((383))

Împăcarea omului cu Dumnezeu - Studiul XIII
Speranțe de viață veșnică și nemurire asigurate prin Împăcare

Așteptările sau speranțele arzătoare ale creației gemânde — Nu sunt dovezi — Făgăduințele și rezultatele Împăcării, ca dovezi — O distincție și o diferență — Este sufletul uman nemuritor, sau are el o speranță de a deveni nemuritor? — Sunt îngerii nemuritori? — Este Satan nemuritor? — Viața și nemurirea Aduse la lumină prin evanghelie — Cuvintele grecești traduse nemuritor și nemurire în Scripturi — Prin ce se deosebește speranța Bisericii de speranța pentru lumea mântuită

„Dacă omul odată mort ar putea să mai trăiască, încă aș mai trage nădejde în tot timpul suferințelor mele, până mi se va schimba starea în care mă găsesc.” Iov 14:14.

„Mântuitorul nostru Isus Hristos ... a nimicit moartea și a adus la lumină viața [veșnică] și neputrezirea prin Evanghelie.” 2 Tim. 1:10.

EXISTĂ în oameni o speranță arzătoare că moartea nu pune capăt întregii existențe. Există o speranță nedefinită că, undeva și cumva, viața începută acum va continua. Pentru unii această speranță se schimbă în frică. Dându-și seama că sunt nevrednici de un viitor de plăceri, mulți se tem de un viitor de suferință; și cu cât se tem mai mult de acest viitor pentru ei și pentru alții, cu atât cred mai mult în el.

Această speranță nedefinită într-o viață viitoare și partea ei contrară, frica, își au fără îndoială originea în condamnarea rostită de Domnul împotriva șarpelui după căderea lui Adam în păcat și moarte, că în cele din urmă sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui. S-a înțeles fără îndoială că aceasta însemna că măcar o parte din familia umană va triumfa în final asupra lui Satan și asupra păcatului și a morții în care au fost târâți de el. Fără îndoială Dumnezeu a încurajat o astfel de speranță, chiar dacă numai în mod vag, vorbindui lui Noe și prin Noe, și prin Enoh care a prorocit: „Iată, Domnul ((384)) a venit în mijlocul zecilor de mii de sfinți ai Săi”. Însă evanghelia (vestea bună) unei salvări din moarte, care va fi oferită întregii omeniri la vremea cuvenită a lui Dumnezeu, pare să fi fost clar exprimată întâi lui Avraam. Apostolul spune: „Dumnezeu ... a spus mai dinainte lui Avraam această veste bună: «Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine»”. Aceasta a fost cel puțin baza speranței evreilor întro înviere; pentru că, deoarece mulți din familiile pământului erau morți și mureau, făgăduita binecuvântare a tuturor implica o viață viitoare. Iar când, cu secole mai târziu, Israel a fost risipit printre neamuri pe vremea robiei babiloniene, fără îndoială că ei au dus cu ei peste tot unde au mers părți din făgăduințele lui Dumnezeu și din speranțele lor.

Sigur este că, fie că a venit ca rezultat al unui amestec al gândirii evreiești, fie fiindcă speranța este un element al naturii omului, sau prin ambele, toată lumea crede într-o viață viitoare și aproape toți cred că va fi veșnică. Apostolul numește aceasta, „dorința înfocată a creației” — a creației gemânde. Însă astfel de speranțe nu sunt dovezi pentru doctrină; iar făgăduințele Vechiului Testament, făcute evreilor, sunt prea vagi pentru a constitui o bază pentru o credință clară, cu atât mai puțin pentru o „teologie dogmatică” asupra acestui subiect.

Numai după ce găsim în Noul Testament declarațiile clare, hotărâte ale Domnului nostru, și apoi declarațiile la fel de clare ale apostolilor asupra acestui subiect deosebit de important al Vieții Veșnice, numai atunci începem să schimbăm speranțele vagi cu convingerile hotărâte. În cuvintele lor nu numai că avem declarații clare în sensul că pentru toți au fost prevăzute posibilitățile unei vieți viitoare, ci acolo este prezentată, cum nu este prezentată în nici o altă parte, și filosofia acestui fapt și cum se poate obține și menține această viață.

Mulți n-au observat aceste puncte și ca atare sunt „slabi în credință”. Să vedem acum ce este această filosofie și să fim mai asigurați ca oricând că viața viitoare, viața veșnică, este ((385)) o posibilitate pentru fiecare membru al familiei umane, prin prevederea înțeleaptă a marelui nostru Creator.

Începând de la temelia acestei asigurări de Viață Veșnică în Noul Testament, găsim spre uimirea noastră că ea mai întâi de toate ne atrage atenția că în noi și de la noi n-avem ceva ce să ne dea vreo speranță de viață veșnică — că viața neamului omenesc a fost pierdută prin neascultarea tatălui nostru Adam; că el deși a fost creat perfect și a fost adaptat să trăiască veșnic, păcatul lui nu numai că i-a adus plata păcatului — moartea — dar și copiii lui s-au născut într-o stare pe calea morții, moștenitori ai influențelor morții. Legea lui Dumnezeu, ca și El Însuși, este perfectă, și așa a fost și creația Sa (Adam) înainte de a păcătui; pentru că despre Dumnezeu este scris: „Lucrarea Lui este perfectă”. Iar Dumnezeu prin legea Sa aprobă numai ceea ce este perfect și condamnă la nimicire orice este imperfect. Prin urmare, rasa lui Adam, „născută în nelegiuire și concepută în păcat”, nu are nici o speranță de viață veșnică decât pe baza condițiilor oferite în Noul Testament și numite Evanghelie — veste bună, că prin Cristos a fost deschisă o cale de întoarcere din cădere înapoi la perfecțiune, la favoare divină și la viață veșnică pentru toată familia lui Adam, cei care se vor folosi de ea.

Cheia acestei speranțe a reconcilierii cu Dumnezeu și astfel a unei noi speranțe de viață veșnică se găsește în declarațiile: (1) „Hristos a murit pentru păcatele noastre” și (2) că „a înviat pentru îndreptățirea noastră”; căci „Omul Hristos Isus ... S-a dat pe Sine Însuși ca preț de răscumpărare [preț corespunzător] pentru toți”. Adam și rasa lui, care, atunci când a păcătuit era în el și i-a împărtășit în mod natural condamnarea, au fost „răscumpărați [cumpărați] ... cu sângele scump [moartea] al lui Hristos”. 1 Pet. 1:18, 19.

