((195))

Noua Creație - Studiul V
Noua creație - Organizarea Noii creații

„Pietrele vii" pentru templul spiritual -- Noua Creație nominală față de cea adevărată -- „Taina lui Dumnezeu" și „taina fărădelegii" -- Marea organizație a lui Anticrist -- Scripturile sunt demne de încredere -- Libertatea permisă lumii și bisericismului -- Ordine din confuzie -- „La timpul potrivit" -- „Sfârșiturile veacurilor" -- Via sădită de Tatăl -- Cei „doisprezece apostoli ai Mielului" -- Pavel succesorul lui Iuda -- Numărul apostolilor este limitat la doisprezece -- Misiunea apostolică -- Caracterul tare al apostolilor -- Apostolul Pavel „cu nimic mai prejos" decât ceilalți apostoli -- Inspirația celor doisprezece -- Supravegherea divină a scrierilor apostolilor -- „Pe această stâncă voi zidi Biserica Mea" -- Armonia Evangheliilor -- Cheile autorității -- Infailibilitatea apostolică -- Considerarea unor obiecții -- „Unul singur este învățătorul vostru" -- Biserica adevărată este „turma lui Dumnezeu" -- Apostoli, profeți, evangheliști, învățători -- Organizarea Noii Creații de către Domnul este absolut completă -- El este și supraveghetorul ei -- Darurile Spiritului au încetat când n-au mai fost necesare -- Unitatea „credinței care a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna" -- Unitatea prin forță este anticreștină -- Episcopi, bătrâni, diaconi -- Semnificația adevărată a cuvântului „proroc" -- Smerenia este esențială pentru funcția de bătrân -- Alte calități necesare -- Diaconi, slujitori și alți servi -- învă=ătorii în Biserică -- Mulți ar trebui să fie în stare să învețe -- „Frații mei, să nu fiți mulți învățători" -- „Nu aveți nevoie să vă învețe cineva" -- „Cine primește învățătura" și „cel care învață" -- Locul femeii în Biserică -- Femeile în calitate de colaboratori -- „Să se acopere"

După cum Noua Creație nu va ajunge la perfecțiunea sau completarea ei până la Întâia Înviere, tot așa nici organizarea ei nu va fi completă până atunci. Imaginea templului ilustrează acest lucru: ca pietre vii noi suntem acum chemați sau invitați pentru locuri în templul glorios, și, după cum explică apostolul (1 Pet. 2:5), venim la Isus, care, ca reprezentant al Tatălui, ne formează, ne cizelează, ne potrivește și ne șlefuiește pentru locuri în Templul glorios al viitorului -- locul de întâlnire între ((196)) Dumnezeu și lume. Așa cum în templul tipic construit de Solomon fiecare piatră a fost pregătită amănunțit în carieră pentru locul ei în clădire, tot așa este și cu noi -- toată pregătirea se face în viața prezentă. După cum în tip fiecare piatră formată intra la locul ei fără sunet de ciocan, tot așa este și în antitip -- pietrele vii care se supun acum cu bucurie pregătirii Domnului vor fi complet organizate sub El ca și piatra din vârf, când se vor uni cu El dincolo de văl -- fără confuzie, fără a mai fi nevoie de aranjare și pregătire.

Totuși, Scripturile recunosc o unitate sau o legătură a acestor pietre vii în perioada pregătirii lor. De fapt ele fac încă un pas și recunosc o organizare temporară care permite fiecărui membru al viitoarei Împărății să fie părtaș cu marele Învățător și Maestru în lucrarea pregătitoare de „zidire a unuia pe altul în credința preasfântă" -- ajutându-se unul pe altul la formarea caracterului în armonie cu liniile modelului -- Domnul nostru Isus. Trecând la o examinare amănunțită a aranjamentelor divine pentru timpul prezent, pe mulți i-ar putea surprinde să descopere ce multă libertate a lăsat Domnul fiecărui membru individual al Noii Creații: dar când recunoaștem faptul că El caută închinători de bună voie, sacrificatori de bună voie, care sunt îndemnați de iubirea față de Domnul și față de principiile dreptății să-și dea viața pentru frați și pentru a fi colaboratori cu El, atunci este clar că planul Domnului, de acordare a marii libertăți, este cel mai bun plan -- cel care în modul cel mai sigur încearcă loialitatea inimii, în modul cel mai deplin dezvoltă caracterul și dovedește dispoziția fiecăruia de a urma Legea Iubirii în relațiile cu ceilalți, făcând celorlalți ceea ce ar vrea să-i facă alții lui.

Astfel de libertate, sau independență relativă, este bine adaptată obiectivului Domnului din prezent -- anume, selecția turmei mici, desăvârșirea caracterului și instruirea lor pentru Preoția Împărătească din viitor -- dar ar fi total nepotrivită și insuficientă pentru lucrarea de convertire a lumii, care în general se presupune că El o va face. Din cauza acestei doctrine greșite -- acestei presupuneri că Dumnezeu a însărcinat ((197)) Biserica să cucerească lumea și să aducă în supunerea Lui toate lucrurile în decursul veacului actual -- atât de multe persoane cu o judecată bună s-au minunat de simplitatea organizării Bisericii de către Domnul și de către apostoli. Și văzând cât de inadecvat ar fi un astfel de aranjament pentru convertirea lumii, oamenii au încercat să elaboreze organizarea, după cum se vede în diferitele instituții eclesiastice ale creștinătății. Printre acestea este papalitatea, una dintre cele mai subtile și mai puternice organizații imaginabile. Sistemul Metodist Episcopal este de asemenea autoritar, dar pe un plan mai înalt; el stăpânește o altă clasă. Organizarea amănunțită a acestor două mari sisteme este cea care le-a adus succesul și puterea în „lumea creștină". Vom vedea, pe măsură ce vom continua, că acestea și toate „bisericile" omenești sunt foarte diferite în organizarea lor de Biserica pe care a instituit-o Domnul -- că procedeele lor nu sunt ale Lui, întocmai cum nici planurile lor nu sunt planurile Lui; deoarece, cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile și planurile Domnului de cele ale oamenilor (Isa. 55:8, 9). În curând cei cu inima sinceră vor vedea că au greșit mult lăsând simplitatea lui Cristos și încercând să fie mai înțelepți decât Dumnezeu în conducerea lucrării Sale. Rezultatele vor arăta înțelepciunea Lui și nechibzuința oamenilor.

Noua Creație nominală față de cea adevărată

După cum în poporul tipic toți erau israeliți în sens nominal, dar comparativ puțini erau „israeliți adevărați", tot așa și în antitip, nu trebuie să fim surprinși că găsim o Biserică nominală și o Biserică adevărată, o Nouă Creație nominală și o Nouă Creație adevărată. De când creștinătatea a devenit într-o oarecare măsură populară, „neghina", „imitația de grâu", a infestat câmpul de grâu, simulând a fi grâu adevărat. Oricât de greu ar fi pentru om, care nu poate citi inima, să deosebească ce este adevărat de ce este fals, grâul de neghină, Domnul însă ne asigură că El cunoaște inima, că -- „Domnul cunoaște pe cei care sunt ai Săi". El de fapt așteaptă de la noi să facem ((198)) deosebire între oile adevărate și lupii în piei de oaie, și între via adevărată care produce roade adevărate și spinii și mărăcinii care ar putea încerca să treacă drept membri ai Viței adevărate, și ne spune să facem acest lucru. Dar Domnul nu-i permite poporului Său să treacă peste această judecată generală -- o examinare liberală a caracterului exterior general -- zicând: „Nu judecați nimic înainte de vreme". Printre cei pe care-i recunoașteți ca mlădițe legitime în Viță, să nu încercați să hotărâți cât timp trebuie să li se acorde pentru a produce roadele coapte. Trebuie să lăsăm acest lucru pentru Tatăl, Vierul, care curăță fiecare mlădiță și care în cele din urmă va tăia fiecare mlădiță sau membru „care n-aduce roadă". De aceea noi lăsăm pentru Vier curățarea „Viței" -- corectarea fiecărui membru cu adevărat consacrat al Bisericii lui Cristos -- lăsându-L pe El să facă excluderea, recunoscând că El a semănat și El a și udat, și a făcut să odrăslească fiecare mlădiță în Vița adevărată. Spiritul Viței trebuie să fie recunoscut într-o anumită măsură în fiecare mlădiță sau membru și fiecare trebuie să fie încurajat și ajutat în creșterea sa. Iubirea trebuie să fie legea printre toate aceste mlădițe; și numai așa cum este auzit Cuvântul divin -- fără a trece cu nimic peste ceea ce el ne autorizează -- are vreo mlădiță dreptul să critice, să mustre, sau în vreun alt fel să curețe ori să facă ceva împotriva altei mlădițe. Spiritul iubirii este, dimpotrivă, să îndemne la milă, amabilitate, îndelungă răbdare și răbdare până la chiar limitele îngăduite de marele Vier, care, după cum am sugerat deja, sunt largi, liberale și menite să dezvolte caracterul în fiecare mlădiță.

Toată această organizare este diferită de cea omenească, în măsura în care oamenii au ignorat sau au abandonat simplitatea aranjamentului divin. Ei au făcut reguli arbitrare în privința celor care pot fi recunoscuți ca membri sau mlădițe ale Viței și a celor care nu pot fi admiși la părtășie deplină; au făcut impuneri financiare și diferite reguli și reglementări pe care Scripturile nu le-au făcut, au așezat diferite crezuri și confesiuni pe care Scripturile nu le-au așezat, au prescris ((199)) pedepse pentru violarea acestora pe care Scripturile nu le-au prescris și au făcut reglementări de excludere, de excomunicare etc., contrare oricărei autorizări date Bisericii Adevărate, Corpul lui Cristos, Vița Adevărată, Noua Creație.

Am atras deja atenția asupra faptului că Biserica lui Cristos este numită în Scripturi „Taina lui Dumnezeu"* deoarece, contrar așteptării, Biserica urma să fie Corpul Mesianic, care, sub Capul ei Uns, Isus, va domni și va binecuvânta lumea. Această taină sau acest secret descoperit acum sfinților a fost ținut ascuns în veacurile și dispensațiile trecute (Efes. 3:3-6), și este taina lui Dumnezeu care se va sfârși curând, prin desăvârșirea Noii Creații la sfârșitul acestui Veac Evanghelic. Am atras atenția și asupra faptului că Scripturile se referă la Babilon ca fiind un sistem fals (mama și fiicele -- unele mai corupte, altele mai puțin corupte, unele fiind o imitație mai bună, altele mai slabă) și că acesta este numit „Taina Fărădelegii". Să nu fim înțeleși că vrem să spunem că fondatorii acestor sisteme false le-au organizat cu scopul și intenția de a induce în eroare poporul lui Dumnezeu. Mai degrabă să nu uităm că în Scripturi lui Satan i se atribuie „înșelarea întregii lumi" asupra acestui subiect, punând răul în locul binelui și binele în locul răului, lumina în locul întunericului și întunericul în locul luminii. Satan „lucrează acum în fiii neascultării" (Isa. 5:20; Efes. 2:2), întocmai cum I-a oferit cooperare și Domnului nostru Isus. Lui îi place să coopereze cu toți urmașii lui Cristos pe care-i poate abate de la umblarea în urmele Învățătorului. După cum a încercat să-L convingă pe Domnul nostru că erau căi mai bune -- căi care implică mai puțin sacrificiu personal și mai puțină negare de sine decât căile Tatălui -- prin care El putea binecuvânta toate familiile pământului, la fel, în acest Veac Evanghelic, el s-a concentrat ca să-i convingă pe frații Domnului cu adevărat consacrați să adopte planurile lui -- să nu dea mare atenție planurilor și regulilor Tatălui. El îi voia să fie preaînțelepți -- să simtă că ((200)) pot servi pe Domnul mai bine prin alte metode decât prin cele indicate de Scripturi. I-a umflat cu sentimente de zel pentru sistemele lor omenești, de mândrie cu ele, cu lucrarea pe care o fac și cu organizațiile pe care le-au realizat. Adversarul n-a avut nici un succes la Învățătorul, răspunsul Său invariabil fiind: „Este scris". Dar nu este așa cu urmașii Săi. Mulți, mulți neglijează ce este scris; neglijează exemplul și cuvintele Învățătorului; neglijează cuvintele și exemplul apostolilor și se concentrează asupra ducerii la îndeplinire pentru Dumnezeu a unui plan pe care ei speră și cred că El îl aprobă și pentru care îi va lăuda.


*Vol. I, cap. 5


Ce uimiți vor fi când vor constata cât au greșit, când vor vedea în curând Împărăția așa cum Dumnezeu a plănuit-o inițial și de atunci înainte a realizat lucrarea după planul Său! Vor descoperi atunci cu cât este mai bine să ai grijă să te lași învățat de Domnul, decât să încerci să înveți pe Domnul -- să faci lucrarea Lui în felul dorit de El, mai degrabă decât să lucrezi pentru El într-un mod pe care El nu l-ar recunoaște. Succesul acestor planuri umane -- ca în papalitate, metodism și proporțional în alte denominații -- ajută să facă din aceste sisteme „lucrări de rătăcire".

Domnul nu S-a amestecat, sau n-a împiedicat creșterea „neghinei" în câmpul de grâu de-a lungul Veacului Evanghelic. Dimpotrivă, El Și-a instruit poporul să aștepte ca ambele să crească împreună până la vremea „secerișului", când El Însuși va fi prezent, supraveghind separarea, adunând grâul în grânarul Său (condiția glorificată) și ocupându-Se de legarea neghinei pentru marele timp de necaz cu care se va sfârși veacul și care-i va nimici ca „neghină" sau imitații de Noi Creaturi, fără a-i nimici ca ființe umane. De fapt, mulți dintre „neghină" sunt respectabili, morali, și, cum spune lumea, „oameni buni". Tot așa, printre toate religiile păgâne se află și elemente de bunătate, deși mult mai puține decât printre „neghină" care au fost mult binecuvântați și avantajați în toate modurile datorită contactului lor strâns cu „grâul" adevărat și datorită discernerii parțiale a spiritului Domnului în acesta din urmă.

((201))

Despre această Taină a Fărădelegii („Babilon", confuzie, creștinătate) apostolul Pavel spune că deja în zilele lui începea să lucreze printre poporul Domnului; dar se pare că lucrarea era încă slabă, până după moartea lui Pavel și a celorlalți apostoli. Atâta vreme cât apostolii au rămas cu Biserica, ei au putut indica pe unii dintre învățătorii falși prin care Adversarul căuta în particular, în secret, să introducă erezii nimicitoare pentru a submina credința și a îndepărta pe credincioși de la speranțele, făgăduințele și simplitatea Evangheliei (2 Pet. 2:1). Apostolul Pavel de asemenea vorbește în termeni generali despre unii dintre aceștia, care începeau lucrările nelegiuirii, dar îi numește pe unii dintre ei personal, Imeneu și Filet, și pe alții care „s-au abătut de la adevăr" etc., -- „răsturnând credința unora" (2 Tim. 2:17). În privința acestor învățători mincinoși și a erorilor lor, el previne iarăși Biserica prin Bătrânii din Efes, în special arătând că aceștia vor înflori după moartea sa -- lupi răpitori, care nu vor cruța turma (Fapt. 20:29). Aceasta din urmă este în armonie remarcabilă cu prezicerea Domnului nostru din pildă (Mat. 13:25, 39). Domnul nostru arată clar că acești învățători mincinoși și învățăturile lor mincinoase erau mijloace ale Adversarului care a semănat neghină printre grâul pe care-l semănaseră El și apostolii. El zice: „În timp ce oamenii (servii speciali, apostolii) dormeau, a venit vrăjmașul lui, a semănat neghină".

N-a trecut mult după ce apostolii au adormit, putem fi siguri, până ce spiritul rivalității sub conducerea Adversarului a dus pas cu pas la organizarea în final a marelui sistem Anticrist -- papalitatea. Organizarea lui, după cum am văzut deja*, nu s-a făcut instantaneu, ci treptat -- începând să-și asume puterea cam prin secolul al patrulea. Marele Anticrist a prosperat un timp cu atâta succes încât toate istoriile scrise de la acea vreme și până la „Reformă" au nesocotit practic dreptul oricărei persoane și clase la numele de creștin sau dreptul de a fi considerat ((202)) ortodox și credincios, dacă nu aparținea acestui sistem Anticrist sau dacă în vreun fel nu-l sprijinea. Altora nu le-a fost permis să existe decât în privat și sub interdicție, iar dacă au fost istorii despre ei, se pare că au fost distruse, dar probabil că credincioșii din timpul acela, asemenea celor care umblă astăzi în lumina adevărului prezent, erau atât de neînsemnați ca număr și influență, încât nimeni nu i-a considerat vrednici să fie menționați, în comparație cu sistemul mare și plin de succes căruia au încercat să i se opună și care s-a cățărat atât de rapid până la locul influent de putere, atât în problemele pământești cât și în cele spirituale.


*Vol. II, cap. 9


De la „Reformă" încoace Adversarul și-a arătat din nou șiretenia organizând fiecare nou început (fiecare nou efort de a ajunge la adevăr) ca un alt Anticrist, așa încât astăzi avem nu numai „mama prostituatelor" inițială, ci și multele ei „fiice"*. Având în vedere aceste fapte, nu vom căuta istorii ale Bisericii adevărate în afara celor pe care le găsim în Noul Testament, care evident au fost păstrate pentru noi cu mare sfințenie și puritate, în ciuda interpolărilor ocazionale, cum este ilustrat în Ioan 21:25 și 1 Ioan 5:7.


*Vol. 3, pag. 42, 154, 155


Vom atrage totuși atenția pe scurt asupra unor fapte, care ne dovedesc nu numai că Scripturile au fost păstrate în relativă puritate, dar care în același timp atestă și că multele sisteme care pretind că au fost organizate de Domnul și de apostoli sunt cu totul diferite de cel pe care ei l-au organizat, despre care se relatează în Noul Testament.

1) Dacă Biserica primară ar fi fost organizată după maniera papalității sau a altor denominații de astăzi, relatările ar fi fost cu totul diferite de cum sunt. Am fi avut unele referiri la instalarea cu mare pompă a apostolilor în funcție de către Domnul nostru, El Însuși șezând undeva la loc de cinste ca papă, primind pe apostoli în robe stacojii ca ((203)) și cardinali etc., etc.; am fi avut legi și reglementări stricte cu privire la ziua de vineri, la abținerea de la carne etc. -- ceva în privința „apei sfințite" stropite peste apostoli și peste mulțime, precum și ceva despre facerea semnului crucii. Nici Maria, mama Domnului nostru, n-ar fi fost uitată. S-ar fi dat o relatare despre presupusa concepere miraculoasă a ei și ar fi fost anunțată ca „mama lui Dumnezeu", iar Isus ar fi fost prezentat ca aducându-i ceva omagii speciale și informându-i pe apostoli să se apropie de El prin ea. Ceva sugestii s-ar fi dat în privința „sfintelor lumânări", când, cum și unde să fie folosite; ceva instrucțiuni în privința invocării sfinților; ceva instrucțiuni despre „liturghie", și cum Petru, întâlnindu-se cu ceilalți ucenici, a fost recunoscut ca papă, cum s-au închinat înaintea lui și cum a făcut pentru toți liturghie, declarând că el avea puterea să-L creeze din nou pe Cristos prin pâine și să-L sacrifice din nou pentru păcatele personale. Am fi avut ceva relatare despre înmormântarea lui Ștefan; cum Petru sau ceilalți au „sfințit" un mormânt pentru el, așa încât să poată zăcea în „pământ sfințit", și că i-au pus în mână o „lumânare sfințită" în timp ce spuneau anumite rugăciuni peste el. Am fi avut reguli și reglementări cu privire la diferite ordine clericale; și cum laicii nu sunt deloc „frați" cu ei, ci subordonați lor. Am fi avut ordine printre cler, mai înalte și mai joase: reverend, sfinția sa, preasfinția sa; episcopi, arhiepiscopi, cardinali și papi; și îndrumări specifice cum ar urma să ajungă fiecare la poziția lui, căutând onoare unul de la altul și cine să fie cel mai mare.

Faptul că aceste chestiuni nu sunt, în nici un sens al cuvântului, nici măcar sugerate de către apostoli, este o dovadă la prima vedere că sistemele care pretind în totalitate sau în parte asemenea diviziuni ale Bisericii, asemenea autorități, asemenea funcții etc., n-au fost organizate de apostoli ori sub îndrumarea lor, nici de Domnul care i-a numit și le-a recunoscut lucrarea. Ioan 15:16; Fapt. 1:2; Apoc. 21:14.

((204))

2) Pe lângă aceasta, mai dovedește că Biblia n-a fost născocită de acești organizatori înțelepți; căci dacă ar fi falsificat-o, putem fi siguri că i-ar fi furnizat din abundență referințe de felul celor pe care le-am sugerat.

3) Având această autoritate și această dovadă că „mama" și numeroasele „fiice"-sisteme din prezent n-au fost instituite de Domnul și de apostoli, ci au rezultat din coruperea învățăturilor simple ale lor și sunt ca atare numai instituții umane -- încercări de a fi mai înțelepți decât Dumnezeu în efectuarea lucrării divine -- să avem cu atât mai mare încredere în Cuvântul lui Dumnezeu și să dăm cu atât mai serioasă atenție chiar și celor mai mici amănunte pe care Cuvântul ni le pune în față, asupra acestui subiect și asupra tuturor subiectelor.

În cei șase mii de ani ai istoriei lumii până în prezent, Dumnezeu a permis omenirii în general să facă tot ce poate pentru rezolvarea problemelor vieții. Omul natural a fost creat cu însușiri mintale care-l făceau să încline spre a onora și adora pe Creatorul său; și aceste însușiri mintale n-au fost complet șterse prin cădere -- „degradarea totală" nu este desigur un lucru adevărat în legătură cu omenirea în general. La fel cum Dumnezeu le-a îngăduit oamenilor să-și exercite celelalte însușiri mintale după cum doreau, tot așa El le-a îngăduit să-și exercite și trăsăturile morale și religioase conform înclinațiilor lor. Putem vedea că, exceptând Israelul natural și Israelul spiritual și influențele care au ieșit de la aceștia spre lume, Dumnezeu a lăsat lumea în voia ei -- a lăsat-o să facă pe cât a putut mai bine în privința autodezvoltării etc. Omul în ignoranța și orbirea lui a căzut în mare măsură pradă uneltirilor lui Satan și a îngerilor căzuți, care, prin diferite forme de superstiție, religii false, magie etc., au abătut masele departe de adevăr. Apostolul explică situația, spunând că acest lucru este așa fiindcă atunci când oamenii L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca Dumnezeu și nici n-au fost recunoscători, ci s-au dedat la gânduri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat, iar Dumnezeu i-a lăsat -- le-a permis să apuce pe calea pe care au preferat-o, pentru a învăța ((205)) anumite lecții în legătură cu propria lor degradare, iar prin degradarea în care vor cădea să se manifeste păcătoșenia peste măsură a păcatului și nechibzuința de a asculta de orice alt sfat în afara celui al Creatorului lor.

