((395))

Noua Creație - Studiul IX
Noua creație - Judecata Noii Creații

Iehova marele Judecător al universului -- Toate binecuvântările, favorurile etc., sunt de la Iehova prin Fiul -- Noua Creație va fi asociată și moștenitoare împreună cu Cristos -- „Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ” -- Judecata Tatălui pentru condamnarea omenirii este deja exprimată -- Judecata în timpul Mileniului este o judecată cu milă și ajutor -- Judecata executivă finală va fi dreptate fără milă -- Judecata Noii Creații în timpul Veacului Evanghelic -- Noua Creație este judecată după legea desăvârșită a iubirii -- Supravegherea Corpului de către Capul glorios -- „Cu ce judecată judecați, veți fi judecați” -- Noi ar trebui să ne judecăm corect -- „Cel care mă judecă este Domnul” -- Biserica trebuie să judece anumite lucruri -- „Dacă fratele tău păcătuiește împotriva ta” -- Iertați de șaptezeci de ori câte șapte -- Insulte la adresa Bisericii -- Toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată a lui Cristos

Am văzut deja* că întreaga lume a fost judecată ca nevrednică de viață veșnică de către marele Judecător Suprem, Iehova, când Adam, părintele ei inițial, a eșuat în încercare. „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea (ca pedeapsă sau sentință), și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toți au păcătuit” (Rom. 5:12). Eșecul lui Adam și sentința cu moartea au sigilat cu aceeași sentință pe toți copiii lui. Căderea lui, neajunsul lui, păcatul lui, s-au extins în mod natural cu forță și avânt crescut asupra tuturor urmașilor săi. Am văzut deja că această sentință a fost în toate privințele o sentință justă, și ca atare irevocabilă -- că marele Judecător al universului, hotărând în mod just nevrednicia de viață veșnică a omului, nu-și putea retrage sentința, nu putea declara că ceea ce era greșit era corect și ((396)) cei nevrednici erau vrednici de viață durabilă. Dar am văzut de asemenea că El a avut compasiune pentru noi și că în planul Său îndurător, alcătuit înainte de întemeierea lumii, a analizat și a făcut pregătiri pentru răscumpărarea întregii omeniri**, pentru acordarea unei noi încercări sau judecăți tuturor membrilor ei -- prevăzând de asemenea ca preaiubitul Său Fiu, a cărui operă răscumpărătoare a făcut posibilă împăcarea, să fie Mijlocitorul acestui aranjament nou pentru binecuvântarea și ridicarea rasei noastre. Am văzut de asemenea că perioada acestei judecări și ridicări a celor ascultători este Veacul Milenar, care este rezervat să fie Ziua de Judecată sau ziua de încercare a lumii, și care va da fiecăruia o posibilitate, nu numai să ajungă la o cunoștință de Domnul și în armonie cu El, dar, pe lângă aceasta, să-și dovedească vrednicia de viață veșnică prin loialitate și ascultare. În legătură cu aceasta avem cuvintele apostolului: „Dumnezeu . . . a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit”***. Fapt. 17:30, 31.


*Vol. I, cap. 7


**Vol. V


***Vol. I, cap. 8


Fără nici o îndoială, Iehova este Judecătorul Suprem, iar Legea lui este standardul suprem, conform căruia trebuie luate toate deciziile în privința vieții veșnice. Astfel apostolul se referă la „Dumnezeu Judecătorul tuturor” și arată că vorbește despre Tatăl, prin faptul că în aceeași propoziție se referă la Isus ca Mijlocitorul (Evr. 12:23, 24). Apoi el iarăși spune: „Domnul va judeca pe poporul Său” și „Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti, zice Domnul” (Evr. 10:30; Rom. 12:19). În aceste citate din Vechiul Testament (Ps. 50:4; Deut. 32:35, 36), Domnul la care se face referire este Iehova. Apostolul spune iarăși: „Dumnezeu va judeca prin Isus Hristos secretele oamenilor (lumii)” (Rom. 2:16; 3:6). Iehova a fost Legiuitorul și Judecătorul originar și El Își va menține veșnic această poziție și relație cu toate creaturile Sale. El nu-Și va da onoarea altuia (Isa. 42:8). Tot așa, în Scripturi ne arată că El este Păstorul poporului Său. „Domnul este ((397)) păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic” (Ps. 23:1). El iarăși se denumește Răscumpărătorul poporului Său: „Orice făptură va ști că Eu sunt Domnul, Mântuitorul tău, Răscumpărătorul tău” (Isa. 49:26). În cel mai înalt sens al cuvântului, Iehova Însuși este centrul întregului plan de mântuire și al fiecărui aspect al lui; și orice altă vedere asupra acestei probleme este greșită.