Dar deși prevederea Domnului este îmbelșugată pentru toți, ea nu poate fi aplicată la nimeni decât pe baza anumitor condiții: (1) ca ei să-L accepte pe Cristos ca Răscumpărătorul lor și (2) să se străduiască să evite păcatul și de atunci încolo să trăiască în armonie cu Dumnezeu și cu dreptatea. De aceea ni se spune că „darul harului lui Dumnezeu este viața veșnică în ((386)) Hristos Isus, Domnul nostru” (Rom. 6:23). Declarațiile scripturale care urmează sunt foarte clare asupra acestui subiect:

„Cine are pe Fiul are viața [un drept sau un privilegiu sau un bun al vieții ca dar al lui Dumnezeu]; cine n-are pe Fiul” „nu va vedea viața [perfectă].” Ioan 3:36; 1 Ioan 5:12.

Nimeni nu poate primi viață veșnică decât de la Cristos Răscumpărătorul și Dătătorul de viață stabilit; iar adevărul care ne aduce la privilegiul de a manifesta credință și ascultare, și astfel de a „apuca viața veșnică”, este numit „apa vieții” și „pâinea vieții”. Ioan 4:14; 6:40, 54.

Această viață veșnică va fi acordată numai celor care, atunci când află despre ea și despre condițiile prin care va fi acordată ca un dar, o caută, trăind potrivit spiritului sfințeniei. Ei o vor secera ca răsplată-dar. Rom. 6:23; Gal. 6:8.

Pentru a câștiga această viață veșnică trebuie să devenim „oile” Domnului și să urmăm glasul, instrucțiunile Păstorului. Ioan 10:26-28; 17:2, 3.

Darul vieții veșnice nu va fi dat cu forța nimănui. Dimpotrivă, el trebuie dorit, căutat și luat în stăpânire de către toți care vreau să-l câștige. 1 Tim. 6:12, 19.

Viața veșnică este astfel o speranță, mai degrabă decât viața reală pe care Dumnezeu ne-o dă acum: speranța pe care o putem atinge în final, pentru că Dumnezeu a dat o cale prin care El poate fi drept și totuși să fie îndreptățitorul tuturor celor care cred cu adevărat în Cristos și-L acceptă.

Prin harul lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus nu numai că ne-a cumpărat prin sacrificarea vieții Sale pentru a noastră, dar și a devenit Marele nostru Preot și ca atare El este acum „pentru toți cei care Îl ascultă Urzitorul [sursa] mântuirii veșnice” (Evr. 5:9). „Și făgăduința pe care El ne-a făcut-o este aceasta: viața veșnică.” 1 Ioan 2:25.

„Și mărturia este aceasta: că Dumnezeu ne-a dat viața veșnică [acum prin credință și speranță, iar în curând în realitate, «când Se va arăta Hristos, viața noastră»], și această viață este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viața; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viața.” 1 Ioan 5:11, 12.

((387))

Această viață veșnică, făcută posibilă pentru Adam și pentru toată rasa lui de către Creatorul nostru prin Răscumpărătorul nostru, dar intenționată și promisă numai celor credincioși și ascultători, și care în prezent le este dată acestora numai ca o speranță, va fi dată celor credincioși în realitate la „înviere”.

Se va observa că făgăduințele explicite ale Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la acest subiect se deosebesc mult de filosofiile lumești. Ele pretind că omul trebuie să aibă o viață veșnică viitoare fiindcă speră în ea, sau în cele mai multe cazuri se teme de ea. Dar speranțele și temerile nu sunt motive raționale pentru credință în nici un subiect. Nu există bază nici pentru pretenția că în om este ceva care trebuie să continue să trăiască pentru totdeauna — o astfel de parte în organismul uman nu se cunoaște, nu poate fi dovedită sau găsită.

Dar vederea scripturală asupra acestui subiect nu se confruntă cu nici o astfel de obiecție: este cu totul rațional să considerăm existența, sufletul, ființa noastră, așa cum sunt prezentate acolo — ca un „dar de la Dumnezeu”, și nu ca o posesiune proprie inalienabilă. Mai mult, ea evită o dificultate mare și serioasă cu care se confruntă ideea filosofiilor păgâne; fiindcă atunci când filosoful păgân declară că omul nu poate pieri, că el trebuie să trăiască veșnic, că viața veșnică nu este un dar de la Dumnezeu, cum spune Biblia, ci o însușire naturală posedată de fiecare om, acest filosof pretinde prea mult. O astfel de filosofie dă existență veșnică nu numai celor care ar folosi-o bine și pentru care ar fi o binecuvântare, ci și altora care n-ar folosi-o bine și pentru care ar fi un blestem. Învățătura scripturală, dimpotrivă, după cum am arătat deja, declară că acest dar prețios, mare și inestimabil (Viața Veșnică), va fi acordat numai celor care cred în Răscumpărătorul și Dătătorul de viață și I se supun. Alții, pentru care ar fi o daună, nu numai că n-o posedă acum, dar no pot primi niciodată. „Plata păcatului este moartea, dar darul harului lui Dumnezeu este viața veșnică în Hristos Isus, Domnul nostru” (Rom. 6:23). Cei răi (toți cei care, după ce au ajuns la o cunoștință clară a adevărului, totuși cu încăpățânare nu se suspun) vor fi nimiciți din poporul lui Dumnezeu, în ((388)) Moartea a Doua. Ei „vor fi ca și cum n-ar fi fost”. „Vor pieri”. „Pierzarea veșnică” va fi soarta lor — o nimicire care va dura veșnic, din care nu va fi nici o revenire, nici o înviere. Ei vor suferi pierderea vieții veșnice și a tuturor privilegiilor, bucuriilor și binecuvântărilor ei — pierderea a tot ce vor câștiga cei credincioși. Fapt. 3:23; Ps. 37:9, 20; Iov. 10:19; 2 Tes. 1:9.

Darul lui Dumnezeu, al vieții veșnice, este prețios pentru tot poporul Său, și apucarea lui fermă cu mâna credinței este esențială pentru o viață bine echilibrată și consecventă. Numai cei care astfel au „apucat viața veșnică” prin acceptarea lui Cristos și prin consacrare pentru serviciul Său sunt capabili să combată în mod potrivit și profitabil furtunile vieții care vuiesc acum.