După cum am văzut deja, Domnul nu intenționează să lase omenirea în această stare slabă și decăzută, ci, prin Creația Nouă, la timpul Său cuvenit, cunoștința de Domnul va ajunge la fiecare membru al familiei umane, cu posibilitate deplină să ajungă la cunoștința adevărului și la toate binecuvântările asigurate prin răscumpărare. Dar punctul pe care vrem să-l enunțăm aici în mod special este că, așa cum Dumnezeu a lăsat neamurile păgâne în voia lor, tot așa El lasă așa-zisa „creștinătate" în voia ei. El permite oamenilor care au primit ceva din lumina revelației divine s-o folosească așa cum le place -- să-și încerce mâna în ameliorări ale planului divin, să organizeze sisteme umane etc. Toate acestea nu înseamnă că El n-are putere să intervină, nici că aprobă aceste diferite mecanisme și instituții contradictorii și mai mult sau mai puțin dăunătoare ale omenirii și ale bisericismului. Aceste experiențe vor constitui o altă lecție care în curând va mustra pe mulți, când vor recunoaște marele rezultat al planului divin și vor vedea cum Dumnezeu a continuat constant, realizând împlinirea scopurilor Sale inițiale, ignorând de fapt schemele și mecanismele omului, uneori obținându-Și rezultatele în parte prin ele, iar alteori în absolută opoziție cu ele. Exact așa a făcut și la sfârșitul Veacului Iudeu, când El a permis unora din acea națiune să-I realizeze planul în persecutarea și răstignirea Domnului și a apostolilor Săi. Și după cum unii dintre ei au fost „israeliți adevărați", mai apoi binecuvântați, ridicați și făcuți părtași la suferințele lui Cristos pentru ca astfel să poată fi în curând și părtași la gloriile Sale, tot așa, probabil sunt acum „israeliți adevărați" spirituali care, asemenea lui Pavel, vor fi recuperați din capcanele Adversarului.

Încă un punct este demn de remarcat: Domnul are un timp special pentru a-Și începe Împărăția, un timp special, prin ((206)) urmare, în care Noua Sa Creație aleasă să fie dezvoltată și pregătită pentru serviciul Său; și se pare că făcea parte din planul Său ca asupra începutului și sfârșitului acestei perioade să strălucească lumină specială. Apostolul sugerează aceasta când se referă la noi, „peste care au venit sfârșiturile veacurilor" (1 Cor. 10:11). În suprapunerea Veacului Iudeu cu cel Evanghelic au fost manifestate întâi Calea, Adevărul și Viața; au intervenit „Veacurile Întunecate", iar acum în timpul suprapunerii Veacului Evanghelic cu cel Milenar lumina strălucește ca niciodată înainte -- asupra „lucrurilor noi și vechi". În timp ce trebuie să presupunem că acelora care la începutul veacului erau în armonie cu Domnul li s-a dat lumină specială și că unii ca aceștia acum la încheierea veacului vor fi favorizați cu lumina Adevărului Prezent, pentru ca prin ea să poată fi sfințiți, nu trebuie să gândim că aceeași măsură de lumină a fost necesară pentru sfințire de-a lungul secolelor care au intervenit, dintre care unele sunt cunoscute ca „Veacurile Întunecate". Nu trebuie să presupunem că Domnul S-a lăsat vreodată fără martori, chiar dacă ei au fost ignorați în paginile istoriei; ci trebuie să privim această ignorare ca fiind datorată relativei lor obscurități și faptului că ei n-au fost în legătură și în armonie cu marile sisteme anticreștine -- deși unii dintre ei se poate să fi fost în acele sisteme. Astfel chemarea Domnului, care se aplică acum, arată clar că trebuie să ne așteptăm să găsim mulți din poporul Domnului în Babilon, încurcați și dezorientați de sectarism: „A căzut Babilonul cel mare". „Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu primiți din pedepsele ei." Apoc. 18:2, 4.

După ce am aruncat în grabă o privire asupra Bisericii și asupra istoriei ei limitate, să trecem acum în mod mai specific la o examinare a Bisericii așa cum ea a fost inițial instituită de Domnul nostru. După cum este doar un Spirit al Domnului, pe care toți câți sunt ai Lui trebuie să-l posede, tot așa este doar un Cap și centru al Bisericii, Domnul nostru Isus. Trebuie însă să reținem că în toată lucrarea Sa, Tatăl a fost recunoscut în toate, și conform cu propria Sa relatare, lucrarea Sa a fost făcută în numele Tatălui, prin autoritatea Tatălui -- „Orice ((207)) răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină" (Mat. 15:13). Biserica adevărată, Noua Creație, este sădită de Tatăl. Domnul nostru spune: Eu sunt adevărata Viță, voi sunteți mlădițele, iar Tatăl Meu este Viticultorul. Mai târziu El arată că există o „vie a pământului", o biserică nominală, o biserică falsă, care n-a fost sădită de Tatăl și care va fi smulsă. Rodul Viei Adevărate este Iubirea și acesta este prețios pentru Tatăl; dar rodul Viei pământului este egoismul sub diferite forme și acesta va fi adunat în cele din urmă în teascul mare al mâniei lui Dumnezeu în marele timp de necaz cu care se va încheia acest veac. Ioan 15:1-6; Apoc. 14:19.

Fiecare persoană care studiază Biblia a observat desigur că Domnul nostru și apostolii n-au recunoscut nici o diviziune în Biserică și au ignorat orice este asemănător cu dezbinarea, atât în fapt cât și în nume. Pentru ei Biserica a fost una și indivizibilă, precum și credința ei una singură, Domnul ei unul singur și botezul ei unul singur. Din acest punct de vedere s-a vorbit despre ea ca fiind Biserica, Biserica lui Dumnezeu, Biserica Viului Dumnezeu, Biserica lui Cristos, Biserica Întâilor-Născuți; iar indivizii din ea au fost numiți „frați", „ucenici", „creștini". Toate aceste nume sunt folosite fără discriminare în legătură cu întreaga Biserică și în legătură cu cele mai mici adunări -- chiar doi sau trei -- și în legătură cu indivizi, în Ierusalim, în Antiohia sau în altă parte. Varietatea acestor nume și folosirea lor generală implică în mod clar că nici unul dintre ele n-a fost intenționat să fie nume propriu. Toate au fost numai ilustrații ale marelui fapt pe care Domnul nostru și apostolii Săi l-au prezentat continuu, și anume, că Biserica (Ecclesia, corpul, compania) urmașilor Domnului sunt „aleșii" Săi -- ca să se împărtășească acum de crucea Sa și să învețe lecțiile necesare, iar în curând să fie asociați cu El în gloria Sa.

Acest obicei trebuia să fi continuat, dar a fost schimbat în Veacurile Întunecate. Când s-a dezvoltat eroarea, cu ea a intrat și spiritul sectar, urmat de denumiri speciale -- Biserica Romei, Biserica Baptistă, Biserica Luterană, Biserica Angliei, Sfânta Biserică Catolică, Biserica Wesleyană, Biserica Creștină, Biserica Presbiteriană etc. Acestea sunt semne de ((208)) carnalitate, după cum arată apostolul (1 Cor. 3:3, 4); și pe măsură ce Noua Creație iese din întunericul dens care atâta vreme a acoperit lumea, ea se luminează și asupra acestui punct; și observând eroarea și înfățișarea răului, nu numai că iese din sectarism, dar și refuză să fie cunoscută după aceste nume nescripturale -- totuși răspunzând cu râvnă la oricare sau la toate numele biblice.

Să examinăm acum temeliile acelei Biserici pe care a stabilit-o Domnul:

Cei doisprezece apostoli ai Mielului

Apostolul declară că nimeni nu poate să pună o altă temelie decât aceea care este pusă -- Isus Cristos (1 Cor. 3:11). Pe această temelie Domnul nostru, ca reprezentant al Tatălui, a început să-Și zidească Biserica, și făcând astfel, El a chemat doisprezece apostoli -- nu la întâmplare, ci intenționat, întocmai cum cele douăsprezece seminții ale lui Israel n-au fost douăsprezece la întâmplare, ci în conformitate cu planul divin. Domnul nostru nu numai că n-a ales pentru poziția aceea mai mult de doisprezece apostoli, dar de atunci încoace nici n-a dat autoritate să fie mai mulți -- cu excepția faptului că Iuda, dovedindu-se nevrednic de o poziție printre cei doisprezece, a căzut de la locul său și a fost înlocuit cu apostolul Pavel.

Remarcăm cu câtă grijă a vegheat Domnul asupra apostolilor -- grija Sa față de Petru, S-a rugat pentru el în ceasul încercării lui, și după aceea cererile speciale către el să-I hrănească oile și mieii. Notăm de asemenea grija Sa pentru Toma care s-a îndoit și voința Sa de a-i demonstra clar faptul învierii Sale. Din cei doisprezece n-a pierdut pe nici unul în afară de fiul pierzării -- iar abaterea acestuia a fost cunoscută mai dinainte de Domnul și prezisă în Scripturi. Nu putem recunoaște alegerea lui Matia consemnată în Fapte ca fiind în vreun sens alegerea Domnului. El a fost fără îndoială un om bun, dar a fost ales de către cei unsprezece fără autorizare. Ei au fost informați să zăbovească în Ierusalim și să aștepte înzestrarea de sus prin Spiritul sfânt la Cincizecime, iar în această perioadă ((209)) de așteptare și înainte ca ei să fie înzestrați cu putere au făcut greșeala să tragă la sorți și să-l aleagă pe Matia ca să ia locul lui Iuda. Domnul nu i-a mustrat pentru acest amestec fără intenție rea în aranjamentul Său, ci pur și simplu le-a ignorat alegerea și la timpul Său l-a prezentat pe apostolul Pavel, zicând: „El este un vas pe care Mi l-am ales"; și, iarăși, avem declarația apostolului că el a fost ales din pântecele mamei sale ca să fie un slujitor special și că el n-a fost cu nimic mai prejos decât cei mai însemnați dintre apostoli. Gal. 1:15; 2 Cor. 11:5.

Din aceasta se va vedea că suntem în total dezacord cu vederile papalității și ale Bisericii Episcopale Protestante, cu ale Bisericii Catolico-Apostolice și ale Mormonilor, toate pretinzând că numărul apostolilor n-a fost limitat la doisprezece și că din zilele lor încoace au existat succesori care au vorbit și au scris cu aceeași autoritate ca și cei doisprezece inițiali. Noi negăm acest lucru, și spre a dovedi observăm cum Domnul i-a ales în mod special pe cei doisprezece, amintindu-ne proeminența numărului doisprezece în lucrurile sacre aparținătoare de această alegere; și, ca să mergem până la capăt, indicăm imaginea simbolică a Bisericii glorificate dată în Apocalipsa 21. Acolo, Noul Ierusalim -- simbolul noului guvern Milenar, Biserica, Mireasa unită cu Domnul ei -- este descrisă foarte clar; și în imagine se face foarte clar declarația că cele douăsprezece temelii ale Cetății sunt scumpe și că pe cele douăsprezece temelii erau scrise numele celor „doisprezece apostoli ai Mielului" -- nici mai mulți, nici mai puțini. Ce dovadă mai bună am putea avea că n-au fost niciodată mai mulți decât doisprezece apostoli ai Mielului și că oricare alții, după cum sugerează Apostolul Pavel, au fost „apostoli mincinoși". 2 Cor. 11:13.

Nu ne putem imagina nici că a fost nevoie de mai mulți apostoli, deoarece îi avem încă pe cei doisprezece cu noi -- mărturia lor și rodul lucrării lor -- într-o formă mult mai convenabilă decât au avut cei care au fost personal cu ei în timpul slujirii lor. Relatările despre slujirea lor sunt cu noi; înregistrarea de către ei a cuvintelor, a miracolelor Domnului ((210)) etc. Discursurile asupra diferitelor subiecte de doctrină creștină din epistolele lor se află astăzi în mâinile noastre într-o formă cât se poate de satisfăcătoare. Aceste lucruri sunt „de ajuns", după cum explică apostolul, „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie . . . cu totul pregătit". Explicând chestiunea mai departe, apostolul a spus: „Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu". Este necesar mai mult? 2 Tim. 3:17; Fapt. 20:27.

Imediat după cele patruzeci de zile de meditare și de încercare din partea Adversarului în pustie și după ce S-a hotărât asupra căii potrivite, Domnul nostru a început să propovăduiască Evanghelia Împărăției viitoare și să-Și invite urmașii, care au fost numiți ucenici. Dintre acești ucenici i-a ales în cele din urmă pe cei doisprezece (Luca 6:13-16). Toți erau din ceea ce s-ar putea numi stări sociale umile, câțiva dintre ei pescari, și despre ei se spune fără dezaprobare că mai-marii „știau că erau oameni fără carte și simpli" (Fapt. 4:13). Evident că cei doisprezece au fost chemați dintre „ucenici" sau dintre urmași în general, care au îmbrățișat cauza Domnului și L-au recunoscut fără să-și lase ocupațiile zilnice. Cei doisprezece au fost invitați să devină asociați în slujirea Evangheliei și relatarea spune că ei au părăsit toate pentru a-L urma (Mat. 4:17-22; Marcu 1:16-20; 3:13-19; Luca 5:9-11). Cei „șaptezeci" însărcinați mai târziu n-au fost niciodată recunoscuți ca apostoli. Luca ne dă o relatare specială despre alegerea celor doisprezece, informându-ne că tocmai înainte de acest eveniment Domnul nostru S-a retras pe munte să Se roage -- evident să Se consulte cu Tatăl în privința lucrării Sale și în privința colaboratorilor Săi în ea. A continuat toată noaptea în rugăciune -- și când s-a făcut ziuă a chemat la El pe ucenicii Săi (grecește, mathetes -- învățăcei sau elevi); și dintre ei a ales doisprezece, pe care i-a numit și apostoli (grecește, apostolos -- trimiși). Astfel cei doisprezece au fost marcați ca separați și distincți printre ucenici. Luca 6:12, 13, 17.

Ceilalți ucenici nealeși astfel pentru slujba de apostoli au fost și ei iubiți de Domnul și fără îndoială că au fost în armonie deplină cu numirea celor doisprezece, recunoscând-o a fi în interesul lucrării în general. Pe ce bază a făcut Domnul ((211)) alegerea, nu se declară; dar avem relatarea propriei Sale rugăciuni în această privință, că, „ai Tăi erau și Tu Mi i-ai dat"; și „Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat și nici unul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării" -- Iuda. În ce sens sau în ce grad a făcut Tatăl alegerea celor doisprezece nu are importanță pentru noi. Fără îndoială că o calitate pe care o aveau aceștia era smerenia; și fără îndoială că ocupațiile lor modeste și experiențele anterioare din viață fuseseră astfel încât au înclinat nu numai să-i facă oameni smeriți, dar pe lângă aceasta și să ducă la tărie de caracter, hotărâre, perseverență etc., până la un grad la care alte îndeletniciri probabil n-ar fi putut duce la fel de bine. Suntem informați că alegerea celor doisprezece atunci când a avut loc, în loc de a aștepta până la Cincizecime (data conceperii Bisericii), a fost în mare măsură cu scopul de a permite celor doisprezece să fie în mod special cu Domnul, să-I vadă lucrările, să-I audă mesajul, pentru ca astfel să poată fi la timpul cuvenit martori care să ne spună direct, nouă și întregului popor al lui Dumnezeu, minunatele lucrări ale lui Dumnezeu și minunatele cuvinte ale vieții manifestate prin Isus. Luca 24:44-48; Fapt. 10:39-42.

Însărcinarea apostolică

Nu există nicăieri nici cea mai vagă sugestie făcută apostolilor sau cu privire la ei, că ei urmau să fie stăpâni peste moștenirea lui Dumnezeu; că trebuiau să se considere diferiți de ceilalți credincioși, scutiți de acțiunile legii divine, sau în mod special favorizați sau asigurați în privința moștenirii lor veșnice. Trebuiau să-și amintească tot timpul că „voi toți sunteți frați" și că „unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos". Trebuiau să țină minte totdeauna că era necesar să-și întărească chemarea și alegerea; și dacă nu se supuneau Legii Iubirii și nu erau smeriți precum copilașii, cu nici un chip nu „intrau în Împărăție". Nu li s-a dat nici un titlu oficial și nici alte instrucțiuni cu privire la o îmbrăcăminte deosebită sau la o purtare deosebită, ci doar că în toate aceste lucruri ei trebuiau să fie exemple pentru turmă; pentru ca alții văzând faptele lor ((212)) bune să mărească pe Tatăl; pentru ca alții care mergeau în urmele lor să urmeze și ei astfel în urmele conducătorului și în final să ajungă la aceeași glorie, onoare, nemurire -- părtași ai aceleiași naturi divine, membri ai aceleiași Noi Creații.

Însărcinarea apostolilor a fost una de serviciu -- ei urmau să se servească unul pe altul, să servească pe Domnul și să-și dea viața pentru frați. Aceste servicii urmau să fie făcute în mod special în legătură cu promulgarea Evangheliei. Ei au fost părtași ai ungerii premergătoare, care deja venise peste Învățătorul lor -- aceeași ungere care aparține tuturor celor din Noua Creație, tuturor celor din Preoțimea Împărătească, și care este descrisă de profet când zice: „Duhul Stăpânului Domnul este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc vești bune celor blânzi . . . să pansez pe cei cu inima zdrobită" etc. Isa. 61:1, 2; Luca 4:17-21; Mat. 10:5-8; Marcu 3:14, 15; Luca 10:1-17.

Deși această ungere n-a venit peste ei în mod direct până la Cincizecime, ei gustaseră mai înainte din ea, prin aceea că Domnul le-a acordat o parte din puterea Spiritului Său sfânt etc., când i-a trimis să propovăduiască. Dar, chiar și în aceasta, o posibilitate specială de mândrie a fost îndepărtată când Domnul nostru mai târziu a trimis încă șaptezeci să facă o lucrare similară și în mod similar i-a împuternicit să facă minuni în numele Său. Adevărata lucrare a apostolilor n-a început, prin urmare, în sensul propriu al cuvântului, până când au primit Spiritul sfânt la Cincizecime. Atunci le-a fost acordată o manifestare specială a puterii divine -- nu numai Spiritul sfânt și darurile Spiritului, dar, de asemenea, și în mod special, puterea de a acorda aceste daruri și altora. De atunci încolo, prin această ultimă putere menționată, ei s-au deosebit de toți ceilalți din Biserică. Și alți credincioși au fost socotiți ca membri ai corpului uns al lui Cristos, făcuți părtași ai Spiritului Său și concepuți de acest Spirit pentru înnoirea vieții etc., însă nici unul n-a putut avea un dar sau o manifestare specială decât dacă acestea erau conferite prin ((213)) apostoli. Trebuie totuși să reținem că aceste daruri ale minunilor, limbilor, interpretării limbilor etc., n-au împiedicat în nici un sens sau n-au luat locul roadelor Spiritului sfânt, care trebuiau să fie crescute sau dezvoltate de către fiecare credincios prin ascultare de instrucțiunile divine -- pe măsură ce fiecare creștea în har, cunoștință și iubire. Acordarea acestor daruri, pe care un om le poate primi și totuși să fie aramă sunătoare, un chimval zângănitor, i-a marcat însă pe apostoli ca servii sau reprezentanții speciali ai Domnului în lucrarea de fondare a Bisericii. 1 Cor. 12:7-10; 13:1-3.

Domnul nostru în alegerea și instruirea acestor apostoli a avut în vedere binecuvântarea și instruirea tuturor urmașilor Săi până la sfârșitul veacului. Acest lucru este evident din rugăciunea de la sfârșitul slujirii Sale, în care, referindu-Se la ucenici, a zis: „Eu am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor (apostolilor) pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau și Tu Mi i-ai dat și ei au păzit Cuvântul Tău. Acum ei au cunoscut că toate câte Mi-ai dat Tu sunt de la Tine. Căci le-am dat cuvintele (doctrinele) pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit . . . Eu Mă rog pentru ei. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi . . . Și Mă rog nu numai pentru ei (apostoli), ci și pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor (toată Biserica Evangheliei), ca toți să fie una (în scop, în iubire), cum Tu, Tată, ești în Mine și Eu în Tine; ca și ei să fie una în Noi, (apoi, arătând scopul final al acestei alegeri a apostolilor și a Noii Creații întregi, El adaugă:) pentru ca lumea (iubită de Dumnezeu pe când era încă păcătoasă și răscumpărată prin sângele prețios) să creadă că Tu M-ai trimis" -- s-o răscumpăr și s-o restaurez. Ioan 17:6-9, 20, 21.

Apostolii, deși oameni neînvățați, au fost evident caractere tari, și sub învățătura Domnului lipsa lor de înțelepciune și educație lumească a fost mai mult decât compensată prin „spiritul minții sănătoase". De aceea nu este ciudat că acești oameni au fost recunoscuți în mod uniform de către Biserica timpurie ca îndrumători în calea Domnului -- instructori ((214)) special numiți -- „stâlpi în Biserică", urmând în autoritate Domnului Însuși. Domnul i-a pregătit pentru această poziție în diferite moduri.

Ei au fost continuu cu El și au putut, prin urmare, să fie martori în privința tuturor afacerilor slujirii Sale, a învățăturilor Sale, a minunilor Sale, a rugăciunilor Sale, a compătimirii Sale, a sfințeniei Sale, a jertfirii de Sine chiar până la moarte, și, în final, martori ai învierii Sale. Nu numai Biserica timpurie a avut nevoie de toate aceste mărturii, ci toți care au fost chemați de atunci încoace de Domnul și care I-au acceptat chemarea pentru Creația Nouă -- toți care au fugit pentru a găsi refugiu și se încred în speranțele glorioase centrate în caracterul Său, în moartea Sa de sacrificiu, în marea Sa înălțare și în planul lui Dumnezeu pe care El trebuie să-l împlinească -- au avut nevoie tocmai de asemenea mărturie personală în privința tuturor acestor lucruri, cu scopul ca ei să poată avea o credință puternică, o consolare puternică.

