((379))

Noua Creație - Studiul VIII
Noua creație - Odihna sau Sabatul Noii Creații

Schimbarea metodei divine datează de la cruce -- Propovăduirea apostolilor în sinagogi în zi de sabat nu înseamnă susținerea sabatului evreiesc sau a sistemului lor ca obligatoriu pentru Noua Creație -- Clădirea în care se propovăduiește Evanghelia nu afectează mesajul -- Nici ziua nu-l afectează -- Originea primei zile a săptămânii ca sabat creștin -- Ținerea ei a început cu mult timp înainte de Constantin -- Aproape toate arătările Domnului înviat au fost în ziua întâi -- Ținerea generală a primei zile ca sabat, o chestiune de recunoștință -- Nu este însă prin hotărâre divină -- Franța și numărul șapte -- Sabatul lui Israel este tipic -- Când a început sabatul Noii Creații și cum continuă

Studiile noastre din capitolul anterior ne-au dovedit fără îndoială că nu există nici o lege pentru cei care sunt în Cristos Isus în afară de atotcuprinzătoarea Lege a Iubirii. Am văzut clar și limpede că Noua Creație, Israelul spiritual, nu este în nici un sens al cuvântului sub Legământul Legii, „adăugat din cauza fărădelegilor” după patru sute treizeci de ani de la Legământul sub care Noua Creație este acceptată în Cel Preaiubit. Este adevărat, Domnul nostru Isus în zilele când era în trup a ținut cu strictețe ziua a șaptea a săptămânii în conformitate cu Legea Mozaică, totuși nu în conformitate cu unele dintre concepțiile deformate ale cărturarilor și fariseilor. Aceasta a fost fiindcă după trup El era evreu născut sub Legea Mozaică și de aceea era supus fiecărei cerințe a ei, pe care El a împlinit-o, după cum spune apostolul, „pironind-o pe cruce” -- punându-i deplin capăt în ceea ce-L privea pe El și în ceea ce-i privea pe toți evreii care veneau la Tatăl prin El. Toți evreii care nu L-au acceptat pe Cristos sunt încă obligați de fiecare prevedere și reglementare a Legământului Legii lor, și, după cum explică ((380)) apostolul, ei se pot elibera de Lege numai acceptându-L pe Cristos ca sfârșit al ei -- crezând. Rom. 10:4.

În privința neamurilor, am văzut deja că ele n-au fost niciodată sub Legea Mozaică și ca atare nu puteau fi eliberate de ea; și am văzut deja că Domnul nostru Isus -- Noua Creatură, concepută la botezul Său și născută din Spirit la învierea Sa -- a fost Sămânța antitipică a lui Avraam și moștenitor al tuturor făgăduințelor făcute acestuia, și că atât evreii cât și neamurile care vin la El prin credință, și prin El la Tatăl, când sunt concepuți de Spiritul sfânt, sunt la fel socotiți în Noua Creație și moștenitori împreună cu Isus în Legământul Avraamic, membrii ei nefiind nici unul sub Legământul Mozaic sau al Legii, care a fost adăugat. De aceea, chiar dacă omul Isus Cristos a fost sub Lege și sub obligațiile de a ține ziua a șaptea ca parte din Lege, asemenea obligații față de Lege au încetat în ceea ce-i privea pe urmașii Săi, după cum au încetat și în ceea ce-L privea pe El imediat ce a murit, punând capăt Legii în mod drept, just, pentru toți evreii care L-au acceptat și care prin El au devenit morți cu El față de Legământul Legii și vii față de Legământul Avraamic.

Nu ne mirăm totuși când aflăm că până și apostolilor le-a trebuit ceva timp să înțeleagă deplin sensul schimbării de la dispensația Legii la dispensația Harului -- la Veacul Evanghelic. Tot așa, vedem că au fost necesari un număr de ani ca să-și dea bine seama că prin moartea lui Cristos zidul despărțitor dintre evrei și neamuri a fost dărâmat și că începând de atunci neamurile, la fel ca și evreii, nu mai trebuiau să fie socotite necurate -- fiindcă Isus Cristos, prin harul lui Dumnezeu, gustase moartea pentru fiecare om și de atunci încolo oricine se va apropia de Tatăl, dintre evrei sau neamuri, să poată fi acceptat prin El -- acceptat în Cel Preaiubit. Chiar după ani de zile de la conferința apostolilor, în care Petru și Pavel au mărturisit despre harul lui Dumnezeu acordat neamurilor și despre darurile Spiritului sfânt, limbi miraculoase etc., asemănătoare celor care la Cincizecime au dovedit conceperea de Spirit a evreilor, îl găsim pe Petru ezitând ((381)) încă și cedând la prejudecățile credincioșilor evrei, până acolo încât s-a retras dintre convertiții neevrei tratându-i tot ca necurați. El și-a atras astfel o mustrare din partea apostolului Pavel, care evident a înțeles întreaga situație a noii dispensații cu o viziune mult mai clară decât ceilalți apostoli. Dacă un apostol a avut astfel nevoie de o mustrare ca să-l ajute în privința prejudecăților lui rasiale, putem repede presupune că masele de credincioși (aproape toți evrei) au fost considerabil nedumeriți câțiva ani de zile în privința caracterului complet al schimbării metodelor divine începând de la cruce.

