din prețul moșioarei?»” Fapt. 5:3.

Satan i-a umplut inima lui Anania în același mod în care Dumnezeu umple inimile poporului Său; prin Spiritul Său, influența Sa. Spiritul lui Satan este un spirit de lăcomie și egoism, care nu ezită să înșele pentru a-și îndeplini scopurile. Petru, care fusese făcut primitorul unui dar special de „deosebire a duhurilor”, a putut citi mintea, a putut citi inima și a putut vedea că Anania și Safira acționau necinstit, pretinzând a face ceea ce în realitate nu făceau. În legătură cu aceasta se va observa că apostolul folosește cuvintele „Dumnezeu” și „Duhul sfânt” alternativ, spunând în versetul 3 că ei mințiseră pe Duhul sfânt, iar în versetul 4 că ei mințiseră pe Dumnezeu. Ideea este aceeași. Spiritul sfânt al lui Dumnezeu, acționând prin apostoli, a fost reprezentantul lui Dumnezeu, foarte convingător; și, prin urmare, mințind pe apostoli care reprezentau pe Dumnezeu și Spiritul Său sfânt, Anania și Safira mințeau pe Dumnezeu, mințeau Spiritul sfânt al lui Dumnezeu, al cărui agent și reprezentant era Petru.

((270))

A ispiti pe Duhul Domnului

„Atunci Petru i-a zis [Safirei]: «Cum de v-ați înțeles între voi să ispitiți pe Duhul Domnului?»” Fapt. 5:9.

Aceasta trebuie înțeleasă ca și cea de mai sus, dar același Spirit este numit aici „Duhul Domnului”, prin care apostolii înțelegeau probabil al Domnului Isus. Putem vedea imediat caracterul rațional și al acesteia. Spiritul Tatălui, Spiritul sfânt, a fost în mod special în Biserică, reprezentantul Domnului sau Capului Bisericii — lucrând prin mintea „corpului” Său — în acest caz prin apostolul inspirat și pus în mișcare de spirit.

Păcat împotriva Spiritului sfânt

„Oricui va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu îi va fi iertat, nici în veacul acesta, nici în cel viitor.” Mat. 12:32.

Ideea dedusă în general din această declarație de către cei care consideră că Spiritul sfânt este un Dumnezeu personal, separat și deosebit de Tatăl și de Fiul, este că Spiritul sfânt este un personaj mult mai important decât Tatăl sau Fiul. Dar după cum am văzut, Scripturile nu recunosc nicăieri mai mult decât un Dumnezeu, Tatăl, de la care sunt toate lucrurile, iar El este deasupra tuturor, și un Domn, Isus Cristos, prin care sunt toate lucrurile, iar El este alături de Tatăl, înălțat la acea poziție prin puterea Tatălui. Spiritul sfânt a fost de la Tatăl și prin Fiul, și ca atare n-ar putea fi superior lor dacă ar fi o persoană; dar am văzut că Spiritul sfânt nu este o persoană, ci mai degrabă este Spiritul unei persoane sau ființe, Spiritul Domnului, influența Sa, puterea Sa, și în acest sens al cuvântului este El Însuși, reprezentantul întregii Sale înțelepciuni, maiestăți, puteri și iubiri. Să vedem deci, ce înseamnă acest pasaj.

Din context vedem că Domnul nostru Isus tocmai Își folosise această putere divină, sau Spirit sfânt conferit Lui de către Tatăl, ca să scoată afară un demon. Fariseii care au ((271)) văzut minunea și n-au putut-o nega, au căutat să-i răstoarne forța pretinzând că a fost făcută cu putere satanică. În răspunsul dat, Domnul nostru a negat în mod clar că puterea pe care a folosit-o era a Sa proprie, și a susținut că era puterea sau influența divină, spunând: „Eu scot afară demonii cu Duhul lui Dumnezeu”. Apoi El a mustrat pe farisei pentru că erau așa de răutăcioși încât atribuiau unei surse rele ceea ce nu puteau să nege că era o lucrare bună și nu era însoțită de nici cea mai mică dovadă de păcat, egoism sau chiar ambiție. El îi numește neam de vipere, atât de fixați în tradiția bisericii lor încât mintea lor era orbită față de cele mai simple și mai evidente adevăruri. Era cu totul evident că puterea sau influența care posedase pe cel atins de suferință era diavolească, rea; și că orice putere care o înlătura trebuia să fie în dezarmonie cu acea dispoziție rea, așa că acești învățători nu erau de scuzat când pretindeau, fără nici o cauză, că minunea era făcută cu puterea lui Satan.

Domnul nostru a arătat mai departe că, deși ei nu huliseră intenționat pe Iehova și nici nu-L huliseră în mod special pe El, ei huliseră împotriva puterii sfinte sau împotriva Spiritului care lucra în El. Să-L fi înțeles greșit și să-L fi prezentat într-o lumină falsă pe Dumnezeul cel nevăzut, pentru ei ar fi fost o ofensă mult mai ușoară; și să fi vorbit rău despre Domnul nostru Isus și să-I fi denaturat motivele, pretinzând că El încerca numai să uzurpe un tron și să Se înalțe la putere, ar fi fost de asemenea o ofensă relativ ușoară — măsurând motivele Lui după propria lor ambiție egoistă și mândrie. Dar conduita lor a fost mai rea: după ce au fost martorii manifestării puterii divine în facerea unei fapte bune pentru a elibera pe un semen de-al lor de sub puterea diavolului — a huli această putere sfântă însemna un grad de răutate și de animozitate a inimii mai adâncă decât ar fi implicat vreuna din celelalte ofense.

Domnul nostru le-a arătat că în ignoranța și orbirea lor se poate să-L fi interpretat greșit pe El, cuvintele Sale, eforturile ((272)) Sale; și în aceeași orbire se poate să fi interpretat greșit multe din procedurile lui Dumnezeu și să fi vorbit rău despre ele; dar odată ce au fost martorii puterii lui Dumnezeu, în contrast direct cu puterea diavolului, faptul că au vorbit rău de ea sugera negreșit că inimile lor erau într-o stare cât se poate de nesfântă. Păcatele din ignoranță le pot fi iertate oamenilor — le vor fi iertate oamenilor — pentru că ignoranța a venit prin cădere, și pentru toți cei care au avut parte de cădere și de blestemul ei a fost plătită o răscumpărare. Dar păcatele împotriva manifestărilor clare ale harului divin nu pot fi atribuite slăbiciunilor cărnii și eredității, ci trebuie să fie puse în socoteală ca răutate voită a inimii, care este de neiertat.

Răul voit, intenționat, nu va avea niciodată iertare — nici în veacul acesta, nici în veacul viitor. Propunerea lui Dumnezeu nu este să forțeze pe oameni la armonie cu El, ci după răscumpărarea lor, El le va da tuturor o ocazie să vină la cunoștința adevărului și să vadă bunătatea lui Dumnezeu prin lucrarea Spiritului Său sfânt: oricine va continua atunci în dezarmonie cu aranjamentul divin, se va dovedi un păcătos cu voia, un împotrivitor cu bună știință al puterii sfinte a lui Dumnezeu — pentru aceștia Domnul nu mai are alte prevederi de har.

Dacă fariseii și cărturarii au ajuns sau nu la o apreciere destul de clară a puterii sfinte a lui Dumnezeu ca să-i facă pasibili de Moartea a Doua, pentru că au discreditat-o, ca fiind o putere rea, nu putem judeca. Noi nu putem judeca, fiindcă nu le putem citi inima și fiindcă Domnul nostru n-a declarat deplin chestiunea în legătură cu aceasta. Dacă am fi siguri că au păcătuit împotriva luminii clare, au păcătuit deplin împotriva puterii lui Dumnezeu, n-am putea avea nici o speranță pentru ei, ci numai să așteptăm ca ei să piară în Moartea a Doua, ca unii care au respins cu voia harul lui Dumnezeu. Dar dacă ei n-au primit suficientă lumină și cunoștință, suficient contact cu puterea sfântă a lui Dumnezeu ca să constituie pentru ei o încercare deplină, ei vor trebui să ajungă în cele din urmă la o astfel de încercare deplină, înainte de a putea suferi o pedeapsă deplină — Moartea a Doua.