O distincție și o diferență

Dar acum, după ce am examinat speranța nemuririi din semnificația obișnuită a acestui cuvânt (viață veșnică), și după ce am găsit că viața veșnică este prevederea lui Dumnezeu pentru toți cei din rasa lui Adam care o vor accepta la „timpul potrivit”, sub condițiile Noului Legământ, suntem pregătiți să mergem un pas mai departe și să observăm că viața veșnică și nemurirea nu sunt termeni sinonimi, cum presupun oamenii în general. Cuvântul „nemuritor” înseamnă mai mult decât puterea de a trăi veșnic; și potrivit scripturilor, milioane se vor bucura în cele din urmă de viață veșnică, dar numai o „turmă mică” foarte limitată vor fi făcuți nemuritori.

Nemurirea este un element sau o calitate a naturii divine, dar nu a naturii umane sau îngerești, sau a altei naturi decât cea divină. Și fiindcă Cristos și „turma mică” a Sa, „mireasa” Sa, vor fi „părtași firii dumnezeiești”, de aceea ei vor fi excepții față de toate celelalte creaturi, fie din cer, fie de pe pământ. 2 Pet. 1:4.

Este sufletul omului nemuritor, sau are speranța să devină nemuritor?

Am văzut că sufletul uman (ființa simțitoare) a rezultat din unirea suflării de viață (ruah — pneuma) cu organismul ((389)) sau trupul uman; exact ca și în cazul sufletelor animalelor (a ființelor simțitoare) inferioare, cu excepția că omul este înzestrat cu un organism superior, un corp superior care posedă puteri și calități superioare. Acum întrebarea noastră este: Toate animalele sunt nemuritoare? Și dacă răspunsul este negativ, trebuie să întrebăm: Ce are omul mai presus decât animalele, care să-i dea speranța nemuririi?

Declarația lui Solomon, ca și propriile noastre observații, atestă că omul este supus morții ca și animalele inferioare — „Cum moare unul, așa moare și celălalt, toți au aceeași [același fel de] suflare [spirit de viață — ruah]” (Ecl. 3:19). Toate faptele din jurul nostru: doliul, sicriul, dricul, cimitirul, toate sunt mărturie că omul moare și că prin urmare el nu este nemuritor, deoarece cuvântul „nemuritor” înseamnă inatacabil de moarte, care nu poate muri. Oricare ar fi speranța de nemurire a omului, ea nu este o posesie actuală și poate fi în cel mai bun caz o speranță într-o prevedere divină, pentru viitor.

Înainte de a intra mai adânc în această chestiune, ar fi folositor pentru noi să analizăm semnificația cuvintelor „muritor” și „nemuritor”, fiindcă o mare neînțelegere predomină în privința acestor cuvinte și ea duce adesea la confuzie de gândire.

Cuvântul nemuritor înseamnă care nu moare — inatacabil de moarte, nestricăcios, indestructibil, care nu poate pieri. Orice ființă a cărei existență este dependentă în vreun mod de altă ființă, sau de condiții ca: hrană, lumină, aer etc., nu este nemuritoare. Această însușire la început Îi era proprie numai lui Iehova Dumnezeu, după cum este scris — „Tatăl are viața în Sine” (Ioan 5:26); adică, existența Sa nu este nici primită, nici susținută. El este Împăratul etern, nemuritor, invizibil (1 Tim. 1:17). Aceste scripturi fiind o autoritate decisivă în privința acestui subiect, putem ști în afara oricărei îndoieli că oamenii, îngerii, arhanghelii, sau chiar Fiul lui Dumnezeu, înainte și în timpul când „a devenit trup și a locuit printre noi” — n-au fost nemuritori — toți au fost muritori.

((390))

Însă cuvântul „muritor” nu înseamnă a fi în proces de moarte, ci numai că poate muri — că are viață a cărei continuare depinde de Dumnezeu. De exemplu, îngerii nefiind nemuritori, sunt muritori și ar putea muri, ar putea fi nimiciți de Dumnezeu dacă s-ar răzvrăti împotriva conducerii Sale înțelepte, drepte și iubitoare. În El (în providența Lui) ei trăiesc, se mișcă și își au ființa. De fapt, despre Satan, care a fost un astfel de înger de lumină și care a devenit un răzvrătit, se spune clar că va fi nimicit la timpul potrivit (Evr. 2:14). Aceasta dovedește nu numai că Satan este muritor, ci și că natura îngerească este o natură muritoare, o natură care ar putea fi nimicită de Creatorul ei. În ceea ce privește omul, el este „cu puțin mai prejos decât îngerii” (Ps. 8:5), și deci muritor și el, după cum este cu prisosință atestat prin faptul că rasa noastră moare de șase mii de ani și chiar sfinții în Cristos sunt îndemnați să caute nemurirea. Rom. 2:7.

Definițiile obișnuite, a fi în proces de moarte pentru muritor și a trăi veșnic pentru nemurire — ambele sunt greșite. Pentru a demonstra caracterul greșit al acestor definiții generale, să punem o întrebare simplă —

Adam a fost creat muritor sau nemuritor?

Dacă răspunsul este: „Adam a fost creat nemuritor”, noi întrebăm: Atunci cum a fost el amenințat cu moartea și apoi condamnat la moarte; și cum a putut el muri dacă a fost inatacabil de moarte? Și de ce Dumnezeu când l-a pedepsit, la scos afară din grădina Edenului, departe de pomii care susțineau viața sau de pomii vieții, ca nu cumva mâncând să trăiască veșnic? Gen. 3:22.

Dacă răspunsul este că omul a fost creat muritor (potrivit definiției obișnuite greșite, a fi în proces de moarte), noi întrebăm: Cum a putut Dumnezeu condamna pe om la moarte după neascultarea lui dacă el era deja o creatură în proces de moarte și niciodată nu fusese altfel? Și dacă Adam a fost creat în proces de moarte, cum a putut declara Dumnezeu că moartea lui a venit prin păcatul lui?

((391))

Confuzia este inevitabilă dacă nu recunoaștem clar definițiile cuvintelor muritor și nemuritor, după cum urmează:

Nemuritor — starea sau condiția în care moartea este imposibilă — o condiție inatacabilă de moarte.

Muritor — o stare sau o condiție în care moartea este posibilă — condiția de a fi expus morții, dar nu în mod necesar condiția procesului morții, decât dacă s-a dat o sentință de moarte.