Totuși, după cum Tatăl a binevoit să creeze toate lucrurile prin Fiul (Ioan 1:1) -- tot așa, în toate lucrurile a binevoit să-L înalțe pe Domnul nostru Isus ca instrumentul Său onorat. Din acest punct de vedere observăm că toate binecuvântările, toată autoritatea, toate favorurile au pornit de la Tatăl și prin Fiul, și că Noua Creație, asociată cu Fiul, sunt făcuți astfel slujitori și împreună-moștenitori ai harului lui Dumnezeu.

În sens atât de complet Tatăl ceresc „Se odihnește de lucrarea Sa” și-L folosește pe Fiul ca agentul Său onorat, încât iubitul nostru Răscumpărător a putut spune: „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5:22). Domnul nostru a rostit aceste cuvinte înainte de a fi terminat la Calvar lucrarea pe care Tatăl I-o dăduse de făcut, dar El a vorbit din punctul de vedere al lucrării complete; căci, așa cum am văzut deja, încercarea Sa în privința calificării pentru lucrarea intenționată de Tatăl urma să fie determinată prin credincioșia Sa chiar până la moarte. Astfel, El nu numai că Și-a demonstrat vrednicia de a fi Mare Preot credincios și milos, ci prin propriul sânge a garantat un Legământ Nou pentru lume și a deschis o cale nouă a vieții, și a câștigat „cheile morții și ale locuinței morților” -- dreptul de a le spune morților din marea închisoare a morții, „ieșiți afară”, și dreptul de a binecuvânta și ridica pe toți câți vor asculta glasul Său cu supunere. Strict vorbind, din momentul învierii Domnului nostru, Tatăl I-a încredințat Fiului toată judecata, și atunci El a declarat: „Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer și pe pământ” (Mat. 28:18), și primul act de exercitare a autorității Sale a fost însărcinarea apostolilor ca reprezentanți ai Săi, să înceapă ((398)) lucrarea de adunare a membrilor clasei Mireasă, Biserica, Ecclesia, membrii-tovarăși ai Săi în Noua Creație.

Judecata Tatălui în privința omenirii fusese deja exprimată și-i condamnase pe toți; și orice altă judecată din partea Lui, sub legile dreptății absolute, nu putea fi de nici un folos deosebit pentru cineva din rasa condamnată -- căci toți „au păcătuit și n-au ajuns la slava lui Dumnezeu”. „Nu este nici un om drept, nici unul măcar”; iar standardul divin nu acceptă nimic mai puțin decât dreptate absolută -- perfecțiune. Prin urmare, aranjamentul divin a fost ca Domnul nostru Isus să fie Mijlocitorul, intermediarul, Acela care să satisfacă dreptatea și să reprezinte rasa decăzută, precum și Acela spre care dreptatea Tatălui să privească în calitate de reprezentant al omului și care să răspundă pentru rasă. Isus va ocupa această funcție mijlocitoare între Dumnezeu și oameni până când va fi realizat pe deplin lucrarea intenționată -- până când va fi adus iarăși în armonie deplină cu Dumnezeu fiecare creatură care, fiind adusă la o cunoștință de Creatorul său și de legile Sale drepte, va dori să fie și să lucreze în armonie deplină cu ele. Mai mult de atât, „toată judecata” Sa va include și executarea constatărilor Sale, căci El nu numai că va răsplăti pe ascultători, ci și va „nimici pe cei care strică pământul” -- va nimici pe păcătoșii cu voia, va nimici dintre oameni pe toți cei care nu vor vrea să-I asculte glasul, porunca, instrucțiunile, curmând tot păcatul și nesupunerea, inclusiv ultimul vrăjmaș -- moartea. 1 Cor. 15:25-28; Apoc. 11:18; 2 Tes. 2:8; Evr. 2:14.

