((405))

Împăcarea omului cu Dumnezeu - Studiul XIV
Necesitatea Împăcării — Blestemul

„Blestemul”, un rău actual, nu viitor — Unde și de ce a venit năpasta peste toți — Când va înceta această mânie a lui Dumnezeu împotriva păcatului — „Scăpați” acum și în viitor — Împăcarea este necesară datorită planului adoptat de Dumnezeu — Omul, un exemplu pentru îngeri și pentru creațiile viitoare

„Nu va mai fi nici un blestem.” Apoc. 22:3.

TEXTUL nostru este în deplin acord cu mărturia generală a Scripturilor, că vine timpul când lucrarea Împăcării va fi pe deplin înfăptuită și când, ca rezultat al ei, blestemul va fi complet ridicat de peste om și de peste pământ, domeniul lui. Dar aceasta înseamnă că blestemul nu este încă ridicat, că el apasă încă asupra pământului și asupra omenirii. Mai mult, înseamnă că a existat un timp când acest blestem a venit asupra tuturor, la început când acesta a fost aplicat asupra omenirii și asupra pământului. Oricine se va osteni să cerceteze acest subiect, va găsi în Scripturi o armonie atât de minunată asupra acestor trei puncte, încât probabil îl va uimi și-l va convinge că Scripturile nu sunt de origine omenească, ci că, deși scrise de diferite persoane și în diferite perioade, într-un interval de două mii de ani, ele sunt o unitate în mărturia lor; și asupra nici unui alt subiect mărturia lor nu este mai clară, mai consecventă și mai convingătoare decât asupra acestui subiect al blestemului, al efectelor lui asupra omului, al răscumpărării din el și al îndepărtării lui finale.

Blestemul asupra omenirii, după cum este în general înțeles și propovăduit, este un blestem viitor al chinului veșnic — nu un blestem actual. Dar potrivit Scripturilor ((406)) acesta este un blestem actual, și anume blestemul morții care va fi ridicat în viitor. Nu trebuie să ne gândim la acest blestem al morții în modul obișnuit, limitat — cum că ar afecta momentul morții sau câteva ore sau zile sau clipe când murim sau când ne dăm sau ne pierdem suflarea vieții. Dimpotrivă, pentru a ne da seama ce este acest blestem al morții, se cere să avem în fața ochiului minții pe primul om perfect, cu toate puterile minții și corpului său — chipul Creatorului său în însușirile sale mintale, iar fizic, precum și mintal și moral, „foarte bun”; așa a fost decretat de către cea mai înaltă autoritate asupra acestui subiect. Gen. 1:31.

Fragmentul foarte scurt de istorie dat în Geneza, alături de faptul că potopul a șters complet toate dovezile înzestrării și lucrării mâinilor tatălui speciei noastre și a urmașilor lui timpurii, nu ne dau nici o bază de evaluare în privința capacităților sale mintale și fizice. Pentru informare suntem siliți să ne bazăm pe faptul că toată lucrarea lui Dumnezeu este „perfectă”, care este propria Sa declarație (Deut. 32:4), și pe declarația Sa mai departe că oamenii „umblă cu multe șiretenii” și s-au mânjit (Ecles. 7:29); și pe faptul că sub blestem chiar, și în condițiile nefavorabile în care a trăit omul după ce a fost izgonit din Grădina Edenului — în ciuda tuturor acestor condiții nefavorabile, organismul său uman a fost de o perfecțiune atât de minunată, încât tatăl omenirii a fost menținut lunga perioadă de nouă sute treizeci de ani. Gen. 5:5.

Când comparăm această vitalitate fizică, neajutată de experiența largă în dezvoltarea medicinei și a aranjamentelor sanitare din condițiile prezente, și când observăm că în ciuda progresului nostru în știință, sub lumina și experiența secolelor trecute, totuși astăzi jumătate din populație moare înainte de a ajunge la vârsta de zece ani și durata medie a vieții este în general cam de treizeci și trei de ani, numai atunci putem aprecia câtă vitalitate fizică am pierdut de la cădere — cât de mult ne-a afectat „blestemul” din punct de vedere fizic. Și deoarece știm că puterile mintale și fizice ale omului sunt în ((407)) mare măsură coordonate, așa încât, cu cât organismul fizic este mai sănătos, toate celelalte lucruri fiind egale, cu atât mai puternice și mai precise trebuie să fie și puterile și facultățile mintale, putem obține din aceasta o vedere respectabilă despre calibrul mintal al tatălui Adam, despre care marele Creator a spus că era foarte bun și l-a considerat vrednic să-l recunoască drept fiul Său, asemănarea Sa morală și mintală. Luca 3:38.