Din acest punct de vedere putem vedea dintr-o privire că Adam a fost creat muritor — într-o stare în care moartea era o posibilitate, sau viața veșnică era o posibilitate; depinzând dacă el Îi era plăcut sau nu-I era plăcut Creatorului său înțelept, drept și iubitor. Dacă ar fi rămas ascultător, el ar fi continuat să trăiască până acum — și pentru totdeauna — și totuși ar fi fost tot timpul muritor, expus morții dacă era neascultător. O astfel de stare nu era una de nesiguranță; fiindcă Dumnezeu cu care el avea de-a face este neschimbător: astfel Adam ar fi avut deplina asigurare a vieții veșnice atâta vreme cât ar fi continuat să fie loial și supus Creatorului său. Și mai mult de atât nu se putea cere în mod rațional.

Starea vieții lui Adam înainte de neascultarea sa a fost asemănătoare cu aceea de care se bucură sfinții îngeri acum: el a avut viață în măsură deplină — viață durabilă — pe care șiar fi putut-o păstra pentru totdeauna dacă rămânea ascultător de Dumnezeu. Dar fiindcă el n-a fost inatacabil de moarte, fiindcă n-a avut „viața în sine”, ci continuarea vieții depindea de condiții supuse bunăvoinței Creatorului său, de aceea amenințarea lui Dumnezeu că dacă nu va asculta va muri, a însemnat ceva. A însemnat pierderea scânteii de viață, a „suflării de viață”, în lipsa căreia trupul se va preface în pulbere, iar sufletul viu sau ființa simțitoare va înceta. Dacă Adam ar fi fost nemuritor, nesupus morții, inatacabil de moarte, sentința lui Dumnezeu ar fi fost o amenințare goală. Dar fiindcă Adam a fost creat muritor, o stare în care moartea era posibilă, expus morții dacă nu era susținut prin îngrijirea Creatorului său, de aceea, după cum se declară, el a murit „în ziua” neascultării sale. Vezi 2 Pet. 3:8.

((392))

Celor care cred că Biblia conține din belșug expresii cum sunt, suflet nemuritor, suflet care nu moare, suflet care nu moare niciodată etc., nu le putem oferi un sfat mai bun decât acela de a lua o concordanță biblică și a căuta aceste cuvinte și altele de importanță asemănătoare. Nu vor găsi nici unul; și astfel căutătorii sinceri ai adevărului se vor convinge foarte repede că creștinii în general, timp de secole, au tot adăugat, cel puțin în gândire, la Cuvântul lui Dumnezeu, spre marea lor confuzie.

Conform Scripturilor, îngerii se bucură de viață veșnică dar sunt muritori; adică, veșnicia existenței lor îngerești nu este datorită faptului că ei sunt nemuritori sau inatacabili de moarte și astfel nu pot fi nimiciți de Creatorul lor, ci fiindcă El dorește ca ei să trăiască atâta timp cât își vor folosi viața în armonie cu aranjamentul Său drept și iubitor. Acest lucru este ușor de demonstrat; fiindcă, n-a fost Satan unul dintre sfinții îngeri înainte de a păcătui prin mândrie și ambiție? Și na devenit el astfel unul dintre cei răi (cu voia, intenționat opunându-se lui Dumnezeu) despre care este scris: „Domnul ... nimicește pe toți cei răi” — „vor avea ca pedeapsă o pierzare veșnică”? (Ps. 145:20; 2 Tes. 1:9). Să observăm declarația explicită în privința nimicirii lui Satan, care se aplică în principiu la toți care urmează calea lui nelegiuită și resping cu bună știință, intenționat, aranjamentele divine. Evr. 2:14.

În timp ce Scripturile vorbesc despre starea muritoare a omului, și într-adevăr, aproape în toate amănuntele se limitează la relația omului cu Dumnezeu, totuși ele învață tot atât de hotărât în alt mod despre starea muritoare a îngerilor, spunând că Cristos este „singurul care are nemurirea” (1 Tim. 6:16) — Tatăl fiind exceptat ca întotdeauna (1 Cor. 15:27). Și după cum am văzut deja, Domnul nostru Isus a primit nemurirea (care este un element sau o însușire numai a „firii dumnezeiești”), la învierea Sa și ca răsplată a ascultării Sale credincioase de voința Tatălui, până la măsura sacrificiului de Sine — „până la moarte, și încă moarte de cruce — și de aceea Dumnezeu L-a înălțat foarte sus”. Deși El a fost întotdeauna mai presus de toți ((393)) ceilalți, ca „Singurul Conceput”, această înălțare L-a ridicat, după cum spune apostolul, mult deasupra îngerilor, stăpânirilor și puterilor, și a oricărui nume care este numit în ceruri și pe pământ. Efes. 1:21.

Astfel se vede clar, din revelația lui Dumnezeu asupra acestui subiect, că numai El Însuși și singurul Său Fiu Conceput au avut această însușire a nemuririi la vremea când apostolii și-au scris epistolele. Într-adevăr, dacă Singurul Conceput ar fi fost nemuritor înainte de vremea înălțării Sale, El nu putea fi Mântuitorul lumii — pentru că n-ar fi putut muri; și potrivit aranjamentului divin, ca să fie Răscumpărătorul nostru El trebuia să moară; mărturia este: „Hristos a murit pentru păcatele noastre” și apoi a fost înălțat la nemurire.

Speranțele unei vieți veșnice viitoare sunt în mod vag oferite în Vechiul Testament; dar nemurirea nu este nici măcar amintită. Într-adevăr, apostolul inspirat spune despre Domnul nostru Isus că „a nimicit moartea [a rupt puterea ei asupra omului] și a adus la lumină viața și neputrezirea, prin Evanghelie” (2 Tim. 1:10). Aceasta arată două lucruri: (1) Că viața în perfecțiune, viața veșnică, este separată și deosebită de nemurire, de indestructibilitate. (2) Că nici una din aceste mari binecuvântări nu fusese descoperită sau făcută accesibilă înainte de evanghelie — „Mântuirea așa de mare, care a început să fie vestită de Domnul”. Evr. 2:3.

Și ce a adus evanghelia Domnului nostru „la lumină” în privința acestor două mari binecuvântări — viața și nemurirea?

(a) Ea arată că prin harul divin Domnul nostru a cumpărat întreaga lume a urmașilor lui Adam și astfel a asigurat pentru fiecare membru al rasei un prilej de întoarcere din moarte la viață — cu alte cuvinte, ea vestește „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinților Săi proroci din vechime”. Restabilirea în sensul ei cel mai înalt și cel final va însemna aducerea celor restabiliți nu numai din mormânt, ci și din diferitele grade de moarte (reprezentate prin boală și ((394)) imperfecțiune) sus la viață — viață durabilă, de care s-a bucurat Adam înainte de neascultarea sa. Evanghelia lui Cristos ne asigură că tuturor li se va acorda o ocazie deplină de a ajunge la această binecuvântare a vieții sub condițiile raționale ale Noului Legământ — „la timpul ei”. 1 Tim. 2:6.