Obiceiul evreilor, nu numai al celor din Palestina ci și al celor risipiți peste tot în lume, includea respectarea sabatului, care, deși inițial n-a fost intenționat să fie altceva decât o zi de odihnă sau o încetare a trudei, a ajuns să fie folosit în mod foarte potrivit ca o zi pentru citirea Legii și profeților, precum și pentru îndemnare în sinagogi. În Palestina era o zi în care afacerile se suspendau; și ca atare evreii convertiți la creștinism se adunau în mod foarte natural în sabat pentru studierea Legii și profeților, din punctul de vedere nou, al începutului împlinirii lor în Cristos, precum și pentru îndemnare reciprocă la statornicie, cu atât mai mult cu cât vedeau că ziua se apropie -- marea zi a Domnului, ziua Milenară, „timpurile restabilirii . . . despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinților Săi proroci din vechime”. Apostolii și evangheliștii care călătoreau în afara Palestinei au găsit urechile cele mai bune de auzit pentru Evanghelie printre evreii care deja Îl căutau pe Mesia, și ei au găsit că cea mai bună ocazie de a ajunge la aceștia erau adunările lor obișnuite din ziua a șaptea. Nu exista nimic în revelația divină care să-i împiedice de a propovădui mesajul Evangheliei fie în ziua a șaptea fie în ziua întâi, sau în oricare altă zi a săptămânii. Putem fi într-adevăr siguri că acești evangheliști timpurii au propovăduit Cuvântul neîncetat, oriunde au mers și la toate ocaziile, oricui avea ureche de auzit.

Apostolul care a spus că Cristos a pus capăt Legământului Legii pironindu-l pe cruce, n-a spus nici un cuvânt Bisericii ((382)) timpurii, după câte arată relatarea, în privința vreunei legi sau obligații de a respecta în mod special ziua a șaptea -- ori vreo altă zi a săptămânii. Dimpotrivă, ei au urmat cu strictețe ideea că Biserica este o Creație Nouă, sub Legământul originar, și în calitate de casă a fiilor Creația Nouă nu este sub Lege, ci sub Har. Acești învățători inspirați au arătat clar libertatea Noii Creaturi, în esență zicând: „Deci nimeni să nu vă judece cu privire la mâncare sau la băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, sau lună nouă sau sabate, care sunt o umbră a lucrurilor viitoare, dar trupul (esența) este al lui Hristos”. Col. 2:16, 17.

Ei voiau ca Biserica să înțeleagă că diferitele ordonanțe cu privire la sărbători și la posturi, la timpuri, la perioade și la zile erau parte din sistemul general tipic pe care Dumnezeu l-a instituit cu Israelul tipic, fiind numai umbre ale lucrurilor mai bune care urmau să vină -- aplicabile Israelului spiritual. Pentru evrei aceste lucruri erau realități fixate și legate de ei prin decrete divine; pentru Noua Creație ele sunt numai umbre -- lecții care ne indică spre marea împlinire și nimic mai mult. Faptul că apostolii au fost dispuși să folosească ziua de sabat și sinagogile evreiești în legătură cu promulgarea Evangheliei lui Cristos, n-a fost în nici un caz o sprijinire a sistemului evreiesc și a Legii evreiești, ca o regulă sau robie asupra Noii Creații. Noi astăzi, dacă ni s-ar da ocazia, am propovădui pe Cristos în sinagogile evreiești nu numai în ziua întâi a săptămânii, ci am propovădui bucuros și în sabatul evreiesc, în ziua a șaptea. Da, am fi bucuroși să propovăduim pe Cristos într-un templu păgân și într-o zi de sărbătoare păgână, dar n-am considera că făcând astfel am sprijini doctrinele păgâne sau sărbătoarea păgână.