Această judecare va fi făcută de către El în parte ca Mijlocitor în timpul Mileniului -- luând în considerare imperfecțiunile omenirii și pedepsind și răsplătind corecțional -- iar în parte ca locțiitor sau reprezentant al lui Iehova, la încheierea Mileniului -- acordând răsplăți eterne, de viață veșnică celor găsiți vrednici și de nimicire veșnică celor găsiți nevrednici. Iar această ultimă judecată executivă va fi pe linia dreptății fără milă -- folosul și scopurile cuvenite ale milei fiind îndeplinite prin ((399)) domnia Sa Milenară, în care mila și ajutorul vor fi acordate fiecărui membru al rasei de către Răscumpărătorul lor. Și corpul lui Cristos, Biserica, va fi asociat cu El în diferitele aspecte ale binecuvântării, judecării, conducerii, corectării etc. din Veacul Milenar de compasiune și ajutorare -- și, posibil, și în pronunțarea și impunerea răsplăților și pedepselor finale.

Înainte de a merge mai departe ca să observăm în mod special judecata sau încercarea Noii Creații în timpul Veacului Evanghelic, înainte de Împărăția Milenară, trebuie să ne imprimăm adânc în minte faptul că toate aceste proceduri, judecăți etc. sunt de la Tatăl, deși sunt prin Fiul și prin Biserică; întocmai cum citim și despre învierea din morți, că Dumnezeu a înviat din morți pe Domnul nostru Isus prin puterea Sa și că El ne va învia și pe noi; cuvinte despre care noi credem că sunt în deplină armonie cu declarația Domnului nostru că, „Eu îl voi învia în ziua de la urmă”. „Voi veni din nou și vă voi lua la Mine Însumi.” „Eu sunt învierea și viața.” 1 Cor. 6:14; Ioan 6:39; 14:3; 11:25.

Judecata sau încercarea Noii Creații trebuie să aibă loc în acest veac Evanghelic, înainte ca Mileniul să fie introdus complet, deoarece Noua Creație, Cap și corp, este cea care va face lucrarea veacului Milenar. În armonie cu aceasta Domnul spune că noi „nu venim la judecată (crisis)” odată cu lumea (nu vom avea parte de judecata sau încercarea lumii din ziua Milenară), „ci am trecut (deja) din moarte la viață (înaintea lumii)”, îndreptățiți prin credință și ascultare ca membri ai corpului Său (Ioan 5:24). Astfel deci, timpul prezent, viața prezentă, pentru fiecare consacrat este ziua sa de judecată, ziua sa de încercare, ziua sa de probare -- pentru a se hotărî dacă va fi sau nu va fi socotit vrednic de viață sub condițiile chemării și consacrării sale. Cuvintele apostolului sunt în armonie cu aceasta: „Judecata (krima, decizia finală) începe de la casa lui Dumnezeu” (1 Pet. 4:17). După cum sugerează apostolul, Noua Creație capătă o idee înaltă despre cerințele sau condițiile divine pentru viață veșnică, atunci când ia în considerare faptul că acei care au ((400)) părăsit păcatul și și-au îndreptat inimile spre a cunoaște și a face voința divină trebuie să treacă printr-un timp de încercare ca să-i probeze și să le facă desăvârșit caracterul -- așa cum poate aproba Domnul.

Cine este judecătorul noii creații Și care este legea sau standardul după care este judecată ea

Răspundem că noi suntem judecați după Legea desăvârșită a Iubirii, a Tatălui nostru din cer -- că noi am fost îndreptățiți de El („Dumnezeu este Acela care îndreptățește”) și angajamentele noastre de consacrare au fost făcute față de El, și că toată Creația Nouă, atât Capul cât și membrii subordonați, sunt responsabili față de Tatăl, „Dumnezeu, judecătorul tuturor”. Dar aceasta nu schimbă sau nu intervine în ceea ce am văzut deja în privința metodelor Tatălui de a lucra cu noi. Dacă El lucrează cu noi și ne permite să ne apropiem de tronul harului Său ceresc, aceasta este fiindcă ne-a făcut acceptabili în Cel Preaiubit -- în Domnul și Capul nostru, numai sub haina Sa de dreptate putându-ne apropia de Tatăl sau putând avea favoarea Sa. Cu toate acestea, toată puterea, toată autoritatea, este dată Fiului ca agentul și reprezentantul Tatălui, și astfel vedem că deși avem de-a face direct cu Tatăl, El ne acordă audiență numai prin Avocatul nostru -- întocmai cum la o curte pământească un avocat reprezintă pe clientul său. Lumea în timpul Veacului Milenar nu va avea acces sau nu va avea de-a face direct cu Tatăl prin Avocat, ci, dimpotrivă, va avea de-a face direct cu Cristosul până la încheierea veacului, când cei desăvârșiți vor fi prezentați Tatălui.