(b) „Lumina” evangheliei lui Cristos arată o prevedere specială în planul divin pentru o chemare specială, o încercare și o pregătire a unui număr mic dintre creaturile Sale la mai mult decât o asemănare morală și rațională cu Sine — o invitație ca astfel să se conformeze voinței Tatălui și astfel să-și dovedească supunerea loială față de El, încât El să poată face din ei „creații noi”, „reprezentarea exactă a Ființei Lui” și „părtași firii dumnezeiești” — care are ca element constitutiv proeminent nemurirea. Aceasta a deschis-o, a adus-o la lumină Domnul nostru Isus în evanghelia Sa, a harului lui Dumnezeu.

Cu mirare întrebăm: Cărora dintre sfinții lui Dumnezeu — îngeri, heruvimi și serafimi — le este oferită o chemare atât de înaltă? Răspunsul evangheliei lui Cristos este că ea nu le este oferită deloc îngerilor, ci Fiului Omului și „miresei” Sale care va fi aleasă dintre cei pe care El i-a răscumpărat cu sângele Său prețios.

Să ne uităm la Cel care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea, și acum, ca urmare, stă la dreapta (locul de favoare) tronului lui Dumnezeu. El a fost bogat, dar pentru noi S-a făcut sărac. Întrucât omul și rasa care trebuia răscumpărată erau oameni, a fost necesar ca El să devină om, așa încât să dea răscumpărarea sau prețul corespunzător. De aceea El S-a smerit și a luat chip de rob; și după ce la înfățișare a fost găsit ca om, S-a smerit până la moarte — și încă până la cea mai înjositoare formă de moarte — moartea pe cruce. „De aceea și Dumnezeu L-a înălțat foarte sus [la natura divină făgăduită, la înviere] și I-a dat Numele care este mai presus de orice nume [cu excepția numelui lui Iehova — 1 Cor. 15:27].” Evr. 12:3,2; 2 Cor. 8:9; Fil. 2:8,9.

((395))

„Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăție, înțelepciune, tărie, cinste, slavă și binecuvântare!” Apoc. 5:9-12.

Bogăția favorii divine ar fi putut foarte bine înceta după înălțarea Acestuia mare și vrednic; dar nu, Dumnezeu, Tatăl, a aranjat ca Isus Cristos, în calitate de Căpetenie, să conducă o companie de Fii ai lui Dumnezeu, la „slavă, cinste și neputrezire” (Evr. 2:10; Rom. 2:7), însă fiecare dintre ei trebuie să fie o „copie” spirituală sau o asemănare a „Întâiului- Conceput”. Ca o lecție mare a suveranității divine și ca o strălucită contrazicere a tuturor teoriilor evoluționiste, Dumnezeu a hotărât să cheme pentru acest loc de cinste (ca „mireasa, soția Mielului și împreună moștenitorii cu Hristos” — Apoc. 21:2, 9; Rom. 8:17), nu pe îngeri și pe heruvimi, ci pe unii dintre păcătoșii răscumpărați cu sângele prețios al Mielului. Dumnezeu a hotărât numărul celor care trebuie să fie astfel înălțați (Apoc. 7:4) și a predestinat care trebuie să fie însușirile lor dacă doresc să-și întărească chemarea și alegerea pentru un loc în acea companie care va fi atât de mult onorată; și restul oamenilor sunt lăsați toți lui Cristos, care lucrează acum după cum Tatăl a lucrat până acum. Ioan 5:17.

Veacul Evanghelic, de la Cincizecime până la stabilirea Împărăției la a doua venire, este timpul selectării acestei clase alese a Miresei lui Cristos, altfel numită „Biserica”, „trupul lui Hristos”, „preoția împărătească”, „sămânța lui Avraam” (Gal. 3:29) etc.; și continuarea permisiunii răului este cu scopul ca aceste „mădulare ale trupului lui Hristos” să se dezvolte și să aibă ocazia de a sacrifica puținul lor tot răscumpărat, în slujba Celui care i-a cumpărat cu sângele Său prețios; și astfel să dezvolte în inima lor asemănarea Lui spirituală, pentru ca atunci când, la sfârșitul veacului, sunt prezentați de către Domnul și Răscumpărătorul lor înaintea Tatălui, Dumnezeu să poată vedea în ei „chipul Fiului Său.” Col. 1:22; Rom. 8:29.

După cum răsplata de „slavă, cinste și neputrezire” și toate caracteristicile naturii divine n-au fost conferite ((396)) „Întâiului-Conceput” până când Și-a sfârșit cursul prin completarea sacrificiului și ascultării în moarte, tot așa este și cu Biserica, „Mireasa” Lui — ei sunt socotiți ca unul și tratați împreună. Domnul nostru, Întâiul-Născut și Căpetenia, „a intrat în slava Sa” la învierea Sa; atunci El a devenit părtaș naturii divine pe deplin, fiind „născut din morți”, „născut din Duh”; atunci El a fost înălțat foarte sus la tronul și la favoarea cea mai înaltă („la dreapta” lui Dumnezeu); și astfel El a promis că Biserica Sa, „mireasa” Sa, va fi schimbată la înviere, prin putere divină, de la natura umană la gloria, cinstea și nemurirea naturii divine. Evr. 13:20; 2 Pet. 1:4.

Astfel este scris despre învierea Bisericii: „Trupul este semănat în putrezire și înviază în neputrezire [nemurire]; este semănat în necinste și înviază în slavă; este semănat în slăbiciune și înviază în putere; este semănat trup natural [animal] și înviază trup duhovnicesc”. 1 Cor. 15:42-44, 49.

Condițiile impuse tuturor celor care vreau să-și întărească chemarea și alegerea pentru această poziție favorizată sunt stricte, dar cu toate acestea este o „slujire înțeleaptă”; și ca o compensare, celor credincioși li se promite „slava, cinstea și neputrezirea” „firii dumnezeiești” — pentru ca astfel ei să aibă parte de marea înălțare a Răscumpărătorului lor, „mai presus de îngeri”, dacă ei se împărtășesc de înjosirea Lui umblând pe calea îngustă, urmând exemplul Lui în prezent când răul este permis să triumfe.

