((273))

Noua Creație - Studiul VI
Noua creație - Ordinea și disciplina noii creații

Sensul rânduirii -- Numai cei doisprezece au fost slujitori plenipotențiari -- „Cler” și „laici” -- Alegerea de bătrâni și diaconi -- Rânduirea de bătrâni în fiecare ecclesie -- Cine poate alege bătrâni și cum -- Majoritatea nu este suficientă -- Diferiți slujitori -- O slujire plătită? -- Disciplina în ecclesii -- Chemări greșite de a propovădui -- „Mustrați pe cei care trăiesc în neorânduială” -- A mustra nu este o poruncă generală -- Mustrările publice rare -- „Luați seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău” -- Provocarea la iubire -- „Strângerea noastră laolaltă” -- Varietatea și caracterul adunărilor noastre -- Doctrina este totuși necesară -- Ocazii pentru întrebări -- Ilustrarea unor adunări folositoare -- „Fiecare să fie deplin convins în mintea lui” -- Servicii funerare -- Zeciuieli, colecte, binefaceri

În analizarea acestui subiect este bine să avem clar în minte unitatea Bisericii, și că în timp ce întreaga Biserică din lume este una, totuși în alt sens fiecare adunare sau grup de credincioși în parte este o reprezentare a întregului. Fiecare Ecclesie în parte trebuie prin urmare să-L considere pe Domnul ca și Cap al ei și să-i considere pe cei doisprezece apostoli ca cele douăsprezece stele, cei strălucitori, învățătorii, pe care Domnul i-a ținut în mod special în mâna Sa și i-a controlat -- folosindu-i ca purtătorii Săi de cuvânt pentru instruirea Bisericii Sale din orice loc, din orice adunare, de-a lungul întregului veac.

Fiecare adunare sau Ecclesie -- chiar dacă este formată numai din doi sau trei -- trebuie să caute a recunoaște voința Capului în privința tuturor afacerilor ei. Trebuie să simtă unitatea cu toate ecclesiile de „o credință la fel de prețioasă” -- de pretutindeni -- în sacrificiul iubitului Răscumpărător și în promisiunile lui Dumnezeu. Trebuie să fie bucuroși să audă despre binele acestora și să recunoască faptul că Domnul, ca ((274)) supraveghetor al lucrării Sale, poate astăzi ca și în oricare perioadă să folosească instrumente speciale pentru serviciul Bisericii ca întreg, precum și să folosească anumiți membri din fiecare mic grup local. Uitându-se astfel la Domnul și recunoscând caracterul servilor pe care-i va folosi -- smeriți, zeloși, vorbiți de bine, limpezi în Adevăr, dând dovadă că au ungerea, învestirea Spiritului -- ei vor fi pregătiți să se aștepte la astfel de slujiri generale pentru nevoile întregii Biserici și să caute o parte în binecuvântarea generală și în administrarea „hranei la timp” promisă nouă de Învățătorul. Ei de asemenea își vor aminti în mod special cum El a făgăduit binecuvântări deosebite pentru sfârșitul acestui veac și că El va da casei credinței lucruri noi și vechi prin canale cuvenite pe care El le va alege. Mat. 24:45-47.

Mijloacele, canalele acestor binecuvântări, vor fi supravegheate și îndrumate de Domnul Însuși. Toți membrii corpului uniți cu Capul trebuie să aibă încredere și să caute împlinirea făgăduințelor Lui; dar trebuie, cu toate acestea, să „cerceteze duhurile” -- să încerce doctrinele de la oricine ar proveni ele. Încercarea nu implică o lipsă de încredere în cei recunoscuți drept canale ale Adevărului îndrumate divin, ci implică o credincioșie față de Domnul și față de Adevăr care sunt mai presus de toți învățătorii omenești și de cuvintele lor; implică de asemenea că ei nu ascultă vocea omului, ci vocea Păstorului Principal; că ei se ospătează din cuvintele Lui și le iubesc -- le place să le mestece și să le digere. Astfel de membri ai corpului se întăresc tot mai mult în Domnul și în puterea tăriei Lui, mai rapid decât alții, fiindcă sunt mai atenți la conducerea și instruirea Domnului.

Această unitate generală a corpului, această simpatie generală, această instruire generală printr-un canal general pe care Domnul l-a pregătit pentru adunarea la Sine a mărgăritarelor Sale la a doua prezență a Sa (Mal. 3:17; Mat. 24:31), nu este opusă unei recunoașteri cuvenite a ordinii în fiecare grup mic sau ecclesie. Oricât de mic ar fi grupul, trebuie să fie ordine în el. Totuși, prin acest cuvânt „ordine” ((275)) nu vrem să spunem rigiditate sau formalism. Ordinea care funcționează cel mai bine și cel mai satisfăcător este cea care funcționează fără zgomot și al cărei mecanism este ascuns. Dacă adunarea este numai din doi, trei, cinci sau zece, ea trebuie totuși să privească spre Domnul ca să-I recunoască îndrumarea în privința membrilor care să fie recunoscuți ca bătrâni, vârstnici sau cei mai avansați în Adevăr, care posedă diferitele calități de Bătrân, după cum le-am văzut deja schițate în Cuvântul inspirat -- claritate în Adevăr, capacitate de a învăța, curățenia vieții în privința caracterului moral și abilitatea de a păstra ordinea fără fricțiuni inutile, cum ar putea fi exemplificat în familia sa etc.

Dacă membrii micului grup au astfel în față Cuvântul și Spiritul Domnului și-i însuflețesc, rezultatul raționamentelor lor combinate, așa cum este exprimat într-o alegere de slujitori, trebuie să fie acceptat ca fiind gândul Domnului asupra acelui subiect -- persoanele alese ca bătrâni ar fi după toate probabilitățile cele mai bune și cele mai potrivite dintre ei. Totuși, este nevoie de grijă, ca asemenea selecții să nu se facă fără o considerare cuvenită și rugăciune; prin urmare, este recomandabil să se facă dinainte anunțul cuvenit și să se recunoască faptul că numai cei care pretind că sunt membri ai Noii Creații (bărbați și femei) vor încerca să exprime gândul Domnului asupra acestui subiect -- prin vot. Aceștia trebuie să fi trecut de punctul căinței de păcat și al reparării în măsura capacității lor, precum și al acceptării sacrificiului Domnului Isus ca bază a armoniei lor cu Dumnezeu, și trebuie să fi făcut apoi o deplină consacrare a lor față de Domnul, venind astfel sub ungere și sub toate privilegiile „casei fiilor”. Numai aceștia sunt competenți să aprecieze și să exprime gândul, voința Capului corpului. Numai aceștia constituie Biserica, corpul lui Cristos, chiar dacă și alții, care n-au făcut încă pasul consacrării, dar care se încred în sângele prețios, pot fi socotiți ca membri ai „casei credinței” în al căror progres se speră și al căror bine trebuie avut în vedere.

((276))

Rânduirea de bătrâni în fiecare ecclesie

„Au rânduit bătrâni în fiecare adunare (ecclesie) și, după ce s-au rugat și au postit, i-au încredințat în mâna Domnului.” Fapt. 14:23.

Forma acestei declarații, împreună cu alte frecvente referiri la bătrâni în legătură cu toate bisericile, justifică deducția că acesta era obiceiul invariabil în Biserica timpurie. Termenul „bătrâni”, așa cum se vede din text, include evangheliști, pastori, învățători și profeți (sau expunători publici); de aceea este important să aflăm ce înseamnă cuvântul „rânduit”. În prezent acest cuvânt este folosit cu referire la o ceremonie de instalare; dar nu aceasta este semnificația cuvântului grecesc kirotoneo folosit în acest text. El înseamnă „a alege prin ridicare de mâini”, forma încă obișnuită a votării. Această definiție este dată în „Young's Analytical Concordance” (Concordanța Analitică a lui Young). Deoarece aceasta poate fi considerată o autoritate presbiteriană, vom da și definiția din „Strong's Exhaustive Concordance” (Concordanța Completă a lui Strong), care poate fi considerată o autoritate metodistă. Cea din urmă definește rădăcina cuvântului -- „unul care ridică mâna, sau care votează (prin ridicare de mână)”.

Unde Domnul nostru a spus despre apostoli: „Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit” (Ioan 15:16), este folosit un cuvânt grecesc complet diferit. Acesta este același cuvânt, tithemi, folosit de apostol când a vorbit despre rânduirea sa, zicând: „Am fost pus predicator și apostol” (1 Tim. 2:7). Dar această rânduire, așa cum apostolul spune clar, n-a fost „de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos și Dumnezeu Tatăl” (Gal. 1:1). Toți membrii Corpului Uns, uniți cu Capul și părtași ai Spiritului Său, sunt prin aceasta rânduiți în mod asemănător, de fapt nu la apostolie ca și Pavel, ci să fie slujitori (servi) ai Adevărului, fiecare după măsura talentelor și ocaziilor sale (Isa. 61:1) -- numai cei doisprezece fiind rânduiți să fie apostoli, sau reprezentanți speciali -- slujitori plenipotențiari.

Revenind la rânduirea sau recunoașterea bătrânilor prin votul adunării (Ecclesiei) Noii Creații, prin „ridicare de ((277)) mână”, după cum am văzut mai sus, observăm că acesta era modul obișnuit, fiindcă apostolul folosește același cuvânt grecesc, spunând cum a devenit Tit ajutorul lui. El spune că Tit „a fost de asemenea ales de biserici ca tovarășul nostru de călătorie” (King James -- n. e.). Cuvintele în caractere cursive sunt din cuvântul grecesc kirotoneo, care înseamnă, după cum s-a arătat mai sus, „a alege prin ridicare de mână”. Mai mult, cuvântul „de asemenea” implică aici faptul că apostolul a fost ales prin vot similar. Ales, nu ca să fie apostol, ci să fie misionar -- un reprezentant al bisericilor pentru această ocazie și fără îndoială pe cheltuiala lor.

Evident însă că unele dintre călătoriile de mai târziu ale apostolului au fost fără votul sau sprijinul Bisericii din Antiohia (2 Tim. 1:15). Reglementările Bisericii timpurii lăsau pe toți liberi să-și exercite talentele și administrația conform propriei conștiințe. Ecclesiile (adunările) puteau accepta sau refuza chiar și serviciile apostolilor ca reprezentanți speciali ai lor, iar apostolii puteau accepta sau respinge astfel de servicii -- fiecare folosindu-și propria libertate de conștiință.

Dar oare nu este menționată în Noul Testament nici o rânduire de bătrâni etc., în afară de aceasta -- o alegere? Nu este oare nimic ce să însemne a da autoritate sau permisiune de a propovădui, așa cum este folosit în general cuvântul rânduit acum în toate denominațiile în legătură cu permisiunea sau rânduirea bătrânilor, predicatorilor etc.? Vom examina aceste întrebări.

Cuvântul a rândui, în privința bătrânilor, este folosit numai într-un singur loc și este traducerea unui cuvânt grecesc diferit, anume, kathestemi, care înseamnă -- „a așeza sau a stabili” -- Young. „A așeza” -- Strong. Acest cuvânt apare în Tit 1:5: „Te-am lăsat în Creta ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit și să așezi bătrâni în fiecare cetate, după cum ți-am poruncit” -- adică, după cum am aranjat eu. Versiunea Revizuită (engleză -- n. e.), „după cum te-am însărcinat”. La suprafață acest text pare să implice că Tit a fost împuternicit să-i numească pe acești bătrâni, indiferent de dorințele ((278)) adunărilor (bisericilor, ecclesiilor); și pe această vedere se bazează teoria episcopală despre ordinea bisericii. Toți catolicii, episcopalii și metodiștii-episcopali pretind pentru episcopii lor autoritate apostolică să pună, să așeze sau să numească bătrâni pentru adunări -- fără ridicare de mână sau fără votul Bisericii.

Textul respectiv este un zid de apărare pentru această idee; dar el pare să fie mai degrabă un sprijin slab când remarcăm ultima propoziție -- „după cum ți-am poruncit” -- și reflectă faptul că apostolul în mod sigur n-ar fi „poruncit” sau dat instrucțiuni lui Tit să facă diferit de ceea ce a făcut el (apostolul) în această chestiune. Relatarea despre procedeul apostolului, tradusă corect, este foarte explicită: „Au ales bătrâni prin ridicare de mâini în fiecare Ecclesie și, după ce s-au rugat și au postit, i-au încredințat în mâna Domnului”. Fapt. 14:23.

Fără îndoială că sfatul apostolului și sfatul lui Tit, pe care el în mod special l-a recomandat fraților, ca un slujitor credincios al Adevărului, va fi nu numai dorit, dar și căutat de frați și urmat în mod foarte general; cu toate acestea, apostolul și toți cei care au urmat în urmele sale au căutat să pună responsabilitatea acolo unde a pus-o Dumnezeu -- pe Ecclesie, a cărei preocupare trebuie să fie să „cerceteze duhurile (învățăturile și învățătorii), dacă sunt de la Dumnezeu” (1 Ioan 4:1). „Dacă cineva nu vorbește după acest cuvânt, zorile nu sunt pentru ei” (Isaia 8:20 -- Biblia interlineară ebraico-engleză, J. Green -- n. e.); și „depărtează-te de aceștia”, sfătuiește apostolul; nu trebuie să voteze pentru aceștia și sub nici o formă să nu-i accepte ca învățători, bătrâni etc.

În orice caz, acordul Ecclesiei va fi necesar -- fie exprimat prin vot, după cum s-a spus, fie nu; deoarece să presupunem că Tit ar fi numit bătrâni nepotriviți pentru frați, cât timp ar fi domnit pacea? -- cât serviciu pastoral sau alt fel de serviciu ar fi îndeplinit un astfel de bătrân respins de sentimentele Bisericii? Practic deloc.

Intrigile clericale, și nu învățăturile Domnului nostru și ale celor doisprezece apostoli ai Săi, sunt responsabile de dezbinarea sfinților în două clase numite „cler” și „laici”. Spiritul clerical și al lui anticrist caută încă să stăpânească peste moștenirea lui Dumnezeu în orice mod posibil -- proporțional ((279)) cu densitatea ignoranței care predomină într-o adunare. Domnul și apostolii recunosc drept corpul lui Cristos nu pe bătrâni, ci Biserica (Ecclesia), și orice demnitate sau onoare le acordă bătrânilor credincioși, ca servi ai Domnului și ai Bisericii, nu este doar recunoașterea lor de către ei înșiși sau recunoașterea lor de către alți bătrâni. Adunarea care-i alege trebuie să-i recunoască, trebuie să le recunoască darurile și capacitățile creștine în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, altfel nu le poate acorda asemenea stare sau onoare. Ca atare, nici un Bătrân n-are vreo autoritate prin propria sa numire. De fapt, dispoziția de a ignora Biserica, corpul lui Cristos, și a se pune pe sine și judecata sa mai presus de toți, este cea mai bună dovadă că un astfel de frate nu este în atitudinea cuvenită să fie recunoscut ca Bătrân -- smerenia și recunoașterea unității Ecclesiei ca și corp al Domnului fiind de primă necesitate pentru astfel de serviciu.

Nici un frate nu trebuie să-și asume datorii publice ca și conducător sau reprezentant etc., în Biserică fără alegere -- chiar dacă este sigur că nu există nici o îndoială în privința acceptării sale. Metoda scripturală de rânduire a bătrânilor în toate bisericile este alegerea în adunare -- prin vot prin ridicare de mână. A insista asupra unei astfel de alegeri înainte de a servi înseamnă a urma ordinea scripturală; aceasta îl întărește pe Bătrân, și, pe lângă aceasta, îi amintește Ecclesiei datoriile și responsabilitățile ei, ca fiind aceea care numește pe bătrâni în numele și spiritul Domnului -- ca exprimând alegerea lui Dumnezeu, voința lui Dumnezeu. Mai mult, acest aranjament scriptural îi face pe membrii Ecclesiei să fie interesați în toate cuvintele și faptele bătrânilor, ca slujitori și reprezentanți ai lor. Ea se opune ideii larg răspândite, că bătrânii au în proprietate și stăpânesc adunarea, și pune capăt obișnuinței lor de a gândi și a vorbi despre membrii ei ca „poporul meu” -- mai degrabă decât ca „poporul Domnului pe care eu îl servesc”.

De ce nu sunt aceste lucruri, atât de evident scripturale, mai general înțelese și prezentate? Fiindcă naturii umane îi place să aibă onoare și grad înalt, și cade repede în condițiile greșite favorabile acestora; fiindcă ele au fost populare timp de șaptesprezece secole; fiindcă oamenii cedează acestor condiții ((280)) și le preferă în locul libertăților cu care Cristos îi face liberi. Apoi, de asemenea, mulți s-au simțit atât de încrezători că obiceiurile Babilonului trebuie să fie corecte, încât n-au studiat niciodată Cuvântul Domnului asupra acestui subiect.

Durata serviciului bătrânilor

Nimic nu se spune prin inspirație în privința perioadei pentru care trebuie ales un Bătrân: avem prin urmare libertatea să exercităm rațiune și judecată în această chestiune. Mulți pot fi socotiți bătrâni sau frați dezvoltați în Biserică și pot fi folositori și foarte apreciați, și totuși să nu fie dintre bătrânii aleși, puși de Ecclesie ca reprezentanți ai ei -- evangheliști, învățători, pastori. „Femeile bătrâne”* sunt astfel menționate de câteva ori cu cinste de către apostoli, fără nici cea mai vagă sugestie că vreunele dintre ele au fost vreodată alese ca bătrâni sau învățători reprezentativi în adunare (Ecclesia). Unii aleși, ca fiind potriviți pentru serviciul Ecclesiei, ar putea înceta să aibă calitățile stipulate, sau alții ar putea, sub providența divină, înainta la o mai mare eficiență în serviciul Bisericii. Un an, sau diviziunile lui -- o jumătate sau un sfert de an -- ar părea perioade potrivite pentru astfel de servicii -- cea din urmă dacă persoana este mai puțin încercată, prima dacă este bine încercată și cunoscută favorabil. În absența legii, sau chiar a sfatului sau sugestiei, rămâne pentru fiecare adunare să decidă cum poate mai bine care este voința Domnului în fiecare caz.


*Locul femeii în Biserică este tratat în cap. 5


Numărul bătrânilor

Scripturile nu limitează numărul bătrânilor, dar, în mod rațional, acesta ar depinde mult de mărimea Ecclesiei și de numărul celor disponibili -- competenți etc. (Să nu se presupună despre nimeni că este credincios și deplin consacrat; prin cuvânt și faptă el trebuie să dea dovezi negreșite de credința și consacrarea sa cu mult timp înainte de a fi ales Bătrân.) Noi favorizăm ideea de a fi atâția câți ((281)) posedă calitățile arătate și de a împărți serviciile între ei. Dacă îi va mișca zelul cuvenit, ceva fel de lucrare misionară sau evanghelistă îi va prinde curând pe unii dintre ei, sau părți din timpul multora. Fiecare Ecclesie trebuie să fie astfel un seminar teologic din care să iasă continuu învățători eficienți spre câmpuri de slujire mai largi. Bătrânul care ar manifesta gelozie față de alții și o dorință de a-i împiedica să slujească, ar trebui să fie considerat ca nevrednic de a continua în funcție; totuși nici unul incompetent sau începător să nu fie ales -- pentru a-i satisface vanitatea. Biserica, în calitate de membri ai corpului lui Cristos, trebuie să voteze cum cred ei că ar dori Capul ca ei să voteze.

Poate trebuie să facem o prevenire împotriva alegerii unui Bătrân unde nu se găsește nici unul competent pentru serviciu, în privința calităților prezentate de apostoli -- este cu mult mai bine a nu avea deloc bătrâni decât a avea unii incompetenți. Între timp, până când se va găsi un frate competent pentru serviciu, adunările să se desfășoare fără bătrân, cu Biblia ca manual și cu fratele Russell prezent în mod reprezentativ ca învățător prin Studii și prin Turnuri -- ca Bătrânul vostru ales, dacă așa preferați.

Cine poate alege bătrâni și cum?

Numai Ecclesia (corpul -- bărbați și femei), Noile Creaturi, sunt alegători sau votanți. „Casa credinței” în general, credincioșii care nu s-au consacrat, n-au nimic de-a face cu astfel de alegere, fiindcă alegerea Domnului, prin „corpul” Său care posedă Spiritul Său, este cea căutată. Tot corpul consacrat trebuie să voteze și oricare dintre ei poate face nominalizări la o adunare generală convocată în acest scop -- de preferință cu o săptămână înaintea votării, așa încât să se ofere timp pentru analiză.

Unii au propus ca votarea să fie cu buletine de vot, așa încât cu toții să fie mai liberi să-și exprime alegerea lor reală. Noi răspundem că oricare ar fi avantajul acesteia, este anulat printr-un dezavantaj: și anume, pierderea disciplinei și zidirii caracterului, lucruri care se câștigă prin metoda apostolilor de „ridicare a mâinii”. Fiecare trebuie să învețe să fie sincer și ((282)) neprefăcut, totuși, în același timp, iubitor și blând. Votul, să nu se uite, este alegerea Domnului -- exprimat prin membrii corpului în măsura capacității lor de a o discerne. Nimeni nu are libertatea de a se sustrage de la această datorie, nici să favorizeze pe unul mai mult ca pe altul, decât dacă crede că el are și exprimă gândul Domnului.