Perfecțiunea mintală și fizică, în condițiile prezentate în mărturia divină despre creare, în mod clar și hotărât implică perfecțiune morală; fiindcă trebuie să ne amintim că, potrivit Scripturilor, devierea morală și degradarea care i-a urmat nu se instalaseră. Nu este de presupus nici că omul, fără elementele morale pentru dezvoltarea sa mintală, ar fi descris în Scripturi ca un om „foarte bun”, sau ca un chip al Creatorului său. Să-l fi creat pe Adam perfect fizic și perfect mintal, fără calitățile morale, ar fi însemnat să-l facă un om foarte rău, după principiul că răufăcătorul va fi cu atât mai mare cu cât are capacități mai mari, dacă acele capacități nu sunt sub control moral.

Sentința morții sau „blestemul” rostit împotriva lui Adam, și anume, „vei muri negreșit” (Gen. 2:17), n-a fost numai împotriva mușchilor săi și a formei sale fizice — acesta a cuprins pe omul întreg, atât mintal cât și fizic; și a cuprins și însușirile morale, fiindcă ele sunt parte din cele mintale. Ca o deplină confirmare a acestui lucru vedem astăzi că omul este o ființă decăzută în toate sensurile cuvântului; fizic este degenerat și durata medie a vieții a scăzut, sub cele mai favorabile condiții, la trezeci și trei de ani; mintal și moral de asemenea vedem că este foarte deficitar, chiar dacă posedă organe capabile de o dezvoltare mult mai mare decât îi permite această viață scurtă. Vorbind despre capacitățile morale ale omului, apostolul spune: „Nu este nici un om drept, nici unul măcar ... căci toți au păcătuit și n-au ajuns la slava lui Dumnezeu”; toți sunt părtași la păcatul originar și la urmările lui. Rom. 3:10,23.

((408))

Mai departe apostolul arată că tatăl Adam, când a fost judecat la bara justiției lui Dumnezeu, a fost un încălcător cu voia, și nu unul înșelat (1 Tim. 2:14). Astfel el ne arată că prin însușirea sa morală el a fost capabil să asculte de cerințele divine, căci ar fi fost nedrept din partea lui Dumnezeu să fi încercat și să fi condamnat pentru nereușită o ființă care, prin creare deficitară, era incapabilă să stea la încercare cu succes, să dea ascultare de poruncile Lui. Faptul că Adam a avut o încercare în care problemele în discuție erau viața și moartea veșnică, și faptul că eșecul lui în acea încercare a fost cu voia și a atras asupra lui pe drept sentința marelui Judecător până la pedeapsa deplină a legii, trebuie să dovedească fiecărei minți nepărtinitoare, logice, că Adam a fost perfect în toate sensurile cuvântului și în mod potrivit pasibil de a fi supus încercării.

Iar faptul că Dumnezeu, chiar și după ce prețul de răscumpărare a fost plătit, refuză să încerce omenirea din nou în fața aceleiași ireproșabile Curți supreme și declară că motivul este că într-o stare decăzută suntem incapabili de o încercare la bara justiției Sale absolute, și că prin faptele noastre cele mai bune nimeni n-ar putea fi îndreptățit înaintea Lui — dovedește în concluzie, nu numai că omenirea a decăzut mult, dar și că Dumnezeu nu l-ar fi încercat deloc pe Adam dacă n-ar fi fost cu mult mai bun decât noi și cu totul potrivit pentru încercare — un om perfect. Cu acest gând este în deplin acord faptul că Dumnezeu propune judecata Bisericii în acest Veac Evanghelic pentru premiul existenței spirituale veșnice, iar judecata lumii în Veacul Milenar pentru premiul perfecțiunii umane veșnice. „Căci Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” Ioan 5:22.