Să observăm bine faptul că fiecare făgăduință sau sugestie din Cuvântul lui Dumnezeu la o speranță de nemurire este pentru această Biserică specială, aleasă. Aceasta este viața inerentă la care Se referă Domnul nostru zicând: „După cum Tatăl are viața în Sine [o viață care nu cere întreținere — nemurirea], tot așa a dat și Fiului să aibă viața în Sine [nemurirea]” și că El o dă cui vrea — miresei Sale, Bisericii Sale — „mădularele trupului Său”. Ioan 5:26; Efes. 3:6.

Două cuvinte grecești sunt traduse nemurire:

(1) Athanasia, pe care Strong îl definește „lipsa morții”. Acest cuvânt se găsește numai în următoarele scripturi:

((397))

„Ceea ce este muritor să se îmbrace în nemurire [athanasia — lipsa morții]” — referindu-se la întâia înviere de care are parte numai Biserica. 1 Cor. 15:53.

„Când ... trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire [athanasia — lipsa morții]” — referindu-se la aceeași înviere dintâi a Bisericii. 1 Cor. 15:54.

„Singurul care are nemurirea [athanasia — lipsa morții]” — referindu-se la Domnul nostru Isus și exceptându-L pe Tatăl din comparație, ca întotdeauna. 1 Tim. 6:16.

(2) Aftharsia și afthartos (din aceeași rădăcină) sunt traduse nemurire de două ori și nemuritor o dată, dar ar fi mai potrivit traduse neputrezire și neputrezitor, și așa sunt traduse de lexicografi. Urmează toate locurile unde apar aceste cuvinte în Biblie:

„Celor care, prin stăruința în bine, caută slavă, cinste și neputrezire [aftharsia].” Rom. 2:7.

„Este semănat în putrezire și înviază în neputrezire [aftharsia].” 1 Cor. 15:42.

„Nu pot carnea și sângele să moștenească împărăția lui Dumnezeu, nici putrezirea să moștenească neputrezirea [aftharsia].” 1 Cor. 15:50.

„Căci trebuie ca ceea ce este supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire [aftharsia].” 1 Cor. 15:53.

„Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire [aftharsia].” 1 Cor. 15:54.

„Harul să fie cu toți cei care iubesc pe Domnul nostru Isus Hristos în curăție [aftharsia — în nestricăciune].” Efes. 6:24.

„Isus Hristos ... a adus la lumină viața și neputrezirea [aftharsia] prin Evanghelie.” 2 Tim. 1:10.

„În învățătură dă dovadă de curăție, de seriozitate [aftharsia — nestricăciune].” Tit 2:7.

„Au schimbat slava Dumnezeului nepieritor [afthartos — nesupus putrezirii].” Rom. 1:23.

„Și ei fac lucrul acesta ca să obțină o cunună care se poate veșteji; dar noi, una care nu se poate veșteji [afthartos].” 1 Cor. 9:25.

((398))

„Morții [Biserica] vor învia nesupuși putrezirii [afthartos].” 1 Cor. 15:52.

„A Împăratului veacurilor, nemuritorului [afthartos — neputrezitorului] ... singurului Dumnezeu să fie cinstea.” 1 Tim. 1:17.

„O moștenire nestricăcioasă [afthartos] și nepătată și care nu se poate veșteji, păstrată în ceruri pentru voi.” 1 Pet. 1:4.

„Fiindcă ați fost născuți din nou nu dintr-o sămânță care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi [afthartos].” 1 Pet. 1:23.

„În frumusețea nepieritoare [afthartos] a unui duh blând și liniștit.” 1 Pet. 3:4.

Ideea din acest cuvânt este — ceea ce nu poate putrezi, nu se poate descompune, nu-și poate pierde valoarea: aftharsia este astfel în multe privințe echivalent cu athanasia sau lipsa morții când este aplicată la ființe simțitoare; fiindcă ceea ce, având viață, este inatacabil de moarte, poate fi numit pe bună dreptate neputrezitor.

Speranța omenirii într-o viață veșnică

Cei mai îndrăzneți și mai capabili oameni de știință și evoluționiști au încercat să arate că viața omului nu este un dar de la Creator. Teoretic ei l-au înălțat pe om și toate animalele inferioare, prin procesul evoluției, de la un germen microscopic; da, de la protoplasmă, pe care Prof. Huxley a numit-o „baza materială a vieții”; și ei ar fi bucuroși dacă ar putea cumva săL ignore în întregime pe Creatorul și Dătătorul de viață: dar de fapt ei n-au fost în stare să sugereze cum protoplasma însăși a putut primi viața din materia inertă. În această măsură, prin urmare, ei sunt obligați să recunoască o mare cauză inițială a vieții. Dar cel care studiază Biblia reverențios nu trebuie să aibă nici cea mai vagă dificultate în a accepta declarația Scripturilor, că Însuși Dumnezeu este Marea Cauză Inițială, izvorul vieții, de la care a pornit toată viața de pe toate planurile; după cum spune apostolul, toate lucrurile sunt de la Tatăl și toate lucrurile sunt prin Fiul, și prin El și noi (1 Cor. 8:6). Creștinul găsește dovezi despre ((399)) Creator nu numai în Cartea Naturii, ci și în Biblie, revelația expresă și specială despre acest Creator și despre acea creație. El acceptă ca un fapt declarația că Dumnezeu i-a creat pe primii noștri părinți și le-a dat viață, și a prevăzut ca ei să dezvolte o rasă de ființe simțitoare, suflete, după specia lor, întocmai cum El a prevăzut un proces similar și în creația inferioară.

Privind înapoi în Eden, îi vedem pe Adam și pe Eva în perfecțiunea lor, înzestrați cu puteri morale și intelectuale în asemănarea Creatorului lor, și ca atare cu mult superioare supușilor lor, creația inferioară — suflete de un ordin mai înalt, rezultatul unui organism de ordin mai înalt și mai fin; și noi întrebăm: Care a fost scopul lui Dumnezeu în privința omului când l-a creat? Vedem că în ceea ce privește creația inferioară scopul evident al Domnului a fost ca ele să trăiască câțiva ani apoi să moară, dând loc altora din specie, și astfel acestea să fie slujitori pentru plăcerea și conveniența omului, stăpânul lor, care în perfecțiunea lui era un stăpân binevoitor. Dar ce se poate spune în legătură cu omul? Omul a fost născut ca să moară ca animalele? Tocmai am văzut că lui nu i se dăduse însușirea nemuririi, dar găsim mărturii din abundență în legătură cu prevederea lui Dumnezeu de viață veșnică pentru toți care ajung la condițiile aprobate: acea prevedere nu constă în acordarea de puteri și însușiri nemuritoare, ci în bunăvoința și scopul Creatorului său, singurele sub care el are „viața, mișcarea și ființa”.