În ceea ce privește ziua întâi a săptămânii, în mod general respectată printre creștini ca zi de sabat sau de odihnă, este o eroare să se pretindă că această zi a fost aprobată și făcută sabat creștin prin decretele Bisericii Romano-catolice. Este ((383)) adevărat că pe timpul lui Constantin, după mai bine de două secole de când au adormit apostolii, formalismul s-a strecurat în Biserică într-un grad uimitor; că învățătorii mincinoși au căutat treptat să aducă pe urmașii Domnului în robia clericală și că intrigile clericale și superstiția au început să exercite o influență considerabilă. Este adevărat că printre creștinii nominali a fost promulgată atunci o regulă care în esență spunea că ei trebuie să respecte prima zi a săptămânii pentru lucrarea religioasă etc., și interzicea munca manuală, cu excepția districtelor de la țară unde adunarea recoltelor putea fi considerată o lucrare de necesitate. Este adevărat că acest mic început de robie și sugestia că pentru creștini prima zi a săptămânii înlocuise ziua a șaptea a săptămânii evreilor, a dus tot mai mult la ideea că fiecare poruncă a lui Dumnezeu pentru evrei în privința zilei a șaptea se aplica pentru urmașii lui Cristos la prima zi a săptămânii.

Dar o respectare cuvenită a primei zile a săptămânii și-a avut începutul cu mult timp înainte de Constantin -- nu ca o robie, ci ca o libertate, un privilegiu. Singurul fapt că Domnul nostru a înviat dintre morți în prima zi a săptămânii ar fi fost de-ajuns s-o facă să fie sărbătorită printre urmașii Săi, marcând reînsuflețirea speranțelor lor; dar la aceasta s-a adăugat și faptul că în ziua învierii Sale El S-a întâlnit cu credincioșii Săi și le-a explicat Scripturile, unii dintre ei amintindu-și după aceea binecuvântarea, zicând: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne deschidea Scripturile?” (Luca 24:32). În aceeași zi întâi a săptămânii în care cei doi ucenici L-au întâlnit în drumul lor spre Emaus a fost văzut și de către cele două Marii lângă mormânt, i s-a arătat Mariei Magdalena ca grădinar și li s-a făcut cunoscut apostolilor când erau adunați cu toții etc. Au așteptat o săptămână întreagă și alte arătări ale Învățătorului înviat, dar n-a mai fost nici una până în următoarea zi întâi a săptămânii, când iarăși li s-a arătat celor unsprezece. Și ((384)) astfel, după câte știm noi, aproape toate arătările Domnului nostru pentru frați au fost în ziua întâi a săptămânii. De aceea nu este surprinzător că fără nici o poruncă de la Domnul sau de la apostoli, Biserica timpurie și-a făcut obiceiul de a se aduna în ziua întâi a săptămânii, ca o comemorare a bucuriilor concepute în ei de învierea Domnului nostru, și de asemenea ca să-și aducă aminte cum le ardeau inimile în ei când în acea zi a săptămânii El le deschisese Scripturile.

Ei au continuat chiar să comemoreze „frângerea pâinii” împreună în această zi -- nu ca Cina de Paști sau Cina Domnului, ci ca o aducere aminte a felului în care au fost binecuvântați la Emaus, când El a frânt pâinea pentru ei și lor li s-au deschis ochii și L-au recunoscut; și cum iarăși au fost binecuvântați când a frânt pâinea cu ei în odaia de sus și le-a dat dovezi satisfăcătoare că El era într-adevăr Domnul lor înviat, totuși schimbat (Luca 24:30, 35, 41-43). Această frângere a pâinii, după cum citim, se făcea cu fericire și bucurie -- nu ca o aducere aminte a morții Sale, ci a învierii Sale. Ea a reprezentat, nu trupul Său frânt și sângele Său vărsat, ci adevărul înviorător pe care El l-a frânt pentru ei și din care inimile lor s-au hrănit cu speranțele de bucurie ale viitorului, garantate prin învierea Sa dintre morți. („Paharul” nu este menționat niciodată în legătură cu aceste referiri la „frângerea pâinii”.) Aceste strângeri laolaltă în ziua întâi a săptămânii erau ocazii de bucurie -- bucurie că noua ordine de lucruri fusese introdusă prin învierea lui Isus dintre morți.

Pe măsură ce Biserica s-a eliberat treptat de legătura strânsă cu iudaismul, și în special după nimicirea Ierusalimului și distrugerea generală a sistemului evreiesc, influența sabatului din ziua a șaptea a scăzut, și mai mult sau mai puțin a ajuns să fie legată de ziua întâi a săptămânii și de odihna și înviorarea spirituală a Noii Creații, datând de la învierea Domnului nostru în glorie, onoare și nemurire.

Cât privește lumea păgână în general, Dumnezeu nu le-a dat legi sau porunci speciale; ei au doar ceea ce a rămas din ((385)) legea inițială scrisă în natura lor și care este mult diminuată, este aproape ștearsă prin păcat și moarte. La aceasta a fost adăugată o singură poruncă -- pocăiți-vă, fiindcă s-a pregătit o ocazie nouă de viață (care se poate obține acum sau în Mileniu) și fiecare faptă și gând voit vor avea influență asupra rezultatului final în fiecare caz. Dar pentru cei care nu sunt în Cristos nu se dă mai mult decât acest mesaj, pocăiți-vă. Numai celor pocăiți le vorbește Dumnezeu mai departe, deoarece ei au urechi să audă și inimi să se supună voinței Lui.