Privind omul ca un întreg (fizic, moral și mintal), cum îl privesc Scripturile, putem vedea că blestemul, sentința morții, își face lucrarea împotriva fiecărei părți și a fiecărui element al ființei lui; și privind în jurul nostru pretutindeni în lume, găsim confirmarea acestui lucru peste tot. După cum în slăbirea puterilor fizice la unii punctul cel mai slab este stomacul, la alții musculatura, la alții oasele, tot așa, privind pe om ca un întreg, ((409)) găsim că la unii cea mai mare pierdere, slăbire, degradare este mintală, la alții morală, la alții fizică, dar toți sunt pătați în toate privințele; toți au fost „pierduți” fără speranță sub acest blestem. Nu poate exista nici o speranță pentru nimeni că s-ar putea recupera vreodată din aceste lanțuri ale stricăciunii în care suntem născuți, după cum este scris: „Iată că sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a conceput mama mea” (Ps. 51:5). Acest blestem al morții zace asupra noastră din clipa când neam născut, și prin urmare demonstrează faptul că nu este rezultatul păcatelor noastre individuale, ci al păcatelor moștenite — un blestem sau o năpastă care a ajuns la noi prin ereditate de la tatăl Adam.

Se spune că „ne naștem murind”; și cât de adevărat este acest lucru toți putem mărturisi; disconfortul, șubrezenia, durerile, slăbiciunea și moartea sunt numai procesele elementare ale morții care lucrează în noi. Astfel, dacă n-ar fi orbirea introdusă prin denaturările înșelătoare ale lui Satan în privința planului divin, oamenii ar vedea ușor manifestările clare ale blestemului peste tot; și apostolul spune: „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva ... oricărei nedreptăți” (Rom. 1:18), pentru că și cea mai mică nedreptate este păcat. Apostolul nu spune că mânia lui Dumnezeu se va descoperi în viața viitoare și în flăcările chinului, ci el spune în mod corect că se descoperă în viața aceasta și în timpul de acum, și trebuie văzută de către toți cei care au ochii deschiși să vadă adevăratele fapte. Mânia lui Dumnezeu se descoperă prin fiecare firmă de medic, arătând că boala și moartea lucrează în neamul nostru omenesc. Mânia lui Dumnezeu se descoperă prin fiecare firmă de pompe funebre, atrăgându-ne atenția asupra faptului că omenirea moare, că mânia, blestemul lui Dumnezeu zace asupra speciei umane. Mânia lui Dumnezeu se descoperă prin fiecare procesiune funerară, prin fiecare dric, prin fiecare cimitir, prin fiecare piatră de mormânt și prin fiecare haină de doliu și semn de doliu. Mânia lui Dumnezeu se descoperă nu numai împotriva celor mai mari dintre păcătoși, ci și împotriva oricărei nedreptăți, chiar și a celei mai mici. Prin urmare, nu este nici ((410)) o scăpare, pentru că nici unul nu este drept, nici unul măcar; și prin urmare, atât pruncul cât și cel cu părul cărunt sunt supuși acestei „mânii”, acestui „blestem”.

Profetul Iov, în necazul lui sub blestem, sub mânie, a strigat: „Ah! de ai voi să mă ascunzi în Locuința Morților [șeol, uitare], de m-ai acoperi până-Ți va trece mânia și de mi-ai rândui un timp și apoi Îți vei aduce iarăși aminte de mine! ... Atunci mai chema și Ți-aș răspunde; și Ți-ar fi dor de lucrarea mâinilor Tale” (Iov 14:13, 15). Acest timp de mânie care ține de șase mii de ani trebuie să se încheie prin marea Zi de Răzbunare, în care Dreptatea prescrie că va fi încă mai multă strâmtorare peste omenire, din cauza respingerii ocaziilor și privilegiilor mai mari și din cauza neascultării legilor dreptății, în măsura în care aceste legi au fost discernute de creștinătate. Prin urmare, această Zi de Răzbunare și de mânie deosebită, pe lângă aceea care a predominat înainte, după cum se spune, va fi „un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”. Sfinții lui Dumnezeu sunt asigurați că ei vor fi socotiți vrednici să scape de toate lucrurile care vin peste lume și socotiți vrednici să stea în picioare înaintea Fiului Omului. Ei vor scăpa de această mânie deosebită, dar nu vor scăpa de mânia generală care este descoperită din ceruri împotriva oricărei nedreptăți. Ei au parte de aceasta împreună cu lumea, în multe privințe, și totuși există această deosebire fină, pe care Scripturile o indică în mod clar, și anume:

Cei care Îl acceptă pe Cristos în acest Veac al Evangheliei și se consacră Lui pe deplin, sunt considerați că au trecut din moarte la viață, că au scăpat de mânie, de blestem, au „fugit de stricăciunea care este în lume” (2 Pet. 1:4; 2:18, 20). Este adevărat, ei sunt încă în lume, sunt încă supuși morții și pot avea parte împreună cu lumea de boala, durerea, întristarea și necazul care însoțesc blestemul, și din punct de vedere lumesc nu este nici o deosebire; dar din punct de vedere divin, care trebuie să fie și punctul de vedere al credinciosului, este o mare deosebire. Aceștia nu mai sunt deloc socotiți că mor din cauza „blestemului”, „mâniei” divine, ci având în ((411)) vedere îndreptățirea lor și apoi prezentarea lor ca jertfe vii, moartea lor este socotită ca parte din jertfa lui Cristos. După cum exprimă apostolul, aceștia sunt socotiți în moarte ca fiind morți cu Cristos, părtași la sacrificiul Lui, și nu murind cu Adam, ca și restul omenirii. „Dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și trăi împreună cu El.” Rom. 6:8.