Uneori un gânditor superficial va susține că omul este nemuritor, indestructibil, fiindcă știința a constatat că „materia este indestructibilă”. Dar, după cum am arătat deja, materia nu este om și nici sufletul sau ființa nu este materie. Corpul este materie, dar pentru ca materia să fie corpul unui om, ea trebuie să aibă o organizare specială, apoi trebuie să i se adauge spiritul vieții pentru a deveni om sau suflet. Nimeni nu va susține că un organism este indestructibil, și prin urmare, oricine are putere de judecată poate vedea că ființa sau sufletul care își are baza în organism și depinde de el poate fi nimicit. Mai mult, acest fel absurd de a raționa, sau mai degrabă lipsă de a raționa, ar fi forțat de analogie să ((400)) pretindă că toate insectele și târâtoarele au nemurirea, sunt indestructibile. Există o deosebire imensă între a distruge materia inertă și a distruge ființa.

Conform relatării, Dumnezeu i-a spus tatălui nostru Adam că viața lui va fi sigură și va continua atâta vreme cât el va rămâne fiu ascultător al lui Dumnezeu; că numai neascultarea îl va expune (sufletul, ființa) la moarte. Aceleași scripturi ne spun despre neascultarea primilor noștri părinți și despre pronunțarea sentinței divine la moarte, ca fiind pedeapsa păcatului. Și să observăm cu atenție cuvintele Domnului nostru în privința acestei sentințe. Dumnezeu n-a adresat această sentință trupului nesimțitor, înainte de a fi însuflețit, și n-a adresat-o nici suflării sau spiritului vieții, care nu este decât o putere neinteligentă, însuflețitoare. El S-a adresat lui Adam, sufletul, ființa inteligentă sau simțitoare, după ce a fost pe deplin creat. Și cu toții suntem de acord că aceasta a fost calea rațională și singura cale potrivită — că numai sufletului sau ființei trebuia să i se adreseze. Acum să observăm cuvintele Domnului: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit”.

Când Adam a încălcat legea divină și a venit sub sentința ei, că sufletul lui va muri, Domnul putea să-i aplice pedeapsa printr-o moarte instantanee; dar în loc de aceasta El doar i-a retras prevederea specială făcută pentru continuarea vieții și astfel l-a lăsat pe Adam să moară treptat. Ni se spune că condițiile vieții au fost niște pomi speciali dătători de viață, din care, dacă mânca, viața omului ar fi continuat, înlocuindu-i zilnic pierderile și nesuferind nici o degradare. Imediat ce omul a devenit încălcător, accesul lui la acești pomi ai vieții, sau la livada vieții, a fost oprit, și astfel el, ca și animalele inferioare pe care le stăpânea, a devenit supus morții. Totuși, în cazul omului se spune că moartea este un „blestem”, fiindcă a venit ca rezultat al încălcării reglementărilor divine; și în același timp, prin blestemul asupra regelui pământului, un blestem zace și asupra domeniului lui și asupra tuturor supușilor lui, animalele inferioare; fiindcă, regele pierzându-și perfecțiunea, întregul domeniu a căzut în dezordine.

((401))

Mai mult, copiii lui Adam n-au putut obține de la el, ca părinte al lor, drepturi sau privilegii sau perfecțiuni fizice, pe care el le pierduse legal și le pierdea în realitate; prin urmare, după cum arată Scripturile, întreaga rasă a lui Adam a căzut împreună cu el sub blestem — în moarte; și ca atare, în calitate de creaturi în chipul lui Dumnezeu, posedând puteri de inteligență care pot aprecia viața veșnică, privim spre Dumnezeu să vedem dacă înțelepciunea infinită, iubirea infinită, dreptatea infinită și puterea infinită pot alcătui împreună un plan de mântuire pentru om, în care Dumnezeu poate fi drept și totuși să fie îndreptățitorul celui care crede în Isus. Rom. 3:26.

Speranța aceasta nu este deșartă. Prevederea lui Dumnezeu prin Cristos, așa cum este revelată în Scripturi, este o înviere a morților, o restabilire a omului la starea anterioară. Este adevărat, există limitări și condiții, și nu toți se vor întoarce la favoarea divină, dar ocazia de a se întoarce va fi dată tuturor, cu marea probabilitate, credem noi, că majoritatea urmașilor lui Adam, când vor cunoaște adevărul, vor accepta cu recunoștință harul lui Dumnezeu prin Cristos și își vor conforma viața după legea Noului Legământ, prin credință în Răscumpărătorul.

Nu este însă pentru noi sau pentru altcineva să răspundem la întrebarea la care Domnul nostru a refuzat să răspundă, și anume: „Doamne, oare puțini să fie cei care sunt mântuiți?” (Luca 13:23). În cel mai bun caz avem numai privilegiul să arătăm că „prețul de răscumpărare pentru toți” a fost dat de către Domnul nostru și făgăduința este că la „timpul potrivit” toți vor veni la o cunoștință a acestui mare adevăr și la ocazia de a ajunge la viață veșnică de la El, marea Lumină care va „lumina pe orice om” venit în lume (1 Tim. 2:4-6; Ioan 1:9). Noi trebuie să repetăm, și repetăm, în acest veac către toți care au „urechi de auzit” cuvintele Învățătorului: „Luptațivă să intrați pe ușa cea strâmtă. Căci vă spun că mulți vor căuta să intre și nu vor putea. Îndată ce Stăpânul casei Se va scula și va închide ușa ... ” (Luca 13:24, 25). Cu alte cuvinte, chemarea, singura chemare din acest veac al Evangheliei, ((402)) este la calea îngustă a jertfirii de sine: și nici o abatere a interesului nostru n-ar trebui să ne slăbească alergarea pentru marele premiu al nemuririi oferit acum. Când numărul celor „aleși” va fi complet și marea strâmtorare de la sfârșitul acestui veac va da de veste că Biserica este completată și glorificată, mulți vor privi altfel nimicurile lumești care le împiedică acum împlinirea angajamentelor lor de consacrare.