Cât despre milioanele de creștini nominali din zilele noastre, ei n-au reușit să înțeleagă, nu numai caracterul adevărat al harului lui Dumnezeu și chemarea prezentă a Noii Creații, dar în general nici legea Noii Creații, interpretându-i greșit libertățile, simbolurile etc. Creștinătatea a obținut concepții false despre botez, despre Cina Domnului etc., și dă învățătură lumii despre ele, precum și concepții false despre sabat și despre Legea divină și despre Legământul cu Noua Creație. Evident că Domnul n-a intenționat niciodată ca „creștinătatea” nominală să înțeleagă sau să aprecieze în prezent adevărul despre aceste subiecte. După cum a spus apostolul: „Ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului (natural) nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” -- nici nu I-au înțeles voința și planul în privința „turmei mici”. „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit (aceste lucruri) prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu (voia Sa bună, plăcută și desăvârșită în privința noastră, acum și mai târziu)”. Neapreciind nici spiritul Chemării de Sus, nici Legea desăvârșită a Libertății pentru cei aleși -- nefiind în stare a le aprecia, fiindcă le lipsește Spiritul Domnului, nu ne surprinde că formalitățile și ceremoniile, posturile, penitențele, restricțiile de un fel sau altul, zilele sfinte și zilele de sabat au devenit cătușe și lanțuri pentru creștinătatea nominală. Nu este surprinzător nici că unii din poporul adevărat al Domnului, ((386)) din cei „aleși”, „turma mică”, au devenit ulterior atât de prinși în mrejele acestei robii încât să fie lipsiți în mare măsură de adevărata libertate a fiilor lui Dumnezeu.

Noi nu aducem argumente împotriva respectării zilei întâi a săptămânii. Dimpotrivă, ne bucurăm că sub providența divină această zi este atât de general respectată în toată lumea civilizată. Datorită respectării ei atât de generale, puținii consacrați ai Domnului au avantaje și privilegii speciale de care ar putea fi lipsiți în mare măsură dacă respectarea ei ar fi mai puțin generală. Desigur, Noua Creație de pretutindeni se poate bucura mult că are ocazia de a pune deoparte o zi din șapte în mod special pentru închinare, părtășie spirituală etc. Ar fi o pierdere serioasă pentru toți credincioșii lui Dumnezeu dacă ziua aceasta ar fi scoasă din uzul general. Pentru acest motiv, dacă nu pentru altele, este în folosul tuturor celor care sunt ai Domnului, nu numai să folosească ziua reverențios, cu sobrietate, pentru instruire și plăcere spirituală, ci, pe lângă aceasta, să-și folosească influența în favoarea respectării ei -- să caute să nu-i slăbească respectarea printre oameni în general, prin vreun cuvânt sau faptă de-a lor.

Dar, după cum unii sunt înșelați gândind că ziua a șaptea din Legământul evreiesc s-a extins asupra tuturor oamenilor ca o robie, tot așa alții au intrat într-o robie similară față de ziua întâi -- ostenind sub înșelarea că prin hotărâre divină ea a fost învăluită în sfințenia exterioară acordată zilei a șaptea a evreilor de sub Legământul Legii lor ca și „casă a servitorilor” -- de „sub Lege” și nu de sub Har. Într-adevăr, mulți, ei înșiși nu prea religioși -- care nu pretind nici o consacrare -- pun mare preț pe asemenea respectare și și-ar pierde respectul pentru copiii declarați ai lui Dumnezeu care ar neglija într-o măsură să folosească ziua întâi a săptămânii pentru închinare și laudă, sau ar folosi-o, dimpotrivă, pentru afacerile pământești. Pentru toate aceste motive, noi sfătuim ca aceia care discern cel mai clar libertatea cu care Cristos ne face liberi să nu-și folosescă greșit libertatea așa încât să-i poticnească pe alții, ci s-o folosescă mai degrabă ca pentru Dumnezeu și pentru alții, ca ocazii de creștere în ((387)) har, cunoștință și toate roadele Spiritului. Sfătuim ca în limite rezonabile poporul consacrat al Domnului, și, atât cât se întinde influența lor, familiile lor -- nu numai copiii minori, ci și membrii adulți -- să respecte cu credincioșie duminica. Toți trebuie să fie instruiți în privința caracterului potrivit al unei astfel de zile de închinare și laudă, și de asemenea în privința unei zile de repaus de munca fizică, nu numai pentru Biserică, ci și pentru lume.