Tot așa, partea noastră de necazuri și dureri fizice este rezultatul slăbiciunilor fizice, al eredității etc. Domnul ne asigură că, dacă vreunele de felul acesta ar fi permise în cazul acestora, n-ar trebui privite ca manifestări ale mâniei Sale; ci toate relele permise să vină împotriva acestora vor fi conduse prin înțelepciunea, iubirea și puterea divină spre binele lor ca ucenici, ca să dezvolte în ei mai îmbelșugat Spiritul Său, și astfel în cele din urmă să-i potrivească și pregătească, în calitate de copii ai Săi, pentru slavă, cinste și nemurire — producând în ei roadele pașnice ale dreptății și astfel pregătindui pentru o greutate de slavă veșnică mai presus de orice măsură (Filip. 2:13; Rom. 2:7; Evr. 12:11; 2 Cor. 4:17; 2 Pet. 1:4-11). Totuși, în toate aceste privințe ei umblă prin credință, nu prin vedere. În ceea ce privește exteriorul, ei n-au nimic mai mult decât restul lumii; de fapt, se poate ca cei din poporul Domnului să pară că au mai multe dificultăți, mai multe încercări, mai multe necazuri, mai multe dureri decât omul natural, cu care Dumnezeu nu lucrează încă, fiindcă n-a fost adus încă la o stare de reconciliere și împăcare cu El. Însăși această cerință crescută a credinței este în sine o binecuvântare, o dezvoltare a caracterului, o roadă bună a Spiritului.

Noi însă privim subiectul nostru — necesitatea împăcării — din punctul de vedere al lumii în general, al întregii omeniri. Blestemul, sentința sau verdictul legii divine împotriva imperfecțiunii este nimicirea. Dumnezeu a creat toate lucrurile foarte bune, și aceasta este singura stare în care lucrurile vor fi cu totul satisfăcătoare pentru El. Faptul că deocamdată El permite lucruri imperfecte — ființe imperfecte și condiții imperfecte — nu este o dovadă de schimbare a planului din partea Sa: această perioadă de imperfecțiune este permisă ((412)) fiindcă înțelepciunea divină a prevăzut posibilitatea unui rezultat glorios, și în acest scop Dumnezeu „lucrează toate după sfatul voii Sale” (Efes. 1:11). El ar fi putut, de exemplu, să-l nimicească pe Satan în momentul când s-a răzvrătit — la fel pe îngerii care au căzut, sau pe om; și astfel nașterea unei rase imperfecte ar fi fost evitată. Dar planul divin, dimpotrivă, a fost să permită un timp celor imperfecți și păcătoși să meargă pe calea lor în chestiuni care n-ar împiedica marele rezultat al aranjamentului divin, pentru ca astfel să poată fi prezentată o ilustrație a tendințelor descendente și degradante ale păcatului, în Satan, în îngerii căzuți și în omenire.

Căderea omenirii sub pedeapsa justă a morții, a nimicirii, a fost în mod indirect rezultatul lipsei de cunoaștere a Evei și al înșelării ei consecutive, și cuprinde, prin ereditate, pe mulți care n-au încălcat legea divină cu voia și cu bună știință. Faptul acesta lasă deschisă ocazia pentru exercitarea iubirii și îndurării divine, și în același timp dă o ilustrație a operării și coordonării atributelor divine, care nu puteau fi atât de complet manifestate și exemplificate în nici un alt mod pe care l-am putea concepe. Prin urmare, parte din scopul inițial al Creatorului a fost să Se descopere pe Sine și atributele caracterului Său, creaturilor Sale — nu numai omenirii, ci și oștilor îngerești. Fără îndoială, când marele plan de mântuire va fi complet realizat, atât îngerii din cer, cât și cei împăcați din lume vor cunoaște caracterul divin — înțelepciunea, dreptatea, iubirea și puterea — într-o măsură cu mult mai mare decât au putut fi apreciate înainte, sau decât ar fi putut fi apreciate fără marile lecții care acum se dau prin permisiunea păcatului și prin răscumpărarea promisă în planul divin prin Cristos. Acest lucru este sugerat de către apostolul Petru, care ne asigură că „îngerii doresc să privească” aceste lucruri — îi interesează foarte mult. 1 Pet. 1:12.