((273))

Dar orice păcat împotriva Spiritului sfânt, împotriva luminii și cunoașterii clare a puterii divine, este de neiertat, fiindcă este cu voia. Dacă este păcat cu voia împotriva unei măsuri de lumină, atunci vor urma inevitabil „lovituri”, pedeapsă; dacă este păcat cu voia împotriva unei măsuri mai mari de lumină și împotriva unei favori mai mari în legătură cu puterea sfântă a lui Dumnezeu, atunci va fi o măsură mai mare de lovituri; dar dacă încălcarea implică o concepție clară a ceea ce este corect și greșit, și o împotrivire deplină, cu bună știință, puterii sfinte a lui Dumnezeu, ar însemna distrugere veșnică, Moartea a Doua, plata deplină a păcatului. Iertarea păcatelor asigurată de răscumpărare acoperă păcatele din neștiință sau slăbiciunile rezultate din cădere, și nu păcatele personale, cu voia, deliberate, împotriva luminii. Noi însă nu trebuie să uităm că în multe păcate care conțin o măsură de voință se combină și o măsură de slăbiciune sau de necunoștință a principiilor corecte, sau a ambelor. În măsura necunoștinței și a slăbiciunii, orice păcat se poate ierta prin harul lui Dumnezeu în Cristos — prin credință și prin acceptarea ispășirii Sale; și în măsura în care un păcat este voit, intenționat, acesta este de neiertat — trebuie să fie ispășit prin pedeapsă — „lovituri”, atâta vreme cât păcatul conține în el unele aspecte care se pot ierta; moartea, distrugerea, când nu se poate găsi în păcat nici un aspect care se poate ierta.

Astfel văzute lucrurile, orice păcat cu voia este păcat împotriva luminii, păcat împotriva Spiritului sfânt al adevărului — și astfel de păcat nu are niciodată iertare.

„Duhul a zis lui Filip: «Du-te Și ajunge carul acesta!»”

Fapt. 8:29

Nimic asociat cu aceste cuvinte și nici cu contextul nu pare să implice necesitatea unui alt Dumnezeu. Dimpotrivă, toate cerințele sunt împlinite și armonia cu restul scripturilor este menținută când înțelegem că Domnul, prin Spiritul, influența, puterea Sa, a îndrumat și a instruit pe Filip să se apropie de carul famenului. În ce mod a fost îndrumat Filip ((274)) de Spiritul sfânt, nu suntem informați și ar fi neînțelept să speculăm. Dumnezeul nostru are la dispoziția Sa mijloace nelimitate pentru a comunica dorințele Sale poporului Său. Compară cu versetul 39.

„Duhul i-a zis: «Iată, trei bărbați te caută»”

Fapt. 10:19

La aceasta se aplică același răspuns ca și la obiecția precedentă. Nu are nici o importanță pentru noi cum i s-a adresat lui Petru puterea, influența, Spiritul lui Dumnezeu, dându-i această informație. Este suficient să știm că Domnul l-a îndrumat pe apostol, și încă în așa mod încât el a discernut clar și corect, după cum se arată în restul narațiunii.

„Duhul Sfânt a zis: «Puneți-Mi deoparte pe Barnaba Și pe Saul pentru lucRarea la care i-am chemat»”

Fapt. 13:2

Aici, ca și în alte cazuri, Spiritul sfânt folosește forma de exprimare personală și masculină, conform textului nostru. La aceasta nu se poate găsi desigur nici o obiecție, deoarece Dumnezeu folosește peste tot forma de exprimare personală și masculină în privința Sa. Nu este mai puțin potrivit aici, vorbind despre puterea lui Iehova și despre informația pe care El a dat-o. În ce mod Spiritul sfânt a comunicat, „a zis” sau a indicat punerea deoparte a lui Pavel și a lui Barnaba, nu suntem informați. Știm însă că toți din poporul consacrat al Domnului sunt chemați prin Spiritul Său să fie administratori sau slujitori ai adevărului, și conform capacităților și ocaziilor lor, ei trebuie să fie slujitori credincioși și activi. Spiritul le spune tuturor acestora prin chemarea generală: „De ce stați aici toată ziua fără lucru? ... Duceți-vă și voi în via mea”. Iar capacitatea specială și ocazia favorabilă ar trebui recunoscute ca o chemare specială a Domnului la mai multă lucrare publică în serviciul adevărului. Dar deși talentele posedate de Pavel și de Barnaba ar trebui considerate că au accentuat chemarea ((275)) generală a Spiritului către ei, să facă servicii pentru care aveau talente speciale, este cu totul posibil ca Spiritul sfânt să fi folosit cu acea ocazie unul dintre „darurile” care erau atunci operative în Biserică — darul prorociei — pentru a indica voia Domnului în privința lui Pavel și a lui Barnaba, deoarece citim: „În biserica din Antiohia erau niște proroci”. Fapt. 13:1.

Să nu uităm însă cuvintele apostolului către Galateni (1:1) în privința chemării sale la slujire. El declară că autoritatea sa a venit de la Tatăl și de la Fiul, dar ignoră cu totul faptul că Spiritul sfânt ar fi un alt dumnezeu și egal cu Dumnezeu, când spune: „Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos și Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat dintre cei morți”. Dacă Spiritul sfânt ar fi o persoană, dacă ar fi chiar Dumnezeu, a cărui providență specială este să numească pe slujitorii adevărului (și aceasta este pretenția generală), o astfel de omitere de a menționa Spiritul sfânt ar fi necorespunzătoare, irațională; dar când avem înțelegerea corectă despre Spiritul sfânt, și anume, că este Spiritul, influența, puterea sau autoritatea Tatălui și a Fiului, sau a ambilor unită, fiindcă scopurile lor sunt una, atunci totul este armonios și rațional.

„Căci s-a părut bine Duhului Sfânt și nouă”

Fapt. 15:28

Apostolii s-au adunat într-o conferință, ca să răspundă la întrebările Bisericii din Antiohia cu privire la obligațiile celor care nu erau evrei prin naștere, față de Legământul Evreiesc sau al Legii. Hotărârea la care s-a ajuns a fost, după cum suntem asigurați, nu numai judecata apostolilor, ci pe lângă aceasta, judecata lor a fost confirmată în oarecare fel de către Domnul, și ei au avut dovada că hotărârea lor era gândul Domnului, Spiritul Domnului, voința Domnului.

Apostolul Iacov, vorbitorul principal al consiliului, dă o sugestie în privința felului cum a fost recunoscută atunci voința, gândul lui Dumnezeu: iar noi găsim că aceeași metodă este recomandată întregii Biserici și este folosită de ((276)) credincioșii de acum, și anume, prin cercetarea Scripturilor în lumina Providenței divine. El deduce gândul Domnului asupra acestui subiect, prin aceea că aruncă o privire retrospectivă asupra îndrumării providențiale speciale a lui Petru — care a fost trimis la Corneliu, primul convertit dintre neamuri — el urmărește aceasta apelând la o profeție neîmplintă, pe care o citează. El și toată Biserica au acceptat concluzia trasă din acestea ca învățătura Spiritului sfânt. Examinați Fapte 15:13-18.

„Opriți de Duhul Sfânt să predice cuvântul în Asia”

Fapt. 16:6

Aici forma de exprimare ar părea să implice ideea comună, că Spiritul sfânt este o persoană și ea a vorbit și a interzis etc. Însă o examinare a acestui text în lumina contextului său arată că este în deplin acord cu tot ceea ce am văzut cu privire la acest subiect: întărind ideea că Spiritul sfânt este influența sau puterea sfântă a lui Iehova Dumnezeu și a Domnului nostru Isus Cristos, prin care voința Tatălui și a Fiului sunt aduse în atenția consacraților — oricare ar fi procesul. Nu suntem informați cum anume li s-a interzis apostolilor și însoțitorilor săi să facă lucrarea de propovăduire în Asia, dar se pare că ei au fost împiedicați sau nu li s-a permis să meargă în Asia — împrejurări nefavorabile oprindu-i. Nu contează însă cum au fost împiedicați; învățătura este că Dumnezeu Însuși Își conducea lucrarea și că îndrumarea și cursul apostolilor era o chestiune de supraveghere divină; ei erau îndrumați de Spiritul Domnului; El a folosit putere nevăzută pentru a-i îndruma ca slujitori ai Săi.

În orice caz, putem fi siguri că îndrumarea Domnului a fost mai mult decât o simplă impresie mintală a apostolului. Contextul ilustrează unul din modurile de conducere ale Spiritului în astfel de chestiuni: lui Pavel i s-a arătat noaptea o viziune. Un om din Macedonia sta în picioare și îl ruga zicând: Treci în Macedonia și ajută-ne! După viziunea aceea au căutat ((277)) îndată să se ducă în Macedonia, căci înțelegea că Domnul îi cheama să le vestească Evanghelia (vers. 9). Aceste diferite procedee ne arată că metodele prin care în zilele acelea Dumnezeu a dat învățătură și a condus n-au fost atât de diferite de cele pe care le folosește acum în îndrumarea slujitorilor Săi. Și toate aceste instrucțiuni indirecte, nepersonale, sunt descrise în mod corect ca venind de la sau prin Spiritul sfânt, influența sau puterea Domnului. Dacă un înger ar fi predat mesajul, ca și lui Petru în închisoare (Fapt. 5:19; 12:7), sau dacă Domnul nostru i s-ar fi adresat personal lui Pavel, cum a făcut când era pe drum spre Damasc (Fapt. 9:4; 1 Cor. 15:8), acest lucru nu ar fi pus pe seama Spiritului sau puterii sfinte a Domnului, ci pe seama Domnului Însuși sau a îngerului.