Deși noi suntem cu totul eliberați de Legea evreiască, putem totuși să ne dăm seama că deoarece prevederile ei au venit de la Domnul, există toate probabilitățile ca pe lângă semnificația tipică a ritualurilor lui Israel să fie și un bine practic legat de acestea. De exemplu, putem vedea o semnificație tipică în desemnarea anumitor produse animale ca fiind curate și potrivite ca hrană, iar a altora ca necurate și nepotrivite ca hrană; și deși s-ar putea ca noi să nu înțelegem cum sau de ce aceste alimente sunt necurate și nesănătoase, avem toate motivele să credem că acesta este cazul -- de exemplu, porcul, iepurele, țiparul etc. Nu încălcăm nici o lege mâncând din acestea, fiindcă nu suntem evrei; totuși să fim mai degrabă circumspecți față de ele, și mai degrabă atenți să observăm în ce măsură ele sunt sănătoase sau nesănătoase, fiindcă suntem obligați să respectăm toate legile sănătății, în măsura în care suntem în stare să le discernem.

În mod asemănător, putem vedea în odihna într-una din cele șapte zile, prevăzută pentru Israel, nu numai o învățătură simbolică, ci și o prevedere necesară pentru condițiile umane prezente. Se admite în general, chiar și de către cei care ignoră cu totul Cuvântul divin, că odihna la fiecare șapte zile este avantajoasă nu numai pentru oameni, ci și pentru animalele de povară. Pe lângă aceasta, unii pretind că această lege a necesității odihnei de munca neîntreruptă se aplică și la unele lucruri neînsuflețite. De exemplu, materialul rulant al căilor ferate etc. Cităm din London Express cele ce urmează, ilustrând acest punct. Se spune:

„Ar putea să ni se pară ciudat când auzim persoane vorbind despre «un ax de oțel obosit» sau «o șină de fier obosită», dar acest fel de vorbire se poate auzi pe la căile ferate și în atelierele de mașini, și este ((388)) considerat corect. «Ce idee, că metalul neînsuflețit obosește!» v-ați putea gândi; dar experții în domeniul mașinăriilor spun că funcționarea îl obosește și are nevoie de odihnă exact ca voi. «Ce a cauzat ruperea axului?» a întrebat managerul de trafic. «Oboseala metalului», a răspuns inspectorul. Acest răspuns este frecvent și adesea corespunde cu faptele. Uneori un ax se rupe sau o roată se desface sub încordare mult mai mică decât de obicei, și cea mai atentă examinare posibilă nu va scoate la iveală nici un defect sau slăbiciune. Aceasta îi face pe ingineri să pună rezultatul pe seama «oboselii metalului». Forța oțelului poate obosi precum forța musculară, iar metalul care nu se odihnește va înceta să mai lucreze și va putea cauza mari pericole. Cel puțin așa spun inginerii; și ei susțin că fără odihnă legătura între molecule slăbește, până se ajunge la punctul de rupere. Atunci vine necazul.”

În Franța, după Comună cu perioada ei de necredință, s-a hotărât să se interzică ciclul sabatic din Biblie -- o zi din șapte -- și în locul lui să fie o zi de odihnă la zece zile; dar s-a găsit că acest lucru era nesatisfăcător, și oricât de mult doreau francezii să se bazeze pe sistemul metric, ei au aflat că Natura avea calea sa proprie și că Natura sigilează numărul șapte cu aprobarea sa într-o manieră neînțeleasă. De exemplu, au observat că criza de febră survenea în a șaptea, a patrusprezecea, a douăzeci și una sau a douăzeci și opta zi, și dacă nu intervenea o schimbare favorabilă până în a treizeci și cincea zi, de obicei urma moartea. N-au putut schimba aceasta, ca să facă febra să ajungă la criză după sistemul zecimal.

Departe, prin urmare, de a susține abandonarea duminicii creștine, noi îndemnăm să fie reținută ca un avantaj atât pentru omul natural cât și un avantaj spiritual pentru Noua Creație. Noi îndemnăm să nu se facă nimic ce ar strica sau lăsa deoparte în vreun sens sau grad această mare binecuvântare care ne-a venit indirect prin Legea evreiască. Este adevărat, noi am fi bucuroși dacă toți ar putea recunoaște ziua ca una de devoțiune voluntară pentru Domnul; dar fiindcă majoritatea n-o poate recunoaște astfel, noi putem la fel de bine să le permitem să rămână sub această înșelare nevinovată asupra acestui subiect -- o înșelare care poate fi de fapt spre avantajul lor.