După cum am văzut, sentința asupra omenirii este dreaptă în mod absolut, și n-ar fi fost loc de apel de sub acea sentință ((413)) în calculul dreptății (fiind admis că Adam a avut suficientă cunoștință despre Creatorul său ca să-i impună ascultare necondiționată, și fiind de asemenea admis că n-a fost decât un aranjament just din partea lui Dumnezeu, ca viața care n-ar fi folosită în armonie cu aranjamentele Sale drepte și binevoitoare să fie pierdută, luată). Cu toate acestea, putem ușor vedea că Dumnezeu ar fi putut găsi o pedeapsă diferită în cazul omului, și aceasta fără nici o încălcare a vreunui principiu al dreptății. În privința aceasta avem o dovadă în procedurile Sale cu îngerii căzuți. Ei n-au fost puși sub sentința morții; pedeapsa impusă asupra lor, dimpotrivă, a fost punerea lor sub interdicție, și ei sunt încă sub interdicție, așteptând o judecată finală. Iuda 6.

Tot așa, Dumnezeu ar fi putut îngădui ca omul să trăiască acești șase mii de ani, de la păcatul lui în Eden, fără vătămarea organismului său fizic, fără a-l pune sub sentința și puterea morții. Astfel, atât omul cât și îngerii care nu șiau păstrat starea lor de la început, ar fi putut fi păstrați în viață până la judecata zilei celei mari, când cazurile lor să fie definitiv lichidate. Însă Dumnezeu nu este limitat în lucrările Sale, și aceeași varietate pe care o vedem în natură, prin aceea că o floare se deosebește de alta în strălucire și frumusețe și o creatură se deosebește de alta, la fel, prin ceea ce apostolul numește „înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Efes. 3:10), El alege o metodă de a lucra cu îngerii care au păcătuit și altă metodă de a lucra cu oamenii care au devenit păcătoși. Mânia divină se manifestă împotriva ambilor: o mânie a iubirii și dreptății, care urăște orice păcat, orice rău, și-l va distruge, dar care va face tot ce se poate pentru acei răufăcători care devin slujitori loiali ai dreptății, după ce au avut o mare experiență cu păcatul și cu dreptatea, și cu respectivele lor rezultate.

În procedurile Sale cu omul, Dumnezeu a ales să arate prin exemplu sfârșitul complet al păcatului și al păcătoșilor — nimicirea. O mărturie a acestui lucru este dată în diferitele ((414)) declarații făcute omului: „Sufletul care păcătuiește, acela va muri”; „Plata păcatului este moartea”. Adică, în aceste declarații făcute omului, Dumnezeu rostește numai o lege generală, care peste puțină vreme va fi regula absolută a întregii Sale stăpâniri — a întregii creații, și anume, că orice nu este perfect va fi nimicit, și numai ce este perfect, absolut perfect, absolut în armonie cu voința și scopul divin va continua să existe pentru totdeauna, să fie o binecuvântare pentru sine, o onoare pentru Creator și un beneficiu pentru toate creaturile Sale.

Dar, deși omul a fost ilustrația acțiunii acestui principiu, așa încât fiecare membru al familiei umane a fost nimicit în moarte — „moartea a trecut asupra tuturor” — totuși scopul lui Dumnezeu, în faptul că a folosit omenirea ca o ilustrație a severității dreptății divine în extirparea răului, nu este să permită omenirii să sufere fiindcă este folosită astfel ca ilustrație. Dimpotrivă, aranjamentul divin este ca omenirea să se bucure de tot atâta îndurare, favoare și dragoste divină ca și oricare dintre celelalte creaturi ale lui Dumnezeu. De aceea, la timpul potrivit Dumnezeu a dat răscumpărarea pentru toți, cu totul potrivită pentru necesitățile cazului, pentru ca, după cum prin neascultarea unui singur om (Adam) cei mulți au devenit păcătoși, tot așa, prin ascultarea unuia singur (Isus) cei mulți să poată deveni drepți. Rom. 5:19.