Mai târziu au fost trimiși de către Domnul încă șaptezeci de ucenici, pentru a vesti prezența Sa și secerișul Veacului Iudeu, dar lucrarea lor a fost în multe privințe diferită de a celor doisprezece. Într-adevăr, se pare că în toate modurile Domnul a pus deoparte în mod atât de deosebit pe apostoli, încât noi, împreună cu toată Biserica, să putem avea cea mai deplină încredere în ei. Numai aceștia au participat cu El la ultimele Paști și la instituirea noii amintiri, cea a morții Sale; numai aceștia au fost cu El în Ghetsimani; de asemenea lor li s-a arătat în mod special după învierea Sa; și numai aceștia au fost în mod special folosiți ca purtători de cuvânt ai Spiritului sfânt în Ziua Cincizecimii. Cei unsprezece erau „bărbați din Galileea", așa cum unii care i-au auzit au remarcat, „toți aceștia . . . nu sunt galileeni?" Fapt. 2:7; Luca 24:48-51; Mat. 28:16-19.

Deși -- după cum arată relatarea -- Domnul nostru li S-a descoperit după învierea Sa la vreo cinci sute de frați, totuși apostolii au fost tratați în mod special și s-a intenționat ca ei să fie „martori" specifici „a tot ce a făcut El în ținutul iudeilor și în Ierusalim. El, pe care „L-au omorât, atârnându-L pe lemn. ((215)) Pe El, Dumnezeu L-a înviat a treia zi . . . Isus ne-a poruncit să predicăm poporului" etc. Fapt. 10:39-45; 13:31; 1 Cor. 15:3-8.

Apostolul Pavel, deși nu în mod direct martor în aceeași măsură ca și cei unsprezece, a fost totuși făcut martor al învierii Domnului prin aceea că i s-a dat o sclipire ulterioară a prezenței Sale glorioase, după cum el însuși declară -- „După ei toți, ca unuia născut înainte de vreme, mi S-a arătat și mie" (1 Cor. 15:8, 9 -- nota de subsol la Cornilescu revizuită, n. e.). Apostolul Pavel n-a fost de fapt îndreptățit să-L vadă pe Domnul în glorie înainte de restul Bisericii la a Doua Venire a Sa, când toți credincioșii Săi vor fi schimbați și făcuți asemenea Lui și-L vor vedea așa cum este; dar, pentru ca apostolul să poată fi un martor, i s-a acordat această privire și i s-au dat viziuni și revelații mai mult decât tuturor celorlalți. El a fost astfel bine compensat, poate, pentru lipsa anterioară a legăturii personale cu Învățătorul. Experiențele sale deosebite n-au fost doar pentru avantajul său propriu, ci în principal, putem presupune, pentru avantajul întregii Biserici. Cert este că experiențele deosebite, viziunile, revelațiile etc., acordate apostolului care a luat locul lui Iuda, au fost mai folositoare decât ale oricăruia dintre ceilalți apostoli.

Experiențele i-au permis nu numai să cunoască și să aprecieze „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu" -- chiar anumite lucruri neîngăduit a fi rostite (2 Cor. 12:4), dar iluminarea pe care ele au adus-o în mintea apostolului s-a și reflectat prin scrierile sale asupra Bisericii din zilele lui până în prezent.

Fiindcă apostolul Pavel a avut acele viziuni și revelații, el a putut înțelege situația, a putut aprecia noua dispensație și a putut recunoaște atât de clar lungimea și lățimea, înălțimea și adâncimea caracterului și planului divin, și fiindcă el însuși a apreciat atât de clar aceste lucruri, a fost pregătit pentru a le spune în învățăturile și epistolele sale într-un astfel de mod încât să confere binecuvântări casei credinței de-a lungul întregului veac. De fapt, chiar și astăzi Biserica și-ar putea permite mai degrabă să piardă mărturiile oricăruia dintre ceilalți apostoli sau ale tuturor, decât să piardă mărturia ((216)) acestuia singur. Cu toate acestea, noi suntem bucuroși să avem întreaga mărturie -- bucuroși s-o apreciem pe toată, precum și caracterele nobile ale tuturor celor doisprezece. Să marcăm mărturia care arată calitatea lui de apostol, întâi de toate cuvintele Domnului: „El este un vas pe care Mi l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraților și înaintea fiilor lui Israel" (Fapt. 9:15). Propria declarație a apostolului este: „Fraților, vreau să știți că Evanghelia vestită de mine nu este omenească, pentru că n-am primit-o, nici n-am învățat-o de la om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos" (Gal. 1:11, 12); și din nou el spune: „Cel care lucrase în Petru pentru apostolia circumciziei (evreilor), lucrase și în mine față de neamuri" (Gal. 2:8). Zelul lui pentru Domnul și pentru frați și dispoziția lui de a-și da viața pentru frați -- cheltuind timp și energie pentru binecuvântarea lor -- mărturisesc nu numai pentru vrednicia lui de a se clasa ca un egal al oricărui apostol, dar când unii i-au pus la îndoială legătura apostolică cu Biserica, el a arătat deschis aceasta și binecuvântările Domnului legate de revelațiile și slujirile sale etc., dovedind că el nu era „cu nimic mai prejos" de ceilalți. 1 Cor. 9:1; 2 Cor. 11:5, 23; 12:1-7, 12; Gal. 2:8; 3:5.

N-a fost intenția Domnului ca apostolii să facă o lucrare numai printre evrei -- relatarea este chiar în sens contrar. El i-a informat pe cei unsprezece că lucrarea Sa și mesajul lor erau pentru toți oamenii, în cele din urmă, deși ei urmau să aștepte în Ierusalim până când erau înzestrați cu putere, urmând să-și înceapă acolo mărturia. Cuvintele Domnului nostru au fost: „Voi veți primi putere, când va veni Duhul sfânt peste voi, și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului" (Fapt. 1:8). Această mărturie a continuat nu numai în timpul vieții apostolilor, ci mai continuă încă. Ei și acum ne propovăduiesc, și acum îi instruiesc pe credincioși, îi încurajează, îi previn, îi mustră. Moartea lor nu le-a oprit slujirea. Ei și acum vorbesc, și acum mărturisesc, și acum sunt purtători de cuvânt ai Domnului către credincioșii Săi.

((217))

Inspirația apostolilor

Este bine să avem încredere în apostoli ca martori sau istorici credincioși și să notăm că mărturiile lor poartă pecetea onestiei, prin aceea că ei n-au căutat nici bogăție, nici glorie printre oameni, ci și-au sacrificat toate interesele pământești în zelul lor pentru Învățătorul înviat și glorificat. Mărturia lor ar fi incalculabilă chiar dacă n-ar avea altă greutate în afară de aceasta; dar găsim că Scripturile dau învățătura că ei au fost folosiți de Domnul ca agenții Săi inspirați și că ei au fost în mod special îndrumați de El în ceea ce privește mărturia, doctrinele, obiceiurile etc., pe care să le stabilească în Biserică. Ei au adeverit nu numai lucrurile pe care le-au auzit și le-au văzut, ci, pe lângă acestea, și instrucțiunile pe care le-au primit prin Spiritul sfânt; astfel ei au fost administratori credincioși. „Iată cum trebuie să fim priviți noi: ca niște . . . administratori ai tainelor lui Dumnezeu", a spus Pavel (1 Cor. 4:1). Aceeași idee a fost exprimată de către Domnul nostru când a spus în privința celor doisprezece: „Vă voi face pescari de oameni" și „Paște oile Mele", „Paște mielușeii Mei." Apostolul spune de asemenea -- taina (adevărurile adânci ale Evangheliei cu privire la chemarea de sus a Noii Creații -- Cristosul) ascunsă în alte veacuri, este acum descoperită sfinților Săi apostoli și profeți prin Spirit. Obiectivul acestei revelații este explicat astfel: „Să pun în lumină înaintea tuturor: care este administrarea acestei taine (pe ce condiții se poate obține participarea la această Nouă Creație) ascunse din veacuri în Dumnezeu" (Efes. 3:3-11). Iar descriind cum Biserica trebuie să fie zidită pe temelia apostolilor și profeților, Isus Cristos Însuși fiind piatra din capul unghiului, apostolul declară: „Iată de ce (pentru zidirea Bisericii, templul lui Dumnezeu), eu, Pavel, (sunt) întemnițatul lui Hristos Isus pentru voi, neamurilor". Efes. 2:20, 22; 3:1.

Mângâietorul a fost promis că „vă va învăța toate și vă va aduce aminte de tot ce v-am spus"; și „vă va vesti lucrurile viitoare" (Ioan 14:26; 16:13). Fără îndoială, într-o anumită măsură aceasta se aplică la întreaga Biserică, dar în mod special ((218)) s-a aplicat la apostoli; și de fapt mai operează încă pentru rămășița Bisericii prin apostoli -- cuvintele lor fiind încă mijloacele prin care Spiritul sfânt ne învață lucruri noi și vechi. În armonie cu această făgăduință putem înțelege că inspirația apostolică a avut un caracter întreit. (1) Împrospătarea memoriei le-a permis să-și amintească și să reproducă învățăturile personale ale Domnului. (2) Îndrumarea în aprecierea adevărului referitor la planul divin al veacurilor. (3) Descoperiri speciale de lucruri viitoare -- lucruri despre care Domnul nostru a declarat: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta". Ioan 16:12.

Nu trebuie să presupunem că împrospătarea memoriei apostolilor a implicat o dictare a frazeologiei exacte sau a ordinii exacte a cuvintelor Domnului nostru. Și nici scrierile apostolice nu dau dovadă de asemenea dictare. Făgăduința Domnului este însă în sine o garanție a corectitudinii declarațiilor lor. În fiecare din cele patru Evanghelii avem o istorie a vieții și misiunii timpurii a Domnului; totuși în fiecare se manifestă individualitatea scriitorului. Fiecare în stilul său înregistrează acele lucruri care lui i se par cele mai importante; și sub supravegherea Domnului aceste diferite relatări dau împreună o istorie atât de completă cât este necesar pentru stabilirea credinței Bisericii, a identității lui Isus ca Mesia arătat de profeți, a împlinirii profețiilor referitoare la El, a faptelor vieții Sale și a învățăturilor Sale. Dacă inspirația era verbală (o dictare cuvânt de cuvânt), nu era nevoie de câțiva oameni ca să repete narațiunea; dar este vrednic de notat că în timp ce fiecare scriitor și-a exercitat libertatea individuală de exprimare și a făcut alegerea evenimentelor cele mai importante și mai vrednice de înregistrat, Domnul prin Spiritul Său sfânt a supravegheat lucrarea astfel încât nimic de importanță n-a fost omis -- tot ce este necesar este înregistrat fidel -- „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul pregătit". Este interesant de remarcat că relatarea ((219)) apostolului Ioan le completează pe celelalte trei -- Matei, Marcu și Luca -- și el vorbește în principal despre împrejurările și întâmplările importante omise de ceilalți.

Afirmația Domnului, că El prin Spiritul sfânt îi va îndruma pe apostoli și prin ei pe Noua Creație, „în tot adevărul", implică faptul că îndrumarea va fi o îndrumare generală în tot adevărul, mai degrabă decât personală și individuală -- îndeplinirea după această manieră este evidențiată din relatări. Deși apostolii, cu excepția lui Pavel, au fost oameni simpli și neînvățați, totuși expunerile lor scripturale sunt cu totul remarcabile. Ei au putut „face de rușine înțelepciunea" teologilor „înțelepți" din zilele lor -- și de atunci încoace. Oricât de elocventă ar fi eroarea, ea nu poate sta în fața logicii deducțiilor lor din Lege, din Profeți și din învățăturile Domnului. Învățații Legii evreiești au remarcat aceasta, și, după cum citim, „au recunoscut că fuseseră cu Isus" -- că învățaseră doctrina Lui și copiaseră spiritul Lui. Fapt. 4:5, 6, 13.

Epistolele apostolice conțin astfel de argumente logice bazate pe scrierile inspirate ale Vechiului Testament și pe cuvintele Domnului; și toți care de-a lungul Veacului Evanghelic s-au împărtășit din același spirit urmând liniile argumentării puse de Domnul în fața noastră prin purtătorii Săi de cuvânt, sunt conduși spre aceleași concluzii corecte, așa încât credința noastră nu stă în înțelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu (1 Cor. 2:4, 5). Totuși, în aceste învățături, ca și în prezentările lor istorice, n-avem nici o dovadă a unei dictări cuvânt de cuvânt -- nici o dovadă că ei au fost doar secretari ai Domnului, vorbind și scriind într-un mod mecanic, așa cum au făcut profeții din timpurile vechi (2 Pet. 1:21). Mai degrabă, clarviziunea apostolilor a fost o iluminare a minții care i-a făcut capabili să vadă și să aprecieze scopurile divine, și astfel să le declare în mod clar; întocmai cum, urmând conducerea lor, toți din poporul Domnului de atunci încoace au fost făcuți capabili să crească în har, cunoștință și iubire, și astfel au fost ((220)) făcuți capabili să „înțeleagă pe deplin împreună cu toți sfinții, care este lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea și să cunoască dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință (omenească)". Efes. 3:18, 19.

Cu toate acestea, suntem pe deplin îndreptățiți să credem că celelalte învățături ale lor, ca și relatările lor istorice, au fost atât de supravegheate de Domnul încât cuvintele nepotrivite au fost evitate, iar adevărul a fost prezentat în astfel de formă încât să constituie „hrană la timp potrivit" pentru casa credinței din zilele lor până astăzi. Această supraveghere divină a apostolilor a fost indicată dinainte prin cuvintele Domnului nostru: „Orice veți lega pe pământ, va fi legat în cer; și orice veți dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer" (Mat. 18:18). Înțelegem că aceasta înseamnă, nu faptul că Domnul Își va ceda prerogativa și va asculta de ordinele apostolilor, ci faptul că ei vor fi astfel păstrați, astfel îndrumați de Spiritul sfânt, încât deciziile lor în Biserică, în privința lucrurilor care să fie considerate obligatorii și care să fie considerate opționale, vor fi decizii corecte; iar Biserica în general să știe, prin urmare, că lucrurile au fost fixate, stabilite -- concluziile la care s-a ajuns fiind atât hotărârea Domnului cât și a apostolilor.

Pe această stâncă voi zidi Biserica Mea

În deplină armonie cu aceasta, după ce apostolul Petru a mărturisit că Domnul nostru era Mesia, „Isus răspunzând i-a zis: «Ferice de tine, Simon, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea și sângele ți-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Și Eu de asemenea îți spun: Tu ești Petru (petros -- piatră, stâncă) și pe această stâncă (petra -- masă de piatră -- marea stâncă fundamentală a adevărului pe care tocmai l-ai exprimat tu) voi zidi Biserica Mea»". Domnul Însuși este ziditorul, după cum se spune despre El că este și temelia, „Căci nimeni nu poate să pună o altă temelie decât aceea care este pusă și care este Isus Hristos" (1 Cor. 3:11). El este marea Stâncă, iar mărturia lui Petru despre El a fost ca atare o ((221)) mărturie de stâncă -- o declarație a principiilor care stau la baza planului divin. Apostolul Petru așa a înțeles această chestiune și așa și-a exprimat înțelegerea (1 Pet. 2:5, 6). El a spus că toți credincioșii consacrați cu adevărat sunt „pietre vii" care vin la marea Stâncă a planului divin, Cristos Isus -- să fie zidiți ca templu sfânt al lui Dumnezeu prin unire cu El -- temelia. Petru, prin urmare, a respins orice pretenție de a fi el însuși piatra de temelie și în mod potrivit s-a clasificat împreună cu toate celelalte „pietre vii" (grecește, lithos) ale Bisericii -- chiar dacă petros, stâncă, înseamnă o piatră mai mare decât lithos și toți apostolii ca pietre de „temelie" vor avea o importanță mai mare decât frații lor în planul și ordinea divină. Apoc. 21:14.

Cheile autorității

În aceeași împrejurare Domnul i-a spus lui Petru: „Îți voi da cheile împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri" etc. Astfel, aceeași autoritate dată apostolilor în ansamblu a fost exprimată în mod specific față de Petru, plus privilegiul sau onoarea cheilor -- puterea sau autoritatea deschiderii. Ne amintim cum apostolul Petru a folosit cheile Împărăției și a făcut lucrarea de deschidere a noii dispensații, întâi pentru evrei la Cincizecime, iar mai târziu pentru neamuri în casa lui Corneliu. Citim că, în Ziua Cincizecimii, când a fost revărsat Spiritul sfânt, „Petru a stat în picioare cu cei unsprezece" -- a luat inițiativa; el a deschis, ceilalți au urmat și astfel a fost deschisă invitația evanghelică pentru evrei. În cazul lui Corneliu, Domnul a trimis mesageri la Petru și l-a îndrumat în mod special printr-o viziune să le urmeze invitația, și astfel l-a folosit în mod special la deschiderea ușii îndurării, libertății și privilegiului pentru neamuri -- ca și ei să poată veni și avea parte de privilegiul chemării de sus a Noii Creații. Aceste lucruri sunt în deplină armonie cu ceea ce am văzut în privința scopurilor Domnului legate de alegerea celor doisprezece apostoli. Și cu cât poporul Domnului va discerne mai clar faptul că acești doisprezece oameni au fost făcuți ((222)) reprezentanți deosebiți ai noii dispensații, iar cuvintele lor canale speciale ale adevărului în privința Noii Creații, cu atât va fi mai bine pregătit să le accepte cuvintele și cu atât va fi mai puțin dispus să sprijine învățăturile altora care sunt în conflict cu mărturia lor. „Dacă nu vorbesc după acest Cuvânt, zorile nu sunt pentru ei". Isa. 8:20 (Biblia interlineară ebraico-engleză, J. P. Green -- n.e.).

Ultima declarație a făgăduinței Domnului nostru spune: „El (Spiritul sfânt al Tatălui) . . . vă va vesti lucrurile viitoare". Aceasta implică o inspirație specială a apostolilor, iar indirect implică binecuvântarea și iluminarea poporului Domnului prin învățăturile lor chiar până la încheierea acestui veac. Ei urmau să fie nu numai sfinți apostoli, ci și profeți sau văzători care să înștiințeze Biserica despre evenimentele viitoare. Nu trebuie să presupunem că toți apostolii au fost folosiți în aceeași măsură în vreunul sau în toate aceste moduri de slujire. Fapt este că unii au fost onorați mai mult nu numai în privilegiile de serviciu ca apostoli, ci onorați mai mult și în arătarea lucrurilor viitoare. Apostolul Pavel indică diferite lucruri viitoare: marea apostazie în Biserică; descoperirea „Omului Păcatului"; taina referitoare la a doua venire a Domnului și că nu toți vom adormi, dar toți vom fi schimbați; taina ascunsă în veacurile și dispensațiile trecute, că Biserica, în care se includ și neamurile, va fi împreună moștenitoare a făgăduinței făcute lui Avraam -- că sămânța lui va binecuvânta toate familiile Pământului etc., etc. El arată de asemenea că la sfârșitul veacului în Biserică vor predomina condițiile rele, că oamenii vor fi iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea; vor fi călcători de legământ etc., și că „lupi răpitori" (adepți ai Criticii Radicale distructivi) nu vor cruța turma Domnului. Într-adevăr, toate scrierile apostolului Pavel sunt în mod strălucit luminate de viziunile și revelațiile de care el s-a bucurat ca văzător al lucrurilor care în zilele sale erau viitoare și care nu era cuvenit a fi explicate încă deplin, dar care acum sunt descoperite sfinților prin tipurile și profețiile Vechiului Testament -- putându-se înțelege ((223)) acum în lumina cuvintelor apostolilor fiindcă a sosit „timpul potrivit" ca ele să fie înțelese.

Și apostolul Petru ca văzător arată intrarea în Biserică a învățătorilor mincinoși, care în ascuns, în secret, vor introduce erezii nimicitoare, chiar negând că Domnul i-a cumpărat. Privind până în zilele noastre, el profețește zicând: „În zilele din urmă vor veni batjocoritori . . . zicând: «Unde este făgăduința prezenței (2 Pet. 3:4, Diaglott -- n. e.) Lui (Cristos)»" etc. El de asemenea a profețit că „Ziua Domnului va veni ca un hoț" noaptea etc.

Apostolul Iacov în mod asemănător a profețit referitor la sfârșitul acestui veac, zicând: „Ascultați acum voi, bogaților! Plângeți și strigați din cauza nenorocirilor care vin peste voi! . . . V-ați strâns comori în zilele din urmă!" etc.

Apostolul Ioan însă a fost cel mai remarcabil văzător sau profet dintre toți apostolii; viziunile sale, care formează cartea Apocalipsei, descriu în cea mai admirabilă manieră lucrurile viitoare.

Infailibilitatea apostolică

Din cele anterioare suntem pe deplin îndreptățiți să credem că apostolii au fost îndrumați de Domnul prin Spiritul Său sfânt, astfel încât toate cuvintele lor publice au fost de inspirație divină pentru învățătura Bisericii și tot atât de infailibile ca și cuvintele profeților din dispensația precedentă. Dar în timp ce suntem astfel asigurați în privința caracterului adevărat al mărturiei lor și a faptului că tot ce au spus ei către Biserică are aprobarea divină, este bine să examinăm cu grijă cinci împrejurări diferite, menționate în Noul Testament, care sunt de obicei considerate ca opuse ideii că apostolii n-au greșit în învățăturile lor. Le vom examina cu atenție separat.

(1) Tăgăduirea de către Petru a Domnului nostru tocmai înainte de răstignirea Sa. Nu se poate contesta că aici Petru a fost surprins într-o greșeală mare, pe care el a regretat-o sincer mai târziu; dar să nu uităm că această încălcare, deși comisă după alegerea lui ca apostol, a fost înainte de ungerea lui cu ((224)) Spiritul sfânt la Cincizecime și de înzestrarea lui ca apostol în sensul cel mai deplin. Mai mult, infailibilitatea apostolilor pe care noi o pretindem este cea care se aplică la învățăturile și scrierile lor publice, și nu la toate întâmplările și amănuntele din viața lor, care, fără îndoială, au fost afectate de neajunsurile vaselor lor pământești, stricate prin căderea pe care toți copiii lui Adam au suferit-o. Cuvintele apostolului, „comoara aceasta o purtăm în niște vase de lut", evident că s-au aplicat și la el și la ceilalți apostoli, precum și la toată Biserica -- primitorii Spiritului sfânt. Partea noastră, ca indivizi, în marea lucrare de ispășire a Învățătorului nostru, acoperă aceste neajunsuri ale trupului care sunt contrare dorințelor noastre ca Noi Creaturi.