Noua Creație este concepută de Tatăl -- copiii Săi, nu copiii lui Cristos; și Tatăl este Cel care pedepsește pe orice fiu pe care-l primește. De asemenea suntem învățați în mod special să ne rugăm la tronul de har al Tatălui -- spre care Isus Răscumpărătorul nostru a deschis calea. Și totuși, cuvintele Răscumpărătorului nostru sunt adevărate în sensul cel mai absolut: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. Relația Domnului Isus cu Biserica este aceea dintre ((401)) Cap și corp, și Capul ia cunoștință și judecă sau hotărăște în privința tuturor intereselor corpului, îndrumându-i calea, corectându-i dificultățile, ușurând și dând fiecărui membru ajutor general și mângâiere, sprijin și putere, folosind adesea pe ceilalți membri ai corpului ca slujitori sau servi ai acestuia. Totuși, deoarece fiecare trăsătură a acestei lucrări se face în numele și prin îndrumarea Tatălui, în mod cuvenit este considerată ca fiind de la Tatăl și prin Fiul. 1 Cor. 8:6.

În armonie cu aceasta citim de asemenea: „Dacă chemați ca Tată pe Cel care judecă fără părtinire” etc. Și iarăși: „Tatăl Meu este viticultorul. Pe orice mlădiță care n-aduce roadă în Mine, El o taie; și pe orice mlădiță care aduce roadă, El o curățește, ca să aducă și mai multă roadă” (1 Pet. 1:17; Ioan 15:1, 2). Totuși, faptul că funcția Lui de Cap al nostru este pe deplin recunoscută și că aceste disciplinări, curățiri etc. sunt realizate în noi și față de noi prin El, ca agent al Tatălui, este evident din declarația aceluiași apostol: „Înfricoșător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu”. Astfel el dă învățătura că noi nu suntem direct în mâinile viului Dumnezeu, nici direct sub administrarea Legii Sale inflexibile. Noi suntem în Cristos Isus, acoperiți de meritul Lui și tratați prin El, în calitate de Cap și Învățător al nostru, sub prevederile îndurătoare ale Legământului Avraamic, devenit eficient față de noi prin sângele Lui.

Supravegherea gloriosului Cap asupra Bisericii sale

Nu ne putem îndoi de iubirea și grija Capului nostru glorificat față de Biserica Sa -- „corpul”, „mireasa” -- chiar dacă El nu ne-a dat nici o declarație explicită asupra acestui subiect. Totuși, în ultimul mesaj către credincioșii Săi, El arată în mod foarte special că El este cel care stă ca topitorul și curățitorul leviților antitipici, inclusiv al Preoțimii Împărătești. Să ascultăm cuvintele Sale către cele șapte biserici din Asia Mică, reprezentative pentru cele șapte epoci ale experienței unicei Biserici:

„Adu-ți deci aminte de unde ai căzut, pocăiește-te . . . altfel voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui.” „Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții.” „Am câteva lucruri împotriva ((402)) ta . . . Pocăiește-te deci, altfel voi veni la tine curând și Mă voi război cu sabia gurii Mele.” „Celui care va birui îi voi da din mana ascunsă.” „Iată ce am împotriva ta: tu lași ca Izabela, femeia aceea . . . I-am dat timp să se pocăiască . . . o arunc . . . le trimit un mare necaz . . . Voi lovi cu moartea pe copiii ei; și toate bisericile vor cunoaște că Eu sunt Cel care cercetez rărunchii și inimile; și voi răsplăti fiecăruia dintre voi după faptele voastre . . . Celui care va birui și celui care va păzi până la sfârșit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri.” „N-am găsit faptele tale desăvârșite înaintea Dumnezului Meu. . . . Cel care va birui ... Nu-i voi șterge nicidecum numele din cartea vieții.” „Iată ce zice . . . Cel care are cheia lui David, Cel care deschide și nimeni nu va închide, Cel care închide și nimeni nu va deschide.” „Iată, îți dau din cei care sunt în sinagoga Satanei . . . să vină să se închine la picioarele tale și să știe că te-am iubit. Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi și Eu de ceasul încercării care va veni peste toată lumea.” „Pe cel care va birui îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu.” „Fiindcă ești căldicel, nici rece nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea.” „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățit prin foc, ca să te îmbogățești . . . Eu mustru și diciplinez pe toți aceia pe care-i iubesc; deci fii plin de râvnă și pocăiește-te.” Apoc. 2 și 3.