((389))

Noua Creație n-are nevoie de un sfat special în privința folosirii cuvenite a acestei zile, dându-și seama că viața lor ca întreg a fost consacrată, devotată Domnului și serviciului Său. Umblând nu după trup, ci după Spirit, ei vor căuta în mod special să folosească astfel de ocazie favorabilă pentru a slăvi pe Dumnezeu în trupurile și spiritele lor, care sunt ale Lui. Laudă, mulțumire, meditații și îndemnuri în acord cu Cuvântul și planul divin să fie pe ordinea de zi. Noi nu îndemnăm ca Ziua Domnului, sau duminica, să fie folosită exclusiv pentru închinare religioasă. Dumnezeu n-a poruncit astfel și nimeni n-are dreptul s-o facă. Totuși, unde ne este inima, unde ne sunt simpatiile și iubirea, acolo ne va plăcea să fim, și putem trage concluzia fără să greșim că fiecare membru al Noii Creații își va găsi bucuria cea mai mare, plăcerea cea mai mare, în părtășie cu Domnul și cu frații, și că, prin urmare, foarte rar va uita să se adune cu ei, după cum îndeamnă Scripturile, dar nu poruncesc. Evr. 10:25.

Ceea ce facem noi voluntar ca pentru Domnul, fără să ni se poruncească, este o dovadă cu atât mai mare a iubirii și loialității noastre față de El și față de ai Săi, și fără îndoială va fi apreciat de El în consecință. Mulți dintre membrii Noii Creații au copii sau minori sub tutela lor și aceștia trebuie să fie corect instruiți în privința caracterului acestei zile și a avantajelor ei, precum și a libertăților rezonabile de care se pot bucura. Nimic din Cuvântul lui Dumnezeu nu sprijină robia tiranică ce și-a găsit locul în casele creștine sub numele de sabat puritan, după a cărui lege, un zâmbet în această zi ar fi un păcat și un sărut dat propriului copil ar fi o nelegiuire, iar a face o plimbare liniștită sau a ședea sub copaci și a privi Natura ar fi o profanare -- chiar dacă ai privi în sus, de la Natură către Dumnezeul Naturii. Este bine ca, depărtându-ne de această concepție falsă, să nu ajungem în cealaltă extremă, cum fac mulți, aprobând conduita zgomotoasă, jocurile, muzica lumească sau munca de orice fel, care ar putea fi făcută în altă zi. Copiii Noii Creații trebuie să reflecte în toate modurile rezonabile spiritul unei minți sănătoase, pe care Dumnezeu l-a promis părinților lor prin Spiritul sfânt și ((390)) prin Cuvântul Adevărului. O respectare rațională, demnă a zilei întâi a săptămânii ca zi de odihnă, de refacere mintală și morală, precum și de părtășie socială în familie și printre membrii familiei Domnului -- Noua Creație -- va aduce desigur binecuvântare tuturor celor implicați.

Un alt considerent puternic în privința ținerii duminicii este legat de legile puterilor care sunt. În multe state există anumite legi și reglementări în privința duminicii. Poporul Domnului trebuie să se supună legii -- nu mai puțin decât alții, ci mai mult, în toate lucrurile care nu vin în conflict cu conștiința lor. Dacă, prin urmare, s-ar porunci prin legea civilă două sau trei sabate pe săptămână, Noua Creație să le respecte și să considere aranjamentul o binecuvântare, crescând ocaziile lor de dezvoltare spirituală. Dar, deoarece acestea ar fi hotărâte din partea lumii și nu prin poruncă divină, ei nu trebuie să se simtă obligați să le respecte mai mult decât estimează lumea a fi împlinirea legilor ei, după cum este indicat prin aplicarea lor.

Sabatul lui Israel este simbolic

Am observat deja că obligația sabatului din Legea evreiască anunțată la Sinai n-a fost dată nici unui alt popor în afară de evrei, și prin urmare acesta n-a fost obligatoriu pentru nici un alt popor în afară de evrei. În Scripturi este consemnat că acesta a fost ținut pentru prima dată după ce s-a instituit prima trăsătură a Legii evreiești -- Paștele. După ce Israelul a ieșit din Egipt și a ajuns în pustie, poporul a primit prima învățătură în privința respectării unei zile de odihnă în adunarea manei, înainte de a ajunge la Muntele Sinai, unde s-a dat Decalogul. Lui Adam sau lui Enoh, lui Noe sau lui Avraam sau lui Isaac sau lui Iacov nu li s-a spus nimic în privința ținerii sabatului. Și acesta nu este menționat nici direct nici indirect. Singura menționare anterioară a cuvântului „sabat” este în legătură cu relatarea despre creare, unde ni se spune că Dumnezeu S-a odihnit în ziua ((391)) a șaptea, care, după cum am văzut deja, n-a fost o zi de douăzeci și patru de ore, ci o zi de șapte mii de ani.