„Duhul Sfânt îmi mărturisește în fiecare cetate că mă așteaptă lanțuri și necazuri.”

Fapt. 20:23

Aici nimic nu cere ideea că Spiritul sfânt ar fi o persoană. Dimpotrivă, ca o ilustrare a mijloacelor prin care voința sau Spiritul sfânt al lui Dumnezeu l-a informat pe Pavel despre lanțurile care-l așteptau în Ierusalim, să remarcăm relatarea despre una din aceste ocazii de mărturie în Cezareea. În Biserica din locul acela era un proroc numit Agab, care avea darul prorociei obișnuit pe timpul acela. Relatarea este: „Agab ... a venit la noi. A luat brâul lui Pavel, și-a legat picioarele și mâinile și a zis: «Iată ce zice Duhul Sfânt: Așa vor lega iudeii în Ierusalim pe omul acela al cui este brâul acesta și-l vor da în mâinile neamurilor»” (Fapt. 21:11). Prietenii de cauză au încercat mai întâi să-l convingă pe apostol să nu meargă la Ierusalim, dar el a hotărât că nu va interveni sub nici o formă în programul Domnului cu privire la el, declarând că, dimpotrivă, el era gata nu numai să fie legat, ci și să moară în Ierusalim pentru numele Domnului Isus. (Să se observe că apostolul nu s-a referit la Spiritul sfânt — că el era dispus să moară pentru numele Spiritului sfânt.)

((278))

Când prietenii din Cezareea au văzut fermitatea apostolului au zis: „Facă-se voia Domnului!” Astfel, în fiecare caz, mărturia Spiritului sfânt a fost acceptată de Biserica timpurie, ca fiind numai voința Domnului nostru Isus, a cărui voință era și voința Tatălui. Fapt. 21:10-14.

Duhul Sfânt a pus pe unii episcopi

„Luați seama dar la voi înșivă și la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriți biserica lui Dumnezeu.” Fapt. 20:28.

Aceste cuvinte au fost adresate Bătrânilor Bisericii din Efes. Apostolul le atrage aici atenția asupra faptului că poziția lor de slujitori ai adevărului în Biserică nu era numai o numire proprie, nu era numai o numire sau o recunoaștere de către Biserică, dar că Domnul lucrase prin Spiritul Său sfânt în această chestiune a alegerii lor. El voia ca ei să-și dea seama că toată autoritatea funcției lor avea în vedere faptul că era recunoscută divin, iar ei erau slujitori ai Bisericii prin numirea Domnului, prin Spiritul sau influența Sa sfântă care a îndrumat, a condus și a supravegheat în problema alegerii lor. Tot astfel, în alt loc, apostolul spune adresându-se Bisericii, nu lumii: „Și fiecăruia [care este în Cristos] i se dă manifestarea Duhului spre folosul tuturor ... Dumnezeu a rânduit în biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învățători ... sunt felurite lucrări, dar este același Dumnezeu, care lucrează totul [toate lucrurile] în [printre] toți”. 1 Cor. 12:7, 28, 6.

În această declarație apostolul arată că numirea tuturor slujitorilor Bisericii este de la Dumnezeu, prin manifestarea Spiritului Său sfânt — și nu este o lucrare a Spiritului sfânt separată și independentă de Tatăl și de Fiul. Dumnezeu prin Cristos supraveghează afacerile poporului Său, Biserica, prin Spiritul Său — puterea Sa sfântă care lucrează în mod atotputernic și atotștiutor — în tot universul Său. Aceasta contrazice ideea că Spiritul sfânt este o altă persoană și arată că lucrarea a fost realizată de către Domnul prin Spiritul Său sfânt. Acei bătrâni ai Bisericii se consacraseră ((279)) slujirii Domnului și au fost aleși să fie slujitori, învățători, bătrâni ai Bisericii, datorită potrivirii speciale și talentului lor sub îndrumarea Spiritului sfânt — în acord cu voința sau Spiritul sau gândul sau scopul lui Dumnezeu. Și cu toate că au fost chemați la acea funcție prin intermediul oamenilor, ei au acceptat slujba ca fiind prin îndrumare și numire din partea lui Dumnezeu, și urmau să considere responsabilitățile poziției lor în conformitate cu aceasta.

Spiritul sfânt ca Învățător

„Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. ... Și vorbim despre ele nu prin cuvinte învățate de la înțelepciunea omenească, ci cu cele învățate de la Duhul.” 1 Cor. 2:10, 13 și contextul.

Această scriptură, după cum am sugerat deja, dovedește că atunci când copiii lui Dumnezeu primesc Spiritul sfânt sau mintea lui Dumnezeu, acesta îi pregătește sau le dă capacitatea mintală să înțeleagă planul Său. Numai venind în deplină armonie cu Dumnezeu, prin Cuvântul adevărului Său și prin spiritul sau prin înțelesul adevărat al acestui Cuvânt, suntem noi făcuți capabili să înțelegem lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Se va observa că aici apostolul compară „Duhul care vine de la Dumnezeu”, care lucrează în noi, cu „duhul lumii”, care locuiește în omul firesc și-l influențează. Cât este de clar că spiritul lumii nu este o persoană, ci o minte sau dispoziție sau influență lumească! La fel Spiritul lui Dumnezeu în poporul Său nu este o persoană, ci mintea sau influența sau dispoziția lui Dumnezeu în ei.

„Lucrurile Duhului lui Dumnezeu”

„Dar omul natural nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; și nici nu le poate cunoaște, pentru că ele se înțeleg duhovnicește.” 1 Cor. 2:14.

Aceasta este o afirmație foarte convingătoare și în deplină armonie cu tot ce am văzut. Omul plin de spiritul lumesc este ((280)) în aceeași măsură nepregătit să vadă și să aprecieze lucrurile adânci, ascunse, glorioase ale lui Dumnezeu — „lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”. Aceste lucruri adânci, sau cum le numește Domnul, „mărgăritare”, nu sunt pentru cei cu dispoziție de porc, pentru cei egoiști, plini de spiritul acestei lumi, ci pentru cei care s-au curățat prin spălarea apei prin Cuvânt, care au fost aduși aproape de Domnul prin credință în sângele prețios și au fost sfințiți, s-au consacrat deplin Domnului. Acestora Dumnezeu are plăcerea să le descopere lucrurile Sale adânci, da, toate bogățiile harului Său, pas cu pas — pe măsură ce diferitele puncte ale adevărului devin „hrană la timp”.

Aceasta este o probă foarte hotărâtoare, după cum toți își vor da seama. Ea face deosebire strictă între omul decăzut și noua creatură, cel spiritual. Oricine este orb față de adevărurile spirituale mai adânci, în mod sigur îi lipsește mărturia sau dovada menționată aici ca dovadă a stării sale de fiu, a relației sale cu Tatăl ceresc și a fidelității sale în asemenea relație. Cei care sunt indiferenți față de lucrurile menționate de apostol aici, „lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”, au în aceste cuvinte o sugestie, că motivul indiferenței lor este că le lipsește Spiritul Domnului. Și totuși, am cunoscut pe unii care au declarat că sunt învățători în biserică, unii care nu numai că și-au recunoscut ignoranța în privința acestor lucruri, dar care s-au lăudat cu acea ignoranță. Prin aceasta ei spun că n-au mintea lui Dumnezeu, că nu cunosc planurile Lui, și de aceea nu pot avea mult din Spiritul Său, Spiritul adevărului — și în aceeași măsură nu pot avea mult din adevăr. Aici este dată proba posesiei de către noi a Spiritului și a capacității noastre de a discerne și a aprecia lucrurile lui Dumnezeu, care sunt ascunse de cei lumești — „nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său”.

Ungerea din partea Celui Sfânt

„Dar voi aveți ungerea din partea Celui Sfânt și știți toate.”

Ungerea pe care ați primit-o de la El rămâne în voi și nu aveți ((281)) nevoie să vă învețe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învață despre toate și este adevărată și nu este o minciună, rămâneți în El, după cum v-a învățat ea.” 1 Ioan 2:20, 27.

Acest cuvânt „ungere” amintește celor care studiază Biblia în mod inteligent, despre untdelemnul sfânt al ungerii turnat pe capul fiecărui succesor în funcția de Mare Preot și Împărat în Israel. După cum poporul Israel a fost un tip al adevăratului „Israel al lui Dumnezeu”, tot așa preoții și împărații lor, fiecare a fost un tip al lui Cristos, Marele Preot și Împărat antitipic. Și după cum preoții și împărații lor au fost unși cu „untdelemnul pentru ungerea sfântă”, ca o instalare în funcție, tot așa Domnul nostru Isus a fost uns cu Spiritul sfânt la consacrarea Sa. El a devenit astfel Cristosul — unsul lui Iehova.