O majoritate nu este suficientă

În chestiuni lumești vocea unei majorități simple decide, dar evident n-ar trebui să fie așa în Ecclesia sau corpul Domnului. Mai degrabă, pe cât este posibil, ar trebui să predomine regula juraților și să se caute un verdict sau o decizie unanimă. Fratele care ar obține o majoritate simplă la vot nu s-ar putea simți prea bine să accepte acest lucru ca fiind „alegerea Domnului”, după cum nu s-ar putea simți prea bine nici adunarea. Un alt candidat care ar putea atrage sprijinul tuturor, sau aproape al tuturor, ar trebui să fie căutat, prin vot după vot, săptămână după săptămână, până când s-ar găsi, sau chestiunea ar fi abandonată; sau toți să fie de acord asupra a doi, trei sau mai mulți care ar putea servi pe rând și astfel ar satisface ideile tuturor. Dar dacă predomină dragostea fierbinte pentru Domnul și pentru Adevăr, cu rugăciune pentru îndrumare și cu dispoziția de a da întâietate unul altuia în onoare, acolo unde talentele sunt la egalitate se va găsi în general că este ușor să fie unitate în judecată în privința voinței divine asupra subiectului. „Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă.” „Păstrați unirea Duhului în legătura păcii.” Filip. 2:3; Efes. 4:3.

Aceeași ordine trebuie să domnească și în legătură cu alegerea ajutoarelor numiți diaconi și diaconese, a căror reputație bună trebuie de asemenea să fie remarcată ca o calitate. (Vezi 1 Tim. 3:8-13.) Aceștia pot fi pentru orice serviciu cerut -- și ei trebuie să aibă cât se poate de multe din calitățile bătrânilor, inclusiv capacitatea de a învăța și harurile Spiritului.

Diversitatea slujitorilor

După cum am văzut deja, bătrânii ar putea avea calități speciale într-o privință sau în alta -- unii excelând la ((283)) îndemnuri, alții la învățare, alții la prorocie sau oratorie, unii ca evangheliști, în a trezi interesul necredincioșilor, iar alții ca pastori, realizând o supraveghere generală a turmei în diferitele ei interese, locale și generale. Cuvintele apostolului Pavel către Bătrânii Ecclesiei din Efes ne dau sfera generală a slujirii la care fiecare trebuie să se adapteze și să-și potrivească talentele ca administrator. Cuvintele lui sunt foarte vrednice de a fi considerate atent și cu rugăciune de către toți cei care acceptă serviciul de Bătrân în oricare parte a lucrării. El a zis: „Luați seama dar la voi înșivă și la toată turma în care v-a pus Duhul sfânt supraveghetori (cuvânt în altă parte redat greșit episcopi) ca să păstoriți Biserica (Ecclesia) lui Dumnezeu” (Fapt. 20:28). O, da! bătrânii au nevoie întâi de toate să ia seama la ei înșiși, ca nu cumva mica onoare a poziției lor să-i facă mândri și aroganți și ca nu cumva să-și asume autoritatea și onorurile care aparțin Capului -- Păstorul Principal. Păstorirea turmei este de competența Domnului; după cum este scris, „El Își va paște turma ca un Păstor” (Isa. 40:11). Prin urmare, când unul este ales Bătrân, este ales ca să reprezinte pe Păstorul Principal -- ca el să poată fi instrumentul sau canalul prin care marele Păstor al turmei să trimită celor care sunt ai Săi „hrană la timp”, „lucruri noi și vechi”.

„«Vai de păstorii (pastorii) care nimicesc și risipesc turma pășunii Mele», zice Domnul. De aceea, așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel, împotriva păstorilor (pastorilor) care pasc pe poporul Meu: «Mi-ați risipit oile, le-ați izgonit și nu v-ați îngrijit de ele; iată, vă voi pedepsi pentru răutatea faptelor voastre», zice Domnul. . . . «Voi pune peste ele păstori care le vor paște; nu le va mai fi teamă, nici groază».” Ier. 23:1,2,4.

Punerea mâinilor de către bătrâni

(1) „Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ți-a fost dat prin prorocie (prezicere), cu punerea mâinilor de către ceata bătrânilor (bătrânii adunați).” 1 Tim. 4:14.

(2) „I-au adus (pe cei șapte diaconi aleși de Biserică) înaintea apostolilor, care, după ce s-au rugat, și-au pus mâinile peste ei.” Fapt. 6:6.

(3) „În biserica (Ecclesia) din Antiohia . . . uhul sfânt a zis: «Puneți-Mi deoparte pe Barnaba și pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.» ((284)) Atunci, după ce au postit și s-au rugat, și-au pus mâinile peste ei și i-au lăsat să plece.” Fapt. 13:1-3.

(4) „Să nu-ți pui mâinile peste nimeni cu grabă și să nu te faci părtaș păcatelor altora.” 1 Tim. 5:22.

(5) „Când și-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit peste ei și vorbeau în limbi și proroceau (predicau).” Fapt. 19:6.

(6) „Atunci Petru și Ioan au pus mâinile peste ei și aceia au primit Duhul Sfânt.” Fapt. 8:17-19.

(7) „De aceea îți aduc aminte să înflăcărezi darul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele.” 2 Tim. 1:6.

Adunăm astfel mărturia inspirată privind punerea mâinilor în Ecclesia Noii Creații. În ultimele trei (5, 6 și 7) referirea la împărțirea „darurilor” obișnuită în Biserica timpurie este evidentă. Apostolii își puneau astfel mâinile peste toți credincioșii consacrați și urmau unul sau mai multe daruri -- „limbi” etc. „Fiecăruia i se dă manifestarea Duhului spre folosul tuturor.”* Primele patru texte (1, 2, 3, 4) pot fi grupate împreună, dând aceeași învățătură generală, și anume, ca un semn de aprobare sau sprijinire -- dar nu ca un semn de permisiune sau autorizare.


*Vezi Vol. V, cap. 8.


(1) Timotei, „fiul” adoptiv al lui Pavel în slujire, fusese deja botezat și primise deja un dar al Spiritului sfânt prin apostolul Pavel (vezi 7) când a plecat cu el la Ierusalim (Fapt. 21:15-19). Fără îndoială, atunci și acolo „Iacov și toți bătrânii”, bătrânii-apostoli, recunoscând devotarea lui Timotei și legătura lui strânsă cu Pavel, l-au binecuvântat împreună, punându-și mâinile peste el prin aceea că l-au sprijinit; și relatarea sugerează că ei au făcut acest lucru nu conform unui obicei și nici față de toți tovarășii lui Pavel, ci „prin prorocie” -- indicând că au fost îndrumați spre aceasta prin ceva prezicere sau instrucțiune din partea Domnului.

(2) Acești diaconi n-au fost însărcinați sau autorizați să propovăduiască, prin punerea mâinilor apostolilor, deoarece ei n-au fost aleși să fie predicatori, ci să servească la mese; și, oricum, prin ungerea lor cu Spiritul sfânt, ei aveau deplină autoritate să propovăduiască în măsura talentelor și ocaziei. Și fără a fi menționată vreo autorizare sau ((285)) permisiune, sau altă rânduire din partea cuiva, îl găsim pe Ștefan, unul dintre acești diaconi, propovăduind cu atâta zel încât a fost primul, după Învățătorul, care și-a pecetluit mărturia cu sângele său. Această punere a mâinilor a însemnat în mod evident numai aprobarea și binecuvântarea apostolică.

(3) Punerea mâinilor peste Pavel și Barnaba nu putea fi o permisiune de a propovădui, deoarece ei erau deja recunoscuți ca bătrâni și dădeau învățătură în Biserica din Antiohia de peste un an. Pe lângă aceasta, amândoi propovăduiseră mai înainte în altă parte. (Compară Fapt. 9:20-29; 11:26.) Această punere a mâinilor putea numai însemna sprijinirea lucrării misionare care urma să fie întreprinsă de Pavel și de Barnaba -- că Ecclesia din Antiohia s-a unit cu ei în misiune și probabil le-a suportat cheltuielile.

(4) Aici apostolul sugerează că punerea mâinilor lui Timotei peste un împreună-lucrător în vie ar însemna aprobarea sau sprijinirea acestuia, așa încât, dacă respectivul s-ar dovedi slab în vreo privință, Timotei ar suporta consecințele negative împreună cu el. El trebuia pe cât posibil să se asigure să nu-și folosească influența pentru a prezenta pe unul care ar aduce daună oilor Domnului, fie moral, fie doctrinar.

Nu trebuia riscat nimic; trebuia folosită precauția, fie că se dădea o scrisoare de recomandare, fie o sprijinire publică sub forma unei declarații ca Domnul să-l aibă în pază. Același sfat este potrivit și acum pentru tot poporul Domnului proporțional cu gradul influenței lor. Nimic din aceasta însă nu sugerează că cineva era dependent de sprijinul lui Timotei pentru a avea dreptul de a propovădui: acel drept conform capacității fiindu-le acordat de Domnul tuturor celor care primesc Spiritul sfânt al ungerii.

O slujire plătită?

Obiceiul unei slujiri plătite, acum atât de general și considerat de către mulți inevitabil și indispensabil, n-a fost folosit în Biserica timpurie. Domnul nostru și cei doisprezece aleși de El, după câte putem noi judeca din mărturiile inspirate, au fost săraci -- în afară poate de Iacov, Ioan și Matei. Obișnuiți ((286)) să dea de bună voie leviților, evreii evident au extins această obișnuință la orice aparținea de domeniul religios, care li se părea că era de la Dumnezeu. Ucenicii aveau un casier general, Iuda (Ioan 12:6; 13:29), și evident n-au dus lipsă niciodată, deși, la fel de evident, n-au solicitat pomeni niciodată. Nici o aluzie de acest fel nu este nici măcar sugerată în relatarea cuvintelor Domnului nostru. El S-a încrezut în prevederea Tatălui și anumite femei onorabile L-au slujit pe El (și pe ai Săi) din îndestularea lor. Vezi Mat. 27:55, 56; Luca 8:2, 3.

Dacă în predicile și pildele Domnului nostru ar fi fost introduse apeluri pentru bani, aceasta ar fi stors viața din ele. Nimic nu ne atrage mai mult decât evidenta lipsă de egoism a Învățătorului și a tuturor celor care au fost aleși de El în mod special, Iuda fiind singura excepție și avariția lui costându-l căderea (Ioan 12:5, 6). Iubirea de bani și de a face impresie și sistemul cerșitului din Babilon fac mult astăzi împotriva puternicei lui influențe; iar absența acestui spirit printre cei credincioși ai Domnului acum, ca și la prima venire, spune mult în favoarea lor pentru cei care îi studiază ca epistole vii, dar care nu apreciază cu totul învățăturile lor. Domnul S-a îngrijit până acum într-o manieră uimitoare de lucrarea Sa de „seceriș” fără a se face nici măcar un apel pentru bani; și noi avem încredere că niciodată nu va fi altfel, crezând că acesta este gândul Domnului.

Cei ambițioși după plăcerile și bogăția lumii să le caute în domeniul comerțului sau profesiilor lucrative, dar nimeni să nu devină slujitor al Evangheliei lui Cristos din vreun alt motiv decât iubirea pentru Dumnezeu, pentru Adevărul Său și pentru frați: o iubire care se va bucura să sacrifice comoditatea, bogăția și onoarea oamenilor -- nu murmurând, ci din inimă. Dar, vai! creștinătatea nominală a devenit mare și lumească, iar servii ei sunt onorați cu titlurile, Sfinția Sa, Preasfinția Sa, Înalt Preasfinția Sa și Doctor în Teologie; și împreună cu aceste onoruri și titluri merg salarii -- nu conform nevoilor slujitorului, ci pe baza rentabilității în capacitatea sa de a atrage număr mare și oameni bogați. Au urmat rezultatele naturale -- „Preoții lui învață pe popor pentru plată și prorocii lui prezic pentru ((287)) bani; totuși se sprijinesc pe Domnul și zic: «Oare nu este Domnul în mijlocul nostru? Nu ne poate atinge nici o nenorocire»”. „Păzitorii lui sunt orbi, fără cunoștință, toți sunt niște (D....D....s) câini muți (în limba engleză „dumb dogs”, făcând aluzie la inițialele titlului Doctors of Divinity, adică Doctori în Teologie -- n.e.), care nu pot să latre; visează, stau tolăniți și le place să doarmă (comoditatea): sunt niște câini lacomi, care nu se mai satură. Sunt niște păstori care nu pot pricepe nimic; toți își văd de calea (bunăstarea) lor, fiecare după câștigul lui din partea (denominația) în care se află (Biblia ebraico-engleză, J. P. Green -- n. e.) „Îi vor gâdila urechile (după lauda oamenilor) . . . și își vor aduna în jur învățători după poftele lor. Și își vor întoarce urechea de la adevăr și se vor îndrepta spre basme.” Isa. 56:10, 11; Mica 3:11; Filip. 3:2; 2 Tim. 4:3, 4.

Unii s-ar putea gândi că trebuie să se evite ambele extreme -- salarii mari și lipsa de salarii -- și și-ar putea aminti cuvintele Domnului: „Vrednic este lucrătorul de plata sa” și cuvintele apostolului: „Dacă am semănat între voi cele duhovnicești, mare lucru este dacă vom secera bunurile voastre vremelnice?” Trebuie să reținem însă că nici aceste declarații tari ale Scripturii nu se referă la salarii princiare, ci la simplele necesități. Acest lucru este ilustrat de apostol prin citatul: „Să nu legi gura boului care treieră grâul”. Boul trebuia să fie lăsat liber să se îngrijească de necesitățile lui, dar nu mai mult. Apostolul ne-a arătat cheia slujirii sale pline de succes, zicând: „Nu vă voi fi o sarcină, căci nu caut bunurile voastre, ci pe voi înșivă . . . Și eu voi cheltui prea bucuros și mă voi cheltui în totul și pe mine însumi pentru sufletele voastre. Dacă vă iubesc mai mult, sunt iubit de voi cu atât mai puțin.” 2 Cor. 12:14, 15.

Nici mersul în urmele lui Isus nici mersul în urmele celui mai important dintre apostolii Săi, Pavel, nu ne va duce în direcția salariilor. Acesta din urmă, după ce arată că a cere remunerație pământească pentru servicii spirituale n-ar încălca dreptatea în nici un sens, ne spune despre propria sa cale în această chestiune prin cuvintele:

„N-am poftit nici argintul, nici aurul, nici hainele cuiva. Voi înșivă știți că mâinile acestea (ale mele) au lucrat pentru nevoile mele și ale ((288)) celor care erau cu mine. În toate privințele v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutați pe cei slabi și să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Isus, pe care El Însuși le-a spus: «Este mai ferice să dai decât să primești»”. Fapt. 20:33-35.

„Dar noi nu ne-am folosit de dreptul acesta (asupra voastră ca să cerem lucruri pământești în schimbul celor spirituale), ci răbdăm totul, ca să nu punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos” (1 Cor. 9:12). „Când eram la voi și m-am găsit în nevoie, n-am fost sarcină nimănui; căci de nevoile mele au îngrijit (voluntar) frații care au venit din Macedonia.” 2 Cor. 11:9.

Libertățile noastre în aceste privințe sunt la fel cu ale apostolilor; și fidelitatea față de cauză trebuie să ne facă să umblăm în urmele lor în această privință și în toate. Domnul, apostolii și cei asociați cu ei, care au călătorit și și-au folosit tot timpul în slujirea adevărului, au acceptat contribuții voluntare de la frați pentru a-și acoperi cheltuielile, și, după cum a fost deja sugerat, punerea mâinilor Bisericii din Antiohia peste Pavel și Barnaba, când erau pe cale să pornească în prima lor călătorie misionară, pare să fi implicat că Biserica devenea responsabilă de cheltuielile lor și în mod corespunzător participa în lucrarea lor; întocmai cum noi toți, ca Societatea de Biblii și Tratate Turnul de Veghere, ne unim pentru a trimite „Peregrini”, devenind răspunzători pentru cheltuielile lor.

Nu există nici o aluzie, directă ori indirectă, că bătrânii care serveau Biserica acasă primeau fie salariu fie bani de cheltuială; și noi credem că în general se va găsi că este avantajos ca fiecare Biserică locală să folosească serviciile voluntare ale membrilor ei -- puține sau multe, mari sau neînsemnate. Această metodă scripturală este sănătoasă din punct de vedere spiritual: ea tinde să atragă pe toți membrii spre exercitarea darurilor lor spirituale și-i face pe toți să privească spre Domnul ca adevăratul Păstor, mai mult decât metoda angajării. Pe măsură ce crește numărul învățătorilor calificați, să se imite exemplul Bisericii din Antiohia -- unii să fie trimiși ca misionari, colportori, peregrini etc.

Cu toate acestea, dacă o adunare consideră că sfera ei de folosință este largă și că un frate ar putea să-și dedice în mod avantajos tot timpul pentru slujirea ei și a lucrării misionare, ((289)) și dacă îi oferă voluntar bani suficienți pentru cheltuielile lui, nu cunoaștem nici o scriptură care să interzică acceptarea acestora. Dar atât Bătrânul care servește cât și Ecclesia care-l sprijină trebuie să aibă grijă ca suma pusă la dispoziție să nu fie mai mare decât cheltuielile rezonabile de trai ale slujitorului și ale celor care în mod cuvenit depind de el. Și ambii trebuie să aibă grijă ca toți membrii Ecclesiei să fie folosiți, și îndeosebi cei care posedă calități pentru slujba de bătrâni, altfel spiritul Babilonului, bisericismului, se va dezvolta în mod sigur.

Disciplina în Ecclesie
-- Mat. 18:15-18 --

Administrarea disciplinei nu este numai funcția bătrânilor, ci a întregii Biserici. Dacă unul pare să fie în eroare sau în păcat, presupusa lui greșeală trebuie să-i fie arătată numai de către cel care a fost lezat sau de către primul care a descoperit greșeala. Dacă cel mustrat nu-și dovedește nevinovăția și continuă în eroare sau păcat, atunci să li se ceară la doi sau trei frați fără idei preconcepute să asculte problema și să sfătuiască pe cei în dispută. (Pot să fie sau să nu fie bătrâni, dar funcția lor n-ar aduce nici o forță sau autoritate în cazul respectiv decât dacă judecata lor ar fi mai matură și influența lor cu atât mai puternică.) În cazul în care comitetul ar decide în unanimitate pentru una dintre părți, cealaltă parte să accepte și chestiunea să se sfârșească total -- corectarea sau repararea fiind făcută prompt, pe cât posibil. Dacă unul dintre cei inițial în dispută mai persistă în calea sa greșită, cel care a făcut acuzația inițială sau unul dintre cei chemați în comitet, sau preferabil toți aceștia împreună își pot exercita atunci (dar nu mai devreme) privilegiul de a aduce chestiunea în fața Ecclesiei, corpul, Biserica. Astfel este evident că Bătrânii n-ar fi în nici un sens judecători ai membrilor -- audierea și judecata ar fi lăsată pentru corpul local, pentru Biserică.

Cei doi pași preliminari (menționați mai sus) fiind făcuți, faptele fiind adeverite bătrânilor, ar fi de datoria lor să convoace o adunare generală a Ecclesiei, sau a corpului consacrat, ca o ((290)) curte cu juri -- pentru a audia cazul în toate amănuntele lui și în numele Capului și în reverență față de El să ia o decizie. Iar chestiunea să fie atât de clară și cel condamnat să primească un tratament atât de generos, încât decizia să fie unanimă sau aproape unanimă. În acest fel pacea și unitatea corpului (Ecclesiei) ar fi păstrate. Căința este posibilă chiar până în momentul condamnării de către Biserică. Ba mai mult, însuși obiectivul fiecărui pas al acestor demersuri este asigurarea căinței și reformării -- pentru a-l recupera pe încălcător; obiectivul nu este deloc pedepsirea lui. Pedepsirea nu este pentru noi, ci pentru Dumnezeu. „Răzbunarea este a Mea. Eu voi răsplăti, zice Domnul” (Rom. 12:19). Dacă cel care a greșit se căiește la vreunul din pașii demersului, aceasta trebuie să fie o pricină de mulțumire și bucurie pentru toți câți posedă Spiritul Domnului, și numai aceștia sunt membri ai corpului Său. Rom. 8:9.

De fapt, chiar dacă încălcătorul refuză să asculte decizia (să se supună) întregii Biserici, nu trebuie să i se administreze nici o pedeapsă, sau nu trebuie nici măcar să se încerce. Ce trebuie făcut atunci? Pur și simplu Biserica trebuie să-i retragă părtășia și toate semnele sau manifestările de legătură frățească. De atunci încolo încălcătorul trebuie tratat „ca un păgân și ca un vameș”. Mat. 18:17.

În cursul acestor demersuri, greșelile sau eșecurile încălcătorului nu trebuie dezvăluite public -- scandalizându-l pe el, Biserica și pe Domnul, Capul Bisericii. Nu trebuie să se vorbească aspru despre el nici chiar după separare, întocmai cum noi nu trebuie să dojenim sau să blamăm pe păgâni și pe vameși, ci să „nu vorbim de rău pe nimeni” și să „facem bine la toți” (Tit 3:2; Gal. 6:10). Iubirea este calitatea care insistă asupra celei mai stricte ascultări de aceste ultime două cerințe față de „toți” oamenii: cu cât mai mult va insista iubirea ca un „frate”, un membru confrate din Ecclesie, corpul lui Cristos, nu numai să nu fie lezat prin declarații false sau deformate, ci, pe lângă aceasta, slăbiciunile, gafele sau păcatele lui să fie acoperite cu grijă nu numai față de lumea necompătimitoare, ci și față de „casa credinței” și chiar față de Biserică -- până când ultimul pas, de „a spune Bisericii”, s-ar găsi că este absolut ((291)) necesar. La fiecare pas spiritul iubirii va spera că cel care greșește lucrează sub unele înțelegeri greșite și se va ruga pentru înțelepciune și har ca să întoarcă pe păcătos de la eroarea căii lui și astfel (dacă este posibil) să salveze un suflet de la moarte. Iac. 5:20.