Dând lui Israel porunca de a se odihni în ziua a șaptea, Dumnezeu a identificat ținerea unei perioade de douăzeci și patru de ore cu propria Sa odihnă pe o scară mai mare și mai înaltă; și aceasta ne face să tragem concluzia că, în afară de binecuvântarea pe care Israelul a obținut-o prin odihna săptămânală, se află și o lecție simbolică pentru Noua Creație, deoarece noi într-adevăr găsim lecții simbolice în legătură cu fiecare trăsătură a acestui popor și a Legii lui.

Ziua a șaptea, luna a șaptea și anul al șaptelea, toate au fost proeminente sub Lege. Ziua a șaptea, ca perioadă de încetare a muncii, perioadă de odihnă fizică; luna a șaptea, aceea în care se efectua ispășirea de păcate, ca ei să poată avea odihnă de păcat; și anul al șaptelea, cel în care venea eliberarea de robie, de servitute. Pe lângă aceasta, după cum am văzut deja*, anul al șaptelea înmulțit cu el însuși (7 x 7 = 49) ducea la anul al cincizecilea, sau Anul Jubiliar, în care toate ipotecile, drepturile de sechestru și judecățile împotriva persoanelor și terenurilor erau anulate și fiecărei familii îi era permis să se întoarcă la proprietatea sa -- eliberată de toate poverile greșelilor, faptelor rele etc. anterioare. Am văzut deja că antitipul anului Jubiliar al lui Israel va fi Împărăția Milenară și „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinților Săi proroci din vechime”, antitipul fiind imens mai larg decât tipul, și aplicându-se la omenire în general.


*Vol. 2, cap. 6


Să observăm acum mai ales ziua a șaptea tipică. Ca și anul al șaptelea, ea conduce (7 x 7 = 49) la ziua a cincizecea sau Ziua Jubiliară, care exprimă aceeași idee ca și ziua a șaptea, adică odihnă, numai că o accentuează.

Ce binecuvântare a fost simbolizată pentru Israelul spiritual, Noua Creație, prin ziua a șaptea de sabat sau de odihnă a Israelului natural? Apostolul răspunde la această ((392)) întrebare (Evr. 4:1-11), când spune: „Să ne temem deci ca nu cumva, fiind făcută o făgăduință pentru intrarea în odihna (sabatul) Lui, nici unul dintre voi să nu pară că a rămas în urmă . . . Căci, noi, care am crezut, intrăm în «odihnă» (ținerea sabatului). . . . Deci, fiindcă rămâne ca unii să intre în odihna aceasta și pentru că aceia cărora li s-a adus întâi vestea bună n-au intrat în ea din cauza neascultării . . . rămâne deci o odihnă ca de sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine a intrat în odihna Lui, s-a odihnit și el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de ale Sale. Să ne grăbim deci să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă, urmând același exemplu de neascultare de cuvânt”. Aici apostolul pune în fața noastră o lecție dublă: (1) Că noi avem acum privilegiul să intrăm în odihnă; și de fapt toți câți au acceptat cu adevărat pe Domnul și se odihnesc în mod cuvenit și se încred în El, se bucură astfel de sabatul sau odihna antitipică în prezent -- odihna credinței. (2) El de asemenea ne indică faptul că pentru a ne menține această odihnă prezentă și pentru a ne asigura intrarea în sabatul etern, „odihna care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu”, Împărăția cerească, va fi necesar să rămânem în favoarea Domnului -- să exercităm continuu credință și ascultare față de El.

Nu este necesar ca membrilor Noii Creații să li se arate când și cum au intrat în odihna credinței -- când și cum pacea lui Dumnezeu care întrece orice înțelegere a început să domnească în inimile lor, iar deplina încredere în El a început să scoată afară frica și nemulțumirea. Aceasta a început odată cu acceptarea deplină a Domnului Isus ca Marele Preot care a făcut jertfa, prin care păcatele noastre au fost acoperite prin meritul atribuit al Răscumpărătorului, Mesia; ea a crescut în timp ce L-am recunoscut pe El drept Capul Noii Creații și moștenitor al făgăduinței avraamice, iar pe noi înșine că suntem chemați de Dumnezeu să fim moștenitori împreună cu El în acea Împărăție de binecuvântare. Odihna perfectă sau bucuria sabatului a venit când am supus Domnului tot ce avem, acceptând cu bucurie conducerea Sa făgăduită pe o „cale îngustă” spre Împărăție. Atunci ne-am odihnit de propriile noastre lucrări, de toate eforturile de a ne îndreptăți; ne-am ((393)) mărturisit imperfecți și nevrednici de harul divin, precum și incapabili de a ne face noi înșine vrednici. Atunci am acceptat cu recunoștință îndurarea divină oferită nouă prin răscumpărarea care este în Cristos Isus Domnul nostru și „harul” făgăduit „ca să avem ajutor la momentul potrivit”, și am intrat în acțiune ca să fim ucenicii lui Isus -- urmași în urmele Lui, chiar „până la moarte”.