Biserica aleasă va fi o „preoție împărătească” (împărați-preoți) subordonată Domnului și Capului lor — „mădularele trupului Celui Uns [lui Cristos]”. Spiritul sfânt al ungerii care a venit peste Domnul nostru Isus la botezul Său în Iordan, și cu „toată autoritatea ... în cer și pe pământ” când a fost înviat dintre morți prin Spiritul sau puterea sfântă a Tatălui (Mat. 28:18; Efes. 1:19, 20), El, cu aprobarea Tatălui, l-a „turnat” sau l-a vărsat ca uleiul antitipic al ungerii peste reprezentanții Bisericii Sale la Cincizecime. Atunci (având tipul în minte) uleiul ungerii a trecut de la „Cap” la „trupul” Său, Biserica, iar de atunci încolo cei credincioși, rămânând în corp, au fost recunoscuți în Cuvântul divin ca „aleșii” lui Dumnezeu, unși de El (în Cristos) să conducă și să binecuvânteze lumea după ce mai întâi sunt „învățați de Dumnezeu” sub îndrumarea Spiritului ungerii.

Semnificația cuvântului ungere (și a originalului în greacă, chrisma) este netezime, gresare cu ulei, lubrifiere. Conform obiceiului, cuvântul mai dă și ideea de mireasmă, parfum. Cât de frumos și de convingător reprezintă acest cuvânt efectul influenței lui Dumnezeu spre bunătate, asupra celor care vin sub această ungere antitipică — spre sfințenie, blândețe, răbdare, amabilitate frățească — spre iubire! Ce parfum dulce, ((282)) curat, aduce această ungere a Spiritului sfânt al iubirii tuturor acelora care o primesc! Oricât de urât, necioplit sau grosolan sau ignorant ar fi omul din afară, „vasul de lut”, ce repede se împărtășește din influența îndulcitoare și curățitoare a comorii „inimii noi”, a voinței noi dinăuntru — unsă cu Spiritul sfânt și adusă în armonie cu „tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit!” Filip. 4:8.

Cuvântul „ungere” este în deplină armonie cu ideea corectă despre Spiritul sfânt — că el este o influență de la Dumnezeu, o putere nevăzută de la Dumnezeu, exercitată prin poruncile Sale, făgăduințele Sale, sau altfel, cum I S-ar părea potrivit Celui atotînțelept și atotputernic. Acest cuvânt desigur nu dă ideea de persoană. Cum am putea fi unși cu o persoană?

Dar poate cineva ar sugera că în expresia „ungerea din partea Celui Sfânt”, nu ungerea, ci Cel Sfânt reprezintă Spiritul sfânt. Noi răspundem, nu; Cel Sfânt este Tatăl. Petru, descriind binecuvântarea Cincizecimii, spune că aceasta a fost „turnată” sau vărsată — ca uleiul ungerii, dar nu cum s-ar spune despre o persoană care ar fi trimisă. El a zis, vorbind despre Isus: „Primind de la Tatăl făgăduința [din Ioel] Duhului Sfânt, a turnat ce vedeți și ce auziți” — această putere sau influență miraculoasă care se manifestă în diferite feluri: în gânduri înviorătoare, în limbi de foc și în diverse limbi vorbite de oameni fără carte. Din nou, profeția lui Ioel a fost: „Voi turna Duhul Meu”. Poate cineva pretinde că aceasta ar fi o exprimare potrivită în privința unei persoane? Că persoana a fost dată de către Tatăl Fiului și că ea a fost turnată sau vărsată și văzută și auzită cum spune în expresia „ce vedeți și ce auziți”? Desigur că nu. Și desigur că astfel de exprimare ar fi lipsită de respect, dacă ar fi aplicată la o treia persoană dintr-o treime de Dumnezei „egali în putere și slavă”.

Însă punctul care izbește pe fiecare, fiind cel mai uimitor, este că acei care au această ungere „știu toate”. Câți din poporul Domnului au fost absolut siguri că n-au „știut toate” și prin urmare s-au îndoit că au primit ungerea Spiritului ((283)) sfânt! Cum se simplifică însă problema când este tradus: „Voi aveți o ungere din partea Celui Sfânt și toți o știți!”* Da, întradevăr; toți copiii adevărați ai lui Dumnezeu cunosc foarte bine deosebirea între mintea sau inima sau voința naturală și inima nouă, mintea nouă, dispoziția nouă, stăpânite de iubire și dreptate.


*Cuvântul „toate” este omis în cele mai vechi manuscrise grecești.


Și câți dintre cei mai buni și mai smeriți copii ai lui Dumnezeu n-au citit cu uimire cuvintele: „Ungerea pe care ați primit-o de la El rămâne în voi și nu aveți nevoie să vă învețe cineva!” Vai, au zis ei, noi n-am primit o astfel de ungere, căci noi avem foarte mare nevoie să ne învețe cineva, și cunoaștem foarte puțin care să nu fi venit direct sau indirect prin oameni. Și aceste suflete smerite s-ar simți foarte deprimate și descurajate datorită onestității gândirii lor, dacă n-ar vedea că și cei mai buni dintre sfinții pe carei cunosc au nevoie în mod asemănător de învățătorii umani șii apreciază. Pe de altă parte, unii mai puțin onești, mai puțin sinceri, mai puțin evlavioși, se străduiesc să se înșele pe ei înșiși și pe alții, pretinzând că ei n-au învățat nimic de la oameni, ci au fost învățați tot ce știu prin inspirație directă de la Spiritul sfânt. Nu văd că în acest fel ei pretind infailibilitate pentru gândurile și cuvintele lor, în sensul cel mai absolut. Ei nu văd, de asemenea, că erorile lor în gând, cuvânt și faptă, pretinse a fi sub inspirația deplină a Spiritului sfânt, se reflectă împotriva Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, ca autor al erorilor și nechibzuințelor lor.

Dacă se ia acest pasaj chiar așa cum este, el contrazice mărturia generală a Scripturii. Oare nu menționează apostolul Pavel printre darurile Spiritului pentru Biserică — apostoli, profeți (oratori), pastori, învățători, evangheliști? De ce să-i fi dat pe aceștia dacă Biserica nu are nevoie să fie învățată de nimeni? Ce spune apostolul despre motivul rânduirii acestor daruri speciale în Biserică? Să-l ascultăm: „Pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului ((284)) lui Hristos, până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu”. Efes. 4:11-13; Compară cu 1 Cor. 12:28-31.

Nu putem presupune că apostolul Ioan îl contrazicea pe apostolul Pavel și pe ceilalți apostoli — care erau toți învățători și care au instruit Biserica să caute pe aceia pe care-i alegea Spiritul ca pastori, învățători și supraveghetori, și să cinstească pe aceia care erau astfel „mai-mari” în Biserică și care trebuiau să vegheze asupra intereselor sufletelor, ca unii care trebuiau să dea socoteală Domnului (Evr. 13:17). Fără îndoială era în deplin acord cu sfatul apostolului Pavel, că Biserica trebuia săși aleagă ca slujitori oameni „în stare să învețe pe alții”, „în stare atât să încurajeze cu învățătura sănătoasă, cât și să înfrunte pe cei care vorbesc împotrivă”, iar când este necesar „să-i mustre aspru, ca să fie sănătoși în credință”. Ei trebuiau să-i recunoască pe păstorii subordonați care n-ar „stăpâni peste cei încredințați” lor de către Dumnezeu, ci ar „păstori turma” cu hrană la timp cuvenit — evitând pe învățătorii pe care îi vor gâdila urechile după popularitate și flatări. 1 Pet. 5:2-4; 1 Tim. 3:2; 2 Tim. 2:25; Tit 1:9, 13.

Mai mult, însuși Ioan a fost învățător, și chiar în această epistolă învăța ceea ce el și noi socotim că este o învățătură sănătoasă — care trebuie dată ca învățătură. Desigur că nimeni citind scrierile lui Ioan n-ar putea trage concluzia că el a vrut ca acestea să fie numai scrisori de natură socială, lipsite de doctrină sau învățătură. Oare nu-și începe el epistola zicând: „Ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim [vă învățăm] și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi” (1 Ioan 1:3). Iarăși spune: „Vă scriu [vă învăț] aceste lucruri ca să nu păcătuiți” (2:1). Apoi: „Vă scriu o poruncă [învățătură] nouă” (2:8). Mai departe: „Copilașilor, nimeni să nu vă înșele [ci dați atenție învățăturii mele]! Cine practică dreptatea este drept” (3:7). Iar apoi: „Noi suntem din Dumnezeu; cine cunoaște pe Dumnezeu ne ascultă [se supune instrucțiunilor, învățăturilor noastre]” (4:6). Precum și: „V-am scris aceste lucruri ca să știți [să fiți învățați]” (5:13). El își încheie epistola cu o învățătură foarte importantă, ((285)) zicând: „Copilașilor, păziți-vă de idoli [nu permiteți nici unei persoane și nici unui lucru să-L înlocuiască pe Dumnezeu în sentimentele și în reverența voastră]”.