O, de ar locui Spiritul sfânt, spiritul iubirii, în fiecare membru al Ecclesiei atât de abundent încât să producă durere când aude o poveste defăimătoare despre cineva, și în special despre un membru-tovarăș! Acest lucru ar elimina imediat jumătate din frecușuri sau chiar mai mult. Și nici urmarea procedurii de mai sus, schițată de Domnul nostru, n-ar duce la judecăți frecvente în Biserică: mai degrabă, în timp ce s-ar îndepărta motivul animozităților, s-ar insufla un respect pentru judecata Bisericii ca fiind judecata Domnului, iar vocea Bisericii ar fi auzită și ar fi în consecință respectată. Mai mult, dacă ordinea și iubirea ar predomina astfel, putem fi siguri că fiecare ar căuta pe cât posibil „să-și vadă de treburile sale” și să nu încerce să-și mustre fratele sau să-l corecteze, sau să ducă problema în fața unui comitet sau în fața Bisericii, decât dacă problema ar avea destulă importanță în ceea ce-l privește pe el, Biserica sau Adevărul.

Fără îndoială, majoritatea tulburărilor în Biserică (precum și în societate și în familie) apar nu dintr-o dorință de a face rău, nici chiar dintr-un rău comis neintenționat, ci din neînțelegeri și din interpretări cel puțin parțial greșite ale intențiilor și motivelor. Limba este făcătorul-de-rele general, și de aceea face parte din spiritul minții sănătoase a pune pază atât buzelor cât și inimii, din care ies sentimentele lipsite de generozitate care, fiind exprimate de buze, aprind focul patimilor rele și adesea rănesc pe mulți. Noua Creație -- Biserica -- are instrucțiuni stricte de la Domnul și Capul lor asupra acestui subiect important. Spiritul Lui de iubire trebuie să-i umple atunci când merg singuri, în particular, la persoana care a făcut dauna, fără să comunice sau să discute înainte cu cineva. Ei merg nu pentru a-l face pe el (sau pe ea) să se rușineze de conduita lui, nici să-l dojenească sau să-l pedepsească altfel, ci să obțină o încetare a răului și dacă este posibil o reparare pentru lezarea deja făcută. A ((292)) le spune altora despre rău, la început sau după aceea, este crud, neiubitor -- contrar Cuvântului și Spiritului Capului nostru. Problema nu trebuie să fie spusă nici măcar pentru a cere sfat: noi avem sfatul Domnului și trebuie să-l urmăm. Dacă este un caz deosebit, să se ceară sfatul celui mai înțelept dintre bătrâni în legătură cu un caz ipotetic, așa încât să nu se dezvăluie adevăratul necaz și adevăratul vinovat.

Dacă tulburarea nu este serioasă, problema ar trebui să se oprească după ce s-a apelat personal la cel care a comis greșeala, fie că acesta ascultă, fie că refuză să asculte -- să cedeze. Dar dacă este considerat necesar al doilea pas, nu trebuie să se dea nici o explicație despre necaz celor cărora li se cere să discute, până când se întâlnesc în prezența acuzatorului și a acuzatului. Astfel „vorbirea” defăimătoare va fi evitată și comitetul de frați va veni nepărtinitor și va putea cu atât mai bine sfătui cu înțelepciune ambele părți; căci necazul ar putea fi de ambele părți, sau poate cu totul de partea acuzatorului. În tot cazul, acuzatul va fi impresionat de astfel de tratament corect și va fi mult mai posibil să cedeze în fața acestor sfătuitori dacă și lor li se va părea greșit cursul lui. Dar, fie că acela pe care comitetul îl consideră că este în eroare va ceda fie că nu, toată chestiunea rămâne încă strict privată și nu trebuie să se facă nici o menționare a ei nimănui, până când, dacă se crede că este suficient de importantă, se aduce în fața Bisericii și se face o examinare finală. Atunci pentru prima dată aceasta devine o chestiune comună numai pentru sfinți, și în măsura în care sunt sfinți nu vor dori să spună nimănui mai mult decât este necesar în privința slăbiciunilor sau păcatelor cuiva*.


*Pe lângă acestea vedeți cap. 9 -- „Dacă fratele tău păcătuiește împotriva ta”.


În privința împlinirii celor găsite de curtea Bisericii, chestiunea rămâne pe seama fiecărui individ; prin urmare, fiecare trebuie să discearnă pentru sine dreptatea deciziei. Pedeapsa retragerii părtășiei este destinată a fi o corectare în dreptate și este prescrisă de Domnul. Este spre a servi ca protecție pentru Biserică, spre a-i separa pe cei care umblă în ((293)) neorânduială, nu după spiritul iubirii. Aceasta nu trebuie considerată o separare continuă, ci numai până când cel mustrat va recunoaște greșeala și o va repara în măsura capacității sale.

Acuzații împotriva bătrânilor

„Împotriva unui Bătrân să nu primești învinuire decât atunci când sunt doi sau trei martori.” 1 Tim. 5:19.

În această declarație apostolul recunoaște două principii. (1) Că un Bătrân a fost deja recunoscut de adunare ca având un caracter bun și nobil, și că este în mod special serios cu Adevărul și devotat lui Dumnezeu. (2) Că astfel de persoane, datorită proeminenței lor în Biserică, vor fi marcate de Adversar ca obiective speciale ale atacurilor lui -- obiective ale invidiei, răutății, urii și conflictului din partea unora, întocmai cum a prevenit Domnul nostru -- „Nu vă mirați . . . dacă vă urăște lumea”; „Știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră”; „Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Belzebul, cu cât mai mult vor numi așa pe cei din casa Lui!” (1 Ioan 3:13; Ioan 15:18; Mat. 10:25). Cu cât fratele va fi mai credincios și mai capabil, cu cât va fi mai aproape de asemănarea Învățătorului său, cu atât alegerea sa ca Bătrân va fi mai potrivită; și cu cât Bătrânul va fi mai credincios, cu atât mai sigur va avea ca dușmani -- nu numai pe Satan și pe mesagerii lui, ci și pe toți aceia pe care Satan îi va putea înșela și induce în eroare.

Aceste motive trebuie să fie o garanție pentru un Bătrân împotriva condamnării lui pe cuvântul unei persoane, dacă altfel viața lui pare armonioasă. Cât privește bârfa sau zvonurile, ele nu trebuie luate deloc în considerare, fiindcă nici un adevărat tovarăș de jug, care recunoaște regula Domnului (Mat. 18:15), n-ar răspândi zvonuri sau n-ar avea încredere în cuvântul celor care astfel ar nesocoti îndrumările Învățătorului. Pentru a fi ascultați, acuzatorii trebuie să pretindă că au fost martori. Și chiar dacă doi sau mai mulți martori ar face acuzații, n-ar exista altă cale de a audia cazul decât cea numită deja. O persoană care aduce acuzații împotriva Bătrânului trebuie, după ce discuția personală a eșuat, să ia cu el alți doi sau trei care vor deveni ((294)) astfel martori la nesupunere. Apoi chestiunea, încă necorectată, ar putea fi adusă de către Timotei sau de către altul înaintea Bisericii etc.

De fapt, această acuzație în fața a doi sau trei martori fiind cerința în privința tuturor membrilor, lasă loc presupunerii că apostolul pretindea doar că un Bătrân trebuie să aibă toate drepturile și privilegiile garantate oricărui frate. Poate că unii ar fi înclinați să susțină că deoarece un Bătrân trebuie să „aibă mărturie bună” nu numai în Biserică ci și în afara ei, acesta ar trebui să fie judecat pentru cea mai mică acuzație, datorită poziției sale influente. Dar cuvintele apostolului stabilesc faptul că șansele unui Bătrân trebuie să fie egale cu ale celorlalți.

Această chestiune a martorilor trebuie să fie adânc imprimată în mintea fiecărei Creaturi Noi. Ceea ce alții pretind a ști și ceea ce spun în mod defăimător nu trebuie nici măcar luat în seamă -- nu trebuie primit. Dacă doi sau trei, urmând îndrumările Domnului, aduc acuzații împotriva cuiva, nu mușcător și defăimător, ci după instrucțiuni -- în fața Bisericii, aceștia nu trebuie crezuți nici atunci; dar atunci va fi timpul potrivit ca Biserica să asculte cazul -- să asculte ambele părți în prezența ambilor, și apoi să se ia o decizie în frică de Dumnezeu și să se dea un sfat, în așa mod exprimat încât să-l ajute pe vinovat să se întoarcă la dreptate și nu să-l împingă în întunericul din afară.

Chemări greșite de a propovădui

Un număr considerabil de oameni declară că au primit din partea Domnului o chemare să propovăduiască Evanghelia; poate că ei adaugă imediat că niciodată n-au știut de ce, sau că sunt conștienți că n-au calități speciale pentru serviciu, sau că împrejurările păreau să-i împiedice totdeauna de a răspunde la chemare. Întrebându-i în legătură cu natura „chemării”, va ieși la iveală faptul că a fost numai imaginație sau presupunere. Unul a fost atras cândva în experiența sa (poate înainte de a deveni creștin) de ideea că el ar trebui să se devoteze lui Dumnezeu și serviciului Său, iar idealul lui cel mai înalt despre ((295)) serviciul lui Dumnezeu a fost luat din experiențele sale cu biserica nominală, reprezentat prin predicatorul ale cărui servicii le frecventa familia sa. Altul a fost atras de ideea de a fi aprobat și și-a spus: Cât mi-ar plăcea să pot purta haina și să primesc respectul, titlurile și salariul unui predicator -- chiar de mâna a doua sau a treia. De asemenea, dacă a fost stăpânit de mare apreciere de sine, el a mai fost probabil atras și de ideea că, așa cum apostolii aleși au fost „fără carte și simpli”, tot așa, poate, Dumnezeu l-a avut în mod special în vedere datorită lipsei lui de talent și educație. Dumnezeu a favorizat pe mulți ca aceștia, precum și cauza Sa, nedeschizând calea pentru ambițiile lor greșit interpretate a fi chemarea Lui de a propovădui.

După cum s-a arătat deja, fiecare membru al Noii Creații este chemat să propovăduiască; nu prin ambiția sau imaginația sa, ci prin Cuvânt, care cheamă pe toți cei care n-au primit harul lui Dumnezeu în zadar, să „vestească virtuțile Celui care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Pet. 2:9). Această chemare include prin urmare pe toți cei concepuți de spiritul Adevărului -- bărbați și femei, robi și slobozi, bogați și săraci, educați și needucați -- negri, cafenii, galbeni și albi. Ce încredințare mai este necesară pe lângă aceasta -- „Mi-ai pus în gură o cântare nouă”, chiar „bunătățile Domnului”? Ps. 40:3; 107:43.

Este adevărat, Domnul a ales în mod special și a chemat în mod special pe cei doisprezece apostoli pentru o lucrare specială; este de asemenea adevărat că El a intenționat ca, în măsura în care poporul Său va asculta cuvintele Sale, El va „pune mădularele în trup”, pe fiecare așa cum Îi va plăcea Lui -- pe unii pentru un serviciu, iar pe alții pentru altul, „fiecăruia după puterea lui” (Mat. 25:15). Dar El arată clar că mulți vor căuta să „se pună” pe ei înșiși învățători; că datoria Bisericii este să privească continuu spre El ca și Capul și Conducătorul lor adevărat și să nu favorizeze pe frații egoiști, ambițioși; că neglijarea acestei datorii va însemna neglijarea cuvintelor Lui, prin urmare insuficiența iubirii și ascultării; și va fi în mod ((296)) sigur spre dezavantajul spiritual atât al unei astfel de Ecclesii cât și spre al învățătorului care se pune pe sine.

Regula Domnului în acest subiect este clar prezentată -- „Oricine se înalță va fi smerit; și cine se smerește va fi înălțat” (Luca 14:11). Biserica trebuie să urmeze această regulă, această gândire a Spiritului, în toate problemele în care ea va căuta să cunoască și să se supună Domnului ei. Metoda Domnului este să avanseze numai pe acela al cărui zel, credincioșie și perseverență în facerea binelui s-au arătat în lucrurile mici. „Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios și în cele mari” (Luca 16:10). „Ai fost credincios peste puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri” (Mat. 25:21, 23). Există totdeauna mult loc la capătul de jos al scării onoarei. Oricine va vrea, nu va trebui să stea mult fără ocazii de a servi pe Domnul, Adevărul și frații în modurile umile pe care cei cu spirit mândru le vor disprețui și neglija, căutând serviciu mai onorabil în ochii oamenilor. Cei credincioși se vor bucura în orice serviciu și lor le va deschide Domnul tot mai larg ușile ocaziei. Astfel voința Sa, exemplificând înțelepciunea de sus, trebuie să fie urmată cu grijă de către fiecare membru al Noii Creații -- în special în votul său, în ridicarea mâinii, ca membru al corpului lui Cristos pentru a exprima voința Capului.

Un frate care-și caută propriile interese trebuie să fie evitat, oricât ar fi el de capabil; iar un frate mai puțin capabil, dar smerit, ar trebui să fie ales ca Bătrân. O mustrare așa de blândă ar fi benefică pentru toți -- chiar dacă nici un cuvânt n-ar fi rostit în privința motivelor conducătoare. Iar în cazul unui Bătrân capabil care dă dovadă de un spirit dictatorial, sau care este înclinat să se considere mai presus de Biserică și că el aparține unei clase deosebite, sau că implică un drept divin de a învăța, care nu vine prin Ecclesie (Biserică), ar fi atât o amabilitate cât și o datorie față de un atare să fie pus la un serviciu mai puțin proeminent, sau scos pentru o vreme de la orice serviciu special, până când își va însuși această mustrare blândă și-și va reveni din capcana Adversarului.

Cu toții trebuie să nu uităm că ambiția, ca și alte caracteristici, este necesară în Biserică precum este și în ((297)) lume; dar la Noua Creație nu trebuie să fie o ambiție egoistă, de a fi mare și proeminent, ci o ambiție iubitoare, de a servi pe Domnul și poporul Său, chiar și pe cel mai umil. Știm cu toții cum ambiția a dus la căderea lui Satan -- de la favoarea și serviciul lui Dumnezeu la poziția unui vrăjmaș al Creatorului său și un împotrivitor al tuturor reglementărilor Sale drepte. În mod similar, toți cei care-i adoptă cursul, zicând: „Mă voi ridica deasupra stelelor lui Dumnezeu (mă voi pune mai presus de alți fii ai lui Dumnezeu), voi fi ca Cel Preaînalt -- (un conducător printre ei, un uzurpator al autorității divine, fără numire divină și contrar reglementărilor divine)”, sigur vor suferi dezaprobarea divină și înstrăinare proporțională de Domnul. Și influența acestora, ca și a lui Satan, sigur va fi dăunătoare. După cum Satan ar fi un învățător periculos, la fel toți care au dispoziția lui ar conduce în mod sigur în întuneric în loc de lumină, fiindcă ei nu sunt în atitudinea cuvenită să primească lumina și să fie folosiți ca mesagerii ei pentru alții.

Prin urmare, ori de câte ori un frate se simte sigur că el este chemat să predice în calitate publică atunci când nici o ușă de serviciu nu i s-a deschis în modul stabilit -- dacă el este înclinat să se impună Bisericii, fără să aibă cererea ei aproape unanimă -- sau dacă, după ce a fost ales în poziția de conducător sau Bătrân, el caută să mențină poziția și s-o considere ca fiind a lui de drept, fără voturile obișnuite ale Bisericii care din timp în timp îi cere să-și continue serviciul, trebuie să considerăm fie că fratele n-a remarcat specificul cazului, fie că el are spiritul greșit, egoist, nepotrivit vreunui serviciu în Ecclesie. În ambele cazuri ar fi cuvenit să se facă o schimbare la prima ocazie potrivită pentru alegeri: și, după cum s-a sugerat deja, prima duminică a anului sau a trimestrului ar fi un timp potrivit, ușor de reținut.

„Mustrați pe cei care trăiesc în neorânduială”

„Vă rugăm, de asemenea, fraților, să mustrați pe cei care trăiesc în neorânduială, să mângâiați pe cei deznădăjduiți, să sprijiniți pe cei slabi, să fiți răbdători față de toți. Luați seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău, ci urmăriți totdeauna ce este bine, atât între voi, cât și față de toți.” 1 Tes. 5:14, 15.

((298))

Acest îndemn nu este pentru bătrâni, ci pentru întreaga Biserică, inclusiv bătrânii. El ia cunoștință de faptul că deși Biserica întreagă, ca Noua Creație a lui Dumnezeu, are o stare perfectă înaintea Lui ca Noi Creaturi în Cristos Isus, cu toate acestea, toți au imperfecțiunile lor după trup. Arată mai departe ceea ce toți recunoaștem, și anume, că există diferențe în gradul și felul imperfecțiunilor noastre trupești, așa încât, după cum la copiii unei familii pământești diferite dispoziții cer un tratament diferit din partea părinților, cu mult mai mult în familia lui Dumnezeu există diferențe de dispoziție atât de mari, încât cer considerație specială a unuia față de altul. A lua în seamă imperfecțiunile altora din punctul de vedere al criticii, ar însemna a ne dăuna mult nouă înșine, cultivând în inimile noastre o dispoziție de găsire a greșelilor, foarte atenți la slăbiciunile și imperfecțiunile altora, și proporțional, poate, înclinați să fim orbi față de propriile defecte. Asemenea tendință de a critica este cu totul străină de spiritul și intenția îndemnului apostolului.

Îndemnul li se adresează celor care au fost concepuți de spiritul adevărului, spiritul sfințeniei, spiritul smereniei, spiritul iubirii. Cei care cresc astfel în darurile Spiritului se vor teme și vor critica mai ales propriile lor defecte, în timp ce iubirea față de alții îi va face să-i scuze pe aceștia și să-i îngăduie în mintea lor cât se poate de mult. Dar în timp ce acest spirit al iubirii scuză ofensele și slăbiciunile fraților, el trebuie să fie totuși treaz pentru a le face bine -- nu prin gâlceavă, conflict, ceartă, dispută, găsire de greșeli și defăimarea unuia de către altul, ci într-o manieră cum ar aproba Regula de Aur. Cu blândețe, smerenie, îndelungă răbdare și răbdare, va căuta să îngăduie slăbiciunile celuilalt și în același timp să se ajute reciproc să iasă din ele, fiecare amintindu-și de propriile slăbiciuni de vreun fel.

Cei care trăiesc în neorânduială nu trebuie să fie mângâiați, sprijiniți și încurajați în calea lor greșită; ci cu blândețe, cu iubire, ei trebuie să fie preveniți că Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii, și că, în măsura în care vrem să creștem ((299)) în asemănarea și favoarea Lui, trebuie să respectăm regulile ordinii. Ei trebuie să fie preveniți că nimic nu este mai departe de aranjamentul divin decât anarhia; și că, după cum chiar și oamenii lumești recunosc principiul că până și cea mai rea formă de guvernare imaginabilă este preferabilă anarhiei, tot așa poporul lui Dumnezeu, care a primit spiritul minții sănătoase, Spiritul sfânt, cu atât mai mult trebuie să recunoască acest principiu în Biserică; și apostolul ne îndeamnă să ne supunem unul altuia, pentru interesele generale ale cauzei Domnului. Dacă am fi toți perfecți și judecata noastră în privința voinței Domnului ar fi prefectă, toți am gândi exact la fel -- n-ar exista necesitatea deosebită de a ne supune unul altuia; dar, deoarece judecata noastră diferă, este necesar ca fiecare să-l ia în considerare pe celălalt și punctul lui de observație și judecată, și fiecare să caute să cedeze ceva în interesul păcii generale -- da, să cedeze totul, așa încât să păstreze unitatea Spiritului în legăturile păcii în corpul lui Cristos, exceptând cazul în care prin asemenea curs ar fi încălcat principiul.

Cei care trăiesc în neorânduială sau dezordine nu sunt cu totul de blamat pentru starea lor, poate. Mulți oameni s-au născut în dezordine și sunt înclinați să fie dezordonați în îmbrăcăminte și în toate afacerile vieții. Dezordinea, prin urmare, este parte din slăbiciunea lor, la care trebuie să ne gândim compătimitor, blând, dar, cu toate acestea, să nu se permită a dăuna Bisericii lui Dumnezeu, a-i împiedica folosul, a-i împiedica cooperarea în studiul și serviciul Adevărului. Voința lui Dumnezeu nu este ca poporul Său să aibă acea blândețe care să nu-i dea tăria să se ocupe de persoanele dezordonate. Amabil, iubitor dar ferm, trebuie să li se arate că așa cum ordinea este prima lege a cerului, tot așa ea trebuie să fie foarte apreciată printre cei care au minte cerească; și că ar fi un păcat din partea adunării să permită ca unul, doi sau mai mulți membri să încalce reglementările divine, așa cum sunt exprimate în Cuvântul lui Dumnezeu și cum sunt în general înțelese de către adunarea cu care ei sunt asociați.

((300))

A mustra nu este o poruncă generală

Ar fi totuși o mare greșeală a presupune că apostolul folosind acest limbaj general către Biserică a vrut să spună că fiecare persoană din Biserică trebuie să facă astfel de mustrare. A mustra înțelept, cu folos, este într-adevăr o problemă foarte delicată și extrem de puțini au talentul s-o facă. Se înțelege că alegerea bătrânilor de către adunare înseamnă alegerea celor care posedă cea mai mare măsură a dezvoltării spirituale, combinată cu calități naturale care să-i constituie reprezentanți ai adunării, nu numai în privința conducerii adunărilor etc., ci și în privința menținerii ordinii în adunări și a mustrării celor nesupuși, în mod înțelept, blând, ferm. Că acesta este gândul apostolului, este arătat clar în cele două versete precedente, în care el spune:

„Vă rugăm, fraților, să recunoașteți pe cei care lucrează printre voi, care vă conduc în Domnul și vă sfătuiesc. Să-i prețuiți foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor. Trăiți în pace între voi.” 1 Tes. 5:12, 13.