Planul lui Dumnezeu de mântuire pentru rasa generală a lui Adam este să ofere fiecărui membru al ei, în timpul Mileniului, viața veșnică, în condițiile Noului Legământ pecetluit pentru toți cu sângele prețios al Mielului. Dar nu există nicăieri nici o sugestie că nemurirea, Natura Divină, va mai fi oferită sau acordată vreodată altora în afară de Biserica „aleasă” în Veacul Evanghelic — „turma mică”, „Mireasa, soția Mielului”. Pentru ceilalți din rasa lui Adam oferta va fi „restabilirea” (Fapt. 3:19-21) la viața, sănătatea și perfecțiunea naturii umane — la fel cum a avut Adam când era chipul pământesc al lui Dumnezeu înainte de căderea lui din har, în păcat și moarte. Iar la sfârșitul Veacului Milenar, când toți cei ascultători din omenire vor fi obținut tot ce a fost pierdut în Adam și a fost răscumpărat prin Cristos — atunci toți, fiind înarmați cu deplină cunoștință și experiență și prin urmare deplin în stare să stea la încercare, vor fi aspru încercați (cum a fost Adam), dar individual (Apoc. 20:7-10), și numai celor găsiți în cea mai deplină armonie a inimii, precum și în armonie exterioară cu Dumnezeu și cu aranjamentele Sale drepte, li se va permite să treacă dincolo de Mileniu în viitorul veșnic, sau în „lumea [veacul] fără sfârșit”. Toți ceilalți vor fi nimiciți în Moartea a Doua — „nimiciți din mijlocul poporului”. Fapt. 3:23.

Dar, cu toate că nu va mai fi moarte, nici suspin, nici plânset, aceasta nu va fi fiindcă biruitorii din Veacul Milenar vor fi încununați cu nemurire, ci fiindcă, învățând să judece între ce este corect și greșit și efectele lor, ei își vor fi format caracterul în deplin acord cu Dumnezeu și cu dreptatea; și fiindcă vor fi rezistat la probe care vor demonstra că n-ar vrea să păcătuiască dacă ar fi deschisă calea și n-ar fi nici o pedeapsă pentru păcat. ((403)) Ei nu vor avea viața în ei înșiși, ci vor fi încă tot dependenți de îngrijirea lui Dumnezeu în privința hranei etc. pentru menținerea vieții. Compară cu Apoc. 21:4, 6, 8; 7:16; Mat. 5:6.

După cum blestemul a adus moartea omenirii, tot așa înlăturarea blestemului va însemna înlăturarea tuturor obiecțiilor legale în privința întoarcerii omului la toate binecuvântările originare acordate lui în Eden. Dar omul, acum degradat și imperfect mintal, moral și fizic, nu este potrivit, cum a fost Adam, să se bucure de perfecțiunile unei condiții edenice sau paradisiace; ca atare, scopul divin este ca în „timpurile restabilirii”, în timpul Veacului Milenar, omenirea, ale cărei păcate au fost ispășite prin moartea Domnului Isus, să poată fi adusă înapoi de către El, Dătătorul de viață și Eliberatorul, din robia păcatului și morții, la toată plinătatea perfecțiunii asemănării inițiale cu Dumnezeu. Și nu numai atât, dar găsim că planul divin este ca experiența omului cu păcatul să constituie o lecție care va avea o influență veșnică asupra unora, făcându-i să cunoască, prin experiență personală, ceva din răutatea „peste măsură a păcatului” și din răsplata sau pedeapsa lui sigură, moartea: așa încât atunci când în timpul Veacului Milenar aceștia vor fi aduși la o cunoștință a dreptății, adevărului, bunătății, iubirii și a tuturor harurilor și calităților caracterului divin, cei doritori și ascultători vor cunoaște și vor aprecia privilegiul vieții veșnice într-un mod în care Tatăl Adam niciodată nu l-ar fi cunoscut și niciodată nu l-ar fi putut aprecia.

În vederea acestui scop, moartea a fost un proces treptat în cazul rasei în general, și în vederea aceluiași scop învierea va fi un proces treptat: centimetru cu centimetru, cum ar fi, omenirea va fi ridicată tot mai sus din mocirla păcatului, din groapa îngrozitoare a degradării și morții, la marea înălțime a perfecțiunii și vieții de la care a căzut în persoana tatălui Adam. Singurele excepții de la acest program general pentru lume, cum este prezentat pentru noi în Scripturi, fiind cei puțini aduși mai înainte în armonie cu Dumnezeu, sămânța lui Avraam, naturală și spirituală. Gal. 3:29; Evr. 11:39,40.

((404))

Văzut în această lumină, scripturală, subiectul nemuririi strălucește minunat. El lasă calea deschisă pentru ca „darul” general al „lui Dumnezeu, viața veșnică”, să fie oferit tuturor celor pe care Răscumpărătorul îi va găsi dornici să-l accepte în baza singurelor condiții în care el ar putea fi o binecuvântare; și îi lasă pe cei nevrednici supuși pedepsei juste enunțate întotdeauna de către marele judecător al tuturor, și anume:

„Plata păcatului este moartea.” Rom. 6:23.

„Sufletul care păcătuiește acela va muri.” Ezec. 18:4, 20.

„Cine n-ascultă de Fiul nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu [blestemul, moartea] rămâne peste el.” Ioan 3:36.

În acest subiect, ca și în altele, găsim că filosofia Cuvântului lui Dumnezeu este mai adâncă și mai clară și cu mult mai rațională decât sistemele și teoriile păgâne. Lăudat fie Dumnezeu pentru Cuvântul Său al Adevărului și pentru inimile dispuse să-l accepte ca revelația înțelepciunii și puterii lui Dumnezeu!

Dar îndoiala strigă: Cum ar putea Dumnezeu reproduce la înviere atât de complet milioanele de pe pământ încât fiecare să se recunoască pe sine și să profite de amintirile experiențelor din viața actuală? Răspundem că însuși omul poate păstra și reproduce propriile sale cuvinte, în cilindrul fonografului; cu cât mai mult poate reproduce Creatorul nostru pentru întreaga rasă asemenea organisme înzestrate cu creiere care să reproducă perfect fiecare sentiment, gând și experiență. David pare să se refere la puterea lui Dumnezeu într-un mod care ar putea fi aplicat fie profetic la înviere, fie reflexiv la prima naștere. El spune:

„Te voi lăuda că m-ai făcut într-un mod înfricoșător și admirabil. ... Oasele mele [organismul] nu erau ascunse de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, țesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Ochii Tăi au văzut ființa mea neîntocmită și în cartea Ta au fost scrise toate mădularele mele, care din zi în zi [treptat] luau chip, când nu era încă nici unul din ele.” Ps. 139:14-16.