Funcția apostolică pentru serviciul Domnului și al Bisericii a fost cu totul separată de slăbiciunile trupului și le-a fost conferită nu datorită perfecțiunii umane, ci în timp ce erau, după cum se știe, „oameni cu aceleași patimi" ca și noi (Fapt. 14:15). Funcția nu le-a adus restabilirea -- perfecțiunea corpurilor lor muritoare -- ci le-a adus numai mintea nouă și Spiritul sfânt care să le conducă pe acestea. Ea nu le-a făcut perfecte gândurile și acțiunile, ci doar a condus acele gânduri și acțiuni așa încât învățăturile publice ale celor doisprezece să fie infailibile -- Cuvântul Domnului. Acesta este felul de infailibilitate pretins de papi -- că atunci când papa vorbește ex catedra, sau oficial, el este condus de Dumnezeu și nu i se permite să greșească. Această lipsă de greșeli a papilor este pretinsă pentru ei pe motivul că și ei sunt apostoli -- trecând cu vederea și ignorând învățătura Scripturilor că sunt numai „doisprezece apostoli ai Mielului".

(2) Într-o împrejurare, Petru „prefăcut" -- s-a făcut vinovat de fățărnicie (Gal. 2:11-14). Aceasta se arată ca dovadă că apostolii n-au fost infailibili în conduită. Noi recunoaștem acest lucru deoarece ne dăm seama că și apostolii l-au recunoscut (Fapt. 14:15); dar repetăm că n-a fost permis ca aceste slăbiciuni omenești să strice lucrarea lor sau utilitatea lor ca apostoli -- care „au predicat Evanghelia prin Duhul sfânt trimis din cer" ((225)) (1 Pet. 1:12; Gal. 1:11, 12) -- nu prin înțelepciunea oamenilor, ci prin înțelepciunea de sus (1 Cor. 2:5-16). Această eroare din partea lui Petru a fost prompt corectată de Dumnezeu prin apostolul Pavel, care în mod blând dar ferm „i-a stat împotrivă în față, căci era de condamnat"; și faptul că acest lucru a fost bine primit de către apostolul Petru și că el și-a învins slăbiciunea în privința preferinței pentru evrei este cu prisosință mărturisit prin cele două epistole ale sale, în care nu se poate găsi nici o umbră de șovăială în acest subiect și nici vreo lipsă de credincioșie în recunoștința sa față de Domnul.

(3) Se pretinde că apostolii au așteptat ca a doua venire a Domnului să aibă loc foarte repede, probabil în timpul vieții lor, și că în aceasta ei au greșit din punct de vedere doctrinar și au arătat că învățăturile lor nu sunt demne de încredere. Noi răspundem că Domnul a declarat că i-a lăsat pe apostoli în nesiguranță în privința timpului celei de-a doua veniri și a stabilirii Împărăției -- pur și simplu spunându-le lor și tuturora să vegheze, pentru ca atunci când evenimentul va fi cuvenit, ei să știe și să nu fie în întuneric în legătură cu acest subiect, așa cum va fi lumea în general. Întrebarea lor despre această chestiune, după învierea Domnului, a adus din partea Lui răspunsul: „Nu este treaba voastră să știți timpurile sau perioadele, pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa". Să găsim noi greșeală la apostoli pentru o chestiune despre care Domnul a spus că pentru un timp era un secret divin? Desigur că nu. Găsim însă că sub conducerea Spiritului în privința „lucrurilor viitoare" apostolii au fost foarte precauți în expresiile lor legate de timpul celei de-a doua veniri; și departe de a aștepta acest lucru în timpul vieții lor, cuvintele lor indică contrariul.

De exemplu, apostolul Petru spune clar că el a scris epistolele cu scopul ca Biserica să-i aibă mărturia după moartea sa -- o dovadă clară că el nu s-a așteptat să trăiască până la stabilirea Împărăției (2 Pet. 1:15). Apostolul Pavel, deși a spus că „timpul s-a scurtat", n-a pretins că putea spune cât era de scurt. De fapt, privit din punctul de vedere al săptămânii formate din ((226)) șapte zile de câte o mie de ani -- din care a șaptea va aduce Împărăția -- mai mult de patru șesimi din timpul de așteptare trecuseră deja și timpul era înaintat. Exact în același mod vorbim acum despre asemenea lucruri legate de afacerile pământești, când joia spunem că săptămâna va fi curând trecută. Pavel a vorbit și despre timpul plecării lui, despre faptul că el era gata să-și dea viața, despre preferința lui de a face astfel. El arată că ziua Domnului va veni ca un hoț noaptea. El a corectat unele impresii false asupra subiectului, zicând: „Să nu vă lăsați clătinați așa de repede în mintea voastră și să nu vă tulburați de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo epistolă ca venind de la noi, ca și cum ziua Domnului ar fi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel, căci nu va veni înainte de a fi venit lepădarea de credință și de a se fi descoperit omul păcatului, fiul pierzării . . . Nu vă aduceți aminte cum vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi? Și acum știți ce-l oprește ca să nu se descopere decât la timpul lui".

(4) Se obiectează că Pavel, care a scris: „Eu, Pavel, vă spun că dacă veți fi circumciși, Hristos nu vă va folosi cu nimic" (Gal. 5:2), l-a făcut pe Timotei să se circumcidă (Fapt. 16:3). Și suntem întrebați: Oare prin aceasta n-a dat el învățătură falsă și în contradicție cu propria sa mărturie? Noi răspundem: Nu; Timotei era evreu, fiindcă mama lui era evreică (Fapt. 16:1); iar circumcizia era un obicei național printre evrei, care a început înainte de Legea lui Moise și care a continuat după ce Cristos „a șters înscrisul (Legământul) . . . pironindu-l pe cruce". Circumcizia i-a fost dată lui Avraam și seminței lui cu patru sute treizeci de ani înainte de a fi dată Legea lui Israel ca națiune la Muntele Sinai. Petru a fost numit apostolul circumciziei (adică pentru evrei), iar Pavel al necircumciziei (adică pentru neamuri). Gal. 2:7, 8.

Argumentul său din Galateni 5:2 nu era adresat evreilor. Pavel se adresa neamurilor, al căror singur motiv pentru care doreau sau chiar numai se gândeau la circumcizie era că anumiți învățători falși îi încurcau, spunându-le că trebuiau să țină atât Legământul Legii, cât și să accepte pe Cristos, făcându-i astfel să ignore Legământul de Har. Aici apostolul ((227)) arată că, dacă ei se circumcideau (pentru un astfel de motiv), aceasta ar fi o respingere a Legământului de Har și, ca atare, o respingere a întregii lucrări a lui Cristos. El n-avea nici o obiecție ca evreii să-și continue obiceiul național al circumciziei: acest lucru este evident din cuvintele sale în 1 Cor. 7:18, 19, ca și din procedurile sale cu Timotei. Nu doar că era necesar ca Timotei sau oricare alt evreu să se circumcidă, dar nu era nepotrivit; și cum el umbla în măsură considerabilă printre evrei, era spre avantajul lui -- îi aducea încrederea evreilor. Dar vedem împotrivirea neclintită a lui Pavel în acest subiect, când unii care au înțeles greșit chestiunea au căutat să-l facă pe Tit, un grec pur, să se circumcidă. Gal. 2:3-5.

5) Relatarea despre purtarea lui Pavel, înregistrată în Fapt. 21:20-26, se consideră a fi contrară cu propriile sale învățături despre adevăr și arată că el a greșit în privința doctrinelor și practicilor. Se pretinde că din cauza procedurii greșite în această împrejurare a fost permis ca Pavel să sufere atât de mult ca prizonier și în final a fost trimis la Roma. Dar asemenea vedere nu este susținută de faptele declarate în Scripturi. Relatarea arată că în toată această experiență Pavel a avut simpatia și aprobarea tuturor celorlalți apostoli, și, mai presus de toate, favoarea continuă a Domnului. Purtarea lui a fost la cererea celorlalți apostoli. I s-a mărturisit prin profeție, înainte de a pleca la Ierusalim (Fapt. 21:10-14), că lanțuri și închisoare îl așteptau; și în ascultare de convingerea pe care o avea cu privire la datoria sa a înfruntat toate acele adversități prezise. Și citim că tocmai când era în mijlocul necazului „Domnul a stat lângă el și i-a zis: «Îndrăznește, căci după cum ai mărturisit despre Mine la Ierusalim, tot așa trebuie să mărturisești și la Roma»". Mai târziu aflăm că Domnul i-a aratat iarăși favoare, după cum citim: „Căci un înger al Dumnezeului al Căruia sunt eu și Căruia Îi slujesc, a stat lângă mine azi noapte și mi-a zis: «Nu te teme, Pavel! Tu trebuie să stai înaintea Cezarului; și iată, Dumnezeu ți-a dăruit pe toți cei care merg cu corabia împreună cu tine»". Fapt. 23:11; 27:23, 24.

În vederea acestor fapte, trebuie să căutăm o înțelegere a purtării lui Pavel în concordanță cu purtarea lui în mod constant îndrăzneață și nobilă -- având o mare apreciere ((228)) pentru lucrarea și mărturia pe care Dumnezeu nu numai că n-a mustrat-o, ci a aprobat-o. Ajungând apoi să examinăm Fapt. 21:21-27, remarcăm (versetul 21) că Pavel n-a dat învățătura că evreii convertiți nu trebuiau să-și circumcidă copiii și nici n-a respins Legea Mozaică -- mai degrabă a onorat-o, arătând realitățile mai mari și mai impresionante pe care legea lui Moise le-a simbolizat cu atâta forță. Prin urmare, departe de a respinge pe Moise, el a onorat pe Moise și Legea, zicând: „Legea . . . este sfântă, dreaptă și bună", și a arătat că prin ea a crescut cunoștința despre caracterul hain al păcatului; că Legea a fost atât de grandioasă încât nici un om imperfect n-a putut asculta de ea pe deplin, și că Cristos, ținând-o, câștigase răsplățile ei, iar acum sub Legământul de Har oferea viață veșnică și binecuvântări ca un dar pentru cei care nu erau în stare să țină legea, dar care prin credință au acceptat ascultarea și sacrificiul Său perfect ca acoperire a imperfecțiunilor lor, și care au devenit urmașii Săi pe cărarea dreptății.

Anumite ceremonii ale dispensației iudee -- cum ar fi posturile, celebrarea lunilor noi, a zilelor și a sărbătorilor de sabat -- au fost tipuri ale adevărurilor spirituale aparținătoare Veacului Evanghelic. Apostolul arată clar că Evanghelia Legământului de Har nici nu le impune nici nu le interzice pe acestea (Cina Domnului și Botezul fiind singurele lucruri cu caracter simbolic poruncite nouă, iar acestea sunt noi). Col. 2:16, 17; Luca 22:19; Mat. 28:19.

Unul dintre aceste ritualuri evreiești simbolice, numit „curățire", a fost cel respectat de Pavel și de cei patru evrei, în cazul pe care-l examinăm acum. Fiind evrei, ei aveau dreptul, dacă voiau, nu numai să se consacre lui Dumnezeu în Cristos, dar și să facă simbolul acestei curățiri. Și ei au făcut acest lucru -- oamenii care erau cu Pavel făcând pe lângă aceasta un jurământ de a se umili înaintea Domnului și a oamenilor, prin aceea că și-au ras capetele. Aceste ceremonii simbolice costau ceva; și prețul se pare că forma „jertfa" de bani -- un cuantum pentru fiecare, pentru a acoperi cheltuielile Templului.

((229))

Apostolul Pavel n-a învățat niciodată pe evrei că ei erau eliberați de Lege -- ci, dimpotrivă, că Legea avea stăpânire asupra fiecăruia din ei atâta vreme cât trăia. El a arătat însă că dacă un evreu accepta pe Cristos și devenea „mort împreună cu El", aceasta rezolva pretențiile Legământului Legii asupra acelui evreu și-l făcea un om al lui Dumnezeu, liber în Cristos (Rom. 7:1-4). Dar el i-a învățat pe convertiții dintre neamuri că ei niciodată nu fuseseră sub Legământul Legii evreiești, și a încerca să practice ceremoniile și ritualurile Legii evreiești presupunea că ei se încredeau în acele simboluri pentru mântuire și nu se bazau cu totul pe meritul sacrificiului lui Cristos. Și cu aceasta toți apostolii au fost de acord. Vezi Fapt. 21:25; 15:20, 23-29.

Concluzia noastră este că Dumnezeu i-a folosit pe apostoli în modul cel mai minunat, făcându-i slujitori foarte capabili ai adevărului Său și îndrumându-i supranatural în subiectele despre care au scris -- așa încât nimic ce este folositor pentru omul lui Dumnezeu n-a fost omis -- și chiar în cuvintele scrierilor lor originale s-a manifestat o grijă și o înțelepciune mai presus de ceea ce au înțeles apostolii înșiși. Lăudat fie Dumnezeu pentru această temelie sigură a credinței noastre!

Apostolii n-au fost stăpâni peste moștenirea lui Dumnezeu

Trebuie oare apostolii să fie priviți în vreun sens ca stăpâni în Biserică? Sau, cu alte cuvinte, când Domnul și Capul Bisericii a plecat, a luat careva dintre ei locul Capului, ori toți împreună au constituit un cap, ca să-I ia locul și frâiele guvernării? Sau, au fost ei, sau careva dintre ei, ceea ce pretind papii de la Roma că sunt, în calitate de succesori ai lor -- vicarii sau înlocuitorii lui Cristos pentru Biserică, corpul Său?

Împotriva unei astfel de ipoteze avem declarația simplă a lui Pavel (Efes. 4:4, 5): „Este un singur trup" și „un singur Domn"; și, de aceea, printre diferitele membre ale corpului, nu contează care ar fi relativa importanță a unora, numai acel singur Domn și Cap trebuie să fie recunoscut. Acest lucru l-a dat și Domnul ca învățătură când, adresându-Se mulțimilor ((230)) și ucenicilor Săi, a zis: „Cărturarilor și fariseilor . . . le place . . . să fie numiți de oameni: «Rabi! Rabi!» Voi să nu vă numiți Rabi fiindcă unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos; și voi toți sunteți frați" (Mat. 23:1, 2, 6-8). Și, adresându-Se iarăși apostolilor, Isus a zis: „Știți că cei priviți drept cârmuitori ai popoarelor domnesc peste ele și mai-marii lor exercită autoritate asupra lor. Dar între voi nu este așa, ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; și oricare va vrea să fie întâi între voi, să fie robul tuturor. Căci tot așa, Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața ca preț de răscumpărare pentru mulți". Marcu 10:42-45.

N-avem nici o dovadă că Biserica timpurie i-a privit vreodată pe apostoli ca stăpâni în Biserică, ori că apostolii și-au asumat vreodată asemenea autoritate sau demnitate. Purtarea lor a fost într-adevăr foarte departe de ideea papală a stăpânirii, ca și de aceea a tuturor slujitorilor proeminenți din toate sectele creștine. De exemplu, Petru nu s-a numit niciodată „prințul apostolilor", cum îl numesc papiștii; și nici el nici ceilalți nu și-au dat titluri unul altuia, sau n-au primit omagii din partea Bisericii. Ei s-au adresat ori s-au referit unul la altul simplu, cu, Petru, Ioan, Pavel etc., sau altfel, cu, fratele Petru, fratele Ioan etc.; și toată Biserica era salutată similar -- ca frați și surori în Cristos. (Vezi Fapt. 9:17; 21:20; Rom. 16:23; 1 Cor. 7:15; 8:11; 2 Cor. 8:18; 2 Tes. 3:6, 15; Filim. 7, 16.) Și este scris că Însuși Domnul nu S-a rușinat să-i numească pe toți „frați" (Evr. 2:11), atât este El de departe de orice atitudine dominatoare în exercitarea adevăratei și recunoscutei Sale stăpâniri sau autorități.

Acești slujitori de frunte în Biserica timpurie nici n-au umblat în robe preoțești, sau cu cruce și rozar etc., căutând să-și atragă reverența și omagiul oamenilor; căci, după cum i-a învățat Domnul, cei mai importanți dintre ei au fost cei care au servit mai mult. Astfel, de exemplu, când persecuția a risipit Biserica și i-a scos din Ierusalim, „cei unsprezece" s-au ținut tare pe poziții, dispuși să facă orice trebuia, fiindcă în acest timp de ((231)) încercare Biserica din altă parte căuta încurajare și ajutor la cei din Ierusalim. Dacă ar fi fugit, întreaga Biserică ar fi fost disperată și cuprinsă de panică. Și-l găsim pe Iacov pierind de sabia lui Irod; pe Petru așteptându-l o soartă similară, aruncat în închisoare și prins cu lanțul de doi soldați (Fapt. 12:1-6); iar pe Pavel și Sila în slujirea lor bătuți cu multe lovituri și apoi aruncați în închisoare cu picioarele fixate în butuci; și pe Pavel îndurând „o mare luptă de suferințe" (Fapt. 16:23, 24; 2 Cor. 11:23-33). Au arătat ei ca stăpânii, ori s-au purtat ca stăpânii? Desigur că nu.

Petru a fost foarte explicit în această chestiune când i-a sfătuit pe bătrâni: „Păstoriți turma lui Dumnezeu". El n-a zis, turma voastră, poporul vostru, biserica voastră, cum spun mulți slujitori de astăzi, ci turma lui Dumnezeu, nu ca stăpâni peste moștenire, ci ca exemple pentru turmă -- exemple de smerenie, credincioșie, zel și evlavie (1 Pet. 5:1-3). Și Pavel zice: „Gândesc că Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urmă, ca niște condamnați la moarte, fiindcă am ajuns o priveliște pentru lume, pentru îngeri și pentru oameni. Noi suntem nebuni pentru Hristos . . . în dispreț . . . suferim de foame și de sete, suntem goi, chinuiți, fără locuință stabilă, ne obosim muncind cu mâinile noastre; când suntem insultați, binecuvântăm; când suntem prigoniți, răbdăm; când suntem vorbiți de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor" (1 Cor. 4:9-13). Nu prea semănau cu stăpânii în toate acestea, nu-i așa? Și împotrivindu-se ideii unora dintre frații care păreau să aspire la stăpânire peste moștenirea lui Dumnezeu, Pavel zice ironic: „O, iată-vă sătui! Iată-vă ajunși bogați! Iată-vă împărățind fără noi"; dar mai târziu el recomandă singura cale dreaptă, care este aceea a smereniei, zicând: „Călcați pe urmele mele" în această privință. Și iarăși: „Iată cum trebuie să fim priviți noi: ca niște slujitori ai lui Hristos și ca niște administratori ai tainelor lui Dumnezeu". 1 Cor. 4:8, 16, 1.

Și din nou același apostol adaugă: „După cum am fost aprobați de Dumnezeu ca să ne fie încredințată Evanghelia, ((232)) tot așa și vorbim, ca să plăcem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu care ne cercetează inimile. În adevăr, cum bine știți, niciodată n-am întrebuințat cuvinte lingușitoare, nici haina lăcomiei de bani: martor este Dumnezeu. N-am căutat slavă de la oameni: nici de la voi, nici de la alții, deși, ca apostoli ai lui Hristos, am fi putut să fim o greutate. Dimpotrivă, ne-am arătat blânzi în mijlocul vostru, ca o doică (ce-și hrănește) ce-și crește cu drag copiii" (1 Tes. 2:4-7). Apostolii n-au scos nici bule nici anateme, dar printre implorările lor iubitoare găsim expresii cum sunt acestea: „Când suntem vorbiți de rău, ne rugăm", „Pe tine, adevărat tovarăș de jug, te rog", „Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuiește-l". 1 Cor. 4:13; Filip. 4:3; 1 Tim. 5:1.

Biserica timpurie a respectat cum se cuvine evlavia, cunoștința spirituală superioară și înțelepciunea apostolilor, și privindu-i, așa cum de fapt au fost, ca ambasadori speciali ai Domnului către ei, au stat la picioarele apostolilor ca învățăcei; totuși nu cu mintea indiferentă, fără nici un fel de întrebări, ci cu dispoziția de a încerca spiritele și a verifica mărturia (1 Ioan 4:1; 1 Tes. 5:21; Isa. 8:20). Iar apostolii, învățându-i, au prescris această atitudine a minții care cerea un motiv pentru speranța lor și au încurajat-o, fiind pregătiți s-o satisfacă -- nu prin cuvinte amăgitoare, de înțelepciune omenească (de filosofie și teorie omenească), ci prin demonstrarea Spiritului și puterii, pentru ca credința Bisericii să poată sta nu în înțelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu (1 Cor 2:4, 5). N-au cultivat un respect orb și superstițios față de ei.

Citim că bereenii „aveau un caracter mai nobil decât cei din Tesalonic. Au primit cuvântul cu toată bunăvoința și cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea este așa". Iar efortul constant al apostolilor a fost să arate că Evanghelia pe care ei o vesteau era chiar aceeași Evanghelie exprimată tainic de către profeții din vechime, cărora „le-a fost descoperit că nu pentru ei înșiși, ci pentru voi (corpul lui Cristos) spuneau ei aceste lucruri pe care vi le-au vestit acum cei (apostolii) care v-au predicat Evanghelia, prin Duhul sfânt trimis din cer" (1 Pet. 1:10-12) ((233)) -- că era chiar aceeași Evanghelie a vieții și nemuririi adusă la lumină prin Însuși Domnul -- că mai marea ei amplificare și toate detaliile specifice descoperite Bisericii prin ei, sub conducerea și îndrumarea Spiritului sfânt -- fie prin revelații speciale, fie prin alte mijloace mai naturale, ambele acestea fiind folosite -- au fost în împlinirea promisiunii Domnului față de apostoli și prin ei față de întreaga Biserică -- „Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteți purta".

Era corect prin urmare ca bereenii să cerceteze Scripturile ca să vadă dacă mărturia apostolilor corespundea cu aceea a Legii și a profeților, și să le compare și cu învățăturile Domnului. Domnul nostru de asemenea a invitat la o verificare similară a mărturiei Sale prin Lege și profeți, zicând: „Voi cercetați Scripturile . . . dar tocmai ele mărturisesc despre Mine". Toată mărturia divină trebuie să fie în armonie, fie că este comunicată prin Lege, prin profeți, prin Domnul sau prin apostoli. Întreaga ei armonie este o dovadă a inspirației lor divine. Și, mulțumim lui Dumnezeu! noi găsim că acea armonie există, așa încât Scripturile Vechiului și Noului Testament constituie ceea ce Domnul Însuși numește „harpele lui Dumnezeu" (Apoc. 15:2). Iar diferitele mărturii ale Legii și profeților sunt cele câteva corzi ale harfei, care, dacă sunt acordate de Spiritul sfânt ce locuiește în inima noastră și sunt atinse de degetele servilor și căutătorilor devotați ai adevărului divin, scot cele mai încântătoare sunete care au ajuns vreodată la urechile muritorilor. Lăudat fie Domnul pentru aleasa melodie a binecuvântatei „cântări a lui Moise și a Mielului", pe care noi o învățăm prin mărturia sfinților Săi apostoli și profeți, dintre care Domnul Isus este cel mai însemnat!