Dacă s-ar căuta și s-ar aplica în mod cuvenit înțelepciunea divină în alegerea bătrânilor adunării, urmarea ar fi că acei astfel aleși ar fi foarte apreciați; și deoarece începătorii nu trebuie aleși, înseamnă că aceștia au fost apreciați și selecționați pentru lucrarea lor fiindcă frații au observat că aveau o măsură considerabilă din spiritul sfânt al iubirii, înțelepciunii și smereniei, pe lângă anumite daruri și calități naturale pentru acest serviciu. „Trăiți în pace între voi”, după cum îndeamnă apostolul, ar însemna că, după ce a ales acești bătrâni ca reprezentanți ai adunării, corpul în general va aștepta de la ei să facă serviciul pentru care au fost aleși și nu va încerca fiecare să mustre sau să prevină etc. Într-adevăr, după cum am văzut deja, poporul Domnului nu trebuie să se judece personal unul pe altul; și numai adunarea ca întreg poate exclude pe unul dintre ei de la părtășia și privilegiile adunării. Iar aceasta, după cum am văzut, poate veni numai după ce au fost făcuți diferiții pași de natură mai personală -- ((301)) după ce toate eforturile de reformare s-au dovedit inutile și interesele Bisericii în general au fost grav amenințate prin cursul greșit al încălcătorului. Dar în textul care ne stă în față apostolul îndeamnă ca adunarea să „recunoască” -- adică să cunoască, să privească spre cei pe care și i-a ales ca reprezentanți și să aștepte ca ei să păzească interesele Bisericii, și să prevină pe cei nesupuși până la punctul în care chestiunea ar fi destul de serioasă pentru a-i aduce în fața Bisericii ca o curte.

Mustrările publice, rare

Ar putea fi necesar ca această prevenire, în unele împrejurări, să fie făcută public în fața adunării, după cum apostolul îi sugerează lui Timotei: „Pe cei care păcătuiesc (public) mustră-i înaintea tuturor, ca și ceilalți să aibă frică” (1 Tim. 5:20). Asemenea mustrare publică implică un păcat public de natură gravă. Pentru orice abatere relativ ușoară de la regulile de ordine, bătrânii, sub legea iubirii și sub Regula de Aur, trebuie desigur să „vegheze unii asupra altora ca să se îndemne la dragoste și la fapte bune”, și astfel veghind ei vor ști că un cuvânt în particular va fi probabil mult mai de ajutor pentru persoană decât o mustrare publică, ce ar putea tăia, răni sau leza o natură sensibilă, unde astfel de lezare nu era deloc necesară și unde iubirea ar fi îndemnat la o metodă diferită. Dar, chiar dacă un Bătrân trebuie să mustre public un păcat grav, trebuie s-o facă totuși iubitor și cu dorința ca cel mustrat să poată fi corectat și ajutat să-și revină, și nu cu dorința de a-l face plin de ură și a-l îndepărta. De fapt nici nu este de competența Bătrânului să mustre pe cineva până la măsura excluderii lui de la privilegiile adunării. Mustrarea până la această măsură, după cum tocmai am văzut, poate pleca numai de la Biserica întreagă și după o deplină audiere a cazului, în care cel acuzat are posibilitate deplină să se apere sau să-și îndrepte căile și să fie iertat. Biserica, Ecclesia, consacrații Domnului, ca întreg, sunt reprezentanții Săi, iar ((302)) Bătrânul este numai reprezentantul Bisericii -- cea mai bună concepție a Bisericii în privința alegerii Domnului. De aceea, Biserica, nu bătrânii, constituie curtea la care se apelează în ultimă instanță în toate aceste chestiuni; prin urmare, cursul unui bătrân este totdeauna supus reexaminării sau corectării de către Biserică, conform judecății unite a voinței Domnului.

În timp ce considerăm această fază a subiectului, ne-am putea opri o clipă să vedem măsura în care Biserica, direct sau indirect, sau prin bătrânii ei, trebuie să exercite această datorie de a-i preveni pe cei nedisciplinați și în cele din urmă a-i exclude din adunare. Nu stă în puterea Bisericii să excludă pentru totdeauna. Fratele care, după ce a ofensat fie pe un frate membru sau întregul corp al Bisericii, se întoarce și spune: „Regret calea mea greșită și promit să depun cele mai bune străduințe pentru ca pe viitor să fac ce este bine”, sau ceva echivalent, acesta trebuie să fie iertat -- pe deplin, cu generozitate -- atât de sincer cum și noi sperăm ca Domnul să ierte păcatele tuturor. Nimeni în afară de Domnul nu are puterea sau autoritatea să separe pentru totdeauna o persoană -- puterea de a separa o mlădiță din Viță. Suntem informați că există păcat spre moarte, pentru care este inutil a ne ruga (1 Ioan 5:16); și noi trebuie să ne așteptăm ca un astfel de păcat cu voia care ar aduce pedeapsa cu Moartea a Doua să fie atât de deschis, atât de flagrant, încât să fie repede văzut de către cei care sunt în părtășie cu Domnul. Nu trebuie să judecăm pe cineva după ceea ce are în inimă, fiindcă noi nu-i putem citi inima; dar, dacă comite păcat cu voia spre moarte, în mod sigur acesta se va manifesta la exterior -- prin buzele lui, dacă sunt încălcări doctrinare, negând sângele prețios al ispășirii; sau prin imoralitățile lui, dacă s-a întors ca să umble conform trupului, „ca scroafa spălată care s-a întors să se tăvălească iarăși în mocirlă”. În privința unor astfel de persoane, la care se face referire în Evrei 6:4-8; 10:26-31, apostolul ne atrage atenția să n-avem nimic de-a face cu ei -- nici să nu mâncăm cu ei, nici să nu-i primim în casele noastre și nici să nu le urăm succes (2 Ioan 9-11); fiindcă cei care au legături cu ei sau le urează succes ar fi socotiți ((303)) că-și iau locul ca vrăjmași ai lui Dumnezeu și ca părtași la faptele rele sau la doctrinele rele, după cum ar fi cazul.

Dar în privința altora, care „umblă în neorânduială”, reglementarea este foarte diferită. Un astfel de frate sau soră excluși nu trebuie tratați ca vrăjmași, nici considerați ca atare, ci ca frați care greșesc, după cum spune apostolul mai departe în aceeași epistolă: „Dacă cineva n-ascultă ce spunem noi în această epistolă (dacă este nedisciplinat, nu este dispus să se supună judecății sănătoase și regulilor iubitoare și generoase ale ordinii), pe acela să vi-l însemnați și să n-aveți nici un fel de legături cu el, ca să-i fie rușine. Să nu-l socotiți ca pe un vrăjmaș, ci să-l mustrați ca pe un frate” (2 Tes. 3:14, 15). Un caz cum este acesta ar implica din partea fratelui ceva împotrivire deschisă, publică față de regulile de ordine așezate de către apostol, ca purtător de cuvânt al Domnului; iar o astfel de împotrivire publică la principiile corecte trebuie mustrată de adunare, dacă adunarea decide că fratele este atât de nedisciplinat încât are nevoie de prevenire; iar dacă el nu consimte la forma cuvintelor sănătoase, trimise nouă de Domnul nostru prin apostol, să fie considerat atât de în dezacord, încât să nu mai fie cuvenit a avea părtășia fraților până când va consimți la aceste cerințe raționale. Frații nu trebuie să treacă pe lângă el pe stradă fără să-l observe, ci să fie tratat cu politețe. Excluderea trebuie să fie numai de la privilegiul adunării și de la orice asocieri frățești speciale etc., caracteristice pentru credincioși. Acest lucru este implicat și în cuvintele Domnului nostru: „Să fie pentru tine ca un păgân și ca un vameș”. Domnul nostru n-a vrut să spună că noi trebuie să-i facem rău unui păgân sau unui vameș, nici în vreun fel să tratăm aspru pe vreunul din ei, ci numai că noi nu trebuie să avem părtășie cu aceștia ca frați, nici să nu umblăm după confidențele lor, nici noi, ca Creaturi Noi, să nu le facem confidențe. Casa credinței trebuie să fie cimentată și legată împreună prin iubire, prin simpatie reciprocă și prin exprimarea acestora în diferite moduri. Fratele exclus este făcut să sufere prin lipsa acestor privilegii și binecuvântări, până când simte că trebuie să-și reformeze căile și să se întoarcă ((304)) la adunarea familiei. În privința aceasta există o sugestie spre căldură, cordialitate, frăție adevărată, care trebuie să predomine printre membrii corpului Domnului.

„Mângâiați pe cei cu o minte mai slabă” (King James -- n. e.)

Continuând examinarea cuvintelor apostolului din textul nostru, remarcăm că Biserica trebuie să mângâie pe cei cu o minte mai slabă. Observăm astfel că primirea Spiritului sfânt nu transformă corpurile noastre muritoare așa încât să le învingem cu totul slăbiciunile. Sunt unii cu o minte mai slabă, alții cu un corp mai slab, și fiecare are nevoie de compătimire în privința slăbiciunii sale. Cei cu o minte mai slabă nu se vor vindeca miraculos; nici nu trebuie să așteptăm ca, din cauză că mintea unora este mai slabă și nu sunt în stare să înțeleagă toate lungimile și lățimile, înălțimile și adâncimile planului divin, ei, prin urmare, să nu fie din corp. Dimpotrivă, după cum Domnul nu caută pentru Biserica Sa numai pe aceia care sunt frumos dezvoltați fizic, puternici și robuști, tot așa El nu caută numai pe aceia care sunt puternici și robuști la minte, și care sunt în stare să judece și să analizeze amănunțit, complet, fiecare trăsătură a planului divin. Se vor afla în corp unii care sunt capabili de aceasta, dar alții au o minte mai slabă și nu ajung nici la nivelul mediu de cunoștință. Ce mângâiere să le dăm noi acestora? Răspundem că bătrânii, în prezentarea Adevărului, și toată Biserica în relațiile lor unii cu alții, trebuie să-i mângâie pe aceștia, nu în mod necesar arătând slăbiciunea lor și trecând peste ea, ci mai degrabă în general -- neașteptând de la membrii familiei lui Dumnezeu același grad de pricepere și discernământ intelectual. Nimeni să nu pretindă că aceia care au astfel de neputințe nu sunt, de aceea, din corp.

Învățătura este aceeași și dacă acceptăm versiunea revizuită: „Îmbărbătați pe cei timizi” (engleză -- n. e.). Unora în mod natural le lipsește curajul și combativitatea, și oricâtă bunăvoință și oricât de loiale inimi ar avea, nu pot fi tot atât de „tari în Domnul” ca și alții din corp, nici nu pot să „lupte lupta cea bună a credinței” în mod deschis. Domnul însă ((305)) trebuie să le vadă voința, intenția de a fi curajoși și loiali, și frații de asemenea trebuie să le vadă -- dacă este să ajungă în rândul biruitorilor.

Toți trebuie să recunoască faptul că Domnul judecă pe poporul Său după inimă, și dacă aceștia care au o minte mai slabă sau sunt timizi au avut suficientă minte și voință să înțeleagă principiile de bază ale planului divin de răscumpărare prin Isus Cristos, și îndreptățirea lor în ochii lui Dumnezeu prin credință în Răscumpărătorul, și dacă pe această bază se străduiesc să trăiască o viață de consacrare Domnului, în toate modurile trebuie tratați așa încât să fie ajutați să simtă că sunt membri pe deplin ai corpului lui Cristos; iar faptul că ei nu pot expune sau nu pot discerne, poate, cu claritate fiecare trăsătură a planului divin din punct de vedere intelectual și nu-l pot apăra atât de curajos ca alții, nu trebuie să fie socotit că pune sub semnul întrebării acceptarea lor de către Domnul. Ei trebuie să fie încurajați să stăruie în sacrificiul de sine în serviciul divin, făcând ceea ce mâinile lor găsesc de făcut, spre gloria Domnului și spre binecuvântarea poporului Său -- să fie mângâiați cu gândul că la timpul cuvenit toți care rămân în Cristos și cultivă roadele Spiritului Său și umblă în urmele Sale de sacrificiu vor avea corpuri noi cu capacitate perfectă, în care toți membrii vor putea cunoaște așa cum și ei sunt cunoscuți -- și că între timp Domnul ne asigură că puterea Lui se arată cu atât mai deplin în slăbiciunea noastră.

„Sprijiniți pe cei slabi”

Aceasta implică faptul că în Biserică unii sunt mai slabi decât alții; mai slabi nu numai fizic, ci și spiritual -- în sensul că au organisme umane degradate în așa fel încât întâmpină greutate mai mare în creșterea și dezvoltarea spirituală ca Noi Creații. Aceștia nu trebuie să fie respinși din corp, ci trebuie să înțelegem că, dimpotrivă, dacă Domnul i-a socotit vrednici să ia cunoștință de harul Său, înseamnă că El poate să-i scoată biruitori prin Cel care ne-a iubit și ne-a cumpărat cu sângele Său prețios. Ei trebuie să fie sprijiniți cu astfel de promisiuni ((306)) cum oferă Biblia -- în privința faptului că atunci când suntem slabi prin noi înșine putem fi tari în Domnul și în puterea tăriei Lui, aruncând toată grija noastră asupra Lui și prin credință intrând în posesia harului Său; în privința faptului că în ceasul slăbiciunii și ispitei vor găsi că se împlinește făgăduința: „Harul Meu îți este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârșește”. Întreaga adunare poate ajuta la această mângâiere și sprijinire, deși, desigur, bătrânii au față de aceștia o însărcinare și o responsabilitate deosebită, deoarece ei sunt reprezentanții aleși ai Bisericii și ca atare ai Domnului. Apostolul, vorbind despre diferiții membri ai corpului, după ce spune despre pastori și învățători, vorbește despre „ajutoare” (1 Cor. 12:28). Evident că buna plăcere a Domnului ar fi ca fiecare membru al Bisericii să caute să ocupe un astfel de loc folositor, nu numai să ajute pe bătrânii aleși ca reprezentanți ai Bisericii, dar și să se ajute unul pe altul, făcând bine tuturor oamenilor când avem ocazia, dar mai ales casei credinței.

„Fiți răbdători față de toți”

În ascultarea de acest îndemn, de a exercita răbdare unul față de altul în toate împrejurările, Noile Creaturi vor afla nu numai că exercită atitudinea cuvenită unul față de altul, dar și cultivă în sine unul din cele mai mari daruri ale Spiritului sfânt -- răbdarea. Răbdarea este un dar al Spiritului care va găsi posibilitate abundentă de exercitare în toate afacerile vieții, față de cei din afara Bisericii și față de cei din Biserică, și este bine să reținem că toată lumea poate avea pretenție la răbdarea noastră. Discernem acest lucru numai când obținem vederi clare asupra stării creației care suspină, descoperite nouă prin Scripturi. Acolo vedem istoria căderii și cum toți au suferit daune prin ea. Acolo vedem răbdarea lui Dumnezeu față de păcătoși și iubirea Sa minunată în răscumpărarea lor și în pregătirea făcută pentru ei, nu numai pentru binecuvântarea și ridicarea Bisericii Sale din mocirlă și din groapa oribilă a păcatului ((307)) și morții, ci și pregătirile glorioase pentru toată omenirea. Vedem de asemenea că marea greutate pentru lume este că ea se află sub înșelările Adversarului, „dumnezeul veacului acestuia”, care acum îi orbește și-i înșală. 2 Cor. 4:4.

Desigur că această cunoștință trebuie să ne dea răbdare! Și dacă avem răbdare cu lumea, cu mult mai mult trebuie să avem răbdare cu acei care nu mai sunt din lume, dar care prin harul lui Dumnezeu au venit sub condițiile iertării Sale în Cristos Isus, au fost adoptați în familia Sa și caută acum să meargă în urmele Sale. Ce răbdare iubitoare și persistentă ar trebui să avem față de acești ucenici confrați, membri ai corpului Domnului! În mod sigur n-am putea avea nimic altceva decât răbdare față de aceștia; și desigur că Domnul și Învățătorul nostru ar dezaproba în mod special și ar mustra într-un anumit fel lipsa de răbdare față de vreunul din ei. Mai mult, avem mare nevoie de răbdare chiar și față de noi înșine sub necazul și slăbiciunile prezente și în bătăliile cu lumea, corpul și Adversarul. Dacă învățăm să apreciem aceste fapte, ne va ajuta să devenim mai răbdători față de toți.

„Luați seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău”

Acesta este mai mult decât un sfat individual: este o poruncă adresată Bisericii întregi și este aplicabilă fiecărei adunări a poporului Domnului. Ea implică faptul că dacă unii din casa credinței sunt dispuși să se răzbune, să-și ia revanșa, să întoarcă altuia rău pentru rău, fie fraților fie celor din afară, n-ar însemna că Biserica se amestecă în treburile altora dacă ar observa asemenea curs. Este de datoria Bisericii să ia seama la aceasta. „Luați seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău”, înseamnă, fiți atenți să se respecte acest spirit cuvenit în mijlocul vostru printre frați. Prin urmare, dacă bătrânii ar afla despre astfel de situații care intră în sfera acestei porunci, ar fi de datoria lor să sfătuiască blând frații sau surorile în privința ((308)) Cuvântului Domnului, și dacă aceștia n-ar asculta, ar fi de datoria celor dintâi să aducă chestiunea în fața adunării etc., etc. Și aici este sarcina Bisericii să ia cunoștință de un astfel de curs nepotrivit din partea cuiva. Noi trebuie nu numai să luăm seama unul la altul și să ne păzim unul pe altul cu un interes blând, să observăm ca să nu se facă pași înapoi, ci trebuie să luăm seama ca, dimpotrivă, toți să urmărim ceea ce este bine. Trebuie să ne bucurăm și să lăudăm orice dovadă de progres în direcția bună, dându-i sprijinul nostru individual și ca adunare a poporului Domnului. Astfel făcând, după cum sugerează apostolul, putem să ne bucurăm totdeauna, și pe bune motive, fiindcă astfel ajutându-ne unul pe altul, corpul lui Cristos va spori de la sine în iubire, crescând tot mai mult în asemănarea Capului și devenind tot mai potrivit pentru moștenire împreună cu El în Împărăție.

„Să veghem unii asupra altora ca să ne îndemnăm
la dragoste și la fapte bune”
-- Evrei 10:24 --

Ce gând frumos și iubitor este exprimat aici! În timp ce alții își observă semenii ca să le găsească greșeli, să-i descurajeze sau să profite în mod egoist de slăbiciunile lor, Noua Creație trebuie să facă contrariul -- să-și studieze unii altora cu grijă dispoziția, cu scopul evitării de a spune sau a face unele lucruri care ar răni inutil, ar stârni mânia etc., ci pentru a se îndemna la iubire și la conduită bună.

Și de ce nu? Nu este oare toată atitudinea lumii, a cărnii și a diavolului provocatoare de invidie, egoism, gelozie, și plină de ispite rele spre păcat în gând, cuvânt și faptă? De ce atunci, Noile Creaturi din corpul Cristosului să nu se abțină de la asemenea provocări la adresa lor și a altora, și nu numai atât, dar și să se angajeze în provocarea sau îndemnarea în direcție inversă -- spre iubire și fapte bune? Sigur că acest sfat, ca toate sfaturile și îndemnurile Cuvântului lui Dumnezeu, este rațional și folositor.

((309))

„Strângerea noastră laolaltă”

„Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alții, și cu atât mai mult cu cât vedeți că ziua se apropie.” Evr. 10:25.

Porunca Domnului, prin apostol, în privința strângerii poporului Său, este în deplină armonie cu cuvintele Sale: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunați pentru numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Mat. 18:20). Obiectivul acestor strângeri este indicat clar; ele sunt pentru înaintarea reciprocă în lucrurile spirituale -- sunt ocazii pentru a se provoca sau îndemna unul pe altul la tot mai multă iubire față de Domnul și unul față de altul, și la sporirea faptelor bune de orice fel care ar slăvi pe Tatăl, care ar binecuvânta comunitatea frățească și care ar face bine tuturor oamenilor cum avem ocazia. Dacă cel care zice, iubesc pe Dumnezeu, dar urăște pe fratele său, nu știe ce zice și se înșală pe sine (1 Ioan 4:20), noi credem că la fel greșesc și cei care zic, doresc să fiu cu Domnul și să mă bucur de binecuvântările și părtășia Sa, dacă ei între timp neglijează ocaziile de a se întâlni cu frații și nu se bucură de tovărășia și părtășia lor.

Este în natura lucrurilor ca orice ființă umană să caute ceva tovărășie; și experiența atestă adevărul proverbului: „Păsările de același soi se adună”. Dacă, prin urmare, părtășia celor cu minte spirituală nu este apreciată, dorită și căutată, dacă nu ne folosim de ocazii ca să ne bucurăm de ea, putem fi siguri că acestea sunt indicii nesănătoase în privința stării noastre spirituale. Omul natural iubește și se bucură de părtășia și tovărășia naturală, și plănuiește și aranjează cu asociații lui în privința afacerilor și plăcerilor, chiar dacă speranțele și planurile lor comune sunt de fapt foarte limitate comparativ cu speranțele nespus de mari și prețioase ale Noii Creații. Pe măsură ce mințile noastre se transformă prin înnoirea făcută de Spiritul sfânt, dorința noastră de a avea părtășie nu dispare, ci doar se îndreaptă spre canale noi, unde găsim un câmp minunat de părtășie, investigare, discuție și plăcere -- istoria trecută și prezentă a păcatului și a creației gemânde -- ((310)) relatarea lui Dumnezeu despre răscumpărare și despre eliberarea viitoare a creației gemânde -- chemarea noastră de sus la moștenire împreună cu Domnul -- dovezile că eliberarea noastră se apropie etc. Ce câmp bogat pentru gândire, studiu, părtășie și comuniune!