Văzând deci că nu se poate înțelege că apostolul gândea că Biserica nu are nevoie de învățători umani — văzând că, dimpotrivă, el recunoaște pe învățătorii umani ca mijlocul folosit de Spiritul sfânt, special „rânduiți în Biserică” tocmai pentru acest serviciu, ce vrea el să spună prin aceste cuvinte: „nu aveți nevoie să vă învețe cineva” și „ungerea Lui vă învață despre toate”? Răspunsul corect la această întrebare se va vedea ușor dacă vom examina contextul în lumina faptelor deja discutate.

Cercetătorii presupun că această epistolă a fost scrisă în anul 90 d. Cr. Până la vremea aceea creștinismul ajunsese la proeminență considerabilă în lume. Adunase „rămășița” din Israelul trupesc și își atrăsese asupra sa ura și persecuția marii majorități orbite din acel popor și fusese răspândit peste tot în lumea civilizată de atunci. Multe lucruri din creștinism l-au recomandat filosofilor greci din timpul acela, care căutau să se combine cu el și să devină creștini filosofici și filosofi creștini — ținând încă la filosofiile lor, despre care apostolul Pavel arată că erau „pe nedrept numite” știință (1 Tim. 6:20). Acești filosofi erau cu totul gata să recunoască pe Isus ca un om bun și un învățător înțelept, dar nu ca Fiul lui Dumnezeu care a lăsat o natură spirituală, „chipul lui Dumnezeu”, și a „devenit trup”, pentru ca prin aceasta să poată fi Răscumpărătorul omului și autorul vieții veșnice pentru toți cei care-L ascultă. Ei însă învățau o viață viitoare veșnică și erau bucuroși să afle că creștinii învățau la fel: deosebirea fiind aceea că filosofii (Platon și alții) învățau că viața veșnică este o caracteristică umană, o putere inerentă omului — lipsa morții, nemurirea, în timp ce creștinii învățau că viața veșnică nu este inerentă omului, ci este un dar de la Dumnezeu prin Cristos, intenționat numai pentru cei care Îl acceptă pe El. Rom. 2:7; 5:15, 21; 6:23; 2 Cor. 9:15.

Acești filosofi le spuneau de fapt creștinilor: Suntem bucuroși să cunoaștem oameni atât de respectabili, sensibili și liberi. ((286)) Marele vostru învățător, Isus, într-adevăr v-a făcut liberi de multe obiceiuri și superstiții de-ale evreilor și de aceea vă felicităm. Dar voi sunteți încă într-o măsură de robie: după ce veți investiga filosofiile noastre veți avea încă mai multă libertate și veți afla că mult din ceea ce aveți în comun cu evreii — speranțele lor într-o Împărăție Mesianică, ideile lor ciudate despre un singur Dumnezeu și ideile voastre ciudate că Învățătorul vostru, Isus, a fost singurul Lui Fiu etc., aceste lucruri le veți depăși, cu ajutorul filosofiei noastre. 2 Pet. 2:19; Iuda 4.

Epistola lui Ioan a fost scrisă pentru a fortifica pe creștini împotriva acestor învățături subversive. În acest capitol (2:24) el îi îndeamnă să rămână fermi în învățăturile auzite de ei la început și să considere aceste învățături filosofice ca minciuni, și pe toți acești învățători mincinoși ca reprezentanți ai lui Anticrist, despre care ei auziseră atât de adesea că se vor arăta în Biserică (2 Tes. 2:3-7; 1 Ioan 2:18). El zice: „V-am scris aceste lucruri în vederea celor care caută să vă rătăcească [de la Cristos]”. Vers. 26.

Apoi vine exprimarea deosebită din versetul 27, care este acum în discuție, pe care o parafrazăm astfel:

Dar, preaiubiților, adevărații copii ai lui Dumnezeu nu pot fi amăgiți de vreo astfel de filosofie: în ceea ce ne privește, nici o filosofie nu poate lua locul lui Cristos în inimile noastre — nici o teorie n-ar putea să ne facă să punem la îndoială plinătatea și corectitudinea marelui mesaj pe care l-am primit ca Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos — Preaiubitul Tatălui, Unsul Tatălui. Pe lângă caracterul rațional al „credinței care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna”, gândiți-vă la minunatul efect al acestui mesaj asupra voastră: el a fost însoțit de „darurile” miraculoase, ale „limbilor”, „minunilor” etc., despre care acești filosofi afirmă că sunt imitate de fachirii din orient; dar pe lângă aceasta voi aveți încă o mărturie în inimile voastre cele noi — în ungerea care v-a transformat și v-a reînnoit mințile, producând în viața voastră zilnică roade ale Spiritului sfințeniei, pe care fachirii nu le pot imita și pe care filosofii care vreau să vă amăgească nu le pot tăgădui.

((287))

Pe baza acestor principii fundamentale ale religiei voastre sfinte — că Cristos Isus n-a fost un impostor, ci însuși Fiul lui Dumnezeu și Răscumpărătorul nostru, și că viața veșnică se poate obține numai prin unire vitală cu El — voi n-aveți nevoie de instruire, nici de la acești învățători mincinoși, nici de la mine. Și atâta vreme cât acest Spirit al iubirii rămâne în voi, el va servi ca o apărare împotriva tuturor acestor teorii blasfematoare, anticreștine. Atâta vreme cât vă amintiți că „pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere” a venit în inima voastră prin acceptarea lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu și ca singura putere a lui Dumenzeu spre mântuire, atâta vreme acest spirit vă va ține fermi, neclintiți la acest punct. Și veți afla că aceeași probă (a loialității față de Spiritul sfânt al iubirii primit prin Tatăl și prin Fiul) este de ajutor ca să dovedească toate lucrurile: căci orice contrazice sau ignoră acest Spirit al iubirii este un spirit nesfânt — o învățătură falsă. Și să nu uitați că învățătura lui este că dacă vrem să primim vreo răsplată trebuie să „rămânem în El” — a abandona pe Cristos înseamnă a abandona totul.

Suspine negrăite

„Însuși Duhul mijlocește pentru noi cu suspine negrăite. Și Cel care cercetează inimile știe care este gândirea Duhului.” Rom. 8:26, 27.

Această expresie, intenționată să dea poporului lui Dumnezeu o înțelegere a iubirii și grijii Tatălui ceresc față de ei, este înțeleasă foarte greșit de către mulți. Aceștia ne spun că Spiritul sfânt suspină pentru ei la Tatăl; și unii încearcă să dea expresie auzibilă acestor suspine, iar alții presupun că suspinele lor ajută cumva pe Spiritul sfânt în această chestiune, compensând pentru suspinele pe care el nu le poate rosti — chiar dacă ei nu pot vedea exact cum. Ar fi ciudat într-adevăr, dacă Spiritul sfânt ar fi o persoană, și, după cum susțin catehismele, „egală în putere” cu Tatăl și cu Fiul, ca el să considere necesar să se adreseze Tatălui și Fiului pentru poporul Domnului cu suspine negrăite. Domnul nostru Isus a spus că am putea veni ((288)) direct la El și că am putea veni direct la Tatăl, asigurândune că „Tatăl Însuși vă iubește”. Totuși, din această scriptură pe care o analizăm unii au ajuns la ideea că noi trebuie să mergem la Tatăl și la Fiul prin Spiritul sfânt ca mijlocitor, care va suspina pentru noi și va mijloci pentru noi, ca să putem fi acceptați de Tatăl și de Fiul. Aceasta este în armonie cu încurcătura de gândire predominantă în privința Spiritului sfânt și a funcției lui.

Eroarea acestei interpretări se vede și atunci când ne gândim că dacă suspinele n-ar putea fi grăite, atunci n-ar mai fi deloc suspine; deoarece ceea ce nu poate fi rostit nu este suspin. Dar acest pasaj ar apărea la fel de ciudat și de necorespunzător dacă l-am interpreta în sensul că Spiritul sfânt, influența sau puterea Atotputernicului Iehova nu este în stare să se exprime în mod inteligent. Știm că în veacurile trecute mintea, voința, Spiritul lui Dumnezeu și-a găsit expresie abundentă prin cuvintele și faptele profeților, și nu putem presupune că astăzi El are mai puțină putere sau capacitate. Atunci ce poate însemna această scriptură: „Însuși Duhul mijlocește pentru noi cu suspine negrăite”?

Greșeala constă în presupunerea că Spiritul lui Dumnezeu este cel care imploră. Însă, dimpotrivă, spiritul care mijlocește pentru noi este propriul nostru spirit, spiritul sfântului care imploră pe Dumnezeu și adesea nu reușește să se exprime cum se cuvine. O privire la text, împreună cu relațiile lui contextuale, va arăta că această interpretare este potrivită. Apostolul tocmai scrisese despre omenirea încărcată de păcat, suspinând în lanțurile ei. El ne asigură că omenirii i se va acorda libertate de această robie, când Biserica, „copiii lui Dumnezeu”, sub conducerea Căpeteniei Mântuirii lor, vor fi fost glorificați (versetele 19-21). Apoi el trece de la suspinele lumii la starea prezentă a Bisericii, în care noi suspinăm: „Și noi care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, așteptând înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru”. Versetul 23.