Ne amintim de asemenea pildele Domnului nostru despre Mine și Talanți, în ambele arătând că la întoarcerea Sa va da răsplăți credincioșilor Săi; „va da viața veșnică celor care prin stăruința în bine caută slavă, cinste și neputrezire” -- altora, mânie în ziua mâniei. Pildele ilustrează clar distribuirea acestor răsplăți servilor Săi, după gradul de credincioșie, de către „tânărul de viță nobilă” după ce a fost învestit cu autoritate regală, iar apoi Se va ocupa de vrăjmașii Săi. Totuși, apostolul atribuie Tatălui atât răsplătirea cât și pedepsirea. Cheia problemei se află în cuvintele Domnului nostru, „Eu și Tatăl Meu suntem una” -- noi lucrăm la unison în toate lucrurile.

„Nu judecați, ca să nu fiți judecați; căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați”
-- Matei 7:1, 2 --

Judecătorii competenți ai Bisericii sunt Tatăl și Fiul -- Fiul fiind reprezentantul Tatălui, căruia El I-a încredințat ((403)) toată judecata (Ioan 5:22, 27). Noile Creaturi nu sunt competente să se judece unii pe alții din două motive: (1) Puțini dintre ei înțeleg pe deplin și apreciază Legea divină a Iubirii care guvernează totul. (2) Evident, puțini își pot citi propriile inimi fără să greșească; mulți se judecă fie prea aspru fie prea îngăduitor și ca atare ar trebui să decline a sta să judece inima altuia, ale cărui motive ar putea fi departe de a fi apreciate. Din cauza incompetenței noastre de a judeca, Domnul -- în timp ce ne asigură că aceasta va fi una dintre funcțiile noastre viitoare în Împărăție, după ce ne vom califica prin participare în Întâia Înviere -- interzice acum orice judecată individuală printre urmașii Săi, și îi amenință că dacă persistă în a se judeca unul pe altul nu trebuie să se aștepte la mai multă milă și îngăduință decât arată ei față de alții (Mat. 7:2; Luca 6:38). Același gând este întărit și în rugăciunea dată nouă ca exemplu: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm celor care ne-au greșit”. Mat. 6:12.

Aceasta nu este o regulă arbitrară prin care Domnul ne va trata nedrept și fără generozitate, dacă noi îi tratăm pe alții în felul acesta: dimpotrivă, aici este implicat un principiu corect. Noi suntem prin natură „copii ai mâniei”, „vase . . . pregătite pentru pieire”; și chiar dacă Domnul Își propune cu îndurare să ne binecuvânteze și să ne elibereze de păcatele și slăbiciunile noastre și să ne desăvârșească prin Răscumpărătorul nostru, El va face acest lucru numai cu condiția acceptării Legii Sale de Iubire și a conformării inimii noastre cu ea. El nu-Și propune să accepte pe cei neregenerați și să aibă „copii ai mâniei” în familia Sa. Ca să fie potriviți pentru un loc în casa Tatălui formată din multe locașuri (planuri de existență) (Ioan 14:2), toți trebuie să înceteze a fi copii ai mâniei și să devină copii ai Iubirii -- fiind schimbați din slavă în slavă de Spiritul Domnului nostru, spiritul Iubirii. De aceea, oricine refuză să dezvolte spiritul Iubirii și insistă, contrar acestuia, să judece necaritabil pe ceilalți ucenici, dovedește că nu crește în cunoștință și har, că nu este schimbat din slavă în slavă în asemănarea inimii cu Domnul, că nu este un adevărat urmaș ((404)) al Domnului, și, prin urmare, nu trebuie să i se acorde mai multă milă decât acordă el însuși în încercarea sa de a copia pe Domnul său. Gradul asemănării cu Domnul (în iubire) va fi demonstrat prin mila și generozitatea sa față de semeni în gând, cuvânt și faptă.