Nu-i de mirare când spunem că acela care nu apreciază privilegiul întâlnirii cu alții pentru discutarea acestor subiecte este bolnav spiritual, în unele privințe, fie că el își recunoaște boala fie că nu. Se poate ca el să fie bolnav de un fel de mândrie spirituală și mulțumire de sine, ceea ce-l face să-și spună, eu n-am nevoie să merg în școala comună a lui Cristos ca să fiu învățat cu ceilalți urmași ai Lui; voi lua lecții particulare de la Domnul acasă și El mă va învăța separat lecții mai adânci și mai spirituale. Mulți par să sufere de acest individualism spiritual -- să-și imagineze că sunt mai buni decât alți frați ai Domnului și că El se va abate de la procedura obișnuită și de la liniile marcate în Cuvântul Său, pentru a-i servi într-un mod deosebit, numai fiindcă ei se apreciază mai mult decât ar trebui și fiindcă ei o cer. Asemenea frați să nu uite că n-au nici o făgăduință de binecuvântare de la Domnul atâta vreme cât sunt în această stare a inimii și conduitei. Dimpotrivă, „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriți”. Domnul binecuvântează pe acei care aud și se supun instrucțiunilor Sale, zicând: „Dacă Mă iubiți, păziți poruncile Mele”. Pentru cei care sunt în atitudinea corectă a inimii este suficient că Domnul a poruncit să ne adunăm în numele Său; că El a promis binecuvântări speciale chiar pentru doi sau trei care-L ascultă și că Biserica este în mod reprezentativ corpul Său și trebuie să-și facă creșterea „prin ceea ce dă fiecare încheietură”, și să se edifice și să „se zidească unul pe altul” ca membri, în toate darurile și roadele Spiritului. Uneori dificultatea nu este numai egocentrismul spiritual, ci parțial neglijarea Cuvântului lui Dumnezeu și sprijinirea pe înțelegerea omenească, presupunând că făgăduința „toți vor fi învățați de Dumnezeu” implică o învățare individuală, ((311)) separat unul de altul. Obiceiurile apostolilor și învățăturile lor, ca și experiența poporului Domnului, sunt contrare unui asemenea gând.

Pe de altă parte însă, noi nu trebuie să dorim numai număr, impresie și popularitate, ci trebuie să reținem că binecuvântarea făgăduită de Domnul este pentru „doi sau trei” dintre voi; și iarăși, îndemnul prin apostol este la „strângerea noastră laolaltă”. Domnul și apostolii nu învață aici un spirit sectar, când dau de înțeles că adunările nu trebuie să fie adunări lumești, în care poporul Domnului trebuie să se amestece, ci adunări creștine -- adunări ale celor care au cunoștință de harul lui Dumnezeu și care l-au acceptat printr-o deplină consacrare față de El și față de serviciul Lui. Cei lumești nu trebuie îndemnați să vină la aceste adunări. Ei nu sunt dintre voi, întocmai cum nici „voi nu sunteți din lume”; și dacă ei ar fi atrași, fie de muzică fie de alte aspecte, spiritul poruncii s-ar pierde, fiindcă acolo unde ar prisosi lumescul și o dorință de a plăcea și a atrage pe cei lumești, obiectivul cuvenit al adunării s-ar pierde foarte repede din vedere. Acest obiectiv cuvenit, după cum se menționează, este „să zidiți pe credința preasfântă”, „să vă zidiți unii pe alții”, „să ne îndemnăm” unii pe alții „la dragoste și la fapte bune”. Iuda 20; 1 Tes. 5:11; Evr. 10:24.

Cei înclinați spre rău să se adune laolaltă, dacă vreau; cei înclinați spre morală să se adune laolaltă cu cei de felul lor; iar cei concepuți de Spirit să se adune laolaltă și să procedeze după liniile așezate în Cuvântul Domnului pentru edificarea lor. Dar dacă ei neglijează aceasta, vina pentru consecințele nefavorabile să nu cadă asupra Capului Bisericii sau asupra apostolilor credincioși, care au accentuat clar calea potrivită și au exemplificat-o în conduita lor.

Aceasta nu înseamnă că celor din afară trebuie să li se interzică intrarea în adunările Bisericii, dacă sunt destul de interesați să vină și să „vadă buna voastră rânduială”, precum și să fie binecuvântați prin conversația voastră sfântă, prin îndemnurile la fapte bune și la iubire și prin expunerea ((312)) Cuvântului divin al făgăduinței etc. Apostolul face aluzie la aceasta foarte clar în 1 Corinteni 14:24. Ceea ce vrem să spunem este că „strângerea noastră laolaltă” nu este o strângere de necredincioși, unde se depun constant eforturi de a frânge inimile păcătoșilor. Păcătosul trebuie să fie liber să frecventeze, dar să fie lăsat să vadă singur ordinea și iubirea care predomină printre cei consacrați ai Domnului, pentru ca astfel, chiar dacă înțelege numai în parte, el să fie mustrat pentru păcatele lui prin discernerea spiritului sfințeniei și purității în Biserică, și să fie convins de erorile lui de doctrină văzând ordinea și simetria adevărului care domnește printre poporul Domnului. Compară 1 Cor. 14:23-26.

Aceasta ne conduce spre o analiză generală a

Caracterului adunărilor

poporului Domnului. Remarcăm întâi de toate că în acest subiect, ca și în altele, poporul Domnului este lăsat fără reguli și reglementări de fier -- lăsat liber să se adapteze după condițiile schimbătoare ale timpului și țării, lăsat liber în exercitarea spiritului minții sănătoase, lăsat liber să caute înțelepciunea care vine de sus și să manifeste gradul în care a ajuns la asemănarea de caracter a Domnului sub disciplinarea Legii Iubirii. Legea Iubirii se va asigura să îndemne la modestie în privința inovațiilor sau schimbărilor de la obiceiurile Bisericii timpurii; se va asigura să ezite a face schimbări radicale, decât dacă le va discerne necesitatea, și chiar și atunci va căuta să stea aproape de spiritul fiecărui îndemn, al fiecărei instrucțiuni și practici din Biserica timpurie.

În Biserica timpurie avem exemplul apostolilor ca învățători speciali. Avem exemplul bătrânilor făcând lucrare pastorală, evanghelică și profeție sau vorbire publică; și dintr-o ilustrație, dată specific în 1 Corinteni 14, putem judeca faptul că fiecare membru al Bisericii era încurajat de apostoli să-și mobilizeze orice talent și orice dar ar poseda, ca să slăvească pe Domnul și să servească fraților -- astfel să se pregătească pe sine și să se întărească în Domnul și în Adevăr, ajutând pe alții și fiind ((313)) la rândul lui ajutat de alții. Acest fel obișnuit de adunare a Bisericii din zilele apostolilor, cum este relatat, n-ar putea fi urmat astăzi cu totul și în detaliu, datorită „darurilor Spiritului” deosebite, acordate temporar Bisericii timpurii pentru convingerea celor din afară și pentru încurajarea personală într-o vreme când, fără aceste daruri, ar fi fost imposibil ca vreunul dintre ei să se edifice sau să aibă folos în vreo măsură. Cu toate acestea, din obiceiul timpuriu aprobat de apostol putem scoate anumite învățături valoroase și folositoare, care pot fi însușite de micile grupuri ale poporului Domnului de pretutindeni, după împrejurări.

Învățătura principală este aceea de întrajutorare reciprocă, de „zidire unii pe alții” în „credința preasfântă”. Obiceiul nu era ca unul sau chiar mai mulți bătrâni să predice în mod regulat, nici să facă sau să încerce să facă toată edificarea sau zidirea. Obiceiul era ca fiecare membru să-și facă partea, partea bătrânilor fiind mai importantă, conform capacităților și darurilor lor; și putem vedea că acesta ar fi un aranjament foarte folositor și ar aduce o binecuvântare nu numai pentru cei care ar auzi, ci și pentru cei care ar participa. Și cine nu știe că până și cel mai slab vorbitor și cea mai analfabetă persoană poate comunica gânduri prețioase pentru toți care ascultă, dacă inima lui este plină de iubire și devotament pentru Domnul. Felul de adunare descris aici de către apostol este evident un exemplu de adunare așa cum erau majoritatea adunărilor ținute de Biserică. Relatarea arată că era o adunare combinată, în care, adaptând relatarea la prezent, unul ar putea îndemna, altul ar putea expune, altul ar putea oferi o rugăciune, altul ar putea propune o cântare, altul ar putea citi o poezie care s-ar potrivi cu sentimentele și experiențele, în armonie cu subiectul adunării, altul ar putea cita niște scripturi care se referă la subiectul în discuție, și astfel Domnul ar putea folosi pe toți membrii Bisericii în edificarea reciprocă, zidirea reciprocă.

Gândul nostru nu este că în Biserica timpurie nu era niciodată predică. Dimpotrivă, găsim că oriunde mergeau ((314)) apostolii, erau considerați expunători deosebit de capabili ai Cuvântului lui Dumnezeu, care erau probabil prezenți doar puțin timp, iar în timpul prezenței lor, este posibil, ei țineau toată vorbirea publică, deși nu ne îndoim că se țineau și alte adunări cu caracter social, deschise pentru toți. Această practică a propovăduirii de către apostoli a fost fără îndoială urmată și de alții care nu erau apostoli, ca de exemplu, Barnaba, Timotei, Apolo, Tit etc., și unii s-au bucurat de aceleași libertăți pe care le-au folosit abuziv și au exercitat mare influență pentru rău -- Imeneu, Filet și alții.

Unde Domnul n-a așezat legi definite, ar fi nepotrivit să fie fixată o lege de către noi sau de către alții. Oferim totuși unele sugestii, adică, Biserica are anumite nevoi spirituale care se cer a fi servite:

(1) Instruirea este necesară -- în chestiunile mai mult profetice și de asemenea în doctrinele morale, precum și în privința dezvoltării harurilor creștine.

(2) Datorită metodelor mai mult sau mai puțin diferite de folosire a limbii și datorită unei limitări mai mari sau mai mici a minții și a unor grade diferite de percepție spirituală, cum este între cei care sunt prunci în Cristos și cei care sunt mai maturi în cunoștință și în har, este recomandabil să se ofere ocazii ca fiecare să fie încurajat să-și exprime înțelegerea lucrurilor pe care le-a învățat, fie din citit fie din auzit, cu scopul ca, dacă înțelegerea acestor lucruri este defectuoasă, aceasta să poată fi corectată prin declarațiile altora despre subiectul respectiv.

(3) Trebuie să fie în mod frecvent adunări obișnuite în care oricui să i se dea în mod rezonabil posibilități depline pentru a-și prezenta ceea ce el crede că este o vedere despre adevăr diferită de cea în general susținută și aprobată poate de Ecclesie.

(4) Trebuie să fie servicii devoționale nu numai legate de toate adunările poporului Domnului, ci și, după cum arată experiența, fiecare are folos când în prezența fraților săi mărturisește cu gura sa, fie prin relatarea experiențelor fie prin rugăciune, devotamentul său față de Domnul.

((315))

Doctrina este totuși necesară

În privința primei propuneri: noi trăim astăzi într-un timp când doctrinele în general sunt privite batjocoritor și mulți pretind că doctrina și credința n-au nici o valoare în comparație cu faptele și morala. Nu putem fi de acord cu aceasta, fiindcă găsim că este complet în dezacord cu Cuvântul divin, în care credința este plasată întâi, iar faptele după ea. Credința noastră este acceptată de Domnul și conform credinței ne va răsplăti, deși El va aștepta în mod cuvenit ca o credință bună să producă atâtea fapte bune câte vor permite slăbiciunile vasului pământesc. Aceasta este regula credinței prezentată peste tot în Scripturi. „Fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui.” „Ceea ce câștigă biruința asupra lumii este credința noastră” (Evr. 11:6; 1 Ioan 5:4). Nimeni, prin urmare, nu poate fi biruitor dacă nu exercită credință în Dumnezeu și în făgăduințele Lui; și pentru ca cineva să exercite credință în făgăduințele lui Dumnezeu, acesta trebuie să le înțeleagă; și această posibilitate și capacitate de a se întări în credință va fi în măsura înțelegerii planului divin al veacurilor și a făgăduințelor nespus de mari și scumpe legate de el. De aceea, doctrina -- învățătura -- este importantă, nu numai pentru cunoștința pe care poporul lui Dumnezeu trebuie s-o aibă și s-o îndrăgească mai presus de cunoștința lumii în privința lucrurilor despre Dumnezeu, ci în special pentru influența pe care această cunoștință o va avea asupra tuturor speranțelor, scopurilor și conduitei. „Oricine are nădejdea aceasta în El, se curățește” (1 Ioan 3:3), este o expresie scripturală pe deplin în acord cu declarațiile anterioare. Cel care se va strădui să se curețe, să-și curețe conduita, pentru a avea succes trebuie să înceapă acolo unde arată Scripturile, cu inima, și trebuie să progreseze, folosind pentru curățare făgăduințele inspirate. Și aceasta înseamnă o cunoștință a doctrinelor lui Cristos.

Este însă potrivit să distingem clar și să facem deosebire între doctrinele lui Cristos și doctrinele oamenilor. Doctrinele lui Cristos sunt cele pe care El Însuși și apostolii Săi inspirați ((316)) le-au pus în fața noastră în Noul Testament. Doctrinele oamenilor sunt reprezentate în crezurile oamenilor, dintre care multe sunt în contradicție mare și gravă cu doctrinele Domnului și toate sunt în dezacord unele cu altele. Mai mult, nu este suficient că noi am primit doctrinele o dată, căci, după cum dă de înțeles apostolul, noi primim comorile harului lui Dumnezeu în vase slabe de pământ care curg foarte tare, și, ca atare, dacă vom înceta a primi, vom înceta a avea; din care cauză este necesar ca noi să avem „învățătură peste învățătură, regulă peste regulă” și să reînnoim și să repetăm continuu studiul planului divin al veacurilor, folosind orice ajutoare și orice asistență ne-ar da providența divină, căutând pe cât posibil să ne supunem poruncii apostolului, de a nu fi „numai ascultători uituci, ci împlinitori cu fapta”, și astfel „împlinitori ai Cuvântului”. Iac. 1:22-25.

A doua propunere a noastră este una care poate la început nu va fi atât de mult apreciată ca prima. Este posibil ca gândul multora, dacă nu al tuturora, să fie că acei care pot exprima adevărul cel mai clar, cel mai fluent, cel mai corect, trebuie să fie singurii care să-l exprime, iar ceilalți să stea în liniște, să asculte și să învețe. Acest gând este corect în multe privințe. Sugestia noastră nu este ca unii care sunt incapabili să dea învățătură și care nu înțeleg clar planul divin să fie puși să învețe sau să fie priviți ca învățători, sau cuvintele lor să fie primite ca învățătură. Dar este o mare diferență între a pune pe unii ca aceștia să învețe -- cum este în cazul bătrânilor -- și a avea o adunare în care toți membrii Noii Creații ar avea o ocazie de a se exprima pe scurt sau de a pune întrebări, cu înțelegerea că Biserica nu susține întrebările, îndoielile sau expresiile lor, ca fiind părerea generală a grupului. La asemenea adunări se pot prezenta și idei greșite sub formă de întrebări -- nu cu intenția de a învăța aceste opinii, nici cu scopul de a le impune, ci în vederea criticării lor. Dar să fim atenți la încălcarea conștiinței prin vreo încercare de a apăra eroarea. Astfel de procedeu trebuie să fie aprobat numai în prezența cuiva avansat în Adevăr, în stare să dea o bază ((317)) scripturală pentru credința sa și să arate calea Domnului mai bine. Se pune întrebarea: ce avantaj ar putea avea un astfel de procedeu? Noi răspundem că am văzut avantajele demonstrate frecvent. Adeseori este greu -- uneori imposibil -- să se spună lucrurile în modul cel mai simplu și mai direct; și este tot atât de imposibil ca toate mințile, oricât de oneste, să înțeleagă cu același grad de claritate un subiect din aceeași ilustrație. De aici vine valoarea întrebărilor și a unei varietăți de prezentări ale aceluiași adevăr, așa cum este ilustrat în pildele Domnului nostru, care prezintă subiecte din diferite puncte de vedere, permițând o vedere mai completă și mai armonioasă a întregului. De asemenea, am observat că declararea nepricepută și cumva cârpăcită a unui adevăr poate câteodată avea acces în unele minți unde o declarație mai clară și mai logică a eșuat -- incompetența vorbitorului potrivindu-se în unele privințe cu planul de rațiune și judecată mai jos al ascultătorului. Noi trebuie să ne bucurăm dacă Evanghelia se propovăduiește și găsește adăpost în inimile flămânde, oricare ar fi canalul, după cum explică apostolul -- „unii . . . predică pe Hristos din invidie și din duh de ceartă”. Nu putem decât să ne bucurăm dacă unii sunt aduși la o cunoștință corectă a Domnului, chiar dacă trebuie să regretăm mult motivele nepotrivite ale prezentării, sau, ca și în cazul celălalt, imperfecțiunea prezentării. Noi iubim și dorim să servim pe Domnul, Adevărul și frații, și ca atare trebuie să ne bucurăm de orice ar aduce rezultatele dorite și să ne facem aranjamentele astfel încât să nu fie împiedicat acest lucru, pe care noi îl recunoaștem a fi un fapt. Aceasta nu înseamnă că acei lipsiți de logică și incompetenți să fie puși să învețe în Biserică, nici nu înseamnă să ne imaginăm că prezentările lipsite de logică ar fi în general cele mai pline de succes. Chiar dimpotrivă. Cu toate acestea, nu trebuie să ignorăm cu totul ceea ce vedem că uneori este un canal de binecuvântare pentru unele minți și care are suportul uzanței Bisericii timpurii.

În sprijinul celei de-a treia propuneri a noastre: Nu are importanță cât de siguri suntem că avem adevărul, ar fi desigur ((318)) neînțelept ca noi astfel să închidem și să zăvorâm ușa întrebărilor și expresiilor contrare, încât să excludem tot ceea ce liderul adunării sau întreaga adunare ar putea considera eroare. O singură limitare trebuie să existe pentru a fi o excludere totală, și anume, adunările Creaturilor Noi nu trebuie să fie pentru analizarea subiectelor lumești, științelor și filosofiilor lumești, ci numai pentru studiul revelației divine; iar în studiul revelației divine adunarea trebuie să recunoască, în primul rând, în ultimul rând și întotdeauna, diferența între principiile fundamentale ale doctrinelor lui Cristos (pe care nici un membru nu le poate nici schimba, nici consimți să fie puse la îndoială) și discuția despre doctrinele avansate, care trebuie să fie pe deplin în armonie cu principiile fundamentale. Pentru cele din urmă trebuie să se dea totdeauna ocazii depline și nestingherite ca să fie ascultate, și să fie adunări în care să fie ascultate. Aceasta însă nu înseamnă că trebuie să fie ascultate tot mereu și că unei persoane trebuie să i se permită să încurce și să deranjeze fiecare adunare și fiecare subiect cu vreo anumită marotă. Marota lui să aibă o audiere corectă și o discutare corectă cu o ocazie potrivită, în prezența unora bine pregătiți în Adevăr, și dacă este respinsă de adunare ca fiind nescripturală, iar promotorul ei nu se convinge de faptul că este nescripturală, acesta să se abțină cel puțin de la a-și impune subiectul asupra atenției Bisericii pentru o vreme îndelungată -- poate un an -- când el ar putea cere, fără a fi nepotrivit, o altă audiere, care i-ar putea fi acordată sau nu, după cum adunarea ar considera că subiectul este vrednic de audiere și de investigare sau nu.

Ceea ce sugerăm noi este că, dacă nu există asemenea supapă, pot surveni două pericole: Primul este pericolul căderii în starea pe care o vedem predominând acum în bisericile nominale ale creștinătății, în care este imposibil să se găsească acces la urechile lor prin adunările obișnuite ale Bisericii, fiecare cale de acces fiind cu grijă păzită. Celălalt pericol este că persoana având o teorie care judecății lui i se pare adevăr -- nu are importanță cât de falsă sau ((319)) irațională ar fi -- nu s-ar simți niciodată mulțumită dacă n-ar avea o audiere rezonabilă, ci ar impune continuu subiectul, pe când, după ce a fost ascultat în mod rezonabil, chiar dacă n-a fost convins de eroarea argumentului său, el ar fi dezarmat în privința faptului că n-ar fi potrivit să se impună subiectul asupra celor care deja i-au auzit ideea și au respins-o.

A patra propunere a noastră: Creșterea în cunoștință este foarte posibil să diminueze devoțiunea -- straniu cum ar putea părea. Noi vedem că avem capacități atât de mici, iar timpul pentru cele religioase este atât de limitat, încât dacă atenția ni se îndreaptă cu energie spre un canal, este posibil să ducă la scăderea ei în alte direcții. Creștinul nu trebuie să fie numai cap fără inimă, nici numai inimă fără cap. „Spiritul minții sănătoase” ne îndrumă spre a cultiva toate roadele și darurile care sunt necesare pentru a rotunji și completa un caracter perfect. Tendința zilelor noastre în toate chestiunile este în direcția opusă -- spre specializare. Un muncitor face această parte, altul face cealaltă parte, așa încât acum foarte puțini muncitori înțeleg o meserie pe deplin, așa cum era altădată. Noua Creatură trebuie să se împotrivească acestei tendințe și să facă în consecință „cărări drepte pentru picioarele sale”, ca nu cumva în timp ce cultivă un element al harului să cadă în pericol prin lipsa exercitării cuvenite a altei facultăți sau privilegiu dat de Dumnezeu.