((289))

Spiritul sau mintea reînnoită sau transformată a Bisericii, care era odată lumească, acum este sfântă și spirituală: dar corpurile noastre sunt încă umane și au imperfecțiunile adamice. De aceea, ca noi creaturi suntem împovărați de carne și suspinăm după eliberarea promisă în asemănarea lui Cristos la întâia înviere. Apostolul arată că prin credință noi putem socoti mort corpul pământesc, și ne putem gândi la noi înșine ca fiind noi creaturi desăvârșite și astfel înțelegem că suntem mântuiți acum„mântuiți în nădejde” (versetul 24). Apoi, după ce arată cum ne putem socoti pe noi înșine, el ne arată că din punct de vedere divin suntem socotiți ființe „noi”, „sfinte” și „spirituale”: arată că Dumnezeu, privindune din acest punct de vedere, recunoaște nu carnea și slăbiciunile și imperfecțiunile ei — ci spiritul, mintea, intențiile, voința noastră, „creația nouă” devotată slujirii Sale. Dumnezeu știe când spiritul nostru sfânt (mintea nouă) este doritor și carnea este slabă, și El ne judecă nu după trup, ci după spirit.

Conceperea noastră de Spirit, adoptarea unei voințe noi deplin consacrate Domnului, este ceea ce ne-a adus într-o legătură nouă cu Dumnezeu și în aceste speranțe noi în care ne bucurăm: „Și tot astfel și Duhul [mintea noastră nouă, sfântă] ne ajută [completează] în slăbiciunea noastră [trupească]: căci nu știm [nici măcar] să ne rugăm cum trebuie [cu mult mai puțin suntem întotdeauna în stare să facem cum am vrea]. Dar însuși Duhul [mintea noastră sfântă] mijlocește [pentru noi — este omis în manuscrisele cele mai vechi] cu suspine negrăite [în cuvinte]. Și Cel care cercetează inimile [Dumnezeu] știe care este gândirea [în grecește phronema — înclinarea] Duhului [nostru]: pentru că El [duhul nostru] mijlocește pentru sfinți după voia lui Dumnezeu”.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu este bucuros să accepte dorințele inimii poporului Său, atât în rugăciune, cât și în slujire, în ciuda imperfecțiunilor cărnii lor — a vasului lor pământesc. Și El acceptă aceste dorințe ale inimii.

((290))

Ce fericire pentru noi, în ignoranța și slăbiciunea noastră, că Tatăl nostru ceresc acceptă intențiile inimilor noastre în locul cuvintelor noastre; căci adesea poporul Său a cerut foarte greșit! Ne gândim la aceasta ori de câte ori auzim pe unii din poporul Domnului rugându-se ca Dumnezeu să-i boteze cu Spirit sfânt și cu foc. Rugăciunea este făcută într-o conștiință bună și numai cu dorința de a avea o binecuvântare; dar neînțelegând pasajul de scriptură pe care-l citează, persoana cere de fapt ca o binecuvântare să fie urmată de un blestem. Prezicerea că Cristos va boteza cu Spirit sfânt și cu foc a fost făcută de Ioan Botezătorul. Partea de binecuvântare din aceasta a venit peste Biserica în așteptare la Cincizecime, iar apoi asupra întregii „rămășițe” credincioase din Israel, dar aspectul din urmă s-a împlinit asupra poporului evreu respins — prin botezul cu foc, distrugere, necaz, care a nimicit complet statul lor național în anul 70 d. Cr. Dar foarte îndurător, Dumnezeu nu răspunde la rugăciunile poporului Său după cererea lor, ci după intențiile celui care cere — acordându-le numai binecuvântare.

Unii au fost surprinși într-o greșeală și prinși în cursă de Adversar prin ceva slăbiciune a naturii umane decăzute: ei s-au simțit aproape descurajați când s-au apropiat de tronul harului ceresc în rugăciune. Nu puteau rosti cuvinte, ci numai suspinau în spiritul lor către Dumnezeu, „gemând apăsați”. Dar Tatăl ceresc n-a insistat că ei trebuie să-și formuleze cererea în cuvinte potrivite cu exactitate pentru ai asculta: în loc de aceasta, El a răspuns cu îndurare dorințelor inimii lor, suspinelor neexprimate ale inimii lor, care căutau iertarea Lui, binecuvântarea și mângâierea Lui. El le-a răspuns la rugăciunile nerostite, le-a acordat putere și binecuvântare, cu o binecuvântată realizare a iertării.

Acesta este argumentul apostolului în tot contextul de aici, și se va observa că el rezumă argumentarea zicând: „Deci, ce vom zice noi în fața tuturor acestor lucruri? [Având în vedere că Dumnezeu a făcut pentru noi toate aranjamentele, ignorând slăbiciunile și imperfecțiunile noastre, care sunt contrare ((291)) voinței noastre, și nu le socotește ca fapte — și ignorând șchiopătarea rugăciunilor noastre și incapacitatea de a ne exprima dorința, și dimpotrivă, făcând aranjamente să ne binecuvânteze după spiritul minții noastre, deoarece nu suntem capabili să ne exprimăm nici măcar suspinele în rugăciunile noastre imperfecte, noi vom trage concluzia:] Dacă Dumnezeu este [astfel] pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Versetul 31.

Cum mustră Spiritul lumea „Și când va veni El [Spiritul adevărului], va dovedi lumea vinovată [va mustra lumea — B. I., n. e.] în ce privește păcatul, dreptatea și judecata.” Ioan 16:8.

Am văzut deja motivul pentru care Spiritului adevărului i se aplică pronumele masculin — pentru că Îl reprezintă pe Dumnezeu, care este de gen masculin. Vom examina acum acest text, folosit de unii ca dovadă că Spiritul sfânt lucrează în cei păcătoși pentru a-i reforma. Noi susținem că această părere este cu totul incorectă — că Scripturile, înțelese corect, învață că Spiritul sfânt este acordat numai credincioșilor consacrați; că nu le este dat necredincioșilor și ca atare n-ar putea lucra în ei, după modul în care se pretinde în general. Tocmai dimpotrivă, copiii acestei lumi au spiritul lumii; și numai copiii lui Dumnezeu au spiritul lui Dumnezeu, Spiritul, mintea, dispoziția sau voința sfântă. „Duhul lumii” sau „gândirea firii păcătoase este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu”. Iar cei care au mintea firii păcătoase nu pot cunoaște lucrurile Spiritului lui Dumnezeu, pentru că ele sunt înțelese spiritual — pot fi înțelese numai de către aceia care au Spiritul sfânt. De aceea, oriunde găsim Spiritul sfânt al armoniei cu Dumnezeu și al ascultării de voința și providența Sa, el dă dovadă de regenerare, de concepere la înnoirea vieții. În armonie cu aceasta citim cuvintele apostolului: „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. Cei care n-au Spiritul lui Cristos și care nu sunt ai Lui formează lumea în general — ei nu sunt ai lui Cristos fiindcă n-au primit Spiritul Tatălui.

((292))

Spiritul lui Dumnezeu, prin roadele și mărturiile sale prin Cuvânt, este dovada că am fost reînnoiți. Este evident pentru toți că Spiritul sfânt al lui Dumnezeu care este în Biserică nu este același Spirit care este în cei lumești — că Spiritul lui Dumnezeu nu este în nici un sens în cei cu o minte lumească, carnală, care, de aceea, în Scripturi sunt numiți „copii ai mâniei”, „fiii veacului acestuia”, „copiii tatălui lor, diavolul”. Totuși, să nu uităm că „Duhul adevărului”, „Duhul iubirii” a modificat într-o măsură considerabilă spiritul lumii; așa încât deși este tot un spirit al întunericului, un spirit al egoismului, un spirit carnal, totuși lumea copiază într-o anumită măsură, într-o manieră formală, exterioară, unele din darurile Spiritului sfânt. Ar fi ciudat, într-adevăr, dacă frumusețile Spiritului sfințeniei, reprezentate prin blândețe, bunătate și răbdare n-ar face nici o impresie asupra celor neregenerați.

Unii oameni din lume cultivă aceste daruri ale Spiritului pentru că ele sunt considerate ca parte din plăcerile vieții, semne de bună creștere etc., și mulți dintre cei a căror inimă este complet în dezarmonie cu principiile Spiritului sfințeniei copiază aceste daruri ca un lustru sau o spoială exterioară, pentru a acoperi metalul de proastă calitate al unei naturi degradate — neregenerate, nesfințite, egoiste, lipsite de armonie cu Domnul și cu Spiritul sfințeniei Sale. Trebuie, prin urmare, să facem distincție clară între cei care spoiesc suprafața conduitei lor și cei ale căror inimi au fost transformate de Spiritul Domnului. Numai cei din urmă sunt fiii lui Dumnezeu, care au favoarea Lui și care vor fi în curând binecuvântați și glorificați.