Dar în timp ce mărturia Domnului și a apostolilor trebuie să fie în armonie cu aceea a Legii și profeților, noi trebuie să așteptăm ca ele să mărturisească despre lucruri atât noi cât și vechi; fiindcă așa ne-au îndrumat profeții să așteptăm (Mat. 13:35; Ps. 78:2; Deut. 18:15, 18; Dan. 12:9). Și astfel îi găsim nu numai expunând adevărurile ascunse ale profeției vechi, dar și explicând noi revelații de adevăr.

((234))

Apostoli, profeți, evangheliști, învățători

Conform ideii generale a creștinătății, Domnul a lăsat problema organizării Bisericii cu prevederi total neadecvate pentru scopurile pe care le-a intenționat, și a așteptat ca poporul Său să-și folosească propria înțelepciune în ceea ce privește organizarea. Mulți oameni cu diferite idei au favorizat mai mult sau mai puțin organizațiile stricte, și astfel îi găsim astăzi pe creștinii de peste tot din lume organizați după diferite criterii și cu mai multă sau mai puțină rigiditate, fiecare pretinzând că denominația sau sistemul său specific de guvernare este avantajos. Acest lucru este greșit! Nu este rațional să presupunem că Dumnezeu, cunoscând această Nouă Creație mai înainte de întemeierea lumii, ar fi atât de neglijent cu propria Sa lucrare încât să-Și lase poporul credincios fără o înțelegere clară a voinței Sale și fără un aranjament sau o organizare adecvată pentru binele lor. Tendința minții umane este fie spre anarhie pe de o parte, fie spre o organizare strictă și robie pe de altă parte. Aranjamentul divin, care evită ambele aceste extreme, stabilește pentru Noua Creație o organizare extrem de simplă și lipsită de orice este înrudit cu robia. Într-adevăr, îndemnul Scripturii pentru orice creștin este: „Hristos ne-a eliberat ca să fim liberi. Rămâneți deci tari și nu vă supuneți iarăși sub jugul robiei!" Gal. 5:1.

În prezentarea acestui aranjament divin trebuie să ne limităm strict la mărturiile divine și să ignorăm în întregime istoria eclesiastică -- ținând minte că „lepădarea de credință" prezisă începuse să lucreze chiar în timpul apostolilor și că aceasta a înaintat rapid după moartea apostolilor, culminând mai întâi în sistemul papal. Luând relatarea Bibliei, putem include împreună cu relatările Noului Testament și aranjamentele tipice de sub Lege, dar să ne amintim continuu că acele tipuri au reprezentat nu numai lucruri din timpul acestui Veac Evanghelic, ci au simbolizat și aranjamente pentru Veacul Milenar viitor. De exemplu, Ziua Ispășirii cu lucrarea ei a reprezentat, după cum am văzut, acest Veac Evanghelic.

((235))

În ziua aceea Marele Preot nu purta hainele sale glorioase, ci doar hainele sfinte, sau hainele de in -- ilustrând faptul că în timpul acestui Veac Evanghelic nici Domnul nici Biserica nu ocupă un loc distins sau glorios în ochii oamenilor -- întreaga lor stare fiind reprezentată doar ca o stare de puritate, dreptate -- simbolizată prin hainele de in care, în cazul Bisericii, simbolizează dreptatea Domnului și Capului ei. După Ziua Ispășirii, Marele Preot se îmbrăca cu hainele glorioase, reprezentând gloriile, demnitățile etc., autorității și puterii lui Cristos în timpul Veacului Milenar. Și Biserica este reprezentată cu Domnul ei în gloriile din acea ilustrație, fiindcă, așa cum capul Marelui Preot a reprezentat pe Domnul și Învățătorul nostru, tot așa corpul preotului a reprezentat Biserica; iar hainele glorioase, prin urmare, au reprezentat demnitățile și onorurile întregii Preoțimi Împărătești când va fi venit timpul înălțării. Ierarhia papală -- pe nedrept pretinzând că domnia lui Cristos se îndeplinește prin împuternicire, că papii sunt locțiitorii Lui, iar cardinalii, arhiepiscopii și episcopii reprezintă Biserica în glorie și putere -- încearcă să exercite control civil și religios asupra lumii, imitând gloriile și demnitățile Noii Creații alese, prin hainele somptuoase ale funcției lor, pe care ei le poartă. Însă adevărata Preoțime Împărătească mai poartă încă hainele albe de sacrificiu și-L așteaptă pe adevăratul Domn al Bisericii și adevărata înălțare la „slavă, cinste și nemurire", când ultimul membru al celor aleși își va fi sfârșit partea în lucrarea de sacrificiu.

Îndrumările cu privire la organizarea și regulile Bisericii în zilele ei de umilire și sacrificiu trebuie căutate în special în Noul Testament. Faptul că aceste reguli nu sunt așezate într-o formă compactă nu trebuie să ne împiedice să așteptăm și să găsim că ele sunt totuși un sistem complet. Trebuie să luptăm împotriva așteptărilor naturale ale judecății noastre pervertite în privința legilor și trebuie să reținem că Bisericii, în calitate de fii ai lui Dumnezeu, i s-a dat o „lege desăvârșită, cea a libertății", pentru că ei nu mai sunt servitori, ci fii, și ((236)) pentru că fiii lui Dumnezeu trebuie să învețe să-și folosească libertatea de fii și prin aceasta să-și arate cu atât mai deosebit absoluta lor ascultare de legile și principiile iubirii.

Apostolul pune în fața noastră o imagine a Noii Creații care ilustrează întregul subiect. Este o imagine umană, capul reprezentând pe Domnul, diferitele părți și membre reprezentând Biserica. În 1 Corinteni 12 acest subiect este foarte bine dezvoltat, și cu mare simplitate, explicația dată fiind: „După cum trupul este unul și are multe mădulare, dar după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot așa este și Hristos (un corp sau o companie compusă din mulți membri). Căci printr-un singur Duh, noi toți am fost botezați într-un singur trup" (fie evrei, fie neamuri, fie robi, fie liberi). Apostolul continuă și atrage atenția asupra faptului că după cum binele unui corp uman depinde în mare măsură de unitatea, armonia și cooperarea tuturor membrelor lui, tot așa este și cu Biserica, corpul lui Cristos. Dacă un membru suferă durere sau degradare sau dizgrație, toți membrii sunt afectați, cu voie sau fără voie, iar dacă un membru este în mod deosebit binecuvântat, mângâiat sau reconfortat, toți ceilalți îi vor împărtăși proporțional binecuvântările. El arată (versetul 23) că noi căutăm să acoperim și să ascundem slăbiciunile și neajunsurile etc., corpului nostru natural și căutăm să-l ușurăm și să-l ajutăm; și la fel trebuie să fie și cu Biserica, corpul lui Cristos -- celor mai slabi membri trebuie să li se acorde atât grijă deosebită cât și acoperire cu iubirea-caritate; „ca să nu fie dezbinare (diviziune) în trup, ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele", de cele mai umile ca și de cele mai favorizate. Versetul 25.

În conformitate cu aceasta, organizarea Bisericii de către Domnul este într-adevăr completă; dar, cum este în natură, așa este și cu harul -- unde organizarea este completă, este mai mică nevoie de atele și de bandaje. Un arbore este bine organizat și unificat de la vârf la rădăcini, dar ramurile nu sunt susținute pe el prin fixatoare sau sfori sau șuruburi ((237)) aprobate prin certificat, sau prin reguli și legi tipărite; la fel este și cu corpul lui Cristos. Dacă este cum se cuvine reglat, armonizat și unit în modul stabilit de Domnul, nu vor fi necesare sfori, atele și șuruburi care să-i țină pe diferiții membri împreună -- nu va fi nevoie de legi, crezuri și mecanisme omenești spectaculoase pentru a-i aduna sau ține împreună. Acel singur Spirit este legătura de unire, și atâta vreme cât spiritul vieții rămâne, trebuie să rămână și unitatea, unicitatea corpului, iar aceasta va fi o unitate puternică sau slabă, după cum prisosește Spiritul Domnului.

Apostolul merge mai departe și arată că Dumnezeu este administratorul general al afacerilor acestei organizații, Noua Creație, pe care El Însuși a plănuit-o și a inaugurat-o. Cuvintele Sale sunt: „Voi sunteți trupul lui Hristos și fiecare în parte mădularele lui. Și Dumnezeu a rânduit în Biserică (Ecclesie, corp), întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învățători; apoi, puteri miraculoase; apoi, daruri de vindecări, ajutorări, administrări, felurite limbi". Va fi ceva nou pentru mulți care sunt obișnuiți să se pună ei înșiși și unii pe alții în locuri de glorie și onoare, încredere și serviciu în Biserică, să-și dea seama că Dumnezeu a promis supravegherea acestei probleme printre cei care așteaptă de la El îndrumare și sunt conduși de Cuvântul și Spiritul Său.

Dacă acest lucru ar fi recunoscut, cât de puțini ar îndrăzni să caute locuri de frunte și să tragă sforile pentru poziții de cinste, după cum este la modă în politică! A înțelege grija divină asupra Bisericii adevărate înseamnă întâi de toate a deosebi Biserica adevărată de sistemele nominale; iar apoi a căuta reverențios și smerit să se cunoască voința divină în privința tuturor aranjamentelor, serviciilor și slujitorilor Bisericii adevărate.

Apostolul întreabă: „Oare toți sunt apostoli? Toți sunt proroci? Toți sunt învățători?", implicând că se va admite în general că nu acesta este cazul; și că oricine este recunoscut în vreuna din aceste poziții trebuie să poată da ceva dovadă a numirii sale divine și trebuie să-și exercite funcția sau serviciul nu ca ((238)) să placă oamenilor, ci ca să placă marelui supraveghetor al Bisericii -- Capul și Domnul ei. Apostolul ne atrage atenția asupra faptului că aceste deosebiri în Biserică corespund deosebirilor între membrele corpului natural, și că fiecare membru este necesar și nici unul nu trebuie să fie disprețuit. Ochiul nu poate spune piciorului, n-am nevoie de tine; nici urechii, n-am nevoie de tine; nici mâinii, n-am nevoie de tine; dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? „Astfel trupul nu este un singur mădular, ci mai multe". Versetele 19, 14.

Este adevărat, acum nu există în Biserică aceeași varietate de membri; căci, după cum arată apostolul: „Limbile sunt un semn nu pentru cei care cred, ci pentru cei necredincioși", tot așa sunt și minunile. Când apostolii, care aveau puterea să dea aceste daruri ale Spiritului, au murit, și când și cei care primiseră aceste daruri de la ei au murit, aceste miracole -- daruri -- după cum am văzut deja, au încetat în Biserică. Dar a existat totuși în Biserică o lucrare corespunzătoare pentru fiecare bărbat și pentru fiecare femeie -- o ocazie de a servi pe Domnul, Adevărul și pe membrii confrați ai corpului lui Cristos, fiecare după capacitățile lui naturale. Când aceste minuni au încetat, le-a luat locul educația în Adevăr, în cunoștința Domnului și în darurile Spiritului. Chiar și în timp ce aceste daruri inferioare ale vindecării, limbilor, interpretărilor și minunilor erau în Biserică, apostolul îi îndemna pe frați să „dorească cu înflăcărare darurile cele mai bune".

În mod rațional ei nu puteau dori cu înflăcărare sau nu puteau aștepta slujba de apostol, deoarece erau numai doisprezece apostoli; dar puteau dori cu înflăcărare să fie profeți (expunători) sau învățători. „Și", adaugă apostolul, „vă voi arăta o cale nespus mai bună" (versetul 31). Mai departe el arată că mult mai presus de oricare din aceste daruri sau servicii în Biserică este onoarea de a poseda în mare măsură spiritul Învățătorului -- Iubirea. El arată că și cel mai umil membru al Bisericii care ajunge la iubirea desăvârșită, a ajuns la o poziție mai înaltă și mai nobilă în ochii Domnului decât aceea a oricărui apostol, profet sau ((239)) învățător căruia îi lipsește darul iubirii. El spune că nu contează care sunt darurile, dacă iubirea lipsește, totul este gol și nesatisfăcător în ochii Domnului. Într-adevăr, putem fi siguri că nimeni n-ar putea deține mult timp cu aprobarea Domnului poziția de apostol, profet sau învățător în Biserică, dacă n-a ajuns la starea iubirii desăvârșite, sau dacă n-a căutat cel puțin să ajungă la acest standard. Altfel, în mod sigur i se va permite să devieze în întuneric și va putea deveni învățător al erorii în loc să fie învățător al Adevărului -- un slujitor al lui Satan ca să cearnă pe frați.

În Scrisoarea sa către Efeseni (4:1-16) apostolul repetă această lecție a unității Bisericii ca un corp din multe membre, sub un Cap, Cristos Isus, și unite printr-un spirit -- spiritul iubirii. El îi îndeamnă pe toți acești membri să umble într-un chip vrednic de chemarea lor, în smerenie, blândețe, îndelungă răbdare, îngăduindu-se unii pe alții în iubire, căutând să păstreze unitatea Spiritului în legătura păcii. În acest capitol apostolul prezintă pe diferiții membri ai corpului numiți pentru servicii speciale în corp și ne spune obiectivul serviciului, zicând: „El a dat pe unii (să fie) apostoli, pe alții proroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători, pentru desăvârșirea sfinților în vederea lucrării de slujire (pregătindu-i pentru misiunea sau serviciul glorios al Împărăției Milenare), pentru zidirea (edificarea) trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătății lui Hristos; ca . . . spunând adevărul în dragoste, să creștem în toate până la Cel care este Capul, Hristos. Din El, tot trupul, bine alcătuit și strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, își face creșterea . . . și se zidește în dragoste". Efes. 4:11-16.

Remarcăm imaginea pe care o zugrăvește apostolul pentru noi -- aceea a unui corp uman, însă mic și nedezvoltat. El ne informează că voința divină este ca toți membrii să crească până la deplina dezvoltare, deplina tărie și putere -- „starea de om matur" este imaginea care reprezintă Biserica în starea ei cuvenită, completă. Ducând imaginea de-a lungul veacului până în prezent, vedem că membrii au ((240)) adormit unul după altul pentru a aștepta marea organizare a dimineții Milenare la Întâia Înviere, iar locurile acestora au fost continuu completate așa încât Biserica n-a fost niciodată fără o organizare deplină, deși uneori se putea să existe la un membru slăbiciuni mai mari, iar la altul putere mai mare. Totuși, străduința fiecărui membru trebuie să fie întotdeauna să facă tot ce-i stă în putere pentru zidirea trupului, pentru întărirea membrilor și pentru desăvârșirea lor în darurile Spiritului -- „până vom ajunge toți la unitatea credinței".

Unitatea credinței este de dorit; trebuie să se depună străduință pentru ea -- dar nu felul de unitate spre care se țintește în general. Unitatea trebuie să fie în privința „credinței care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna" în puritatea și simplitatea ei, și cu deplina libertate a fiecărui membru de a avea vederi diferite asupra punctelor minore și fără nici o instruire în privința speculațiilor, teoriilor etc., omenești. Ideea scripturală despre unitate este pe principiile fundamentale ale Evangheliei. (1) Răscumpărarea noastră prin sângele prețios și îndreptățirea noastră prin credință demonstrată în acest sânge. (2) Sfințirea noastră, punerea deoparte pentru Domnul, pentru Adevăr și pentru serviciul acestora -- inclusiv serviciul fraților. (3) În afara acestor lucruri esențiale, pe baza cărora trebuie cerută unitatea, nu poate exista nici o părtășie scripturală; asupra oricărui alt punct trebuie să se acorde cea mai deplină libertate, cu dorința însă de a vedea și de a ajuta pe alții să vadă planul divin în fiecare trăsătură și detaliu al lui. Astfel, fiecare membru al corpului lui Cristos, menținându-și libertatea personală, va fi atât de complet devotat Capului și tuturor membrilor, încât îi va face plăcere să dea totul pentru ei, chiar și viața.

Am văzut deja lucrarea specială a apostolilor și faptul că numărul lor a fost limitat, și că ei își fac încă serviciul în Biserică vorbind poporului Domnului ca purtători de cuvânt ai Săi prin Cuvântul Său. Să examinăm acum ceva în privința celorlalte servicii în Biserică, la care apostolul se referă ca la darurile Domnului pentru corpul general, sau ecclesia.

((241))

Domnul dă apostoli, proroci, evangheliști, păstori, învățători, pentru binecuvântarea corpului general în privința binelui lor, atât prezent cât și veșnic. Urmează ca aceia care se sprijină cu seriozitate pe Domnul ca și Cap, Instructor, Îndrumător al Bisericii, corpul Său, să aștepte, să caute și să remarce darurile Lui în toate aceste amănunte, precum și să le accepte și să le folosească -- dacă vreau să aibă binecuvântarea promisă. Aceste daruri nu se impun asupra Bisericii, iar cei care le neglijează când sunt oferite, suferă o pierdere corespunzătoare. Domnul le-a pus pe acestea în Biserică la început și ne-a dat astfel aranjamentul ideal al Bisericii, lăsând pentru poporul Său să urmeze modelul astfel dat și să aibă binecuvântări proporționale, sau să ignore modelul și să aibă greutăți și dezamăgiri corespunzătoare. Fiind din aceia care doresc să fie învățați și conduși de Domnul, să căutăm să aflăm cum a pus El inițial pe diferiții membri și ce daruri de felul acesta a acordat El de atunci încoace poporului Său, pentru ca în acest fel să putem aprecia darurile de această natură aflate la dispoziția noastră, oricare ar fi ele, și pe viitor să ne putem folosi mai zelos de ele.

Apostolul declară că plăcerea Domnului este să nu existe nici o dezbinare în corp -- nici o separare, nici o diviziune. Cu metodele omenești, diviziunile sunt inevitabile -- cu excepția perioadei de triumf a papalității când sistemul nominal a devenit puternic și a folosit metode drastice de persecuție față de cei care nu erau în totul de acord cu el. Aceea însă a fost o unitate de forță, de obligație -- o unitate exterioară, și nu o unitate a inimii. Cei pe care Fiul îi face liberi niciodată nu pot participa din inimă la astfel de uniri, în care libertatea personală este cu totul distrusă. Problema cu denominațiile protestante nu este că ele sunt prea liberale și de aceea s-au separat în multe fragmente, ci mai degrabă că au încă spiritul instituției mamă, fără a avea puterea pe care ea odată a exercitat-o ca să înăbușe și să suprime libertatea de gândire. Fără îndoială va fi surprinzător pentru mulți când vom zice că în loc de a avea prea multe diviziuni sau dezbinări de felul ((242)) celor pe care le vedem acum peste tot, nevoia reală a Bisericii lui Cristos este de încă și mai mare libertate -- până când fiecare membru în parte va sta liber și independent de toate legăturile, crezurile, confesiunile etc., omenești. Dacă fiecare creștin individual ar sta tare în libertatea cu care a fost făcut liber de către Domnul (Gal. 5:1; Ioan 8:32), și dacă fiecare creștin în parte ar fi unit în loialitate cu Domnul și Cuvântul Său, unitatea originală pe care o învață Scripturile ar fi discernută foarte repede și toți copiii adevărați ai lui Dumnezeu, toți membrii Noii Creații, ar constata că sunt atrași unii către alții în mod asemănător liberi și ar fi legați unii de alții prin legăturile iubirii cu mult mai puternic decât sunt legați oamenii în sistemele și societățile pământești. „Dragostea lui Hristos ne constrânge" (ne ține împreună -- Concordanța Young). 2 Cor. 5:14.

Toți membrii familiei aaronice erau eligibili pentru serviciile preoției; cu toate acestea erau anumite limitări, bariere și descalificări pentru serviciu. Tot așa este și printre „Preoțimea Împărătească" antitipică -- toți sunt preoți, toți sunt membri ai corpului uns, și ungerea înseamnă pentru fiecare o deplină autoritate de a propovădui și a învăța pe alții veștile bune, după cum este scris: „Duhul Stăpânului Domnul este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc vești bune celor blânzi; El M-a trimis să pansez pe cei cu inima zdrobită" etc. Deși aceste cuvinte se aplică în mod special la Capul Cristosului, al Noii Creații, al Preoțimii Împărătești, ele se aplică și la toți membrii -- prin urmare, în sens general, fiecare copil consacrat al lui Dumnezeu are prin această ungere a Spiritului sfânt o deplină autorizare sau însărcinare de a propovădui Cuvântul -- „să vestească virtuțile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată". 1 Pet. 2:9.

Dar așa cum se cerea ca preoții tipici să nu aibă anumite neajunsuri și să fi ajuns la o anumită vârstă, tot așa printre membrii Preoțimii Împărătești se află unii care nu au calitățile pentru serviciu public pe care alții le au. Fiecare trebuie, în cumpătare (Rom. 12:3, 6), să hotărască pentru sine măsura pe care o are din darurile lui Dumnezeu și prin ((243)) urmare măsura administrației și responsabilității sale. Și la fel, toți membrii trebuie să ia cunoștință de calitățile naturale și de calitățile și realizările spirituale ale celorlați, și să judece referitor la voința divină în conformitate cu acestea. În tip vârsta era un factor, dar pentru preoții antitipici aceasta ar însemna experiență, dezvoltare de caracter; defectul strabismului din tip ar însemna la preoțimea antitipică o lipsă de claritate a discernământului și a viziunii în privința lucrurilor spirituale, care ar fi în mod cuvenit o piedică pentru serviciul public în Biserică. În mod asemănător, toate diferitele neajunsuri care erau piedici pentru preoțimea tipică ar reprezenta diferitele incapacități morale și fizice sau intelectuale printre Preoțimea Împărătească antitipică.