Aceasta nu spune și nici nu înseamnă că cei mulți trebuie să devină drepți în decursul acestui Veac Evanghelic, altfel nu mai au nici o șansă; dimpotrivă, declarația scripturală este că numai o „turmă mică” vor deveni drepți în timpul rău actual — numai cei care sunt în mod special atrași de Tatăl și chemați la chemarea de sus a moștenirii împreună cu Fiul Său. Restul oamenilor nici măcar nu vor fi chemați sau atrași, până când Cristosul (cap și corp) va fi fost înălțat atât în suferințe cât și în glorie, potrivit cuvintelor Domnului nostru: „Și Eu, când voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine Însumi pe toți” (Ioan 6:44; 12:32). Această atragere generală aparține Veacului viitor, Milenar, nu celui de acum, ((415)) nici celor trecute. Nu va fi atragerea doar a unui număr mic, sau a unei clase sau a unei națiuni, ca în trecut, ci va fi atragerea întregii omeniri răscumpărate prin sângele prețios.

Totuși, această atragere nu va însemna obligație; căci întocmai cum este posibil în veacul actual ca cineva să se împotrivească atragerii Tatălui, așa încât mulți sunt chemați dar puțini vor fi aleși, la fel va fi posibil și în veacul viitor ca omenirea să se împotrivească atragerii lui Cristos. Scripturile ne asigură însă că atât de simplă va fi calea, atât de raționale condițiile, încât numai cei care vor iubi păcatul și-l vor alege în mod deliberat, după ce au ajuns la cunoașterea dreptății și adevărului, vor fi printre împotrivitorii acelui mare Proroc și vor fi nimiciți de El în Moartea a Doua. Fapt. 3:23.

Privind procedurile divine cu omenirea din punctul de vedere al încheierii Veacului Milenar, vedem că modul divin de a acționa, executarea pedepsei extreme a legii divine împotriva noastră, însoțită așa cum a fost de acțiunea milei divine prin Cristos, în răscumpărare și restabilire, departe de a produce vreo răutate față de omenire, a fost de fapt o mare binecuvântare. Dar acest lucru nu poate fi văzut decât din acest singur punct de vedere. Din acest unghi vedem nu numai tristețea, necazul, durerea, moartea și plânsul din prezent, pedeapsa justă a încălcării, rezultatul ei natural într-adevăr, dar vedem și eliberarea omului din păcat și din blestemul lui, cumpărată de Răscumpărătorul la Calvar și care va fi realizată prin același Răscumpărător mai târziu — Biserica fiind selecționată în decursul acestui Veac al Evangheliei conform programului divin, pentru a fi Mireasa și moștenitorii împreună cu El în Împărăție.

Aspră cum a fost pedeapsa pentru păcatul lui Adam, moartea (incluzând toate durerile, suferințele și necazul acestei stări de moarte în cei șase mii de ani trecuți), noi credem că soarta omului a fost mai favorabilă decât a îngerilor care nu și-au păstrat starea de la început, și care nau fost condamnați la moarte și deci nu și-au pierdut energia vitală în moarte, nici n-au avut experiența bolii sau ((416)) durerii, dar care au fost numai privați de libertățile lor și de părtășia celor sfinți. Dacă omul ar fi fost tratat la fel ca acești îngeri căzuți și lăsat în posesia libertăților sale în ceea ce privește pământul etc., ne putem imagina ce stare de lucruri îngrozitoare ar fi predominat acum — cum răul sar fi înmulțit fără restricții, cum subtilitatea și șiretenia în facerea răului ar fi mărit suferințele lumii. Chiar și așa cum este, putem vedea că până și viața scurtă a oamenilor este de ajuns ca să dezvolte un uimitor geniu pentru egoism, o uimitoare înțelepciune pentru mărire de sine și pentru asuprirea semenilor. Când ne gândim că mulți dintre milionarii din zilele noastre erau băieți săraci, și că acumularea a o sută sau a două sute de milioane de dolari sa făcut în mai puțin de cincizeci de ani, la ce ne-am fi putut aștepta de la un astfel de geniu dacă ar fi avut secole ca sferă de activitate? Împins până la rezultatul lui legitim, el ar fi dus fără îndoială la înrobirea și degradarea completă, bestială, a unei largi proporții din familia umană în interesul câtorva cu intelect superior în șiretenie și avariție.