Atunci se ridică întrebarea: dacă Spiritul Domnului se dă numai celor care sunt ai Lui, prin credință în Cristos și consacrare, ce a vrut să spună Domnul nostru prin declarația de mai sus, că Spiritul adevărului va mustra lumea în ce privește păcatul, dreptatea și judecata viitoare?

Sensul cuvintelor Domnului nostru se va vedea imediat, dacă ne amintim declarația Sa, că urmașii Săi, peste care va veni Spiritul Său și în care acesta va locui cu bogăție, în măsura credinței și ascultării lor, vor fi lumina lumii. Această lumină a ((293)) adevărului este cea care strălucește de la Biserica într-adevăr consacrată, asupra lumii și asupra celor cu o minte lumească din biserica nominală, cea care tinde să mustre întunericul lor. Domnul nostru a spus despre Sine, după ce a fost uns cu Spiritul lui Dumnezeu: „Eu sunt lumina lumii”, precum și: „Cât sunt în lume, sunt Lumina lumii” (Ioan 8:12; 9:5). Și adresânduSe Bisericii Sale din acest Veac Evanghelic, sfințită prin același Spirit sfânt, El a spus: „Voi sunteți lumina lumii ... așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor”. Mat. 5:14-16.

Apostolul Pavel, adresându-se aceluiași corp al lui Cristos, spune: „Odinioară erați întuneric, dar acum sunteți lumină în Domnul. Umblați deci ca niște copii ai luminii” (Efes. 5:8; 1 Tes. 5:5). Și iarăși spune: „Căci Dumnezeu [Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul adevărului] ... a strălucit în inimile noastre, ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu” (2 Cor. 4:6). Astfel, vedem că lumina Adevărului lui Dumnezeu, Spiritul, mintea sau dispoziția sfântă, strălucind în inimile noastre, este cea care-și trimite strălucirea asupra lumii; și ca atare avem îndemnul: „Faceți toate fără murmure și fără îndoieli, ca să fiți fără vină și curați, copii ai lui Dumnezeu neîntinați în mijlocul unei generații strâmbe și sucite, în care străluciți ca niște lumini în lume”. Filip. 2:14, 15.

Astfel vedem că Spiritul sfânt strălucește peste lume — nu direct, ci prin reflexie. Spiritul lui Dumnezeu care strălucește peste întunericul lumii nu este dat celor din lume și nu lucrează în ei, ci Spiritul sfânt al lui Dumnezeu care lucrează în poporul Său, în cei care sunt pecetluiți cu el, este cel care strălucește peste întunericul lumii.

Apostolul ne dă o sugestie în privința felului în care lumea trebuie să fie mustrată de Spiritul sfințeniei din Biserica consacrată, zicând: „Umblați deci ca niște copii ai luminii ... și nu luați deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă dezaprobați-le. ... Dar toate lucrurile, când sunt dezvăluite în adevăratul lor fel de a fi, sunt date pe față [arătate ca fiind greșite] de lumină” (Efes. 5:8, 11, 13). Lumina adevărului lui Dumnezeu, care este expresia minții sau a Spiritului Său, ((294)) strălucind printr-o viață sfințită, este Spiritul sfânt, mustrând întunericul lumii, arătând celor care văd, ce este păcatul, în contrast cu dreptatea. Și de la această iluminare își vor forma o convingere despre o judecată viitoare, când dreptatea va primi o răsplată, iar păcatul o pedeapsă. O viață evlavioasă este totdeauna o mustrare pentru cei neevlavioși, chiar și acolo unde nici un cuvânt de adevăr nu este posibil sau potrivit.

Deoarece Spiritul sfânt din poporul lui Dumnezeu mustră spiritul nesfânt sau egoist din cei din jurul lor, apostolul îndeamnă pe cei sfințiți să-și aducă aminte că ei sunt epistole vii, cunoscute și citite de toți oamenii (2 Cor. 3:2). Biserica îndreptățită și sfințită, urmând în urmele lui Cristos, a fost întotdeauna o lumină în lume, chiar dacă lumina ei n-a avut întotdeauna așa de mare influență cum a dorit ea. Așa a fost și cu Domnul nostru, care a spus că toți cei ce aveau spiritul întunericului Îl urau din cauză că spiritul întunericului din ei era mustrat de Spiritul Lui de lumină. Pentru acest motiv, nu numai Domnul, marele Purtător de Lumină, a fost persecutat până la moarte, ci toți purtătorii de lumină care merg pe urmele Lui trebuie să fie și ei părtași la persecuția și suferința Lui. Ioan 16:3; Rom. 8:17, 18.

Deși misiunea principală a Bisericii a fost propria ei dezvoltare, „zidire pe credința voastră preasfântă” etc. (Iuda 20), totuși ea a avut întotdeauna și o misiune secundară, aceea de a face mărturie pentru adevăr, de a lăsa lumina să strălucească, de a mustra lumea. Și această mustrare în mod necesar a fost mai mult față de cei care cu numele se pretindeau a fi evlavioși decât față de cei în mod deschis lumești, întocmai cum în zilele Domnului nostru lumina Lui s-a revărsat peste cei care se pretindeau a fi evlavioși și sfinți, mustrându-le întunericul. Și Domnul nostru ne previne în legătură cu necesitatea de a lăsa lumina să strălucească în mod continuu, zicând: „Dacă lumina care este în tine este [devine] întuneric, cât de mari trebuie să fie întunecimile!” atât pentru sufletul în care s-a stins lumina, cât și pentru lume, de care lumina este astfel ascunsă. Satan nu câștigă o victorie mai mare decât atunci când seduce un suflet ((295)) care a fost odată luminat și sfințit prin adevăr. Influența spre rău a unuia ca acesta este mai mult decât dublată. „Cel căruia i se pare că stă în picioare să ia seama să nu cadă”, amintinduși că a pune lumina sub baniță este un pas sigur spre întuneric.

„Prin aceasta să cunoașteți Duhul lui Dumnezeu”
că este deosebit de duhul lui Anticrist
1 Ioan 4:2, 3; 2 Ioan 7

„Prin acesta să cunoașteți Duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturisește că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; și orice duh care nu mărturisește pe Isus Hristos venit în trup nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist.”

Nimic n-ar trebui să fie mai clar pentru orice minte inteligentă decât că apostolul nu se referă la o persoană, ci la o influență, doctrină sau învățătură. Contextul (versetele 1 și 3) arată în afara oricărei îndoieli că apostolul vrea să spună că poporul Domnului trebuie să facă deosebire între învățăturile prezentate lor ca adevăr — trebuie să „cerceteze duhurile”, dacă sunt sfinte sau rele, dacă sunt de la Dumnezeu sau de la Cel Rău — dacă este Spiritul adevărului sau spiritul erorii. Ambele acestea sunt prezentate de proroci sau învățători. Domnul nostru și apostolii și alții care au urmat în urmele lor au semănat sămânța adevărului sau „grâu”, concepând credincioși consacrați la o înnoire a vieții și la sfințenia spiritului. Vrăjmașul și slujitorii lui au semănat sămânța erorii sau „neghină”, care a adus în biserica nominală (sau în câmpul de grâu) mulțimi de neghină — neavând „Duhul sfânt al lui Hristos”, ci „duhul lumii” modificat, glazurat. De aceea, oricine s-ar prezenta ca învățător și ar pretinde că este un slujitor al adevărului și că are sfințenia spiritului, trebuie să fie încercat, probat, spre a se vedea dacă propovăduiește adevăr sau eroare — dacă le insuflă altora Spiritul adevărului sau spiritul erorii. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie standardul prin care fiecare să fie primit ca învățător adevărat, sau respins ca învățător fals: „căci au ieșit în lume mulți proroci mincinoși”.

Apostolul arată un test general cu privire la credința adevărată și falsă, la învățătorii adevărați și mincinoși — Spiritul ((296)) adevărului și spiritul erorii — Spiritul sfânt al lui Cristos care îndrumă în tot adevărul și spiritul nesfânt al lui Anticrist, care duce în eroare, care este nimicitor pentru credința dată sfinților o dată pentru totdeauna și care duce la negarea că Domnul nea cumpărat cu sângele Său prețios (2 Pet. 2:1). Acest test a fost afirmarea sau negarea faptului că Mesia a venit în trup. Și acesta a fost și este încă un test sigur — testul răscumpărării declarat într-una din multele sale forme: orice învățătură care o neagă este un împotrivitor activ al adevărului, este anti (împotriva lui) Cristos; orice învățătură care o ignoră este în mod serios greșită, nu este de la Dumnezeu, oricât din ceea ce este bun ar putea fi amestecat cu ea; este periculoasă: orice doctrină care o mărturisește este fundamental corectă — „este de la Dumnezeu”, tinzând în direcția cea corectă.

Foarte devreme Adversarul a început cu atacuri împotriva credinței adevărate prezentate de Domnul și de apostoli, din două puncte de vedere, ambele negând că El a venit în trup.