Cu toate acestea, așa cum în tip preoții care erau deformați exercitau toate privilegiile celorlalți în privința întreținerii lor proprii, mâncând din pâinea pentru punere înainte, din jertfe etc., tot așa este și cu noi în antitip -- acele deformări care ar putea împiedica pe un membru al corpului lui Cristos de a fi serv public al Bisericii și al Adevărului nu trebuie să-i împiedice dezvoltarea spirituală și recunoașterea, având drepturi depline ca și toți ceilalți la masa spirituală a Domnului și la tronul harului. Așa cum nimenea nu putea exercita funcția de Mare Preot decât dacă din punct de vedere fizic era fără defect și matur, tot așa cei care vreau să servească în calitate de servi ai Adevărului în „cuvânt și învățătură" nu trebuie să fie începători, ci membri ai corpului a căror maturitate în caracter, cunoștință și roadele Spiritului îi califică pentru astfel de serviciu. Aceștia trebuie să fie recunoscuți ca bătrâni -- nu în mod necesar bătrâni în anii vieții naturale, ci bătrâni, vârstnici sau maturi în privința Adevărului și a capacității de a sfătui și îndemna pe frați în ceea ce privește Cuvântul Domnului.

Cu acest înțeles al cuvântului Bătrân, recunoaștem caracterul rațional al Scripturilor care spun că toți care se ocupă de slujirile spirituale ale Adevărului sunt în mod potrivit descriși prin termenul „Bătrâni", fie că ei fac serviciu de apostol, de proroc, de evanghelist, de păstor, sau de ((244)) învățător. Pentru ca cineva să ocupe în mod cuvenit vreuna din aceste poziții, acesta trebuie să fie recunoscut ca Bătrân în Biserică. Astfel apostolii declară că ei au fost Bătrâni (1 Pet. 5:1; 2 Ioan 1), iar când se referă la slujitorii (servii) Bisericii și la alegerea lor, ei sunt menționați în versiunea comună a Bibliei noastre sub trei nume:

Episcopi, bătrâni, păstori

Acești trei termeni induc totuși în eroare, având în vedere aplicarea lor greșită în bisericile diferitelor denominații; de aceea este necesar să explicăm că episcop înseamnă pur și simplu supraveghetor și că fiecare Bătrân numit a fost recunoscut ca supraveghetor al unei lucrări mari sau mici. Astfel, de exemplu, într-o împrejurare apostolul a fost întâmpinat de bătrânii Bisericii din Efes, și dându-le sfaturile de despărțire a zis: „Luați seama dar la voi înșivă și la toată turma în care v-a pus Duhul sfânt supraveghetori". Fapt. 20:28.

Totuși, sub providențele Domnului, unora dintre acești bătrâni li s-a acordat o sferă mai largă de influență sau supraveghere în Biserică și de aceea ar putea fi numiți în mod cuvenit supraveghetori generali. Așa erau toți apostolii -- apostolul Pavel având o sferă mai mare de supraveghere, în special printre Bisericile stabilite în țările locuite de neamuri -- în Asia Mică și în sudul Europei. Dar această poziție de supraveghetor general n-a fost limitată la apostoli: Domnul în providența Sa a ridicat și pe alții care să servească în acest mod -- „nu pentru un câștig rușinos, ci cu dragă inimă" -- cu dorința de a servi Domnului și fraților. În primul rând, Timotei s-a angajat în acest serviciu sub îndrumarea apostolului Pavel și în parte ca reprezentant al său, și a fost recomandat diferitelor grupuri sau ecclesii ale poporului Domnului. Domnul a fost, și este încă, cu totul competent să continue a trimite astfel de supraveghetori cum dorește El, ca să sfătuiască și să îndemne turma Sa. Iar poporul Domnului trebuie să fie cu totul competent să judece valoarea sfatului oferit de acești supraveghetori. Acesta trebuie să fie atestat printr-o viață evlavioasă, ((245)) comportament smerit și spirit sacrificator de sine, prin absența oricărei uneltiri pentru onoare și câștig rușinos, precum și prin învățătura care va rezista la examinarea atentă a studiului biblic serios -- cercetând Scripturile zilnic pentru a vedea dacă prezentările lor sunt sau nu în armonie deplină atât cu litera cât și cu spiritul Cuvântului. Acest lucru, după cum am văzut, s-a făcut cu învățăturile apostolilor -- și așa cum ei i-au invitat pe frați să facă -- lăudând în mod special pe aceia care erau precauți, fără însă a fi greu de mulțumit, hipercritici. Fapt. 17:11.

Cu toate acestea, după câte putem noi judeca din istoria Bisericii, spiritul rivalității și al iubirii onoarei a luat rapid locul devotării smerite și sacrificiului de sine, în timp ce credulitatea și măgulirea au înlocuit repede cercetarea Scripturilor, și ca rezultat supraveghetorii au devenit treptat dictatoriali -- au pretins treptat egalitate cu apostolii etc. -- până când în final s-a ivit printre ei o rivalitate, iar unii dintre ei au ajuns să fie cunoscuți și distinși cu titlul de episcopi principali, sau arhiepiscopi. La rândul ei, o rivalitate printre acești arhiepiscopi a condus la înălțarea unuia dintre ei la poziția de papă. Și de atunci același spirit s-a dezvoltat într-un grad mai mic sau mai mare nu numai în papalitate, ci și printre cei care au fost înșelați și induși în eroare prin exemplul ei, departe de simplitatea aranjamentului timpuriu. În consecință, găsim astăzi că asemenea organizare cum a fost în Biserica timpurie -- adică fără nume sectar și fără glorie, onoare și autoritate din partea celor puțini asupra celor mulți și fără o împărțire în cler și laici -- este privită ca nefiind deloc organizare. Noi însă suntem fericiți să ne ocupăm locul printre aceștia nestimați, să copiem fidel exemplul Bisericii timpurii și să ne bucurăm în mod corespunzător de libertăți și binecuvântări asemănătoare.

Ca bătrâni ai Bisericii toți sunt supraveghetori, îngrijitori, veghetori ai intereselor Sionului, unii local iar alții în sens larg și general, de asemenea fiecare, conform talentului și capacității, ar putea servi turma, unul ca evanghelist, ale cărui calități l-ar face potrivit și ale cărui condiții i-ar permite să umble propovăduind adevărul începătorilor -- găsind pe aceia ((246)) care au urechi să audă vestea bună etc.; altul servind turma ca pastor (păstor), datorită calităților de natură socială deosebite, care-i permit să se îngrijească de interesele poporului Domnului în mod personal, individual -- vizitându-i la casele lor, încurajându-i, întărindu-i, ținându-i împreună și apărându-i împotriva lupilor în piei de oaie care i-ar mușca și devora. „Prorocii" ar avea de asemenea calități speciale de serviciu.

Cuvântul proroc nu este în general folosit astăzi în sensul larg în care era folosit în timpurile vechi, ci mai degrabă este înțeles că înseamnă văzător sau prezicător. Totuși, cuvântul „proroc" în mod strict înseamnă vorbitor public -- orator. Un vizionar sau un primitor de revelații de asemenea ar putea fi proroc, în sensul că le-ar expune; dar cele două idei sunt clar deosebite. În cazul lui Moise și Aaron, Moise a fost cel mai mare, fiind reprezentantul divin, și Domnul i-a zis: „Iată că te-am făcut dumnezeu (puternic sau superior) pentru faraon; și fratele tău, Aaron, va fi prorocul tău" -- purtătorul de cuvânt (Exod. 7:1). Am văzut deja că unii dintre apostoli au fost văzători în sensul că li s-a acordat o cunoștință a lucrurilor viitoare; acum remarcăm că aproape toți au fost și proroci, adică oratori publici -- în special Petru și Pavel. Însă au existat mulți alți vorbitori publici sau proroci. Unul a fost Barnaba, de exemplu; și este scris: „Iuda și Sila, care și ei erau proroci (vorbitori publici), au îndemnat pe frați și i-au întărit cu multe cuvinte". Fapt. 15:32.

În Scripturi nu există nici o sugestie că o persoană inaptă pentru lucrarea care este de făcut trebuie să fie considerată ca numită de Domnul în acea poziție pentru care nu este potrivită în mod special; ci mai degrabă este o datorie ca în corpul lui Cristos fiecare membru să servească pe alții conform talentelor sale -- conform capacităților sale -- și ca fiecare să fie destul de modest, destul de smerit, „să nu aibă despre sine gânduri înalte, mai presus de ceea ce se potrivește, ci să aibă gânduri cumpătate", conform valorii reale a talentelor pe care Domnul i le-a acordat. Și nici Biserica nu trebuie să recunoască pe aceia dintre ei care doresc să fie cei mai mari, pentru faptul că ei doresc. ((247)) Dimpotrivă, Biserica trebuie să ia cunoștință de smerenie, ca fiind una din calitățile esențiale pentru funcția de bătrân sau pentru serviciul din oricare ramură. Dacă prin urmare doi frați par să fie la fel de talentați, dar unul este ambițios și îndrăzneț, iar celălalt smerit și timid, Spiritul Domnului, care este spiritul înțelepciunii și al minții sănătoase, ar învăța pe poporul Domnului să aprecieze pe fratele mai smerit ca fiind acela pe care Domnul îl favorizează în mod deosebit și vrea ca ei să-l pună în locul mai proeminent de serviciu.

Se pare că este mai puțin remarcabil cazul „caprelor" și oilor cu dispoziție de capre din turma Domnului care aspiră la conducere, decât cazul oilor adevărate, care recunosc vocea Stăpânului, care-I recunosc Spiritul și caută să-I facă voia, dar care permit cu docilitate acestor oi cu dispoziție de capre să preia conducerea printre ei. Este bine să urmărim pacea cu toți oamenii; dar acolo unde nesocotim Cuvântul și Spiritul Domnului de dragul păcii, în mod sigur va rezulta daună într-o măsură mai mare sau mai mică. Este bine ca toți să aibă o natură supusă, asemenea oilor; dar este necesar și ca oile să aibă caracter, altfel ei nu pot fi învingători; și dacă au caracter trebuie să-și amintească cuvintele Păstorului Principal: „Oile Mele ascultă (se supun) glasul Meu . . . și ele vin după Mine", „ele nu merg după un străin . . . pentru că nu cunosc glasul străinilor" (Ioan 10:5, 27). Este ca atare datoria fiecărei oi să dea atenție specială mesajului și modului de viață al fiecărui frate înainte de a ajuta ca acesta să fie pus ca supraveghetor, fie local, fie general. Membrii adunării trebuie să fie întâi convinși că acesta are calitățile reale ale unui Bătrân în Biserică -- este sănătos în doctrinele de bază ale Evangheliei -- ispășirea, răscumpărarea prin sângele prețios al lui Cristos și consacrare deplină față de El, față de mesajul Lui, față de frații Lui, față de serviciul Lui. Ei trebuie să fie caritabili și compătimitori față de cei mai slabi dintre miei și față de toate oile șchioape din punct de vedere mintal și moral; dar ar încălca aranjamentul divin dacă ar alege pe unii ca aceștia din urmă ca și conducători sau Bătrâni ai lor. Nu trebuie să ((248)) aibă nici o simpatie față de capre sau față de lupii în piei de oaie care se zbat după loc și autoritate în Biserică.

Ar trebui să fie recunoscut că este mult mai bine ca ecclesia să fie fără nici un serv public, decât să aibă ca și conducător o „capră" cu gură de aur, care în mod sigur nu le-ar „îndrepta inimile spre dragostea lui Dumnezeu", ci în mod seducător spre canale greșite. Despre unii ca aceștia Domnul nostru a prevenit Biserica; pe unii ca aceștia i-a descris apostolul zicând: „Se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăța lucruri stricăcioase (doctrine greșite, înșelătoare), ca să tragă pe ucenici după ei (cu șiretenie să atragă după ei urmași)". Apostolul zice că mulți îi vor urma în căile lor stricate, fapt datorită căruia va fi vorbit de rău Adevărul. Fapt. 20:30; 2 Pet. 2:2.

Vedem că așa este astăzi. Mulți se propovăduiesc pe ei înșiși mai degrabă decât Evanghelia, veștile bune ale Împărăției; ei atrag ucenici după ei și după denominațiile lor mai degrabă decât să-i atragă spre Domnul și să-i unească numai cu El, ca membri ai corpului Său. Ei caută să fie capii bisericilor, în loc să-i facă pe toți membrii corpului să privească țintă spre Domnul ca și Cap. Trebuie să ne depărtăm de toți aceștia -- oile adevărate nu trebuie să le dea nici o încurajare în calea lor greșită. Apostolul Pavel spune despre aceștia că au o formă de evlavie dar îi tăgăduiesc puterea (2 Tim. 3:5). Ei sunt mari iubitori de zile, formalități, ceremonii, autorități eclesiastice etc., și sunt foarte apreciați printre oameni, dar sunt o urâciune în ochii Domnului, zice apostolul. Oile adevărate trebuie nu numai să fie atente ca să recunoască vocea adevăratului Păstor și să-L urmeze, dar ele trebuie să-și amintească și să nu urmeze, să nu sprijine, să nu încurajeze pe aceia care-și urmăresc propriile interese. Oricine este apreciat ca vrednic de încredere în Biserică în calitate de Bătrân, trebuie să fie dinainte cunoscut suficient de bine pentru a justifica astfel de încredere; astfel apostolul spune: „Să nu fie întors la Dumnezeu de curând". Un novice ar putea aduce daună Bisericii și ar putea să-și dăuneze sieși, fiind umflat de mândrie și astfel să fie îndepărtat de Domnul, de spiritul cuvenit și de cărarea îngustă spre Împărăție.

((249))

Apostolul Pavel* dă sfat foarte explicit în legătură cu cei care pot fi recunoscuți de Biserică în mod cuvenit ca bătrâni -- descriind în detaliu cum trebuie să fie caracterul lor etc. În scrisoarea sa către Timotei asupra acestui subiect (1 Tim. 3:1-7), el repetă aceleași lucruri în cuvinte ușor diferite. Adresându-i-se lui Tit, care evident a fost un alt supraveghetor general (Tit 1:5-11), el descrie datoriile acestora față de Biserică. Apostolul Petru spune despre acest subiect: „Sfătuiesc pe bătrânii dintre voi, eu care sunt bătrân . . . păstoriți turma lui Dumnezeu care este între voi, veghind asupra ei . . . nu pentru un câștig rușinos, ci cu dragă inimă; nu ca și cum ați stăpâni peste cei încredințați vouă, ci făcându-vă exemple turmei". 1 Pet. 5:1-3.


*1 Tim. 3:2; 5:17; 1 Tes. 5:12; Iac. 5:14


Aceștia trebuie să fie bărbați generoși, bărbați cu viața curată, având doar o singură soție; și dacă au copii, trebuie să se remarce în ce măsură părintele a exercitat o influență sănătoasă în familia sa -- pentru că, trebuie gândit că dacă el a fost neglijent în datoria față de copiii săi, va fi probabil neînțelept sau neglijent și în sfaturile și slujirile sale generale printre copiii Domnului în Ecclesie, în Biserică. Să nu fie mincinos sau înșelător, nici certăreț sau gâlcevitor. Trebuie să aibă reputație bună printre cei din afara Bisericii; nu fiindcă lumea va iubi vreodată sau va aprecia în mod corect pe sfinți, dar lumea ar trebui cel puțin să nu aibă pricină de a arăta ceva în defavoarea caracterului lor în privința onestiei, corectitudinii, moralității, sincerității. Nu există limită în privința numărului de bătrâni în Biserică sau Ecclesie.

Pe lângă precedentele limitări, se cere ca un Bătrân să fie „în stare să învețe pe alții", adică, trebuie să aibă capacitate să învețe, să explice, să expună planul divin, și astfel să poată fi în stare să ajute turma Domnului în cuvânt și învățătură. Nu este esențial pentru funcția de bătrân să posede talentul sau calitățile unui „proroc" sau vorbitor public; în aceeași Biserică s-ar putea găsi câțiva care să aibă capacități de a învăța și calități pastorale și alte calități de ((250)) Bătrân, și totuși nici unul care să aibă calitățile unui vorbitor public sau ale unuia care să expună nuanțat planul divin. Să se încredințeze acest lucru Domnului, ca El să ridice servii care sunt necesari, iar dacă nu ridică, necesitatea poate fi pusă sub semnul îndoielii. Am putea remarca aici că unele din cele mai prospere Ecclesii, adunări sau congregații, sunt cele în care nu există nici un talent mare pentru vorbirea publică și în care, de aceea, studiile biblice sunt mai degrabă o regulă decât o excepție. Scripturile arată clar că acesta era un obicei și în Biserica timpurie, și că adunându-se împreună se oferea posibilitatea exercitării diferitelor talente posedate de diferiții membri ai corpului -- unul să vorbească, altul să se roage, mulți, dacă nu toți, să cânte. Experiența pare să arate că grupurile poporului Domnului care urmează cel mai fidel această regulă primesc cea mai mare binecuvântare și dezvoltă cele mai tari caractere. Ceea ce numai se aude cu urechea, oricât ar fi de bine spus și oricât ar fi de bun, nu se imprimă în inimă atât de bine ca și când individul însuși și-ar folosi mintea în legătură cu subiectul, așa cum desigur este cazul într-un studiu biblic bine condus, în care toți să fie încurajați să ia parte.

Alți bătrâni, poate nu atât de în stare să învețe, ar putea fi tocmai în elementul lor în adunările de rugăciune și mărturisirea experiențelor, care trebuie să fie un aspect important printre diferitele adunări ale poporului Domnului. Cel care constată că are bun talent pentru îndemnare să-și folosească acel talent mai degrabă decât să-l lase să zacă inactiv, în timp ce se străduiește să folosească un talent pe care nu-l are în vreun grad apreciabil. Apostolul spune: „Cine îndeamnă, să se țină de îndemnare", să-și folosească capacitatea și serviciul în acea direcție; „cine învață pe alții (cine are talent pentru expunere -- pentru a explica clar Adevărul), să se țină de învățătură".

Așa cum cuvântul episcop sau supraveghetor are o gamă largă de sensuri, tot așa are și cuvântul pastor. Nici unul în ((251)) afară de un Bătrân nu este competent să fie pastor, supraveghetor sau păstor. Un pastor sau păstor într-o turmă este un supraveghetor al turmei; cele două cuvinte sunt practic sinonime. Domnul Iehova este Pastorul sau Păstorul nostru în cel mai larg sens al cuvântului (Ps. 23:1), iar Singurul Său Fiu Conceput, Domnul nostru Isus, este marele Păstor și Episcop (supraveghetor) al sufletelor noastre -- al întregii turme, de pretutindeni. Supraveghetorii generali și „peregrinii" sunt toți păstori sau pastori -- îngrijindu-se de interesele turmei generale; și fiecare Bătrân local este pastor, păstor, supraveghetor, în calitate locală. Se va vedea prin urmare că bătrânii Bisericii trebuie să aibă în primul rând calitățile generale care-i fac potriviți pentru funcția de bătrâni, și în al doilea rând calitățile lor naturale speciale trebuie să determine în ce parte a serviciului pot ei servi cel mai bine cauza Domnului -- unii în legătură cu lucrarea de evanghelizare, iar alții în legătură cu lucrarea pastorală printre oile deja evanghelizate, deja consacrate, deja în staul; unii local, alții pe un câmp mai larg.

Citim: „Bătrânii care cârmuiesc bine să fie învredniciți de îndoită cinste, mai ales cei care lucrează în cuvânt și în învățătură" (1 Tim. 5:17, 18). În virtutea acestor cuvinte, biserica nominală a dezvoltat o clasă de Bătrâni Conducători și a pretins pentru toți bătrânii o poziție conducătoare sau autoritară, dacă nu dictatorială, printre frați. O astfel de definiție a „conducerii" este contrară cu toate prezentările din Scripturi despre acest subiect. Timotei, ocupând poziția de supraveghetor general sau Bătrân, a fost instruit de către apostol, zicând: „Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuiește-l ca pe un tată" etc. „Robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toți". Nimic, desigur, n-ar aproba aici o conducere autocrată sau o purtare dictatorială -- smerenia, blândețea, îndelunga răbdare, iubirea frățească, iubirea, trebuie să fie calitățile proeminente ale celor recunoscuți ca bătrâni. Ei trebuie să fie exemple pentru turmă ((252)) în toate sensurile. Dacă ei, prin urmare, ar fi dictatoriali, exemplul pentru turmă ar fi ca toți să fie dictatoriali; dar dacă ei ar fi smeriți, îndelung răbdători, răbdători, blânzi și iubitori, atunci ilustrația ar fi pentru toți în conformitate cu acestea. O redare mai literală a pasajului pe care-l avem în analiză arată că bătrânilor trebuie să li se dea onoare în măsura în care ei manifestă credincioșie față de responsabilitățile serviciului pe care l-au acceptat. Am putea prin urmare să redăm pasajul astfel: Bătrânii proeminenți să fie socotiți vrednici de îndoită cinste, în special cei care sunt împovărați de lucrarea grea a propovăduirii și învățării.

Diaconi, slujitori, servi

După cum cuvântul episcop înseamnă doar supraveghetor și în nici un sens al cuvântului nu înseamnă domn sau stăpân, deși treptat a ajuns să fie greșit înțeles de oameni, tot așa este și cuvântul diacon, care literal înseamnă serv sau slujitor. Apostolul se referă la sine și la Timotei ca fiind „slujitori ai lui Dumnezeu" (2 Cor. 6:4). Cuvântul redat aici slujitori este din cuvântul grecesc diakonos, care înseamnă servi. Apostolul spune iarăși: „Destoinicia noastră este de la Dumnezeu, care ne-a și făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou" (2 Cor. 3:5, 6). Și aici cuvântul grecesc diakonos este redat prin slujitori și înseamnă servi. De fapt apostolul spune că el și Timotei erau diaconi (servi) ai lui Dumnezeu și diaconi (servi) ai Noului Testament -- Noului Legământ. Putem vedea deci că toți bătrânii adevărați din Biserică sunt astfel diaconi sau servi ai lui Dumnezeu, ai Adevărului și ai Bisericii -- altfel ei nu trebuie deloc să fie recunoscuți ca bătrâni.