Privind lucrurile din acest punct de vedere, inimile noastre se înalță cu recunoștință către Dumnezeu, că forma „blestemului” sau sentința care a venit asupra noastră a fost aceea pe care Domnul a permis-o — vei muri negreșit. Și dacă între timp experiențele noastre, ca neam omenesc, au fost și sunt o lecție obiectivă nu numai pentru noi înșine, ci și pentru îngerii cei sfinți și pentru cei decăzuți, ne putem bucura cu atât mai mult; și după câte știm, poate că intenția lui Dumnezeu este să folosească această mare lecție a răutății peste măsură a păcatului și a rezultatelor lui inevitabile în alte lumi de ființe simțitoare încă necreate. Și cine știe dacă, în viitorul îndepărtat, nu vor fi luați pentru miliardele necreate încă instructori în dreptate dintre vrednicii din rasa de pe pământ răscumpărată și restabilită, care au avut o experiență reală cu păcatul și care vor putea vorbi din experiență, pentru a-i apăra pe alții împotriva chiar și a celei mai mici abateri de la absoluta ascultare de voința divină.

((417))

O ilustrație a acestui principiu, al întoarcerii unui dezavantaj într-o binecuvântare pentru cei care sunt folosiți ca ilustrație, vedem în Israel. Ca popor, Israelul a fost chemat afară dintre celelalte popoare și a fost folosit ca popor tipic. Legământul Legii lor, deși în aparență un avantaj, strict vorbind a constituit pentru ei o a doua încercare, eșecul în aceasta i-a dus sub a doua condamnare — lăsându-i în aparență, ca popor, mai condamnați decât restul lumii, pe care Dumnezeu Își propusese (în legământul Său cu Avraam) s-o îndreptățească prin credință, deoarece nimeni nu putea fi îndreptățit prin faptele Legii. Legământul lui Israel cerea fapte perfecte; și fiind incapabili să facă fapte perfecte din cauza slăbiciunii moștenite a cărnii, Israel a căzut sub „blestemul” sau sentința de moarte a Legământului lor. Astfel s-a constatat că acest Legământ care a fost rânduit spre viață (care avea ca scop să dea viață veșnică), a fost spre moarte (Rom. 7:9-14). Dar, deși Dumnezeu a folosit astfel Israelul ca popor tipic și ca ilustrație a faptului că nici un om imperfect nu poate ține legea perfectă a lui Dumnezeu, El na permis ca această folosire a lor, care cuprindea și condamnarea lor, să producă nimicirea lor veșnică; și ca urmare, când a răscumpărat restul omenirii, planul Său a fost astfel aranjat încât același sacrificiu prin care a fost răscumpărată toată rasa lui Adam prin Cristos, a inclus și poporul în mod special favorizat, care sub Legământul Legii a fost și poporul în mod special condamnat (Rom. 2:11-13; 3:19-23). În acest scop Domnul nostru a fost născut sub Legământul Legii, pentru ca El să poată răscumpăra pe cei care au fost condamnați sub acea lege, prin același sacrificiu prin care a răscumpărat toată omenirea, condamnată la început în Adam. Gal. 4:4, 5.

Vedem, prin urmare, că necesitatea reconcilierii între Dumnezeu și om, necesitatea împăcării lor, stă în faptul că Dumnezeu Însuși este sursa vieții, și dacă este ca vreuna dintre creaturile Sale să se bucure de viață veșnică, aceasta trebuie să fie ca dar al Său. „Darul harului lui Dumnezeu este viața veșnică în Hristos Isus, Domnul nostru” (Rom. 6:23). ((418)) Conform principiilor guvernării și legii divine, Dumnezeu nu poate privi păcatul cu nici un grad de îngăduință (Hab. 1:13); El nu poate scuza păcatul și nici nu-i poate admite necesitatea în nici o măsură. El Însuși fiind perfect, decretul Lui este că nici unul care este imperfect nu va fi recunoscut ca fiu al Său, pentru care este prevăzută existența veșnică. Și ca atare, fiindcă omul, din pricina căderii, nu numai că a ajuns sub sentința morții, ci pe lângă aceasta s-a mânjit, s-a degradat, sa depravat și în mare măsură a șters asemănarea divină din mintea și conștiința sa, de aceea singura speranță de viață veșnică depinde de o putere sau cale sau mijloc prin care pot fi realizate două lucruri: (1) Eliberarea omenirii de sentința morții impusă de Dreptate; (2) ridicarea omenirii din degradarea păcatului și depravării la starea de absolută sfințenie și perfecțiune de la care a căzut. Dacă aceste două lucruri pot fi efectuate, atunci există speranță. Dacă nu pot fi efectuate, atunci omul nu are nici cea mai vagă speranță de viață veșnică. În zadar căutăm ajutor la familia umană decăzută, fiindcă, deși unii sunt mai puțin decăzuți decât alții, mai puțin depravați, toți au păcătuit, tuturor le lipsește slava lui Dumnezeu. Dacă ar exista unul drept, el ar putea într-adevăr da o răscumpărare pentru fratele său (pentru Adam și pentru toți care au fost condamnați prin încălcarea lui Adam), și astfel, sub aranjamentul divin, ar deveni mântuitorul (eliberatorul) rasei sale de sub sentință; dar nici unul ca acesta nu se putea găsi. „Nu este nici un om drept, nici unul măcar.” Ps. 49:7; Rom. 3:10, 23.

Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, prevăzuse toate acestea și a pregătit totul înainte de a începe să creeze omenirea, și la timpul cuvenit Și-a arătat planul pentru recuperarea omului din ruina condamnării și depravării sale. Când încă nu era nici un ochi care să privească cu milă și nici un braț care să mântuiască, atunci brațul lui Dumnezeu a adus mântuirea. Brațul (puterea) Domnului care s-a descoperit, s-a întins din ceruri spre a ajuta omul să iasă din groapa oribilă a morții și din mocirla păcatului și depravării, a fost Domnul nostru Isus (Ps. 40:2; Isa. 53:1). Scopul declarat al lui Dumnezeu prin El este:

((419))

(1) Răscumpărarea omenirii de sub puterea mormântului, de sub sentința morții, de sub „blestem”, de sub „mânia” care stă acum asupra lumii. Această răscumpărare a fost realizată prin moartea Domnului nostru Isus Cristos: Dreptatea Divină este satisfăcută pe deplin și întreaga omenire este socotită a fi transferată Domnului Isus Cristos, fiind cumpărată de El cu sângele Său prețios.

(2) El alege acum din omenirea răscumpărată pe „turma mică” a moștenitorilor împreună cu El, care, datorită devotării lor jertfitoare față de El, vor fi socotiți părtași în suferințele și în sacrificiul Lui, și li se va acorda o parte și în gloriile Sale cerești și în lucrarea viitoare de binecuvântare a lumii — rodul sacrificiului Său.

(3) Lucrarea de restabilire va fi dusă la îndeplinire prin acest mare Răscumpărător și prin moștenitorii împreună cu El, Mireasa Lui, Biserica, în „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinților Săi proroci din vechime” (Fapt. 3:19-21). Iar când cei răi, care vor respinge cu voia harul și îndurarea divină sub condițiile Noului Legământ, vor fi distruși de către acest mare Mijlocitor, Cristos, iar restul omenirii răscumpărate vor fi predați Tatălui ceresc, perfecți și compleți, deplin restabiliți la propria Sa asemănare și cu o cunoștință crescută despre El și despre dreptate și păcat — câștigată prin experiențele domniei actuale a păcatului, precum și sub domnia dreptății din timpurile restabilirii — atunci marea lucrare a Împăcării va fi completă. Toți cei care văd clar această chestiune pot înțelege ușor necesitatea Împăcării: că nu poate exista nici o binecuvântare a omenirii decât prin aducerea ei în absolută armonie cu Creatorul ei, și că astfel de reconciliere necesită mai întâi de toate o răscumpărare a păcătosului — o plătire a pedepsei lui. Căci Dumnezeu trebuie să fie drept în îndreptățirea păcătoșilor, altfel nui va îndreptăți niciodată. Rom. 3:26.

Având în vedere cele anterioare, vedem clar că numărul celor pentru care s-a făcut ispășirea prin sacrificiul Domnului ((420)) nostru pentru păcate — ridicarea generală a „blestemului” în mod legal — nu dă nici un criteriu prin care să putem judeca numărul celor care prin ascultarea credinței se vor elibera în realitate de păcat și de blestemul lui și se vor întoarce la împăcare cu Tatăl, folosindu-se de ocaziile deschise tuturor prin iubitul nostru Răscumpărător. Nu este nici o afirmație din partea lui Dumnezeu și nici un motiv rațional din partea omului să presupună că favoarea divină și viața veșnică prin Cristos vor fi obținute de altcineva în afară de cei care vor veni în deplină armonie a inimii cu Dumnezeu și cu toate legile Sale de dreptate. Ne bucurăm totuși că fiecărei creaturi îi vor fi oferite la „timpul potrivit” al lui Dumnezeu cunoașterea harului Său și alte ocazii cu mult mai bune decât cele de care se bucură lumea acum. 1 Tim. 2:6.