1) Filosofiile păgâne (împotriva cărora de asemenea a avertizat apostolul Pavel în 1 Tim. 6:20, 21) pretindeau că Isus a fost într-adevăr un mare profet, un mare învățător, și L-au pus în rând cu filosofii lor; dar ele insistau că n-a fost Fiul lui Dumnezeu mai mult decât alții — n-a fost Mesia al evreilor, ale căror speranțe și profeții le atribuiau îngustimii, mândriei și ambiției lor naționale de a se considera națiunea favorizată divin. Astfel ei au negat existența preumană a Domnului nostru — au negat că El a venit în trup — au negat că El a fost mai mult decât un membru al rasei decăzute, admițând totuși că a fost un specimen strălucit al ei.

2) Potrivit obiceiului său, Adversarul a început devreme să pună o eroare extremă împotriva altei erori extreme, pentru ca în lupta dintre cele două erori, adevărul dintre ele să fie lăsat fără apărare și să fie uitat. De aceea a început a doua eroare extremă asupra acestui subiect, a cărei pretenție era și încă este, că Mesia n-a fost deloc om — că El a fost Însuși Dumnezeu Tatăl, care doar a pretins că este trup pentru o vreme, în timp ce de fapt Își menținea toate puterile divine — folosind corpul de ((297)) carne numai ca o acoperitoare sau o mască pentru a-Și ascunde gloria și a-I permite să pară că plânge sau Îi este foame și sete și moare. Această vedere de asemenea neagă că Mesia a venit în trup — că „a devenit trup”. Ioan 1:14.

Privind astăzi în jurul nostru putem fi uimiți să aflăm că majoritatea creștinilor susțin pe una sau pe cealaltă din aceste doctrine false ale spiritului lui anticrist, opuse Spiritului adevărului; iar restul se află în general în încurcătură — sunt dezorientați — nu văd clar adevărul acestui subiect și în consecință nu sunt ferm întemeiați pe răscumpărare. Fiindcă toți care nu pot vedea clar că „Cuvântul [Logosul] a devenit trup”, a devenit „Omul Isus Hristos”, sunt la fel de incapabili să vadă răscumpărarea (prețul corespunzător) ca și cei care-L văd pe Isus un om imperfect, conceput din trup de un tată pământesc. Astfel vedem că testul simplu prezentat de Spiritul sfânt prin apostol este și acum un test pentru doctrine — dacă ele sunt de la Dumnezeu și de la Spiritul sfânt, sau de la Satan și de la spiritul lui anticrist.

În timp ce examinăm aceste texte, vom remarca o obiecție ridicată împotriva traducerii din versiunea comună a Bibliilor noastre, ca să arătăm că obiecția nu este validă — să arătăm că traducerea este bună; că greșeala este a criticului, care evident nu are o cunoștință suficientă despre regulile de sintaxă a limbii grecești pentru a încerca o critică. Pretenția lui este:

(1) Că cuvintele grecești din aceste două texte, traduse prin „a venit”, înseamnă venire.

(2) Că prin această schimbare cuvintele apostolului ar însemna că orice învățătură care neagă că a doua venire a Domnului nostru va fi în trup este un spirit anticrist.

La această pretenție noi răspundem:

(1) Este adevărat că cuvântul erchomai, rădăcina cuvântului din care vine eleluthota (1 Ioan 4:2) și erchomenon (2 Ioan 7) înseamnă venire sau sosire; dar că venirea la care se referă este un eveniment trecut sau viitor trebuie determinat după construcția frazei, întocmai cum putem folosi cuvântul nostru „venire” când ne referim la chestiuni trecute și viitoare și ((298)) spunem: „Credința în prima venire a Domnului nostru este generală printre creștini, dar nu atât de generală este credința în a doua venire a Sa”. Contextul dovedește în afara oricărei îndoieli că se face referire la un eveniment trecut, fiindcă mărturia este că „mulți amăgitori au ieșit” sau „au venit”; și cele două declarații se referă foarte evident la același lucru.

(2) Această pretenție este prezentată de unii care au un obiectiv când pretind că textul se referă la un eveniment viitor — ei pretind că Domnul nostru nu este „schimbat” la natură divină, că El este încă tot carne și că va continua să fie om, ființă umană de carne, și va purta urmele suferințelor Sale umane toată eternitatea. Ei neagă, sau cel puțin ignoră, numeroasele declarații scripturale în sensul că: „Dumnezeu L-a înălțat foarte sus”; „Domnul este Duhul” și „Chiar dacă am cunoscut pe Hristos după starea firească, totuși acum nu-L mai cunoaștem în felul acesta” (Filip. 2:9; 2 Cor. 3:17; 5:16). Dorința lor de a găsi niște declarații scripturale în sprijinul poziției lor iraționale și nescripturale îi înșeală în privința acestor pasaje. De fapt putem spune că majoritatea creștinilor susțin această vedere greșită, și printre ei se află aproape toți care au avut ceva dea face cu traducerea Scripturilor.

Dar noi ne vom susține poziția citând criticile acestor texte făcute de prof. J. R. Rinehart, doctor în filosofie, profesor de limbi la Colegiul Waynesburg (Cumberland Presbiterian). După ce citează textul din 1 Ioan 4:2 și 2 Ioan 7, prof. Rinehart spune:

„1) Citatele anterioare sunt din Emphatic Diaglott al lui Wilson, care sunt presupuse a fi din textul grecesc original al Noului Testament. Cuvântul eleluthota este acuzativul, masculin, singular, al celui de-al doilea participiu perfect al verbului erchomai, având aceeași relație cu acest verb pe care o are orice alt participiu perfect cu verbul său. El stă alături de verbul homolegei în vorbire indirectă și reprezintă un timp trecut, finit, conform sintaxei obișnuite a limbii grecești. Gramatica limbii grecești de Goodwin, ++1588, 1288.

((299))

Traducerea următoare a primului citat este, de aceea, esențialmente corectă. «Orice duh care mărturisește că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu».

„2) Cuvântul erchomenon din al doilea citat este acuzativul, masculin, singular, al verbului erchomai la participiu prezent, și este supus acelorași reguli sintactice ca și cuvântul de mai sus. Relația lui cu eiselton prin homologountes, precum și contextul, justifică traducerea lui la timpul trecut. Ibidem. +1289.

Traducerea celui de-al doilea citat, prin urmare, este redată corect după cum urmează: «Căci mulți înșelători au ieșit în lume — cei care nu mărturisesc faptul că Isus Hristos a venit în trup»”.

Nici un învățat în limba greacă, credem noi, nu se va găsi vreodată să contrazică această definiție, chiar dacă susține a doua venire a Domnului nostru în trup și ar putea avea astfel preferință pentru o construcție favorabilă concepțiilor sale.

În final, observăm că după cum o mărturisire a faptului că Cristos a venit în trup la prima venire a Sa este esențială unei credințe corecte în răscumpărare, și o negare a acestui fapt înseamnă o negare a răscumpărării (fiindcă altfel n-ar fi putut da un preț corespunzător pentru om), tot așa, toți care cred că Cristos este om după învierea Sa și că El va veni a doua oară ca om, prin aceasta ei neagă răscumpărarea — căci, dacă Domnul nostru este încă tot om, înseamnă, fie că nu Și-a dat starea de om ca răscumpărarea noastră, fie, după ce a dat-o pentru trei zile, a luat-o înapoi — a luat înapoi prețul de răscumpărare și astfel a stricat cumpărarea. Dar, dimpotrivă, cumpărarea a fost definitivă; umanitatea Domnului nostru n-a fost niciodată luată înapoi: pe El Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat un nume și o natură cu mult mai presus de îngeri, stăpâniri și puteri și de orice nume care este numit (cu excepția Tatălui numai). El nu mai este om și în nici un sens nu mai este ca noi: noi, dacă vom fi credincioși, vom fi „schimbați” și făcuți asemenea Lui și-L vom „vedea așa cum este.” 1 Ioan 3:2.

((300))

TOATĂ FIINȚA LUI ESTE PLINĂ DE FARMEC

Maiestuosă bunătate stă întronată
Pe a Mânuitorului față;
Capul Său cu slavă strălucită este-ncununat,
Iar de pe buze-I harul se revarsă.

Nimeni altul nu este ca El
Printre fiii oamenilor;
El, cel mai frumos dintre cei frumoși
Din toată suita cerurilor.

A văzut pe oameni în necaz adânc
Și a venit în ajutor degrabă;
Pentru noi a purtat crucea rușinoasă
Și a luat toată durerea noastră.

Făgăduințele lui Dumnezeu nespus de mari
El ni le asigură;
Da, pe această stâncă credința mi se poate odihni
Neclintită, sigură.

O, bogate adâncimi de iubire divină,
Sursă de har infinită!
Iubite Mântuitor, fiindcă sunt al Tău,
Mai mult de-atât nimic n-aș putea dori eu.