O, dacă toți cei concepuți de Spirit, „Noua Creație”, și-ar putea da seama că acest spirit al judecării (condamnării), vai! atât de obișnuit (într-adevăr, aproape „păcatul care înfășoară” poporul Domnului), măsoară lipsa lor de spirit al Iubirii -- lipsa lor de Spirit al lui Cristos -- care, fiind total absent, ne-ar dovedi că „nu suntem ai Lui” (Rom. 8:9). Suntem convinși că, cu cât acest fapt va fi înțeles mai repede, cu atât va progresa mai repede marea transformare „din slavă în slavă”, atât de esențială pentru acceptarea noastră finală ca membri ai Noii Creații.

Dar puțini din poporul Domnului își dau seama în ce măsură îi judecă pe alții, și aceasta cu o asprime care, dacă Domnul ar aplica-o față de ei, în mod sigur i-ar exclude de la Împărăție. Sub făgăduința generoasă a Domnului nostru că vom fi judecați tot atât de îngăduitor cum îi judecăm noi pe alții, ne-am fi putut teme că tendința ar fi spre prea mare bunăvoință, prea mare îndurare, și că cuvintele „nu se gândește la rău” ar putea fi duse la extremă. Dar nu este așa! Toate forțele naturii decăzute sunt ferm fixate în direcție opusă. Au trecut mai bine de optsprezece secole de când Domnul nostru a făcut această propunere generoasă, să ne judece tot atât de îngăduitor cum îi judecăm noi pe alții, și totuși ce puțini ar putea pretinde multă milă sub această promisiune! Ar fi folositor să ne examinăm aplecarea de a-i judeca pe alții. Să facem acest lucru, cu rugăciune.

Mintea carnală sau decăzută este egoistă; și în măsura în care ea este pentru sine, este împotriva altora -- dispusă să se aprobe sau să se scuze pe sine și să dezaprobe și să condamne pe alții. Acest lucru este atât de bine înrădăcinat, încât este un obicei inconștient, cum am clipi sau am respira. Acest obicei este mai pronunțat unde educația este mai avansată. Mintea recunoaște idealurile și standardele mai înalte și imediat măsoară pe fiecare după ele, găsind desigur ((405)) ceva greșit la toți. Ea își găsește plăcerea în a repeta greșelile și slăbiciunile altora, în timp ce pe ale sale de același fel sau de alt fel le ignoră -- și uneori cu ipocrizie chiar denunță slăbiciunile altuia, tocmai cu scopul de a și le ascunde pe ale sale sau de a lăsa impresia că are caracter superior în privința chestiunii în discuție. Astfel este dispoziția josnică, vrednică de dispreț a vechii naturi decăzute. Mintea nouă, concepută de Spiritul Domnului, Spiritul sfânt al Iubirii, este de la început în conflict cu această minte veche egoistă, sub îndrumarea Cuvântului Domnului -- sub Legea Iubirii și sub Regula de Aur, și ajunge tot mai mult în conflict pe măsură ce creștem în har și cunoștință. La început toate Creaturile Noi sunt numai „prunci în Cristos” și apreciază noua Lege numai vag; dar dacă nu ajung la creștere și nu apreciază Legea Iubirii și nu se ridică la înălțimea ei, marele premiu nu va fi câștigat.

Legea Iubirii spune: este rușine ca slăbiciunile și neajunsurile fraților sau ale altora să fie expuse în fața lumii; este rușine că mila și simpatia nu iese în față să spună un cuvânt în apărarea lor, dacă este prea târziu să întindă mantia carității peste greșelile lor ca să le ascundă cu totul! După cum nobilul, iubitorul nostru Învățător a spus într-o împrejurare, când I s-a cerut să condamne o păcătoasă: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra”. Persoana fără slăbiciuni proprii ar putea fi scuzabilă într-o măsură pentru asumarea poziției de executor al Dreptății, fără a fi poftită de Domnul -- răzbunându-se pe cei care au greșit, expunându-i în fața lumii etc., dar noi aflăm că Învățătorul nostru, care n-a cunoscut deloc păcat, a avut atât de multă Iubire în inimă încât a fost dispus să scuze și să ierte mai degrabă decât să pedepsească, să expună greșelile și să mustre cu asprime. Și fără îndoială tot așa va fi cu toți cei concepuți de Spiritul Său: în măsura în care cresc în asemănarea Sa, ei vor fi ultimii care să se roage pentru răzbunare -- ultimii care să execute pedepse prin intermediul limbii sau altfel, până când Marele Judecător va porunci astfel. Acum El, dimpotrivă, ne instruiește: „Nu judecați nimic înainte de vreme”, și spune: „Răzbunarea este a Mea”.