Calitățile devoțiunii se găsesc la toți oamenii într-un grad de dezvoltare mai mare sau mai mic. Aceste calități mintale sunt numite venerație și spiritualitate, iar ele cheamă în ajutor conștiința, speranța, armonia etc. Dacă acestea vor fi neglijate, rezultatul va fi că interesul și iubirea față de Adevăr vor degenera, așa că în loc ca inimile noastre să fie conduse spre Domnul cu mai mare apreciere a iubirii Sale și cu mai mare dorință de a-I fi plăcuți, a-L onora și a-L servi, vom constata că trăsăturile inferioare vor intra mai mult în controversă, luând locul acestora superioare, iar investigațiile vor ajunge să fie mai mult în lumina filosofiilor mintale, în care vor intra combativitatea, distructivitatea, ((320)) ambiția, cearta și slava deșartă. Prin urmare, Noua Creație are nevoie nu numai să unească serviciile devoționale, rugăciunea și lauda, ca părți ale fiecărei adunări, dar noi credem că ea are nevoie pe lângă acestea și de o adunare devoțională specială o dată pe săptămână, care să includă și posibilitatea mărturisirii în privința experiențelor creștine -- nu după felul obișnuit de a merge înapoi cu unul până la douăzeci de ani sau mai mult, ca să se spună cum s-a făcut la început convertirea etc., ci o mărturie la zi, referindu-se în mod specific la starea inimii din momentul acela și din timpul săptămânii care a trecut de la ultima adunare de același fel. Asemenea mărturii la zi se dovedesc folositoare celor care aud, uneori încurajându-i prin relatarea experiențelor favorabile, iar alteori mângâindu-i prin povestirea încercărilor, dificultăților, nedumeririlor etc., fiindcă ei discern astfel că nu sunt singurii care au experiențe grele și uneori eșecuri.

Astfel cu toții pot învăța mai bine sensul cuvintelor apostolului: „Nu vă mirați de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca și cum vi s-ar întâmpla ceva neobișnuit” (1 Pet. 4:12). Ei află că toți care sunt poporul Domnului au încercări și greutăți, și fiecare învață astfel să compătimească cu celălalt; și pe măsură ce crește legătura compătimirii, crește și spiritul ajutorării, precum și spiritul iubirii -- Spiritul sfânt. Ar putea fi avantajos ca astfel de adunări de la mijlocul săptămânii să aibă un subiect sugerat la adunarea din duminica anterioară, iar acest subiect fiind în mintea adunării, să inspire pe fiecare ca să remarce experiențele care-i vin în viață și să le noteze, și în special cele în privința subiectului numit pentru acea săptămână. Fără îndoială că fiecare creștin are o mulțime de ocazii în fiecare săptămână să-și noteze învățăturile și experiențele vieții pe diferite linii; dar majoritatea, negândindu-se, neobservând, lasă ca aceste experiențe valoroase să treacă pe lângă ei fără a le recunoaște, învățând mai ales din experiențele mai mari și mai amare ale vieții ceea ce ar fi putut învăța mai bine dacă ar fi fost atenți la purtarea zilnică a Domnului cu ei prin providențele Sale.

((321))

Pentru a ilustra: Presupunem că subiectul săptămânii a fost „Pacea lui Dumnezeu”, din textul, „Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus” (Filip. 4:7). Fiecare din comunitatea frățească ar trebui să observe în timpul săptămânii în ce măsură această scriptură și-a găsit împlinirea în cazul său și care lucruri păreau a întrerupe și a împiedica această pace domnitoare -- aducând neliniște, nemulțumire. Aceste experiențe și învățăturile scoase din ele, spuse de către cei mai pricepuți și de către cei mai puțin pricepuți din grup (bărbați și femei), nu numai că vor aduce în atenția fiecăruia propriile lor experiențe din prima parte a săptămânii, dar la experiențele lor vor adăuga și învățăturile și experiențele altora din a doua parte a săptămânii, lărgind astfel compătimirea și îndrumându-i tot mai mult spre a discerne frumusețile păcii în contrast cu cearta -- binecuvântarea păcii lui Dumnezeu în inimă, și cum este posibil a avea această pace chiar și înconjurați de agitație și confuzie sau de condiții neliniștitoare asupra cărora n-avem nici un control. Aspectul devoțional al acestor adunări va crește profitul lor. Cel care-și dă seama bine de propriile defecte și care se străduiește serios să crească în harurile Spiritului va fi mai serios în devoțiunea sa față de Domnul, în dorința sa de a-I fi plăcut Lui și a se împărtăși tot mai mult din Spiritul Său sfânt*.


*Există zece adunări de felul celor descrise aici, ținute de Biserica din Brooklyn în fiecare miercuri seara. Ele au loc în diferite locuri, convenabile pentru micile grupuri care le compun, iar numărul celor care le frecventează variază între șapte și șaizeci și cinci.


În aceste adunări, ca și în toate celelalte, este evident că binele cel mai mare se poate realiza prin păstrarea ordinii -- nu în măsura distrugerii vieții și libertății adunării, ci în măsura cuvenită, pentru a-i păstra cel mai bine libertatea, fără anarhie sau dezordine, sub restrângere înțeleaptă, iubitoare, blândă. De exemplu: caracterul adunării trebuie să fie înțeles dinainte; și ar fi de datoria conducătorului să o conducă cu laxitate rezonabilă, iubitoare, spre scopul specificat și asupra căruia s-a convenit. Trebuie să fie înțeles că acestea ((322)) nu sunt adunări de întrebări generale, nici adunări de discuții, nici de predică, deoarece alte adunări sunt prevăzute pentru aceste lucruri și cei care doresc pot să le frecventeze, dar că aceste adunări au o sferă limitată. Pentru a ține adunarea la subiect cum se cuvine și pentru a evita discuțiile particulare sau replicile unuia către altul, conducătorul -- fiind cel ales să reprezinte întregul -- trebuie să fie singurul care să răspundă sau să critice pe alții -- și aceasta numai când este necesar. Este datoria lui obligatorie să vadă ca unele relatări ale experiențelor să nu fie atât de lungi încât să fie obositoare și să împiedice pe alții de a avea posibilitate, precum și ca adunarea să nu se prelungească peste limita ei rezonabilă, asupra căreia s-a convenit. Toate aceste lucruri revenindu-i conducătorului, implică faptul că el trebuie să fie Bătrân în Biserică. Un începător cu experiență insuficientă, chiar cu cele mai bune intenții, ar putea fi ori prea indulgent ori prea rigid în aplicarea principiilor pentru astfel de ocazie; ar putea fie să strice adunarea cu prea mare îngăduință, fie să ofenseze pe un frate vrednic sau pe o soră vrednică printr-o corecție neînțelept exprimată și printr-o aplicare neînțeleaptă a regulilor cuvenite. Mai mult, conducătorul unei astfel de adunări trebuie să fie un Bătrân, sau unul competent să dețină poziția de Bătrân în Biserică, așa încât să aibă o cunoștință suficientă a Cuvântului, precum și experiență în har și capacitatea de a învăța, pentru a putea da un cuvânt de încurajare sau un îndemn sau sfat folositor ca răspuns la diferitele mărturii prezentate. Pentru că, „bun este un cuvânt spus la timpul potrivit!” -- cu cât mai folositor, adesea, decât un întreg discurs în alte împrejurări. Prov. 15:23.

Deși în cele precedente am indicat diferitele interese care trebuie satisfăcute în adunare, în mod special am descris-o numai pe ultima -- care, apropo, noi o considerăm una din cele mai importante dintre toate: adunarea cea mai folositoare în creșterea spirituală. Acum să aruncăm o privire la ceea ce ar putea fi aranjamente bune cu privire la alte feluri de adunări. Acestea ar diferi în funcție de împrejurări, condiții și numărul celor care formează ((323)) adunarea -- Ecclesia, corpul. Dacă numărul ar fi cam de cincizeci și dacă unii ar fi în mod special talentați în vorbirea publică și în expunerea clară a Adevărului, sfătuim că un serviciu de predică pe săptămână ar putea fi în general avantajos -- în special fiind adunarea la care ar putea fi invitați prietenii, vecinii și alții. Dar dacă în providența Domnului nici unul din adunare nu este calificat pentru prezentarea unui discurs coerent, logic, rațional asupra unui subiect scriptural, noi credem că ar fi mai bine ca această formă de adunare să nu fie încercată, sau timpul să fie împărțit între câțiva care posedă ceva capacitate de a trata un subiect scriptural în mod coerent în public, subiectul fiind același iar frații urmând unul după altul. Sau asemenea bătrâni ar putea face alternativ, unul în această duminică, altul în următoarea, și așa mai departe, sau doi în această duminică, doi în următoarea și așa mai departe. S-ar părea că interesele cele mai bune ale întregii Biserici s-ar păstra aducând în față și acordând ocazii tuturor fraților după măsura capacității lor -- estimând totdeauna că smerenia și claritatea în Adevăr sunt absolut esențiale -- nu înfloriturile și oratoria.

Dar cea mai importantă adunare, după judecata noastră, cea mai folositoare, alături de cea devoțională descrisă la început, este cea în care ia parte întregul grup de credincioși, uneori sub un coordonator sau conducător, iar alteori sub altul. Pentru aceste adunări poate fi luat pentru discuție fie un subiect, fie un text din Scriptură, iar conducătorului, care se uită peste subiect dinainte, să i se încredințeze autoritatea de a-l împărți printre frați competenți, dacă este posibil stabilindu-le partea cu o săptămână înainte, pentru ca ei să poată veni la adunare pregătiți să ofere sugestii, fiecare în privința părții anumite din subiect. Acești participanți principali în examinarea subiectului (poate doi, sau poate șase sau mai mulți, după cum ar cere numărul persoanelor competente, mărimea adunării și greutatea subiectului) vor găsi că Bibliile Bereene cu referințe la Studii și la Turnuri și Indexurile pe subiecte sunt foarte folositoare. Ei să prezinte subiectul fie în propriile lor cuvinte, fie să găsească extrase ((324)) speciale din Studii și Turnuri etc. exact la subiect, pe care le-ar putea citi în legătură cu unele remarci potrivite.

După ce adunarea se dechide prin laudă și rugăciune, Coordonatorul poate anunța subiectele în ordinea cuvenită; și după ce fiecare vorbitor fixat și-a prezentat cele găsite pentru partea sa din subiect, acesta să rămână deschis ca toată adunarea să pună întrebări și să facă comentarii, fie în armonie fie în opoziție cu ceea ce a fost deja prezentat asupra subiectului de către vorbitorul principal. Dacă adunarea nu pare înclinată să discute și are nevoie să fie încurajată la participare, Coordonatorul să facă acest lucru prin întrebări iscusite. Numai Coordonatorul să se adreseze vorbitorilor sau să încerce să răspundă ori să armonizeze declarațiile lor, deși, desigur, el poate cere oricărui vorbitor explicații în plus despre poziția sau motivele sale. Vorbitorii trebuie să-și adreseze remarcile Coordonatorului și niciodată unul altuia, și astfel pericolul confruntărilor personale și al certurilor poate fi evitat. Coordonatorul să nu participe în nici un alt fel decât în cel arătat mai sus în privința discuției, dar trebuie să fie în stare să adune la sfârșit diferitele constatări, făcând pe scurt un rezumat al întregului subiect din punctul său de vedere, înainte de a încheia adunarea cu laudă și mulțumire.

Fiecare punct poate fi dus la bun sfârșit și întregul subiect poate fi bine discutat și examinat, așa încât să fie clar discernut de toți. Sau, în unele dintre subiectele mai complexe, Coordonatorul ar putea face mai bine un rezumat și ar putea spune ideile sale la încheierea examinării fiecărui subiect. Nu cunoaștem un alt fel de adunare mai bun decât acesta pentru un studiu amănunțit al Cuvântului divin. Noi îl considerăm mult mai avantajos de obicei decât propovăduirea obișnuită pentru majoritatea grupurilor poporului Domnului.

O adunare de felul acesta include toate aspectele menționate prin sugestiile anterioare la punctele 1, 2 și 3. În ceea ce privește prima, cei cărora li se dau părțile principale au deplină posibilitate de a-și exercita orice capacitate ar avea. În ceea ce privește al doilea punct, toți ((325)) au posibilitatea să participe, punând întrebări, făcând sugestii etc., după fiecare vorbitor asupra celor câteva puncte. Iar cât privește al treilea punct, și acesta este realizat printr-o astfel de adunare, deoarece, de preferință întreaga adunare și nu conducătorul trebuie să hotărască asupra subiectelor pentru fiecare săptămână, și cel puțin cu o săptămână înaintea discutării lor.

Oricine frecventează o astfel de adunare trebuie să aibă privilegiul de a-și prezenta întrebarea sau subiectul, iar spiritul iubirii, simpatiei, întrajutorării și considerației pătrunzându-i pe toți, trebuie să fie astfel încât să acorde o audiere politicoasă tuturor subiectelor potrivite. Iar în cazul cererii deosebite a unui subiect presupus a fi contrar cu vederile generale ale adunării, totuși în întregime în cadrul principiilor fundamentale ale Evangheliei, persoanei doritoare să i se discute subiectul să-i fie acordat un timp rezonabil pentru prezentare și cu acea ocazie el să fie vorbitorul principal, timpul putând fi limitat, să zicem la cam treizeci de minute, sau mai mult sau mai puțin, după importanța subiectului și după interesul adunării față de el. După prezentare subiectul trebuie să rămână deschis pentru discutarea lui de către ceilalți din adunare, cel care a propus subiectul având după aceea câteva minute la dispoziție pentru un răspuns scurt la orice obiecții aduse de alții, Coordonatorul având cuvântul final în încheierea adunării.

Un alt fel de adunare care s-a dovedit foarte avantajoasă în studierea Cuvântului este cunoscută ca „Cerc bereean de studiu biblic”. Acestea nu sunt numai cercuri de citit, ci un studiu sistematic al planului divin în toate fazele lui, luat subiect de subiect. Cele câteva volume de Studii În Scripturi, care tratează subiectele în modul în care le tratează, într-o ordine înlănțuită și consecutivă, constituie (împreună cu Biblia) manualele pentru aceste studii biblice; dar pentru ca acestea să aducă profit este necesar ca acela care conduce și adunarea să facă deosebire clară între citire și studiere. În ceea ce privește studierea, toți iubiții prieteni pot la fel de bine, sau poate mai bine, citi singuri acasă. Obiectivul acestor studii este să ia o anumită porțiune din fiecare subiect, ((326)) așa cum este prezentat într-un paragraf sau în mai multe, și să-l discute amănunțit între ei, aducând pasaje colaterale din Scripturi etc. și discutând amănunțit problema, și, dacă se poate, făcând ca fiecare membru al adunării să dea expresie gândurilor sale în privința subiectului anumit care este sub analiză, trecând apoi la subiectul următor. Unele dintre aceste cercuri bereene au petrecut unul sau doi ani cu studierea unui singur volum de Studii În Scripturi -- și aceasta cu mare interes și profit*.


*Există treizeci și patru de adunări de acest fel, ținute de Biserica din Brooklyn în diferite locuri și în serile cele mai convenabile pentru prietenii care le frecventează. Ele sunt conduse de diferiți frați bătrâni.


„Fiecare să fie deplin convins în mintea lui”
-- Rom. 14:5 --

Orice minte logică găsește plăcere în a ajunge la o decizie, dacă este posibil, cu privire la orice punct din adevăr; și apostolul spune că pentru aceasta trebuie să se străduiască fiecare membru al Bisericii individual -- „în mintea lui”. Este însă o greșeală obișnuită a se încerca să se aplice această regulă bună personală la o Biserică sau la o adunare în studiul biblic -- a se încerca forțarea tuturor să decidă exact asupra aceleiași concluzii în privința sensului Cuvântului Domnului. Este cuvenit să dorim ca toți să vedem „la fel”; dar nu este rațional să așteptăm acest lucru când știm că toți suntem căzuți de la perfecțiune, nu numai a corpului, ci și a minții, și că aceste abateri sunt în diferite direcții, după cum se va vedea prin diferitele forme ale capului care se vor găsi în orice adunare de oameni. Diferitele noastre feluri și grade de educație sunt de asemenea factori importanți în ajutorarea sau împiedicarea unității de opinie.

Dar oare nu sugerează apostolul că toți trebuie să avem în atenție aceleași lucruri? -- că toți vom fi învățați de Dumnezeu așa încât toți vom avea spiritul minții sănătoase? -- și că trebuie să ne așteptăm să creștem în har și cunoștință, zidindu-ne unul pe altul în credința preasfântă?

((327))

Da, toate acestea sunt adevărate, dar nu se sugerează că toate vor fi realizate într-o singură adunare. Cei din poporul Domnului nu numai că au minți diferit dezvoltate și diferențe în experiență și educație, dar pe lângă acestea ei au vârste diferite ca Noi Creaturi -- prunci, tineri, maturi. Nu trebuie să ne surprindă prin urmare dacă unii sunt mai înceți decât alții în a înțelege, și, ca atare, mai înceți în a fi convinși în mintea lor în privința „lucrurilor adânci ale lui Dumnezeu”. Ei trebuie să înțeleagă lucrurile fundamentale -- că toți au fost păcătoși; că Cristos Isus, Conducătorul nostru, ne-a răscumpărat prin sacrificiul Său încheiat la Calvar; că noi acum suntem în Școala lui Cristos pentru a fi învățați și pregătiți pentru Împărăție și pentru serviciul ei; și că nimeni nu intră în această Școală decât prin deplină consacrare Domnului a tot ce are. Aceste lucruri toți trebuie să le vadă și să consimtă la ele complet și întotdeauna, altfel nu-i putem recunoaște nici măcar ca frați prunci în Noua Creație; dar noi avem cu toții nevoie de răbdare unul cu altul și de suportarea ciudățeniilor unuia de către altul -- iar în spatele acestora trebuie să fie iubirea, care sporește fiecare dar al Spiritului pe măsură ce ajungem tot mai aproape de plinătatea ei.

Astfel stând lucrurile, toate întrebările, toate răspunsurile, toate comentariile -- în adunări la care participă mai mulți -- trebuie să fie pentru întregul grup prezent (și nu personal pentru unul sau mai mulți), și de aceea trebuie să fie adresate Coordonatorului, care-i reprezintă pe toți -- în afară de cazul când Coordonatorul pentru conveniență îi cere vorbitorului să stea cu fața spre ascultători și să se adreseze direct. De asemenea, după ce și-a exprimat opinia, fiecare să asculte în liniște opiniile altora și să nu se simtă chemat să polemizeze sau să-și redeclare poziția deja declarată. După ce și-a folosit ocazia, fiecare trebuie să lase pe seama Domnului să conducă, să învețe și să arate adevărul, și să nu insiste ca toți să fie făcuți să vadă fiecare punct așa cum îl vede el, nici chiar cum îl vede majoritatea. „În cele esențiale unitate, în cele neesențiale caritate”, este regula potrivit a fi urmată.

Suntem totuși de acord că fiecare punct al adevărului este important, că și cel mai mic punct de eroare este dăunător și ((328)) că poporul Domnului trebuie să se roage și să se străduiască pentru unitatea în cunoștință; dar nu trebuie să sperăm să ajungem la ea prin forță. Unitatea de spirit bazată pe principiile fundamentale ale adevărului este lucrul important; și când aceasta este menținută putem fi încrezători că Domnul nostru va îndruma pe toți care o posedă în tot adevărul cuvenit și necesar lor. În legătură cu aceasta conducătorii turmei Domnului au nevoie de înțelepciune specială, iubire, forță de caracter și claritate în Adevăr, așa încât la încheierea fiecărei adunări cel care a condus să poată fi în stare să rezume descoperirile scripturale și să lase toate mințile sub influența lor binecuvântată -- exprimându-se clar, hotărât, iubitor -- dar niciodată dogmatic, cu excepția principiilor fundamentale.

Serviciile funerare

Cu ocazia înmormântărilor, când printre prietenii prezenți predomină mai multă sau mai puțină solemnitate, corpul mort, rece și tăcut, inimile rănite și ochii înlăcrimați, doliul etc., toate ajută să se imprime învățătura generală că moartea nu este prietenul omenirii, ci vrăjmașul ei. Asemenea ocazii sunt prin urmare foarte favorabile pentru prezentarea Adevărului și ar trebui folosite. Mulți care sunt acum interesați în Adevărul Prezent au primit primele informații clare despre acesta dintr-un discurs funerar. Pe lângă aceasta, în asemenea ocazii vor fi prezenți și vor asculta mulți care sunt prea prejudiciați și prea temători ca să se opună dorințelor prietenilor lor și să frecventeze vreuna din slujirile obișnuite ale Adevărului. În consecință, noi sfătuim ca asemenea ocazii să fie folosite cât de eficient permit împrejurările. Când decedatul este credincios iar familia se opune, acesta să facă o cerere pe patul de moarte ca cineva care reprezintă Adevărul să se adreseze celor prezenți cu ocazia funeraliilor sale. Dacă decedatul este copil și ambii părinți sunt în Adevăr, nu este nici o îndoială în privința acestei probleme; dar dacă numai unul dintre ei ar fi în armonie cu Adevărul iar celălalt s-ar opune, ((329)) responsabilitățile ar rămâne în seama tatălui, deși soția ar avea perfect dreptul să-și prezinte soțului ei opinia în această problemă, iar el să acorde considerație rezonabilă sugestiilor ei -- nu însă în sensul evitării responsabilității sale față de Dumnezeu, ca și cap al familiei.