Nu vrem să dăm ideea că în Biserica timpurie nu se făcea nici o distincție în privința serviciului. Dimpotrivă. Ceea ce vrem să arătăm este că chiar și apostolii și prorocii care erau bătrâni în Biserică erau diaconi sau servi, întocmai cum a spus Domnul nostru: „Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul ((253)) (diakonos) vostru" (Mat. 23:11). Caracterul și credincioșia servului trebuie să marcheze gradul de onoare și stimă care să fie dată cuiva în ecclesiile Noii Creații. După cum în Biserică existau servi care nu erau calificați prin talente etc., pentru a fi recunoscuți ca bătrâni, fiind mai puțin în stare să învețe sau cu mai puțină experiență, tot așa, apostolii și prorocii (învățătorii) fără vreo numire a Bisericii, au ales cu anumite ocazii pe unii ca servi ai lor, ajutoare sau diaconi; ca, de exemplu, când Pavel și Barnaba erau împreună, l-au avut pentru un timp ca serv sau ajutor pe Ioan Marcu. Iar când Pavel și Barnaba s-au despărțit, Barnaba l-a luat cu el pe Ioan, în timp ce Pavel și Sila l-au luat cu ei ca serv sau ajutor pe Luca. Aceste ajutoare nu s-au considerat egali cu apostolii, nici egali în serviciu cu alții mai talentați și cu mai multă experiență decât ei, ci s-au bucurat în privilegiul de a fi ajutoare, servi sub îndrumarea celor pe care ei îi considerau servii lui Dumnezeu și ai Adevărului, calificați și acceptați. N-a trebuit ca ei să fie aleși de Biserică în asemenea serviciu pentru apostoli; după cum Biserica și-a ales propriii ei servi sau diaconi, tot așa apostolii și i-au ales pe ai lor. Și nici n-a fost o chestiune de constrângere, ci una de opțiune. Ioan și Luca, putem presupune, au considerat că puteau servi pe Domnul în această manieră mai bine poate decât în oricare alt mod deschis pentru ei, și de aceea au acceptat din proprie voință și fără nici chiar cea mai ușoară constrângere, după cum puteau la fel de bine să refuze serviciul, dacă credeau că-și pot folosi talentele cu mai multă credincioșie în altă manieră.

Totuși, acest cuvânt diacon este aplicat în Noul Testament la o clasă de frați folositori ca servi ai corpului lui Cristos și onorați corespunzător, dar nu atât de bine calificați ca alții pentru poziția de bătrâni. Cu toate acestea, alegerea lor pentru un serviciu special în Biserică presupunea un caracter bun, credincioșie față de Adevăr și zel pentru serviciul Domnului și al turmei Sale. Astfel, în Biserica timpurie, când s-a aranjat distribuirea hranei etc., pentru săracii turmei, la început ((254)) apostolii au preluat sarcina; dar mai apoi când s-au ridicat murmure și pretenția că unii au fost neglijați, apostolii au predat sarcina credincioșilor, Bisericii, zicând: Alegeți dintre voi bărbați potriviți pentru acest serviciu, iar noi ne vom preda timpul, cunoștința și talentele pentru slujirea Cuvântului. Fapt. 6:2-5.

Ne vom aminti că au fost aleși șapte slujitori sau diaconi și că printre aceștia șapte a fost și Ștefan, care mai târziu a devenit primul martir -- având onoarea de a fi primul care să meargă în urmele Învățătorului chiar până la moarte. Faptul că Ștefan a fost ales de Biserică să fie diacon nu l-a împiedicat în nici un sens de la propovăduirea Cuvântului în oricare alt mod în care putea găsi ocazie. Astfel vedem libertatea perfectă care a predominat în Biserica timpurie. Întreaga companie, recunoscând talentele unui membru al corpului, îi putea cere să-i facă un serviciu; dar cererea ei și acceptarea lui nu erau în nici un sens o robie -- în nici un sens nu-l împiedica să-și folosească talentele în oricare mod în care el putea găsi ocazie. Ștefan, diaconul, credincios în servirea la mese, ocupându-se de problemele financiare ale comunității etc., a fost binecuvântat de Domnul și i s-a acordat ocazia de a-și folosi zelul și talentele într-un fel mai public în propovăduirea Evangheliei -- viața lui demonstrând că Domnul l-a recunoscut ca Bătrân în Biserică înainte ca frații să-i observe capacitatea. Fără îndoială că dacă ar fi trăit mai mult, frații i-ar fi văzut și ei cu timpul calitățile de Bătrân și de expunător al Adevărului și l-ar fi recunoscut ca atare.

Însă punctul pe care vrem să-l fixăm este libertatea completă a fiecărui individ de a-și folosi talentele cum poate, ca evanghelist, fie că are o numire directă a Ecclesiei Noii Creații, fie că nu. (Ștefan n-ar fi fost însă competent să învețe în Biserică decât dacă ar fi fost ales de Biserică pentru acel serviciu.) Această libertate absolută de conștiință individuală și de folosire a talentelor, ca și absența oricărei robii sau autorități care să le restrângă, este unul dintre ((255)) aspectele marcante ale Bisericii timpurii, pe care noi facem bine dacă îl copiem în spirit și faptă. După cum Biserica are nevoie de bătrâni calificați și competenți să învețe și de evangheliști să propovăduiască, tot așa are nevoie și de diaconi s-o servească în alte calități: ca ușieri, casieri, și câte altele. Aceștia sunt servi ai lui Dumnezeu și ai Bisericii, și sunt onorați corespunzător; bătrânii sunt servi, dar serviciul lor este recunoscut ca fiind de un ordin mai înalt -- osteneala în cuvânt și învățătură.

Învățătorii în biserică

După cum tocmai am văzut, a fi „în stare să învețe pe alții" este o calitate necesară pentru poziția sau serviciul bătrânilor în Biserică. Am putea da mai multe citate din Scripturi pentru a arăta că Sf. Pavel s-a clasat nu numai ca apostol și ca Bătrân și serv, ci și ca învățător,„nu prin cuvinte învățate de la înțelepciunea omenească, ci cu cele învățate de la Duhul" (1 Cor. 2:13). El n-a învățat pe alții limbile, nici matematica, nici astronomia, nici alte științe, decât acea mare știință la care se referă Evanghelia sau vestea bună a Domnului. Aceasta este semnificația cuvintelor apostolului, pe care tocmai le-am citat; și este bine ca tot poporul Domnului să țină minte acest lucru cu strictețe. Nu numai cei care învață și propovăduiesc, dar și cei care ascultă trebuie să aibă grijă să nu se vestească înțelepciunea omului, ci înțelepciunea divină. Astfel apostolul îndeamnă pe Timotei: „Vestește Cuvântul" (2 Tim. 4:2). „Poruncește și învață aceste lucruri" (1 Tim. 4:11). „Învață pe oameni aceste lucruri și îndeamnă-i" (1 Tim. 6:2). Mergând și mai departe, apostolul arată că atât Biserica în ansamblu cât și bătrânii trebuie să aibă grijă ca învățătorii doctrinelor false și învățătorii filosofiei și „științei pe nedrept numită astfel" să nu fie recunoscuți ca învățători ai Bisericii. Recomandarea apostolului este: „Dacă cineva învață pe oameni într-alt fel", retrage-te -- nu da sprijin la ceea ce este altă Evanghelie decât cea pe care ați primit-o, care v-a fost dată prin cei ((256)) care au propovăduit Evanghelia cu Spiritul sfânt venit din cer. 1 Tim. 6:3-5; Gal. 1:8.

Sunt totuși unii competenți să învețe, capabili să explice altora planul divin în mod individual, care însă n-au capacitate pentru oratorie, vorbire publică, „prorocie". Cei care pot vorbi individual pentru Domnul și pentru cauza Sa nu trebuie să fie descurajați, ci, dimpotrivă, trebuie să fie încurajați să folosească fiecare ocazie de a servi pe aceia care au ureche de auzit și să vestească virtuțile Domnului și Regelui nostru. Apoi iarăși, noi trebuie să facem deosebirea între „învățare și vestire" (Fapt. 15:35). Vestirea este vorbire publică; învățarea se poate realiza mai bine într-un fel mai privat -- într-o adunare de studiu biblic sau într-o discuție particulară -- și cei mai capabili predicatori, vorbitori publici sau „proroci" au constatat ocazional că lucrarea lor publică prosperă mai bine când este în mod competent suplimentată cu discursuri mai puțin publice, cu expuneri ale lucrurilor adânci ale lui Dumnezeu într-un mod mai privat, în fața unui grup mai mic*.


*Pentru acest motiv noi susținem ca, atunci când vă vizitează peregrinii, numai una sau două servicii să fie dedicate „profețitului" sau predicării publice, în timp ce restul timpului cât stau în zona voastră să fie folosit pentru învățare, în cercuri mici pentru cei mai adânc interesați, sau, dacă aceasta n-ar fi posibil, pentru vizitare și învățare în particular.


Darul de evanghelist, puterea de a mișca inimile și mințile oamenilor pentru investigarea Adevărului, este un dar special pe care nu toți îl au astăzi, la fel ca în Biserica timpurie. Mai mult, schimbarea condițiilor a schimbat mai mult sau mai puțin și caracterul acestei lucrări, astfel încât vedem astăzi că drept urmare a educației generale printre oameni, lucrarea de evanghelizare poate fi în mare măsură îndeplinită prin pagina tipărită. Mulți sunt angajați în prezent în această lucrare -- distribuind pliante și mostre din Turnul de Veghere și volumele de Studii În Scripturi. Faptul că acești evangheliști nu mai folosesc metodele din trecut ci metode adaptate zilelor noastre, nu este un argument împotriva acestei lucrări, după cum nu ((257)) este un argument nici faptul că ei călătoresc cu mijloace de transport cu aburi sau electrice în loc să călătorească pe jos sau pe cămile. Evanghelizarea se face prin prezentarea Adevărului -- planul divin al veacurilor -- Cuvântul lui Dumnezeu -- „vestea bună de mare bucurie". Conform judecății noastre, nu există astăzi nici o altă lucrare de evanghelizare care să dea rezultate așa de mari ca și aceasta. Și sunt mulți care au talentul, calitățile pentru a se angaja în acest serviciu, care nu sunt pregătiți să se angajeze în alte ramuri ale lucrării -- mulți secerători care n-au intrat încă în vie și pentru care noi ne rugăm continuu ca Domnul secerișului să-i trimită -- să-i facă să-și vadă privilegiile și ocaziile de a se angaja în această slujire de evanghelizare.

Când Filip evanghelistul a făcut ce-a putut pentru oamenii din Samaria, au fost trimiși la ei Petru și Ioan (Fapt. 8:14). Tot așa și evangheliștii noștri colportori, după ce trezesc mintea sănătoasă a ascultătorilor, le prezintă Studiile în Scripturi și Turnurile de Veghere, ca învățători la care pot asculta și cu care se pot consulta mai departe în legătură cu calea Domnului. Așa cum Petru, Pavel, Iacov și Ioan, ca mesageri și reprezentanți ai Domnului, au scris epistole către casa credinței și astfel au păstorit, au sfătuit și au încurajat turma Lui, tot așa acum, Turnurile de Veghere vizitează pe prieteni, personal și colectiv, în mod regulat -- căutând să le întărească credința și să le formeze și cristalizeze caracterul pe liniile stabilite de Domnul și de apostolii Săi.

Mulți ar trebui să fie în stare să învețe

Apostolul le-a scris unora: „Căci deși de mult (de când sunteți în Adevăr) trebuia să fiți învățători, aveți iarăși nevoie (ca urmare a lipsei de zel pentru Domnul și a unui spirit lumesc) de cineva să vă învețe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu" (Evr. 5:12). Aceasta implică faptul că, într-un sens general cel puțin, întreaga Biserică, întreaga preoțime, membrii Noii Creații, ar trebui să fie iscusiți în Cuvântul Tatălui lor în măsura în care să fie „totdeauna gata să răspundă oricui le-ar ((258)) cere socoteală de nădejdea care este în ei; dar cu blândețe și cu teamă" (1 Pet. 3:15). Astfel vedem din nou că învățarea, văzută scriptural, nu este limitată la o clasă clericală, că fiecare membru al Noii Creații este un membru al Preoțimii Împărătești „uns să vestească" și astfel pe deplin autorizat să spună veștile bune celor care au urechi de auzit -- fiecare conform capacității sale de a-l prezenta fidel și clar. Urmează însă o altă declarație ciudată a unui alt apostol:

„Frații mei, să nu fiți mulți învățători"

-- Iacov 3:1 --

Ce înseamnă aceasta? Apostolul răspunde zicând: „Căci știți că vom primi o judecată mai aspră" -- căci știți că atât ispitele cât și responsabilitățile cresc cu fiecare pas înainte spre proeminență în corpul lui Cristos. Apostolul nu îndeamnă ca nici unul să nu devină învățător, dar vrea ca fiecare, dacă crede că are ceva talent pentru învățare, să nu uite că este o responsabilitate a încerca să fie purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu în vreo măsură -- să se asigure să nu rostească nici un cuvânt care să prezinte greșit caracterul și planul divin, și astfel să dezonoreze pe Dumnezeu și să dăuneze celor care aud.

Bine ar fi pentru Biserică dacă toți ar recunoaște și ar asculta de acest sfat, de această înțelepciune de sus. S-ar putea să se facă mult mai puțină învățare decât se face astăzi, dar efectul asupra învățătorilor și învățăceilor ar fi nu numai o reverență mai mare față de Domnul și față de Adevăr, Cuvântul Său, ci și o mai mare eliberare de erori producătoare de confuzie. În această privință, cuvintele Învățătorului nostru sugerează că unii, ale căror învățături n-au fost în cea mai deplină armonie cu planul divin, vor avea o parte în Împărăție, dar că, drept urmare, vor avea o poziție mai joasă în Împărăție decât dacă ar fi dat atenție mai serioasă ca învățătura să nu fie altceva decât mesajul divin. Cuvintele Sale sunt: „Așa că, oricine va înlătura una din cele mai mici din aceste porunci și va învăța pe oameni așa, va fi chemat cel mai mic în împărăția cerurilor". Mat. 5:19.

((259))

„Nu aveți nevoie să vă învețe cineva"

„Ungerea pe care ați primit-o de la El rămâne în voi și nu aveți nevoie să vă învețe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învață despre toate și este adevărată și nu este o minciună, rămâneți în El, după cum v-a învățat ea."

„Dar voi aveți ungerea din partea Celui Sfânt și știți toate." 1 Ioan 2:27, 20.

Având în vedere numeroasele scripturi care încurajează Biserica să învețe, să crească în har și cunoștință, să se zidească unii pe alții în cea mai sfântă credință și să aștepte ca Domnul să ridice apostoli, profeți, evangheliști, învățători etc., această declarație a apostolului Iacov pare foarte stranie până când este înțeleasă corect. Ea a fost o piatră de poticnire pentru mulți, deși putem fi siguri că Domnul n-a permis ca nici unul a cărui inimă a fost în atitudinea corectă față de El să fie lezat. Sensul predominant al scripturilor care arătă contrariul -- regulă peste regulă, învățătură peste învățătură -- precum și experiențele vieții, sunt cu totul suficiente să convingă pe fiecare persoană cu mintea smerită că se află ceva radical greșit în traducerea acestui pasaj sau în ideile scoase din el în general. Cei care sunt lezați sunt de obicei oameni foarte conștienți de sine, a căror îngâmfare îi face să prefere ca Domnul să-i trateze separat și aparte de restul Noii Creații. Aceasta este însă în absolută contradicție cu învățătura generală a Scripturilor, că corpul este unul și are multe membre unite în el; și că hrana dată pentru hrănirea și întărirea fiecărui membru al corpului este adusă prin ceilalți membri sau prin legătura cu ei. Astfel Domnul a intenționat ca cei din poporul Său să fie dependenți unii de alții, cu scopul de a nu fi nici o dezbinare în corp; și în acest scop El ne-a îndemnat prin apostol să nu neglijăm strângerea noastră laolaltă, ci să ne amintim că Lui îi place în mod deosebit să se întâlnească cu Ecclesia, corpul, în orice loc, chiar dacă numărul este atât de mic încât sunt numai „doi sau trei adunați" în numele Său.

Examinând textul, găsim că apostolul contrazice o eroare predominantă în zilele lui -- o eroare mare care, în numele ((260)) Adevărului, în numele creștinismului, în numele uceniciei în slujba Domnului, desființa de fapt toată revelația. El spune că acest sistem eronat nu este parte din Biserica adevărată sau din doctrinele ei, ci, dimpotrivă, este anticrist sau opus lui Cristos, în timp ce-I pretinde numele, navigând astfel sub culori false. Despre aceștia el spune că „au ieșit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noștri (fie că n-au fost niciodată creștini adevărați, fie că au încetat a fi astfel). Căci dacă ar fi fost dintre ai noștri, ar fi rămas cu noi". El le arată eroarea, și anume, că profețiile despre Mesia au fost figurative și n-au să se îndeplinească prin omenire, și spune că aceasta este o negare completă a declarației Evangheliei că Fiul lui Dumnezeu a devenit trup, a fost uns la botezul Său prin Spiritul sfânt ca Mesia și că ne-a răscumpărat.

Gândul apostolului este că aceia care au devenit creștini, aceia care au înțeles în vreo măsură planul divin, trebuiau să aibă în față mai întâi faptul că ei și toți ceilalți au fost păcătoși și aveau nevoie de un Răscumpărător, și apoi faptul că Isus, Unsul, i-a răscumpărat prin sacrificarea propriei Sale vieți. Mai departe apostolul spune că ei n-au nevoie să-i învețe cineva acest adevăr de bază. Nu puteau fi creștini și totuși să fie în ignoranță de acest lucru fundamental al religiei creștine -- că Cristos a murit pentru păcatele lor conform Scripturilor și a înviat pentru îndreptățirea lor -- și că îndreptățirea și sfințirea care-i urmează, precum și speranța la glorie, sunt toate dependente de faptul și valoarea sacrificiului lui Cristos pentru ei. El arată că deși era posibil să-și fi pus încrederea și să fi crezut în Tatăl, fără să creadă în Fiul înainte ca Fiul să Se fi arătat, totuși, acum, oricine tăgăduiește pe Fiul lui Dumnezeu, tăgăduiește prin aceasta pe Tatăl; și nimeni nu poate mărturisi pe Fiul lui Dumnezeu fără să-L mărturisească în același timp pe Tatăl și planul Tatălui, centrul și înfăptuitorul acestuia fiind El.

Astfel că acum putem vedea exact ce a vrut să spună apostolul, și anume, că oricine a fost conceput de Spiritul ((261)) sfânt trebuie întâi să fi crezut în Domnul Isus; că El a fost Singurul Conceput al Tatălui; că El a fost arătat în trup; că El a fost sfânt, nevinovat și despărțit de păcătoși; că El S-a dat pe Sine ca răscumpărarea noastră și că sacrificiul a fost acceptat de Tatăl și mărturisit prin învierea Sa pentru a fi Regele și Eliberatorul glorios. Fără această credință nimeni n-ar putea primi Spiritul sfânt, ungerea: prin urmare, oricine are ungerea n-are nevoie ca cineva să-și irosească timpul în discutarea întrebării fundamentale dacă Isus a fost sau nu Fiul lui Dumnezeu; dacă El a fost sau nu Răscumpărătorul; dacă El a fost sau nu Mesia, unsul care va îndeplini la timpul cuvenit al lui Dumnezeu făgăduințele prețioase ale Scripturilor. Aceeași ungere pe care am primit-o, dacă rămâne în noi, ne va asigura de adevărul acestor lucruri -- „rămâneți în El, după cum v-a învățat ea". Oricine nu rămâne în El, în Viță, sigur se va veșteji -- ca mlădiță tăiată; oricine rămâne în El, sigur va rămâne și în Spiritul Lui și nu-L va putea nega.

„Aveți o ungere de la Cel sfânt și voi o știți" (Diaglott). Spiritul sfânt a fost simbolizat de-a lungul dispensației iudee prin uleiul sfânt care, turnat pe capul Marelui Preot, curgea în jos peste tot corpul; astfel, oricine este din corpul lui Cristos este sub ungere, sub influența Spiritului, și oriunde este Spiritul Domnului, el unge, netezește, gresează. Tendința lui este să urmărească pacea cu toți oamenii, pe cât este posibil și în măsura în care va permite fidelitatea față de dreptate. El este opus frecușului -- mâniei, răutății, urii, conflictului. Cei care se află sub influența lui sunt bucuroși să fie învățați de Domnul, și departe de a fi în conflict cu planul și revelația Sa, ei intră repede în deplină armonie cu acestea și au în mod corespunzător gresarea promisă -- ungerea, netezimea, pacea, bucuria, sfințenia minții.

Cei care au primit Spiritul Domnului în acest sens al cuvântului, aducând pace, bucurie și armonie în inimile lor, știu că ei le au pe acestea ca rezultat al faptului că Domnul ((262)) lucrează cu ei și că le-au primit de când au crezut în Domnul Isus și L-au acceptat ca Unsul. Această ungere este, prin urmare, o dovadă nu numai pentru ei, ci este în măsură considerabilă o dovadă și pentru alții, că ei sunt membri ai corpului lui Cristos; pe când celor cărora le lipsește această pace și bucurie și ale căror inimi sunt pline de răutate, vrajbă, ură, gâlceavă, certuri, dispute, desigur că le lipsește dovada ungerii, gresării, netezimii care însoțește Spiritul Domnului. Este adevărat, nu toți suntem la fel, iar netezimea în afacerile exterioare ale vieții se poate să nu se manifeste la unii tot așa de repede ca și la alții; dar foarte devreme în experiența creștină netezimea trebuie căutată în inimă, ca o dovadă că am umblat cu Isus, am învățat de la El și am primit Spiritul Lui, și la scurt timp după aceea ea trebuie să înceapă să fie văzută și de alții în viața zilnică.

Vedem deci că nimic din Scripturi nu este împotriva ținutei generale a Cuvântului Domnului cu privire la necesitatea învățătorilor și a învățării gândului Domnului prin ei. Nu vrem să spunem că Dumnezeu este dependent de învățători și că El n-ar putea instrui, edifica și zidi membrii Noii Creații prin alt mijloc sau agenție; dar Cuvântul Domnului declară că acesta este mijlocul Său și agenția Sa, metoda Sa de instruire și de zidire a Bisericii, corpul lui Cristos -- pentru ca să nu fie nici o dezbinare în corp și pentru ca fiecare membru să poată învăța să compătimească cu ceilalți, să coopereze cu ei și să-i ajute.

Am analizat deja faptul că acești învățători nu trebuie să fie priviți ca infailibili, ci cuvintele lor trebuie să fie cântărite și măsurate după standardele divine -- cuvintele Domnului, ale apostolilor și ale sfinților profeți din dispensațiile trecute, care au vorbit și au scris așa cum au fost mișcați de Spiritul sfânt pentru învățătura noastră peste care au venit sfârșiturile veacului. Acum atragem atenția asupra cuvintelor apostolului: „Cine primește învățătura în Cuvânt să facă parte din toate bunurile lui și celui ce-l învață". Gal. 6:6.