((406))

Bine a descris apostolul spiritul Iubirii, zicând: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate” -- față de cel care greșește. „Dragostea nu este invidioasă” pentru succesul altora, nu caută să diminueze cinstea lor, nici să-i tragă de la ea. „Dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie”, și, prin urmare, nu caută niciodată să micșoreze strălucirea altora ca să se facă pe sine să strălucească prin contrast. „Nu se poartă necuviincios”, fără moderație -- nu are dorințe extreme și egoiste, și evită metodele extreme. Dragostea „nu caută folosul său” -- nu tânjește după onorurile, bogățiile sau faima altora, ci se delectează văzându-i binecuvântați și mai curând ar adăuga la binecuvântările lor decât să le micșoreze. Dragostea „nu se aprinde de mânie”, nici chiar ca să dea răsplăți juste: aducându-și aminte de necazul prezent al întregii omeniri, venit prin cădere, este compătimitoare mai degrabă decât mânioasă. Dragostea „nu se gândește la rău”; ea nu numai că nu va inventa și nu-și va imagina răul, dar va fi atât de dispusă să acorde beneficiul îndoielii, încât „bănuielile rele” îi vor fi străine. (Compară cu 1 Tim. 6:4.) Dragostea „nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr (dreptate)”; ca atare se va delecta în a descoperi și a face cunoscute cuvinte și fapte nobile, dar nu-i va face plăcere, ci va evita expunerea cuvintelor sau faptelor rușinoase. Dragostea „acoperă toate” (vers. 7, subsol -- n. e.) ca și cu o mantie a simpatiei -- deoarece nimic și nimeni nu este perfect, așa încât să reziste la o inspecție amănunțită. Dragostea anticipează și are totdeauna pregătită mantia bunăvoinței. Dragostea „crede toate” -- nu este dispusă să conteste pretențiile de bune intenții, ci mai degrabă să le accepte. Dragostea „nădăjduiește toate”, contestând cât poate de mult ideea degradării totale. Dragostea „rabdă toate”; este imposibil să fixeze o limită la care să-l refuze pe cel ce are remușcări cu adevărat. „Dragostea nu piere niciodată.” Alte haruri și daruri și-ar putea servi scopul și apoi să treacă, dar Dragostea este atât de esențială, încât, odată obținută, va fi totdeauna a noastră -- toată eternitatea. Dragostea este lucrul principal. 1 Cor. 13:4-13.

Dar, dacă a spune adevărul în mod supărător înseamnă a încălca Legea Iubirii și Regula de Aur, ce vom zice despre obiceiul încă și mai necuviincios, încă și mai urât, încă și mai ((407)) criminal, atât de obișnuit nu numai printre cei lumești și printre creștinii nominali, ci și printre creștinii adevărați -- acela de a spune despre alții lucruri necuviincioase, despre care nu se știe sigur că sunt adevărate. O, rușine! rușine! ca cineva din poporul Domnului să treacă cu vederea în așa măsură instrucțiunea Domnului, „nu vorbiți rău de nimeni”, și ca cineva, în afară de cei mai mici copii și novici în Legea Iubirii, să-i înțeleagă atât de greșit mesajul -- încât fără cele mai neîndoielnice dovezi din gura a doi sau trei martori, și încă fără rețineri, până să și creadă răul despre un frate sau un semen, dar mi-te să-l mai și repete altora -- să-l defăimeze pe bază de suspiciune sau zvon!

Noi trebuie să ne judecăm pe noi înșine

„Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecați (pedepsiți, corectați de Domnul).” 1 Cor. 11:31.

Regula de Aur va rezolva desigur această dispoziție de „a pălăvrăgi” despre alții și despre afacerile lor. Care bârfitor vrea să fie bârfit? Care palavragiu vrea să i se discute problemele, necazurile și slăbiciunile, fie în public fie confidențial? „Lumea” nu prea are de vorbit altceva decât bârfe și scandal, dar Noua Creație ar trebui să fie de preferință mută până când iubirea și planul lui Dumnezeu îi va fi dat marea temă despre care au cântat îngerii -- „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui”. Atunci „cuvintele gurii lor și cugetarea inimii lor” vor fi plăcute Domnului și o binecuvântare pentru cei cu care vin în legătură.