În multe din micile grupuri sunt frați bine calificați să facă un discurs interesant și folositor, potrivit pentru astfel de ocazie, fără vreo sugestie din partea noastră sau din partea cuiva; dar în majoritatea grupurilor mici de consacrați talentul deosebit pentru un astfel de discurs lipsește, și pentru acest motiv oferim unele sugestii în privința unei metode folositoare de a conduce astfel de servicii. De preferință fratele care conduce serviciul să nu fie rudă apropiată cu decedatul; și totuși, dacă n-ar fi disponibil altul decât unul din rudele apropiate, n-ar fi nepotrivit ca un fiu sau un soț sau un tată să conducă serviciul. Dacă nu este obișnuit cu vorbirea publică și familiarizat cu subiectul, planul mai bun ar fi ca el să adapteze sugestiile date mai jos la metoda lui și la ocazie -- avându-le scrise și citindu-le în fața prietenilor adunați. Scrierea de mână să fie clară sau să fie scris la mașină și să fie citit de câteva ori cu voce tare înainte de a încerca să-l citească în public, așa încât citirea să fie cât se poate de cursivă, clară și ușor de înțeles. Am mai sugera, dacă nu se găsește un frate competent pentru acea ocazie, că n-ar fi un lucru nepotrivit să citească o soră -- având capul acoperit.

Oferim următoarele sugestii pentru conducerea serviciului și ca o adresare la serviciul de înmormântare al unui frate în Domnul:

(1) Să se înceapă serviciul prin cântarea unui imn potrivit, pe o melodie moderat lentă -- „Stânca veacurilor”, „Mai aproape, Doamne, către Tine”, „Condu-ne, blândă lumină”, „Adormi-vom dar nu pe veci”, sau alta.

(2) Dacă unii din familie sunt membri ai bisericilor denominaționale și doresc să i se dea slujitorului bisericii lor o parte în serviciu, aici ar fi cel mai potrivit loc pentru el, să i se dea fie să citească din Scriptură câteva versete ((330)) asupra învierii, fie să exprime o rugăciune, sau ambele. Dacă nu este astfel de cerere, să se omită aceasta (2) și să se treacă de la (1) la (3).

(3) Sugestie de schiță pentru un discurs de înmormântare

Dragi prieteni: Ne-am adunat aici pentru a aduce omagiu memoriei prietenului și fratelui nostru, ale cărui rămășițe pământești le vom încredința mormântului -- țărâna în țărână, cenușa în cenușă. În ciuda faptului că nimic nu este mai obișnuit în lume decât moartea și procesul care o însoțește, boala, durerea și tristețea, noi, ca ființe inteligente, găsim totuși că este imposibil să ne obișnuim cu astfel de rupere dureroasă a legăturilor prieteniei, căminului, iubirii, frăției. Oricât am vrea să turnăm balsam pe rană, este totuși dureros, chiar dacă noi, ca și creștini, așa cum spune apostolul, „nu ne întristăm ca alții care n-au nici o nădejde”. Și ce ar putea fi mai potrivit astăzi aici, decât o examinare a acestei speranțe bune puse în fața noastră în Evanghelie ca balsamul din Galaad, care poate vindeca durerile de pe pământ cum nu poate vindeca nimic altceva.

Totuși, înainte de a analiza speranțele puse în fața noastră în Evanghelie -- speranța unei învieri din morți, speranța unei vieți viitoare într-o condiție mult mai fericită decât cea prezentă -- nu în mod nepotrivit se ridică întrebarea, de ce ne trebuie astfel de speranță? De ce să nu fim mai degrabă cruțați de moarte decât să ni se dea o speranță a învierii din morți? De ce permite Dumnezeu să trăim doar câțiva ani scurți sau zile, și acestea pline de necazuri? și de ce suntem apoi îndepărtați ca iarba care se veștejește? și de ce legăturile inimii sunt rupte, iar aranjamentele căminului și familiei dezorganizate de acest mare vrăjmaș al rasei noastre, moartea, care de-a lungul celor șase mii de ani trecuți a ucis, după cum se estimează, peste cincizeci de mii de milioane din rasa noastră umană, frații noștri după trup -- copiii lui Adam? Mintea gânditoare nu poate concepe întrebare mai interesantă decât aceasta.

Necredința ne spune că deoarece suntem doar cel mai înalt ordin de animale, ne naștem, trăim și murim cum mor și animalele, și că nu există nici o prevedere de viață viitoare ((331)) pentru noi. Dar în timp ce ne înfiorăm la un astfel de gând și din experiențele noastre nu putem dovedi contrariul, noi, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, am auzit Cuvântul Tatălui „vestind Evanghelia păcii prin Isus Hristos, care este Domnul tuturor”. Mesajul de pace pe care iubitul nostru Răscumpărător ni-l dă nouă ca urmași ai Săi nu este o negare a faptelor cazului, nu este o declarație că nu există durere, tristețe și moarte, ci inversul acestora. El spune: „Eu sunt învierea și viața”. El ne spune și că „toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși din ele”. O! Această contrazicere a vocii necredinței este plăcută pentru noi! Ea aduce speranță, iar speranța aduce pace în măsura în care învățăm să cunoaștem și să ne încredem în Tatăl și de asemenea în Fiul, ale cărui cuvinte le-am auzit și care duce la îndeplinire planurile îndurătoare ale Tatălui.

Dar dacă Domnul astfel intenționează o înviere și dacă mesajul învierii aduce pace, odihnă și speranță, nu este totuși potrivit să întrebăm, de ce să lase Dumnezeu pe om întâi la nimicire și apoi, mai târziu, printr-o înviere să zică omenirii, în limbajul psalmistului (Ps. 90:3): „Întoarceți-vă fiii oamenilor”? De ce să nu-i păstreze în viață? De ce să nu împiedice tristețea, durerea și moartea? Noi răspundem că Scripturile, și numai Scripturile, ne dau explicația condițiilor prezente: nimic altceva nu aruncă nici cea mai slabă lumină asupra acestui subiect. Mărturia Scripturilor este că inițial Dumnezeu a creat rasa noastră perfectă, dreaptă, în chipul și asemănarea Sa, și că prin neascultare primii noștri părinți au căzut de la acea stare nobilă -- au venit sub pedeapsa păcatului, care este moartea -- și că această pedeapsă pentru păcat care a fost pronunțată împotriva tatălui Adam implică în mod natural întreaga lui rasă. Avântul păcatului crescând odată cu generațiile umane, proporțional s-au accelerat și boala, durerea și moartea.

Cu toții am fost învățăți greșit că plata, blestemul, pedeapsa pentru păcatul tatălui Adam a fost chinul veșnic; iar noi și toată omenirea am moștenit acea pedeapsă indescriptibilă ca rezultat al păcatului originar, și că numai aceia care devin urmași ai lui Isus, sfinții consacrați, vor scăpa de chinul veșnic. Dar găsim, dragi prieteni, că în Cuvântul lui Dumnezeu nu ((332)) este sprijinit un astfel de plan irațional, nedrept, neiubitor, și că Scripturile declară foarte clar, dimpotrivă, că plata păcatului este moartea, că viața veșnică este darul lui Dumnezeu și că nimeni nu poate avea acest dar decât cei care devin uniți vital cu iubitul Fiu al lui Dumnezeu. Deci vedem că, deoarece celor răi nu li se va acorda viață veșnică, ei n-ar putea îndura suferință veșnică. Declarația scripturală este foarte clară și foarte rațională: „Domnul . . . nimicește pe toți cei răi”. Ps. 145:20.

Remarcăm cât de clar i s-a spus acest lucru tatălui Adam când a fost pus la încercare, acesta fiind chiar timpul și locul unde ar trebui să căutăm îndeosebi o declarație de la Tatăl ceresc în privința pedepsei mâniei Sale drepte. Declarația este că Domnul a făcut pregătiri generoase pentru primii noștri părinți prin diferiții pomi fructiferi dătători de viață din Paradis, și i-a încercat doar în privința ascultării prin interzicerea de a mânca sau chiar de a gusta ori de a atinge fructul unui anumit pom. Această neascultare le-a adus excluderea din Paradis -- excluderea de la pomii vieții (mai mulți pomi), și ca atare a adus treptat condițiile morții care încă predomină, și aceasta în mod crescând; fiindcă toți sunt conștienți că media de viață umană astăzi este cu foarte mult mai mică decât a tatălui Adam, care „a trăit nouă sute treizeci de ani”.

Cuvintele Domnului, așa cum sunt prezentate în Geneza, sunt: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit”. Această „zi”, după cum ne explică apostolul Petru, a fost o zi a Domnului, despre care el zice: „Preaiubiților, să nu uitați un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani”; și în această „zi” a murit Adam, și nici unul dintre urmașii lui n-a trăit peste ziua de o mie de ani. După ce Adam a păcătuit, cuvintele de condamnare ale Domnului arată foarte clar că El n-a avut de gând să-Și tortureze creaturile și că blestemul nu s-a extins mai departe de nimicirea vieții prezente și de necazurile legate de condiția morții. Exprimarea de către Domnul a blestemului lui Adam a fost: „În sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, ((333)) căci din el ai fost luat; căci țărână ești și în țărână te vei întoarce”. Gen. 2:17; 3:19; 2 Pet. 3:8.

Este desigur o mare pricină de bucurie să ne dăm seama că groaznica doctrină a chinului veșnic, cu aplicarea lui nu numai la primii noștri părinți, ci și la întreaga lor rasă, la toți copiilor lor, este o doctrină falsă care a ajuns la noi nu din Biblie, ci din „Veacurile Întunecate”. Ea nu se află în declarația Domnului în nici un sens al cuvântului. Să ascultăm explicația acestei probleme dată de apostolul Pavel, în deplină armonie cu relatarea din Geneza. El spune (Rom. 5:12): „Printr-un sigur om a intrat păcatul în lume și prin păcat (ca rezultat al păcatului) moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toți au păcătuit”. Ce ar putea fi mai rațional sau mai logic, sau mai satisfăcător decât această explicație divină a morții? -- că ea este rezultatul păcatului; că tatăl nostru Adam când a fost în încercare și-a pierdut prin neascultare toate drepturile și privilegiile și a venit sub acest blestem al bolii și durerii, tristeții, necazului și morții; și că noi, fără să avem vreo încercare (căci este inutil să fim încercați noi care am moștenit înclinațiile și slăbiciunile păcătoase) suntem părtași ai aceleiași sentințe divine împotriva păcatului, adică, moartea -- și ca rasă mergem treptat în jos în slăbiciune, boală, durere și necaz, în mormânt?

Explicația este satisfăcătoare pentru judecata noastră și explică faptul că pruncul de numai o oră sau o zi, de o săptămână sau o lună, are parte de durere și de procesul morții ca și cei care trăiesc cu câțiva ani mai mult și participă personal la încălcarea legilor dreptății. „Sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a conceput mama mea”, este o declarație scripturală asupra acestui punct. „Toți au păcătuit și n-au ajuns la slava lui Dumnezeu.”

Dar acum, unde este speranța? Ce ajutor poate fi pentru o astfel de stare de lucruri tristă? Ce se poate face pentru cei care acum suferă, se întristează și mor, din toată lumea -- și ce se poate face pentru cele cincizeci de miliarde care au mers deja în închisoarea morții? Răspundem că ei desigur ((334)) nu pot face nimic pentru ei înșiși. Șase mii de ani de străduință umană de a se ridica din boală, durere și moarte au dovedit fără îndoială netemeinicia oricărei asemenea speranțe. Cei care exercită credință trebuie să facă astfel privind spre Domnul, Dumnezeul mântuirii noastre. El a propus o mântuire, iar Biblia este revelarea planului glorios al veacurilor pe care Dumnezeu îl realizează pas cu pas. Primul pas a fost cel al răscumpărării, al plătirii pedepsei care ne stătea împotrivă -- pedeapsa morții. Aceasta a fost plătită de Domnul nostru Isus, care a murit, „Cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă la Dumnezeu”. Nici unul din rasa condamnată n-a putut face atâta încât să se răscumpere pe sine, și de aceea, desigur -- după cum a arătat profetul -- „nici unul nu poate să răscumpere pe fratele său”. Dar situația disperată a omului a fost folosită de Dumnezeu și El a trimis pe Isus care Și-a dat viața nepătată, viața Lui care a fost „sfântă, nevinovată și despărțită de păcătoși”, despărțită de rasa în proces de moarte. Dumnezeu acceptă această viață ca preț corespunzător și compensație pentru viața condamnată a tatălui Adam, și astfel ne folosește nouă tuturor care suntem copii ai lui Adam, fiindcă noi n-am fost condamnați datorită nouă înșine, ci „prin neascultarea unui singur om”; ca atare, Dumnezeu poate fi drept și ne poate elibera prin ascultarea și răscumpărarea unuia -- Isus Cristos, Domnul nostru. Despre El este scris că „S-a dat pe Sine Însuși ca preț de răscumpărare pentru toți, mărturia pentru timpul ei”. 1 Tim. 2:6 (Diaglott -- n. e.).

Să remarcăm în treacăt, dragi prieteni, că Domnul nostru n-a răscumpărat numai Biserica, ci, după cum Scripturile spun clar, „El este ispășirea (satisfacția) pentru păcatele noastre (ale Bisericii); și nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2:2). Aici, mulțumim lui Dumnezeu, avem baza speranței bune care, după cum sugerează apostolul, ne permite să nu ne întristăm ca alții care n-au nici o nădejde, sau care au doar o nădejde slabă, care nu este bazată pe declarațiile clare ale Cuvântului lui Dumnezeu.

Dar, ar spune cineva, Isus a murit demult. De ce păcatul și moartea sunt încă permise să domnească și să înghită ((335)) familia umană? Răspunsul este că Dumnezeu a amânat trimiterea sacrificiului timp de patru mii de ani și încă mai amână trimiterea binecuvântării asigurate prin acesta, binecuvântare care trebuie să vină în cele din urmă -- care va fi sigură la „vremea potrivită”. Obiectivul întârzierii, după cum explică Scripturile, este dublu:

Întâi, să permită nașterea unui număr suficient din familia umană ca să umple sau să populeze cum se cuvine întregul pământ, când acesta va fi adus la perfecțiunea Edenului și în întregime va fi Paradisul lui Dumnezeu restabilit pe o scară mai largă și mai măreață. Aceștia câștigă în timpul prezent o anumită experiență cu păcatul și cu moartea, și învață o parte dintr-o lecție foarte importantă, anume, că păcatul este peste măsură de păcătos și nu este de dorit. De îndată ce va veni timpul Domnului, despre care noi credem că nu este departe, El Își va împlini făgăduința și Își va stabili Împărăția în lume, care-l va lega pe Satan, va restrânge toate puterile și influențele care lucrează acum spre păcat și moarte, și va face ca întreg pământul să fie umplut de cunoștința Domnului. Astfel va binecuvânta Cristos familia umană și o va ridica pas cu pas spre marea perfecțiune în care a fost creată -- în chipul lui Dumnezeu așa cum a fost acesta reprezentat în tatăl Adam. Această perioadă de binecuvântare este numită Împărăția Milenară, și Domnul ne-a învățat să ne rugăm pentru ea: „Vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ”. Se va cere toată această zi de o mie de ani de binecuvântare și restabilire pentru a stabili dreptatea pe o bază fermă pe pământ și pentru a proba omenirea -- pentru a se face cunoscut care dintre oameni, prin ascultare de Cristos, vor putea fi socotiți vrednici de viață veșnică, și care, sub cunoștința deplină, din cauza preferinței pentru păcat, vor fi condamnați la Moartea a Doua -- „pierzare veșnică de la fața Domnului și de la slava puterii Lui”. Aceste binecuvântări ale Veacului Milenar se aplică nu numai la cei un miliard șase sute de milioane care trăiesc acum pe pământ, ci și la cei cincizeci de miliarde care au intrat în mormânt, marea închisoare a morții, de unde Domnul nostru ((336)) Isus îi va chema afară la ocaziile Împărăției, după cum spune: „Eu țin cheile morții și ale Locuinței Morților”. Apoc. 1:18.

În al doilea rând, dragi prieteni, Domnul a amânat aducerea binecuvântării generale și a ocaziilor pentru lume de când Domnul nostru ne-a răscumpărat, pentru ca în timpul acestui Veac Evanghelic să poată aduna din lumea răscumpărată de El o „turmă mică”, o clasă „aleasă”, ucenici, urmași în urmele Sale, sfinți. El caută astfel „un popor care să fie al Lui”, „o Preoțime Împărătească”, pentru a fi asociați cu El în acea Împărăție Milenară -- nu pentru a avea parte cu lumea în restabilirea la condițiile pământești, oricât de perfecte, mărețe și glorioase ar fi acestea, și la o casă edenică, oricât de dorit ar fi aceasta, ci la o favoare mai înaltă, pentru a fi ca Domnul lor -- ființe spirituale, părtași ai naturii divine și părtași ai gloriei Sale, mult mai presus de îngeri, domnii și puteri. Ce speranță minunată este aceasta și cât de inspiratoare este pentru inimile fiecăruia care a auzit invitația și a devenit ucenic, urmaș al lui Isus, căutând să meargă în urmele Sale, după cum El ne-a lăsat un exemplu! Ce binecuvântare va fi ajungerea la asemenea glorie, onoare și nemurire cum este oferită Bisericii la Întâia Înviere! și ce mare privilegiu va fi asocierea cu Domnul nostru în împărțirea favorurilor divine întregii creații gemânde și invitarea oricui va vrea să vină la apa vieții și să se împărtășească din ea gratuit! Da; atunci, în Împărăție, Spiritul și Mireasa vor zice „Vino” (fiindcă atunci va fi o Mireasă, nunta Mielului având loc la sfârșitul acestui Veac Evanghelic), „cine vrea să ia apa vieții fără plată” (Apoc. 22:17). Nu sunt oare acestea două motive bune pentru care Dumnezeu a amânat acordarea binecuvântării imediat ce sacrificiul răscumpărării de la Calvar a fost încheiat? Desigur că ne putem bucura de această amânare și de ocazia care a urmat pentru noi, ca să fim chemați și să ne întărim chemarea și alegerea.

Aceasta, dragi prieteni, este o expunere scurtă a speranțelor glorioase care au animat pe iubitul nostru frate a cărui memorie o onorăm astăzi. Aceste speranțe au fost ca o ancoră pentru sufletul lui, care l-au făcut în stare să stea ferm alături de ((337)) Domnul și să-și arunce sorții cu aceia care-L mărturisesc pe Învățătorul și care caută să-și ia crucea zilnic, urmându-L pe El. Decedatul a avut însușiri nobile, pe care fără îndoială mulți dintre voi le-ați recunoscut; dar noi nu ne bazăm speranțele și bucuriile în privința lui pe presupunerea că el a fost perfect, ci pe cunoștința că Isus Cristos a fost Răscumpărătorul lui perfect și că s-a încrezut în El; și oricine se încrede în El nu va fi dat de rușine, ci va ieși în cele din urmă învingător. Fără îndoială că iubitul nostru frate a avut însușiri vrednice de stimă pe care toți le-am putea copia, dar noi nu trebuie să ne luăm nici un model pământesc. Dumnezeu Însuși ne-a dat prin Fiul Său un exemplu glorios, pe care noi, asemenea iubitului nostru frate, trebuie să ne străduim să-L copiem. Facem bine dacă nu ne uităm unul la altul, ci la modelul perfect, Isus. Facem bine dacă trecem cu vederea neajunsurile naturale, pe care le are toată lumea prin cădere, și ne amintim că acelora care sunt urmașii Domnului toate acestea le sunt acoperite cu haina dreptății Lui, așa încât ei sunt acceptați „în Cel Preaiubit”.

În sfârșit, dragi prieteni, să luăm învățătura scurtimii vieții prezente; și că în timp ce Dumnezeu are mari binecuvântări păstrate pentru lume, noi care am auzit deja despre harul Său și despre mântuirea în Isus, avem privilegii speciale, ocazii speciale, și corespunzător responsabilități speciale legate de cunoștința noastră. După cum spune apostolul: „Oricine are nădejdea aceasta în El, se curățește, după cum El este curat”. Dacă ne așteptăm să fim cu Domnul, să ne împărtășim de gloria Sa și să fim asociați în lucrarea Sa în viitor, știm că aceasta va însemna că trebuie să ne fie transformat caracterul, că trebuie să ne fie înnoită inima, că trebuie să devenim curați nu numai în inimă -- adică în intenție, în voință, în scop, față de Dumnezeu, dar, pe cât posibil și în cuvânt și faptă -- pe cât este în stare mintea cea nouă, sub diferite împrejurări, să controleze aceste corpuri imperfecte prin cădere. Trebuie să ne amintim nu numai să rămânem în Isus și sub haina meritului Său, ci și să cultivăm tot mai mult în inimile noastre darurile Spiritului; și hotărârile bune sunt un mare ajutor în ((338)) această direcție. De aceea, să hotărâm din nou în aceste împrejurări solemne și având în minte aceste gânduri solemne, și totuși gânduri de bucurie, că în ceea ce ne privește ne vom strădui de acum încolo să umblăm mai aproape în urmele Învățătorului și să lăsăm ca lumina adevărului și harului Său să strălucească tot mai mult prin viețile noastre. Să ne străduim ca lumea să fie mai bună și mai fericită cu fiecare zi trăită de noi în ea, și pe cât posibil să-L slăvim pe Dumnezeu în corpul și spiritul nostru, care sunt ale Lui.

(4) Discursul poate fi urmat de rugăciune, care să fie rostită ori de vorbitor, ori de un frate competent în Adevăr. Un slujitor din afară să nu fie niciodată numit să se roage după discurs. El, destul de sigur, se va ruga oamenilor și nu lui Dumnezeu, și va încerca să strice orice efect bun produs de discurs în mintea ascultătorilor. În rugăciune să se mulțumească în mod special Domnului pentru harul Său în Cristos Isus și să se ceară binecuvântarea asupra tuturor celor prezenți și în special asupra celor întristați, înrudiți cu familia.

(5) Serviciul poate fi încheiat în mod cuvenit cu o strofă sau două dintr-o cântare potrivită, așa cum s-a sugerat mai înainte.

(6) Recomandăm doar câteva cuvinte de rugăciune la mormânt, după coborârea sicriului.