((263))

„Cine primește învățătură" și „cel ce învață"

Această scriptură, în armonie cu toate celelalte, ne arată că Dumnezeu a intenționat să-Și instruiască poporul prin metoda instruirii reciproce; ca până și cel mai umil din turmă să gândească pentru sine și astfel să dezvolte o credință individuală și un caracter individual. Vai! această chestiune importantă este atât de general trecută cu vederea printre cei care se numesc cu numele lui Cristos! Această scriptură recunoaște învățători și învățăcei; dar învățăceii trebuie să se simtă liberi să comunice, să spună învățătorilor orice lucru pe care l-au observat și care pare a fi în legătură cu subiectul discutat -- nu cu dorința de a fi învățător, ci ca un student inteligent unui frate student mai mare. Ei nu trebuie să fie mașini, nici să le fie frică să comunice, ci, punând întrebări, atrăgându-le atenția asupra a ceea ce lor li se pare a fi aplicare greșită a scripturii sau câte altele, ei trebuie să-și facă partea în menținerea corpului lui Cristos și a învățăturilor Lui curate -- ei trebuie să fie astfel critici; și, în loc să se descurajeze a face acest lucru și în loc să li se spună că nu trebuie să critice pe învățător sau să-i pună la îndoială expunerile, ei, dimpotrivă, sunt îndemnați să comunice, să critice.

Însă nu trebuie să presupunem că Domnul a dorit să încurajeze un spirit hipercritic sau combativ, o dispoziție de a găsi greșeli. Un astfel de spirit este cu totul contrar Spiritului sfânt, și nu numai atât, dar este și foarte periculos, fiindcă oricine prezintă într-un spirit de polemică un caz ipotetic sau presupus, despre care el nu crede că este Adevărul, numai cu scopul de a-și încurca adversarul, de a avea o „polemică" etc., în mod sigur va fi lezat și destul de sigur că va leza și pe alții prin asemenea procedeu. Onestitatea față de Adevăr este lucrul esențial pentru progresul în el: a se împotrivi la ceea ce crede că este Adevărul și chiar numai temporar a susține ceea ce crede a fi eroare, „în glumă", sau pentru oricare alt motiv, ar fi desigur ofensator pentru Domnul și ar aduce o răsplătire dreaptă. Vai, câți au încercat „să vadă ce s-ar putea spune" ((264)) împotriva unei poziții care ei credeau că este Adevărul și au fost complet încurcați, captivați și orbiți în timp ce urmau această cale. Alături de Domnul, Adevărul este cel mai prețios lucru din toată lumea; nu este de luat în glumă și în joacă; și oricine este neglijent în această privință va fi lezat el însuși. Vezi 2 Tes. 2:10, 11.

Este bine să se remarce că acest cuvânt „a comunica" este larg și cuprinde nu numai comunicare în privința gândurilor, sentimentelor etc., dar poate fi înțeles și în sensul că acela care primește învățătură și care primește beneficii spirituale trebuie să fie bucuros să comunice într-un fel pentru sprijinirea celor care dau învățătură -- dând Domnului, fraților, Adevărului, din roadele muncii și talentelor sale. Și aceasta este însăși esența dispoziției sfinte a Noii Creații. Devreme în experiența creștină, fiecare află sensul cuvintelor Învățătorului lor: „Este mai fericit să dai decât să primești", și ca atare toți care au acest spirit sunt bucuroși să dea din lucrurile pământești în serviciul Adevărului, iar aceasta în măsura în care primesc binecuvântările spirituale în inimi bune și oneste. Cât privește felul în care să dea și înțelepciunea ce trebuie exercitată, este un lucru care se va vedea mai târziu, sub un alt titlu.

Locul femeii în biserică

În unele privințe acest subiect ar putea fi mai bine analizat după examinarea relației generale dintre bărbat și femeie în ordinea divină; dar într-un sens important acesta este un loc potrivit pentru a fi prezentat -- celelalte opinii asemănătoare, prezentate mai târziu, credem că vor confirma ceea ce prezentăm acum.

Nimic nu este mai clar decât faptul că Domnul nu face deosebire între bărbat și femeie în alegerea Ecclesiei Noii Sale Creații. Atât bărbații cât și femeile sunt botezați pentru a fi membri în acel „singur corp" al cărui Cap este Isus. Prin urmare, ambii sunt la fel eligibili pentru o parte în Întâia Înviere și pentru gloria, onoarea și nemurirea ei, pe condiția generală, „dacă răbdăm, vom și împărăți împreună cu El". Ambii au fost în mod onorabil menționați de Domnul nostru și ((265)) de apostoli în termenii cei mai calzi. Ca atare, orice limitări puse asupra femeilor în privința caracterului și măsurii serviciului Evangheliei, trebuie să fie înțelese că aparțin numai timpului prezent, în timp ce suntem încă în trup, și trebuie justificate în altă manieră decât aceea de a presupune că există o preferință divină pentru bărbați. Ne vom strădui să arătăm că discriminările între sexe sunt pe linii simbolice și tipice -- fiindcă bărbatul simbolizează pe Isus Cristos, Capul Bisericii, în timp ce femeia simbolizează Biserica, Mireasa, sub Capul care este numit divin.

Iubirea Domnului nostru pentru mama Sa și pentru Marta, Maria și alte onorabile „femei . . . care slujeau cu averile lor", este foarte evidentă din relatare, chiar fără declarația directă, că El le-a „iubit" (Ioan 11:5); totuși, când a ales pe cei doisprezece apostoli ai Săi și mai târziu pe cei „șaptezeci", El n-a inclus pe nici una dintre ele. Nu putem presupune că aceasta a fost o scăpare din vedere -- întocmai cum n-a fost o scăpare din vedere nici faptul că femeile din seminția lui Levi au fost ignorate în privința serviciilor publice timp de mai bine de șaisprezece secole înainte de aceasta. Nu putem explica problema nici presupunând că femeile dintre prietenii Domnului nostru nu erau suficient de educate pentru a fi folosite de El, căci relatarea spune despre cei aleși că s-a constatat repede că „erau fără carte și simpli". De aceea, trebuie să tragem concluzia că prin intenție divină numai bărbații au fost aleși dintre „frați" ca servi publici speciali și ambasadori ai Evangheliei. Și aici, să se remarce, acest aranjament divin este contrar metodei marelui Adversar care, deși este gata să folosească atât bărbați cât și femei ca unelte ale sale, a găsit totdeauna femeia ca cel mai eficient reprezentant al său.

Prima femeie a fost primul ambasador al lui Satan -- plin de succes atât în inducerea în eroare a primului bărbat cât și în aruncarea întregii omeniri în păcat și moarte. Vrăjitoarele din trecut și mediile spiritiste, adepții „Științei Creștine" din timpurile noastre, toate sunt dovezi pe această linie -- ale propagandei lui Satan prin femei, aproape tot atât de marcante ca și ale propagandei lui Dumnezeu prin bărbați. Mai mult, programul divin este contra tendinței naturale a tuturor ((266)) bărbaților de a aprecia în mod special femeile în chestiunile religioase -- de a pune pe seama femeii un grad mai înalt de puritate, spiritualitate, părtășie cu Dumnezeu. Această tendință este notabilă atât în relatările din trecut cât și în cele din prezent, cum se dovedește prin zeița egipteană Isis, zeița asiriană Astarteea, zeița greacă Diana, apoi zeițele Juno, Venus și Belona, și idolatrizarea Mariei care de secole întregi până astăzi domină complet două treimi din cei care pretind numele lui Cristos -- în ciuda numirii explicite a bărbatului ca purtător de cuvânt și reprezentant al Domnului în Biserica Sa.

Cuvântul Domnului nu ne informează dacă în afară de semnificația simbolică există și alte motive pentru deosebirea între sexe, iar presupunerile noastre în privința acestei probleme pot fi corecte sau nu: după opinia noastră, totuși, unele dintre calitățile inimii și minții care se combină în cele mai nobile tipuri de femei, o fac nepotrivită pentru serviciul religios public. De exemplu, prin natură femeia este, din fericire, înzestrată cu dorința de a plăcea și a-și câștiga aprobarea și lauda. Această calitate este o binecuvântare inestimabilă în cămin, care duce la pregătirea a numeroase mâncăruri delicioase și la împodobirea atractivă a căminului, ceea ce deosebește un cămin de apartamentele femeilor sau bărbaților celibatari. Adevărata soție este fericită când se străduiește să-și facă familia fericită și se bucură de manifestarea aprecierii eforturilor ei -- în arta culinară etc., și n-ar trebui niciodată să i se refuze laudele când desigur le merită și pe care natura ei le dorește și care sunt absolut esențiale pentru sănătatea și progresul ei.

Dar, dacă femeia este ridicată din sfera ei -- atât de largă și importantă încât bine a exprimat poetul: „Mâna care leagănă copilul este mâna care și conduce lumea" -- dacă iese în fața publicului ca și vorbitor, învățător sau scriitor, ea ajunge într-o poziție de mai mare pericol; deoarece câteva dintre caracteristicile sexului ei (dintre care am menționat una) care contribuie spre a o face femeie adevărată și atractivă pentru bărbații adevărați, sub condiții nenaturale ((267)) vor conspira spre a-i strica feminitatea -- spre a o face „bărbătoasă". Natura a fixat limite și hotare sexelor, nu numai în conturul fizic și în înzestrarea cu păr, dar și în caracteristicile inimii și capului -- adaptându-se unul altuia atât de bine încât orice amestec sau nesocotire a legilor ei va produce desigur daună în cele din urmă, oricât de benefice ar părea să fie schimbările la momentul acela.

Plăcerea de a fi aprobată, pe care natura i-a acordat-o cu atâta dărnicie, și care dacă este exercitată corect este atât de folositoare pentru ea, pentru căminul și familia ei, aproape sigur că devine o capcană dacă este exercitată față de public -- căutând aprobarea Bisericii sau a lumii. Ambiția de a străluci -- de a apărea mai înțelept și mai capabil decât alții -- este un pericol pentru toți care sunt în fața ochiului public, și, fără îndoială, a poticnit pe mulți bărbați care au devenit mândri, căzând astfel în capcana Adversarului; dar însăși feminitatea ei o face în mod deosebit predispusă nu numai să se poticnească ea însăși în încercarea de a străluci, ci să poticnească și pe alții; fiindcă o astfel de persoană, părăsind calea, în mod sigur ar fi aprovizionată de Adversar cu ulei fals -- prin a cărui lumină falsă mulți ar putea fi scoși de pe calea Domnului. Astfel prevenirea apostolului -- „Frații mei, să nu fiți mulți învățători, căci știți că vom primi (unii care sunt învățători) o judecată mai aspră" (Iac. 3:1) -- ar fi încă și mai plină de forță dacă s-ar aplica la surori. Într-adevăr, pericolul pentru ele ar fi atât de mare, încât nici una nu urma să fie numită învățător; și apostolul scrie: „Femeii nu-i dau voie să învețe pe alții, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să rămână în tăcere". 1 Tim. 2:11, 12.

Declarația accentuată și explicită nu poate fi totuși înțeleasă a însemna că surorile din Noua Creație nu pot da niciodată o binecuvântare spunând vestea cea veche, veche. Același apostol se referă cu cel mai mare respect la femeile nobile din zilele lui ca fiind ajutoare în slujire. De exemplu, el menționează pe Priscila și pe soțul ei ca fiind „ajutoare" sau „lucrători împreună" cu el (Rom. 16:3). Aceasta înseamnă mai mult decât doar gazde care i-au primit pe apostoli în casa lor: înseamnă că au lucrat împreună cu el în ((268)) lucrarea lui -- nu numai la facerea corturilor, ci în mod special în lucrarea lui principală ca slujitor al Evangheliei. Într-un alt verset în continuare (6) el menționează în alt mod serviciile Mariei, zicând: „Salutați pe Maria, care a lucrat mult pentru voi". În mod evident ea n-a fost o împreună lucrătoare. Serviciile făcute de ea apostolului, pe care el dorea să le recunoască, au fost servicii personale -- poate spălarea sau repararea hainelor. Serviciile Priscilei, dimpotrivă, sunt menționate în același limbaj ca și serviciile lui Urban (vers. 9). De fapt, deoarece numele lui Acuila este menționat după al soției sale, aluzia este rațională, că dintre cei doi soția a fost mai eficientă ca „împreună lucrător". Trifena și Trifosa (vers. 12) sunt alte două surori a căror „lucrare în Domnul" este menționată cu cinste.

Orice interpretare a cuvintelor apostolilor care ar ignora toate posibilitățile pentru surori de a „lucra în Domnul", ar fi în mod evident eronată. În adunările Bisericii (fie că sunt doi, trei sau mai mulți) pentru adorare, laudă și edificare reciprocă, surorile trebuie să aibă un loc subordonat și să nu încerce să fie conducători și învățători -- a face astfel ar însemna să se ridice mai presus de bărbat, asupra căruia, atât prin natură cât și prin învățătură, Domnul a pus responsabilitatea slujirilor principale -- fără îndoială pentru motive înțelepte, fie că noi putem fi de acord cu ele, fie că nu.

Restricțiile apostolului erau evident legate de adunări cum sunt cele descrise în 1 Corinteni 14. Aceste adunări includeau și surori, care desigur că se împărtășeau de toate binecuvântările adunării -- luând parte la psalmi, cântări de laudă, cântări spirituale și la rugăciuni, indiferent de persoana care le oferea. Apostolul a dorit să insufle necesitatea ordinii în adunări pentru a le fi tuturor mai folositoare. El îndeamnă ca nu mai mult de un vorbitor să vorbească sau să prorocească deodată și toți ceilalți să fie atenți; și nu mai mult de doi sau trei vorbitori sau proroci să vorbească la o adunare, așa încât să nu se dea o prea mare diversitate de sentimente în cadrul unui serviciu. Tot așa, dacă cineva vorbea limbi necunoscute, acesta trebuia să stea în tăcere dacă nu era cineva prezent care să-i interpreteze cuvintele.

((269))

În asemenea adunări femeile nu trebuiau să vorbească deloc, deși în afara adunărilor sau acasă ele puteau „să întrebe pe soții lor", sau, mai potrivit, pe bărbații lor; ele își puteau sugera opiniile sau puteau pune întrebări prin frații (bărbați) cu care erau mai familiare -- soții lor, dacă era posibil, sau frații cu care discutau pe drumul spre casă întorcându-se de la adunări etc. Cuvântul acasă în acest text are semnificația de familie sau cunoscuți. Ideea este deci, să întrebe pe bărbații dintre cunoștințele lor. Apostolul continuă și spune: „Lor nu le este îngăduit să ia cuvântul; ci să fie supuse, cum zice și legea". 1 Cor. 14:34-36.

Evident că unii din Biserica din Corint favorizau ideea „drepturilor femeii", pretinzând că în Biserică drepturile bărbaților și femeilor sunt nediscriminatorii. Apostolul însă nu numai că neagă această idee, ci, în plus, mustră îndrăzneala lor de a gândi să inaugureze o procedură nerecunoscută de alții din poporul Domnului. Cuvintele lui sunt: „De la voi a pornit (voi ați inițiat) cuvântul (mesajul) lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns el (din altă parte)? Dacă cineva crede că este proroc sau om duhovnicesc, să înțeleagă că ce vă scriu eu este o poruncă a Domnului", și nu doar părerile sau capriciile mele personale. Noi deci, n-avem dreptul mai mult decât corintenii să ne exercităm preferințele și judecățile personale asupra acestui subiect, ci să ne plecăm în fața declarațiilor apostolului ca fiind porunca Domnului. Și dacă cineva contestă îndrumarea apostolului în acest subiect, să fie constant și să-l respingă în totalitate ca apostol.

În legătură cu aceasta este bine să atragem atenția asupra cuvintelor apostolului când vorbește despre darurile Domnului nostru pentru Biserică -- începând de la Cincizecime. El zice: „El a dat pe unii apostoli, pe alții proroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători, pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos" (Efes. 4:11, 12). În limba greacă genul -- masculin, feminin sau neutru --este indicat prin articol. Acest text, deci, este un text excelent din care să se ((270)) decidă cât de distinct Domnul prin Spiritul sfânt a demarcat genul printre servii activi dați Bisericii Sale. Care sunt faptele în privința textului de mai sus, care gen este indicat în greacă? Răspunsul este că articolul tous (plural, acuzativ, masculin) apare înaintea cuvintelor, apostoli, proroci, evangheliști și păstori, și nu apare nici un articol înaintea cuvântului, învățători, care, după cum se pare, este fie pentru „ajutoare" (1 Cor. 12:28), fie altfel, ca un termen cuprinzător referindu-se la bărbați apostoli, bărbați oratori, bărbați evangheliști și bărbați pastori, ca fiind toți învățători.

Să remarcăm aici totuși că, faptul ca o soră să atragă atenția adunării asupra cuvintelor Domnului sau ale apostolilor în legătură cu vreun subiect în discuție fără a-și da părerile personale, n-ar putea fi considerată învățare, nici în sensul că s-ar ridica mai presus de bărbat; ea, dimpotrivă, ar aminti numai cuvintele învățătorilor recunoscuți și autorizați. La fel, faptul ca o soră să se refere la această carte sau la alte publicații care explică Scripturile, sau să citească din ele altora, n-ar fi învățare din partea ei, ci din partea autorului citat. Astfel vedem că aranjamentele Domnului apără turma Sa și în același timp fac pregătiri îndestulătoare pentru nevoile ei.

Toți se pot supune poruncii Domnului, dar, în mod sigur, nimeni n-o va înțelege decât dacă își va da seama că în uzanța biblică o femeie simbolizează Biserica, iar un bărbat simbolizează pe Domnul, Capul sau Învățătorul Bisericii. (Vezi Efes. 5:23; 1 Cor. 11:3.) După cum Biserica nu trebuie să încerce să-L învețe pe Domnul, tot așa o femeie, care simbolizează Biserica, nu trebuie să-și asume rolul de învățător peste bărbat, care simbolic reprezintă pe Domnul. Cu acest gând în minte, nici o soră nu trebuie să se simtă desconsiderată și nici un bărbat nu se poate umfla de mândrie prin această reglementare scripturală; mai degrabă toți vor avea în minte că Domnul este singurul învățător și că frații nu vor îndrăzni să rostească propria lor înțelepciune, ci doar să prezinte altora ceea ce Capul lor le prezintă ca fiind Adevărul. Să aplicăm această scriptură (1 Tim. 2:11, 12) la Domnul și la Biserică, astfel: „Biserica să primească învățătură în tăcere, cu toată supunerea. Bisericii ((271)) nu-i dau voie să învețe pe alții, nici să se ridice mai presus de Cristos, ci să rămână în tăcere".

„Să se acopere"

Am arătat deja* că Marele Preot care-L simboliza pe Cristos, Marele Preot al mărturisirii noastre, era singurul care intra cu capul descoperit când era în ținuta preoțească, și că toți preoții subordonați, care simbolizau Biserica, „Preoțimea Împărătească", purtau acoperitoare pentru cap numite „scufii". Învățătura acestui tip este în armonie deplină cu ceea ce tocmai am văzut, deoarece în adunările Ecclesiei Noii Creații, Domnul, Marele Preot antitipic, este reprezentat prin frați, în timp ce Biserica sau Preoțimea Împărătească este reprezentată prin surori, despre care apostolul spune că trebuie și ele să poarte o acoperitoare pentru cap indicând aceeași învățătură -- supunerea Bisericii față de Domnul. Apostolul prezintă în detaliu acest lucru în 1 Corinteni 11:3-7, 10-15.


*Umbrele Cortului Întâlnirii privind sacrificiile mai bune, pag. 36.


Unii au presupus că deoarece apostolul menționează că părul lung al femeii i-a fost dat de la natură ca acoperitoare, el n-a vrut să spună nimic mai mult de atât; dar versetul 6 arată în mod clar contrariul -- el a vrut să spună nu numai că femeile ar trebui să-și lase părul să crească lung așa cum a dat natura, ci, pe lângă aceasta, să poarte o acoperitoare, despre care în versetul 10 zice că este un semn, sau o recunoaștere simbolică a faptului că este supusă sau subordonată autorității bărbatului, dând simbolic învățătura că întreaga Biserică este supusă lui Cristos. Relatarea din versetul 4 la început pare a fi în conflict cu cerința ca femeile să rămână în tăcere în ecclesii. Gândul nostru este că deși în serviciul general din Biserică femeile nu trebuie să aibă o parte publică, totuși în adunările de tip social, pentru rugăciune și mărturisire, și nu pentru învățare doctrinară, n-ar putea fi nici o obiecție ca surorile să participe având capul acoperit.

În privința acestei chestiuni a perpetuării acoperirii tipice a capului de către surori, apostolul îndeamnă la aceasta dar nu ((272)) declară că este o poruncă divină. Dimpotrivă, el adaugă: „Dacă cineva ar vrea să se certe (în legătură cu acest subiect), noi n-avem astfel de obicei (lege hotărâtă în Biserică)". Acesta nu trebuie să fie considerat un subiect vital; deși toți care caută să facă voia Domnului trebuie să fie minuțioși și în această privință ca și în altele, din momentul în care discern caracterul ei potrivit ca simbol. Cuvintele, „din cauza îngerilor", par să se refere la bătrânii aleși ai Bisericii, care în mod special reprezintă pe Domnul, Capul, în ecclesii. Apoc. 2:1.

* * *

În rezumat, sugerăm să se dea cea mai liberală interpretare posibilă cuvintelor apostolului inspirat, în privința sferei libertăților surorilor în afacerile Bisericii. Prezentăm judecata noastră asupra acesteia, astfel:

(1) Surorile au aceeași libertate ca și frații în ceea ce privește alegerea servilor Bisericii -- Bătrânii și Diaconii.

(2) Surorile nu pot servi ca bătrâni sau învățători în Biserică, fiindcă apostolul zice: „Femeii nu-i dau voie să învețe pe alții" (1 Tim. 2:12). Aceasta însă nu trebuie să fie înțeles că împiedică pe surori de a participa în adunări care nu sunt de învățare sau propovăduire, așa cum sunt cele de rugăciune și experiențe, de studiu bereean etc., deoarece apostolul spune că dacă se roagă sau prorocește (vorbește) trebuie să aibă capul acoperit, reprezentând faptul că ea recunoaște că Domnul, Marele Învățător, este în mod special reprezentat prin frați (1 Cor. 11:5, 7, 10). Astfel de participare nu trebuie să fie considerată învățare, fiindcă nici frații care participă nu sunt învățători, după cum spune apostolul: „Toți sunt învățători?" Nu, învățătorii sau Bătrânii sunt în mod special aleși, dar totdeauna dintre bărbați. Efes. 4:11; 2 Tim. 2:24; 1 Cor. 12:28, 29.