Apostolul spune că noi am intrat în odihnă, după cum și Dumnezeu S-a odihnit de lucrările Lui. Am văzut deja că Dumnezeu S-a odihnit de lucrarea Sa creatoare când a încheiat-o, făcându-l pe om în asemănarea Sa. De atunci El a permis păcatului și morții să desfigureze frumoasa Sa creație, totuși n-a ridicat brațul puterii Sale ca să împiedice înaintarea acelei lucrări, nici să lege sau să restrângă pe Satan, marele înșelător. Dumnezeu Se odihnește, așteaptă -- lăsând toată lucrarea să fie îndeplinită de Mesia. Noi intrăm prin credință în odihna lui Dumnezeu când discernem că Cristos este Unsul lui Dumnezeu, pe deplin împuternicit să facă toată această lucrare, nu numai pentru noi (Noua Creație, membrii corpului Său), ci și o lucrare de binecuvântare și restabilire pentru omenire -- pentru oricine va accepta îndurarea divină prin El.

Noi vedem clar unde a început odihna noastră ca membri individuali ai Noii Creații, dar va fi folositor și să aruncăm o privire în urmă și să observăm începutul acestei odihne în privința Noii Creații ca întreg. Vedem că apostolii s-au bucurat de o măsură de odihnă și încredere în timp ce Domnul era cu ei în trup, dar nu de odihnă deplină. Ei s-au bucurat că Mirele era în mijlocul lor -- s-au bucurat în El, chiar dacă n-au înțeles lungimea și lățimea iubirii Sale și a serviciului Său. Când Învățătorul a murit, odihna, bucuria și pacea lor s-au spulberat; și cauza întregii lor dezamăgiri a fost, în propriile lor cuvinte, „Noi nădăjduiam că El este Acela care va răscumpăra (elibera) pe Israel” -- dar au fost dezamăgiți. Când El a înviat din morți, când a apărut înaintea lor și Și-a dovedit învierea, îndoielile și temerile lor au început să facă loc speranțelor, dar bucuria și pacea lor nu s-au întors pe deplin. Ei erau nedumeriți. Însă au auzit și au dat atenție sfatului Său de a zăbovi în Ierusalim până vor fi înzestrați cu putere.

((394))

Au stat în așteptare -- cât timp? Răspunsul nostru este că ei au așteptat de șapte ori șapte zile -- patruzeci și nouă de zile, iar în ziua următoare, ziua a cincizecea, ziua de Sabat jubiliară, Dumnezeu a împlinit făgăduința Sa îndurătoare față de ei și le-a permis celor care-L acceptaseră pe Isus să intre în odihnă -- în ținerea sabatului mai înalt al Noii Creații. Ei au intrat în odihnă prin primirea binecuvântării Cincizecimii care spunea „pace prin Isus Hristos” -- care îi informa că deși Isus Cristos murise pentru păcătoși și deși Se înălțase și ei nu-L puteau vedea, totuși El fusese aprobat de Iehova, sacrificiul Său pentru păcat fusese acceptabil și ei se puteau astfel odihni în meritul lucrării pe care El o îndeplinise -- se puteau odihni asigurați că toate făgăduințele lui Dumnezeu vor fi da și amin în El și prin El, se puteau odihni asigurați de iertarea păcatelor lor și de acceptarea lor de către Tatăl. Aceasta de asemenea i-a asigurat că făgăduințele nespus de mari și scumpe concentrate în Isus vor fi toate împlinite și că ei vor avea o parte glorioasă când harul le va fi rafinat bine inimile -- dacă se vor dovedi credincioși față de partea lor din contract și își „vor întări chemarea și alegerea”, rămânând în Cristos prin ascultare de voința divină.

Deci, toată Creația Nouă, care a primit Spiritul sfânt, a intrat în odihna antitipică, și în loc de a mai ține ziua a șaptea de odihnă fizică, ei țin acum o odihnă continuă a inimii, a minții, a credinței în Fiul lui Dumnezeu. Totuși, această odihnă a credinței nu este sfârșitul -- nu este antitipul deplin. Marea „odihnă care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu” va veni la sfârșit -- pentru toți cei care-și vor încheia cursul cu bucurie. Între timp, odihna credinței trebuie să continue, căci este arvuna sau asigurarea noastră pentru odihna de dincolo. Menținerea ei va cere nu numai ascultare în măsura capacității, în gând, cuvânt și faptă, ci și încredere în harul Domnului. Astfel noi putem fi tari în Domnul și în puterea tăriei Lui, ca să umblăm în urmele Lui. Odihna și încrederea noastră trebuie să fie că El poate și vrea să ne facă „mai mult decât biruitori”, precum și să ne acorde o parte în marea lucrare a Jubileului Antitipic.