Variante ale discursului, adaptate la împrejurări

Discursul de mai sus, desigur, poate fi la fel de potrivit pentru o soră, înlocuind cuvântul „frate” cu „soră”; dar în cazul unei persoane din lume sau al unuia care n-a declarat că era deplin consacrat Domnului, ar fi necesar să se facă unele modificări care vor fi văzute cu ușurință de către o persoană competentă să țină un astfel de discurs.

În cazul unui copil, fie din părinți credincioși, fie necredincioși, discursul poate fi modificat să se potrivească făcându-se referire la cel decedat ca la „tânărul nostru prieten secerat în înmugurirea bărbăției sau feminității de către nemiloasa doamnă cu coasa, moartea”; sau, dacă este prunc, se poate lua textul: „Oprește-ți plânsul, oprește-ți lacrimile din ((339)) ochi; căci munca îți va fi răsplătită, zice Domnul; ei se vor întoarce iarăși din țara vrăjmașului” (Ier. 31:15-17). În astfel de cazuri ar fi potrivit să se accentueze faptul, pe care nimeni nu-l va contesta, că pruncii n-ar putea comite păcat de moarte și că astfel se verifică declarația Scripturii, că prin neascultarea unui om, și nu prin neascultarea universală, a intrat păcatul în lume, și moartea ca urmare sau pedeapsă a lui.

Zeciueli, colecte etc.

După câte știm, nici unul dintre micile grupuri ale poporului Domnului de pe „această cale” (Fapt. 22:4) nu face colecte publice. Noi am susținut de la început evitarea colectelor publice, nu fiindcă credem că ar fi ceva păcătos în această procedură și nici fiindcă credem că Scripturile o condamnă, ci fiindcă problema banilor a devenit atât de proeminentă în toate denominațiile creștinătății, încât în opinia noastră evitarea ei completă ar fi spre gloria Domnului. Oameni care toată viața lor au fost presați pentru bani ajung repede să creadă că mult din propovăduire și învățare etc. se face pentru plată -- dacă nu numai sau mai ales pentru plată, cel puțin se face pentru plată în măsură considerabilă.

Nu numai Scripturile sugerează că majoritatea credincioșilor Domnului vor fi dintre cei săraci ai acestei lumi, ci și experiența noastră atestă același lucru -- că nu sunt mulți bogați, mulți mari, mulți nobili, ci mai ales „cei care sunt săraci față de lume, ca să fie bogați în credință”. Unii dintre aceștia, suntem siguri, venind la adunări unde este susținut Adevărul Prezent, au un simțământ de ușurare în absența spiritului lumesc, al lăcomiei după bani; și în unele privințe cel puțin, acest aspect le-a recomandat Adevărul. Cei ai căror ochi se deschid la Adevărul Prezent ajung să fie stăpâniți de zel și energie în serviciul Adevărului, și de o atât de mare dorință de a lăsa lumina lor să strălucească spre gloria Tatălui și a Fiului, încât mulți creștini încropiți sunt înclinați să spună: care este motivul? Care este obiectivul? Cum ți se plătește sau care este avantajul tău de cauți să-mi trezești interesul -- de-mi ((340)) împrumuți cărți sau îți petreci timpul străduindu-te să-mi atragi atenția asupra acestor teme biblice așa cum le vezi tu? Venind la adunări și văzând că până și colectele obișnuite și presiunile pentru bani sunt absente, acești căutători sunt cu atât mai convinși că Iubirea pentru Domnul, pentru Adevăr și pentru turma Sa este cea care a inspirat eforturile de a le pune Adevărul la îndemână. Chiar dacă sunt cumva înclinați să aibă prejudecăți împotriva Adevărului, aceste dovezi de sinceritate și de un spirit asemenea lui Dumnezeu, de bunăvoință și generozitate, se recomandă de la sine, ca fiind emanații ale spiritului Domnului, spiritului iubirii.

Dar în timp ce susținem acest principiu și-l recomandăm cu cea mai mare căldură întregului popor al Domnului de pretutindeni, este de datoria noastră, pe de altă parte, să atragem atenția asupra faptului că oricât de josnic, egoist și avar ar putea fi cineva la vremea acceptării sale de către Domnul și a consacrării sale față de El, acesta n-ar putea rămâne identificat cu „Biserica ale căror nume sunt scrise în ceruri” și cu Domnul, Capul acelei Biserici, fără să câștige în grad considerabil o victorie asupra dispoziției sale egoiste. Știm bine că egoismul și zgârcenia sunt străine Spiritului Tatălui nostru ceresc și Domnului nostru Isus și trebuie, de aceea, să fie străine tuturor celor care vor fi recunoscuți în cele din urmă ca și copii ai Tatălui lor -- toți aceștia trebuind să aibă asemănarea familiei, a cărei caracteristică principală este iubirea -- bunăvoința. Dacă, prin ereditate sau împrejurări nefericite și educație, spiritul josniciei s-a dezvoltat mult în corpul muritor al unuia care a fost acceptat ca membru de probă al Noii Creații, el va avea în scurt timp o luptă tocmai în această privință. După cum sugerează apostolul, mintea trupului se va război împotriva minții spiritului, a Noii Creaturi, iar mintea Noii Creaturi trebuie să câștige victoria dacă vrea să ajungă în cele din urmă la poziția râvnită printre biruitori. Egoismul și josnicia trebuie să fie învinse; evlavia, mărinimia și generozitatea, atât ale inimii cât și ale faptei, trebuie să fie cultivate cu sârguință. S-ar putea ca unii, chiar ((341)) până în ziua morții, să fie obligați să lupte cu trupul, dar nu trebuie să fie nici o îndoială în privința atitudinii minții, a voinței noi; iar cei care-i cunosc cel mai bine vor observa desigur în conduita lor dovezi ale victoriei minții noi asupra cărnii și asupra minții egoiste.

Prin urmare, gândul nostru în legătură cu evitarea colectelor și a tuturor problemelor financiare în adunările Bisericii nu este spre a descuraja dărnicia. După cum observăm noi, cei care dau Domnului cu abundență, din inimă, cu bucurie, sunt cei mai binecuvântați de El în chestiunile spirituale. Se va observa că noi nu limităm această expresie, „Domnul iubește pe dătătorul voios”, la darurile bănești, ci includem în ea toate darurile și sacrificiile pe care poporul Domnului este privilegiat să le prezinte pe altarul de sacrificiu și pe care Dumnezeu ne informează că este dispus să le accepte prin meritul iubitului nostru Răscumpărător. Într-adevăr, ori de câte ori ni s-a pus întrebarea: este mai bine să urmez o astfel de cale în afaceri și să pot da mult din produsul mâinilor și creierului meu pentru răspândirea adevărului, sau este mai bine să mă mulțumesc cu o posibilitate și un serviciu mai mic în această direcție, urmând o altă cale, care mi-ar permite să acord mai mult din timpul și personalitatea mea intereselor Adevărului și promulgării lui printre prieteni și vecini etc.? -- răspunsul nostru peste tot a fost că noi ar trebui să luăm în considerare că timpul și influența noastră acordate serviciului Adevărului sunt încă mai apreciate în ochii Domnului decât darurile în bani.

De aceea, dacă unul constată că are talent pentru a prezenta Adevărul și talent pentru a câștiga bani în mod legitim, sfatul nostru ar fi ca el de preferință să-și exercite talentul de a câștiga bani numai într-un grad limitat, așa încât să dea cât se poate de mult timp, atenție și energie folosirii talentului său mai mare, de slujire a Adevărului. Și acest lucru s-ar aplica în grad considerabil și la slujirile Adevărului prin pagina tipărită, răspândirea literaturii etc.

((342))

„Este mai ferice să dai decât să primești”, este o axiomă ce poate fi bine apreciată de către tot poporul Domnului care a ajuns la un oarecare grad de dezvoltare în asemănarea divină. Dumnezeu este marele Dătător -- El dă continuu. Toată creația, în fiecare aspect al ei, este rezultatul acestei bunăvoințe din partea lui Dumnezeu. El a dat pe Singurul Său Fiu Conceput, cu viața, plăcerile, binecuvântările asocierii intime cu El. El a dat fiilor îngerești ai lui Dumnezeu binecuvântări nenumărate. El a acordat rasei noastre, în persoana tatălui Adam, binecuvântarea vieții și binecuvântările bogate ale acestei lumi, care, chiar și în starea lor prezentă decăzută și degradată, sunt minunate. El nu numai că ne-a înzestrat cu simțuri, prin care să putem simți mirosuri plăcute, arome plăcute, culori frumoase și combinații ale lor etc., etc., ci El S-a îngrijit în mod minunat, generos, de mulțumirea acestor simțuri în natură: prin fructe și flori, nestemate și cer înstelat, a fost mărinimos în acordarea darurilor Sale omului natural.

Și când contemplăm binecuvântările pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru „turma mică” a Noii Creații, așa cum ne sunt descoperite în Cuvântul Său, recunoaștem că acestea sunt peste măsură de bogate, mai mult decât am fi putut cere sau gândi. „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său.” De aceea, bunăvoința sau dărnicia, ajutorarea, binecuvântarea altora, este o parte a asemănării cu Dumnezeu. De ce să ne mirăm, deci, că trebuie să apreciem dăruirea ca superioară primirii?

În măsura în care învățăm să apreciem lucrurile spirituale și în măsura în care avem părtășie cu Domnul și devenim părtași ai Spiritului Său, și în măsura în care spiritul iubirii, mărinimiei și generozității este revărsat larg în inimile noastre -- în aceeași măsură constatăm că ne place să facem bine tuturor oamenilor -- în special casei credinței. Iubirea din noi, la fel cu aceea din Tatăl ceresc, nu caută numai propriile interese și propriul bine, ci este continuu atentă să remarce ((343)) cum pot fi acordate binecuvântări și altora; cum poate fi luminată și înveselită viața altora; cum pot fi mângâiați în necazurile lor și ajutați în necesitățile lor. De fapt, în măsura în care această minte nouă este turnată din belșug în noi, în măsura în care ajungem să fim transformați prin înnoirea minții noastre și schimbați din slavă în slavă, în aceeași măsură ajungem să apreciem marea lucrare pe care Dumnezeu a plănuit-o pentru noi în viitor -- lucrarea asemenea lui Dumnezeu de a binecuvânta toate familiile pământului, de a fi agenții Lui în distribuirea darurilor cerești pe care El le-a pregătit pentru toți care vor veni în armonie cu El. Creaturile Noi află prin urmare că, deși apreciază gloriile personale promise, în măsura în care cresc în har ajung mai degrabă să se gândească îndeosebi la privilegiile pe care le vor avea prin moștenire împreună cu Domnul lor, în slujirea restabilirii și în multiplele ei binecuvântări pentru sărmana creație gemândă -- ridicând pe toți câți vor vrea la perfecțiunea umană de la care au căzut toți în Adam.

Acest spirit al iubirii, această dorință de a dărui, această dorință de a ajuta pe alții, pe măsură ce în prezent crește în inimile noastre, ne conduce nu numai spre generozitatea gândirii față de alții, ci și spre generozitatea conduitei -- spre dispoziția de a ne sacrifica timpul și influența pentru alții, așa încât să poată fi binecuvântați cu lumina Adevărului Prezent, după cum și noi am fost binecuvântați prin ea. Și același spirit ne conduce, dacă n-avem talent pentru învățare sau expunere, să căutăm a ne folosi talantul-timp și talantul-ocazie pentru distribuirea de pliante etc., însoțită de un cuvânt la timp, oricât de scurt. Și ne conduce mai departe, dacă avem și talantul-bani, să-l folosim în serviciul Domnului pentru promulgarea Evangheliei. Într-adevăr, noi credem că Domnul apreciază astăzi, cum a apreciat întotdeauna, spiritul văduvei sărace care a aruncat doi bănuți în vistieria Domnului și a cărei negare de sine, așa cum se vede în această mică jertfă, după cum spune Domnul nostru, a situat-o în estimarea Lui, și ca atare și în estimarea Tatălui, ca un dătător pe planul cel ((344)) mai înalt -- după inima Sa: „Ea a aruncat din sărăcia ei tot ce avea ca să trăiască” (Luca 21:4). De aceea, ea a făcut, în felul ei, mult pentru cauza generală în direcția în care a făcut Însuși Domnul nostru. El Și-a dat nu numai un mod de viață, ci Și-a depus însăși viața, zi de zi, ceas de ceas, în serviciul altora; și în final la Calvar, în sensul cel mai deplin și mai complet, Și-a sfârșit lucrarea.

Am fost înclinați să ne întrebăm de ce Domnul nostru n-a prevenit-o într-o măsură pe văduva săracă de faptul că ea și-a făcut mai mult decât datoria; că având numai doi bănuți trebuia să-i fi păstrat pe amândoi, sau cel puțin unul din ei pentru propriile ei necesități. Dacă era altcineva, nu Domnul nostru sau unul dintre apostoli care să fi observat acest lucru și să-l fi lăudat, fără să fi exprimat un cuvânt de prevenire în legătură cu el, noi ne-am fi simțit perfect liberi să fi adăugat acel cuvânt de prevenire. Dar în general presupunem că foarte puțini au nevoie de prevenire în privința autoconservării. Foarte puțini au nevoie să fie preveniți să nu dea toate mijloacele lor de trai. Ar putea fi unii, dar suntem siguri că despre aceia puțini ar fi adevărat, ca și despre văduva sărmană, că Domnul le-ar compensa într-un fel pentru ceea ce noi am fi înclinați să considerăm un exces de generozitate. Credem că este mai bine ca ei să greșească pe acea latură a problemei decât să greșească pe latura opusă. „Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat (dacă bogăția nu va veni în lucruri materiale, va veni desigur în cele spirituale); și altul, care reține mai mult decât trebuie (cei care sunt peste măsură de grijulii, peste măsură de precauți, zgârciți, prea conservativi), nu face decât să sărăcească (uneori sărăcie financiară, dar întotdeauna, desigur, sărăcie spirituală).” Prov. 11:24.

Deoarece Domnul n-a fixat nici o lege pentru poporul Său în privința bunăvoinței, ci a lăsat chestiunea deschisă pentru cei care și-au consacrat Lui tot ce au, este evident că El intenționează să le măsoare consacrarea după conduita lor de după consacrare -- după sacrificiile lor, negările lor de sine. Ca atare, în mod cuvenit vine întrebarea pentru fiecare în parte, în ce măsură să dau Domnului din timpul meu, influența mea, banii mei? Răspundem că dacă întrebarea vine din partea ((345)) unuia care a făcut o deplină consacrare și a devenit o Creatură Nouă, nu poate fi decât un răspuns, anume, că el n-are nimic de dat -- el a dat deja Domnului tot ce are. Dacă a reținut ceva, atunci n-a făcut o deplină consacrare și poate fi sigur că n-a fost pe deplin acceptat de Domnul.

Dar, admițând că am dat Domnului tot, cum vom determina voința divină în privința îndeplinirii de către noi a acestui dar? Răspundem că fiecare trebuie să se considere numit de Domnul ca administrator al timpului său, al influenței sale, al banilor săi etc., și fiecare să caute să folosească acești talanți cum poate mai bine, spre slava Stăpânului. Și deoarece lui i se acordă privilegiul tronului harului, aceasta ar însemna că dacă se îndoiește în privința folosirii acestor talanți, poate cere de la Dumnezeu înțelepciunea Sa, pe care El o dă cu generozitate și fără mustrare celui care-I cere. Îndrumat de această înțelepciune de sus, în măsura în care înțelepciunea și zelul său pentru Domnul cresc zi de zi prin cunoașterea Adevărului și prin obținerea spiritului acestuia, el va constata că va da tot mai mult din timpul său, tot mai mult din influența sa și tot mai mult din mijloacele care-i stau la dispoziție, pentru serviciul Adevărului -- și, pe lângă aceasta, va face planuri cum ar putea reduce din obligațiile personale și familiale, așa încât să poată mări darurile și sacrificiile sale.

După cum bine se știe, Dumnezeu a instituit pentru evrei un sistem de zeciuială, sub care o zecime din tot sporul bogăției, de grâne, vegetale, cirezi, turme sau bani, era pus deoparte pentru folosire sacră, ca fiind a Domnului, ca să fie folosit numai pentru scopuri sacre. Dar acesta era un aranjament numai pentru „casa servitorilor”. Domnul a lăsat „casa fiilor” fără vreo astfel de lege sau reglementare. Sugerează oare aceasta că El așteaptă mai puțin de la fii decât de la servi? Cu adevărat, nu; fiul care ar avea mai puțin interes pentru afacerea tatălui decât servul ar fi nevrednic de locul lui ca fiu și desigur l-ar pierde; ar fi găsit altul care să posede mai mult din spiritul adevărat de fiu. În cazul casei fiilor, nu numai o zecime este consacrat, sacrificat, ci tot, și tot trebuie folosit după cum ne indică ocaziile că ar putea fi servit Domnul și cauza Sa. Astfel ((346)) trebuie să procedăm continuu, punându-ne viața, tot ce-i al nostru, în serviciul Adevărului*.


*Obligațiile celor consacrați față de familiile lor și cum are aceasta de-a face cu devotarea a tot ce au Domnului sunt analizate în capitolul XIII.


Apostolul ne atrage atenția asupra acestei lecții în Epistola sa către Filipeni (4:17); asigurându-i că darurile lor voluntare erau atât folositoare cât și apreciate, el adaugă: „Nu că aș căuta un dar; dimpotrivă, caut rodul care prisosește în folosul vostru”. El știa că pe cât era de sigur că ei fuseseră concepuți de Spiritul sfânt, pe atât de sigur era că acesta va începe să producă roadă de fapte bune și binefaceri; și cu cât aceste binefaceri erau mai evidente, cu atât avea mai mult demonstrația creșterii lor spirituale, care era lucrul pe care de fapt îl dorea. Așa este și astăzi. Domnul ne informează că tot aurul și argintul și vitele de pe o mie de dealuri sunt ale Lui. El de fapt n-are nevoie deloc de eforturile noastre, de banii noștri; dar fiindcă ar fi spre avantajul nostru și ne-ar ajuta la dezvoltare, El permite ca lucrarea Sa să fie într-o astfel de stare încât să aibă nevoie de toate eforturile celor care sunt cu adevărat ai Săi și de toate mijloacele pe care ei vor fi îndemnați să le folosească în străduințele lor de a-L slăvi.

Ce binevoitor este acest aranjament! Ce binecuvântări au adus deja aceste privilegii poporului iubit al Domnului! Nu ne îndoim că ele vor continua cu noi până la sfârșitul alergării noastre -- cu scopul ca toți să putem avea privilegiul binecuvântat de a ne aduce talanții, oricare ar fi aceștia, în serviciul Domnului. Așadar, noi sugerăm, după exemplul văduvei sărace cu cei doi bănuți ai săi, că nimeni nu este atât de sărac încât să nu-I poată arăta Domnului dorința inimii sale. Aprecierea Domnului nostru pare a fi, așa cum este exprimată într-un loc, că acela care este credincios în puține lucruri va fi credincios și în ocazii mai mari și mai importante; și acestora El este înclinat să le dea, nu numai ocaziile mai mari din viitor, ci și ocaziile mai mari din prezent.

((347))

Sfatul nostru este ca problema banilor să fie lăsată, pe cât este posibil (și aceasta noi credem că în totalitate), în afara discuției în adunările obișnuite ale Bisericii. Sfătuim să se cultive Spiritul Domnului, și că, după cum acesta va locui cu prisosință în noi, fiecare va fi nerăbdător să-și facă partea nu numai pentru satisfacerea cheltuielilor curente ale Bisericii -- poate chirie sau alte cheltuieli -- ci va fi nerăbdător să facă ce poate și în privința extinderii luminii care-i binecuvântează propriul suflet, către alții care mai stau încă în întuneric. În legătură cu aceasta noi sfătuim să nu se solicite bani de la alții din afară, dar nu cunoaștem nici un motiv pentru care banii dați de către cei din afară să fie refuzați vreodată. Ar fi cel puțin un indiciu al simpatiei lor și fără îndoială le va aduce în cele din urmă, fie în viața prezentă fie în cea viitoare, ceva recunoaștere și răsplată de la Cel care a spus că nici un pahar de apă rece dat unuia dintre ucenicii Săi în numele Său nu va rămânea cu nici un chip nerăsplătit. Mat. 10:42; Marcu 9:41.

* * *

„Prin huruitul aspru de acum
Își face loc un susur blând;
Prin nori de îndoială și crezuri de teamă
Străbate o lumină calmă și clară.

Cel ce nu vede își află calea bâjbâind;
Să ai grâu copt, cel verde vine mai întâi;
Cum tu acum simțești, eu am simțit,
Și unde tu stai, eu am locuit.”

((348))


Numai dacă aș ști
Numai sigur dac-aș ști
Că tot ce mă apasă ar fi
Observat de Domnul meu --
Dureri ce taie ca un cuțit,
Zgomot, osteneală, conflict
Și-al vieții rău cu nume neștiut --
Ce pace aș avea eu!

Mă întreb de El ia parte
În aceste griji umane, în toate,
Acesta tare, Rege al regilor!
Dacă Acesta, care-n spațiul infinit
Aminte ia la fiece planetă-n a ei cadru strălucit,
Poate avea harul nesfârșit
Să vadă aceste lucruri în micimea lor.

De pot fi sigur de aceasta, mie-mi pare,
În fiecare rău fiind amestecată o fericire mare,
Că aș putea durerea s-o primesc cu bucurie,
Și aș putea lua chiar orice mi-ar aduce
Gândul ferice la divinitate
Și simțul dulcii părtășii creștine
Ca un câștig bogat, și nu ca o pierdere mare.

Iubite Domn, nu mă voi mai îndoi
Că Tu mă înconjori
Cu simțire divină.
Iubirea ce-a fost răstignită pentru mine odată
Nu este acea iubire care să mă părăsească,
Ci care așteaptă să-mi împărtășească
Chiar grija cea mai mică.