Apostolul, comentând despre limbă, arată că acest mădular mic al corpului nostru are mare influență. Ea ar putea răspândi cuvinte blânde care să nu moară niciodată, ci să continue mereu și mereu, binecuvântând pe cei vii, iar prin ei pe cei încă nenăscuți. Sau, „plină de otravă de moarte”, ea poate răspândi semințele otrăvitoare ale gândului ca să amărască viața unora și să strice și să zdrobească viața altora. Apostolul spune -- „Cu ea binecuvântăm (onorăm) pe Domnul și pe Tatăl, și tot cu ea blestemăm (rănim) pe oameni . . . Din aceeași gură iese și binecuvântarea și blestemul. Nu trebuie să fie așa, frații mei! Oare din aceeași deschidere a izvorului țâșnește și apă dulce și apă amară?” Iac. 3:8-11.

((408))

„Din plinătatea inimii vorbește gura”; așa că atunci când pălăvrăgim despre alții, „ne amestecăm” în treburile lor, dovedește că un colț mare din inima noastră, dacă nu mai mult, este gol în privința iubirii și harului lui Dumnezeu. Acest gând ar trebui să ne ducă imediat la tronul harului și la Cuvânt pentru umplerea cu Spirit așa cum a promis Domnul celor care înfometează și însetează după el. Dacă, mai rău decât pălăvrăgeala goală și amestecul în treburile altora, ne place să auzim și să vorbim de rău pe alții, starea inimii este încă și mai rea: se revarsă de amărăciune -- invidie, răutate, ură, ceartă. Iar aceste caracteristici, după cum spune apostolul, sunt „fapte ale cărnii și diavolului” (Gal. 5:19-21). De-am putea lua „Creația Nouă” prin surprindere și de-am trezi-o complet asupra acestui subiect; căci dacă faceți aceste lucruri veți cădea negreșit, și unora ca aceștia nu li se va da nici o intrare în Împărăția veșnică a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Cristos.

Pregătirea pentru Împărăție ne conduce tocmai în direcția opusă, după cum spune apostolul: „Să uniți cu credința voastră . . . răbdarea . . . dragostea de frați, iubirea . . . Căci dacă faceți lucrul acesta nu veți aluneca niciodată; căci . . . vi se va da din belșug intrare în Împărăție” (2 Pet. 1:5-11). Apostolul Iacov este foarte clar asupra acestui subiect și spune: „Dacă aveți în inimile voastre gelozie amară și ceartă, să nu vă lăudați și să nu mințiți împotriva adevărului. Înțelepciunea aceasta nu vine de sus și este pământească, sufletească, demonică” (Iac. 3:14, 15). Oricine are astfel de spirit defăimător și amar, are tocmai contrariul Spiritului lui Cristos, Spiritului sfânt, spiritului Iubirii: acesta să nu se mintă nici pe sine nici pe alții -- să nu se laude cu rușinea sa -- să nu pună astfel întunericul în locul luminii, spiritul lui Satan în locul Spiritului Celui Uns.

Continuând, apostolul arată că secretul confuziei și neliniștii care a tulburat poporul Domnului din toate timpurile este starea necurată, numai parțial sfințită a inimii, zicând: „Căci acolo unde este invidie și ceartă, este dezordine (neliniște, tulburare) și orice lucru rău” (Iac. 3:16). Dacă acestor buruieni ale naturii vechi decăzute li se permite să crească, ele nu numai că vor fi vătămătoare, dar treptat ((409)) ele se vor îngrămădi și vor ucide toate florile și darurile dulci și frumoase ale Spiritului.

Judecarea de sine corectă

Apostolul Pavel se referă la creșterea noastră cuvenită ca Nouă Creație și la judecarea sau criticarea corectă a noastră înșine, zicând: „Fiindcă avem astfel de făgăduințe, iubiților, să ne curățim de orice întinăciune a cărnii și a duhului, ducând până la capăt sfințirea în frică de Dumnezeu” (2 Cor. 7:1). „Fiecare să se cerceteze pe sine însuși” -- să-și observe slăbiciunile și murdăria naturii sale decăzute, carnale, și să caute să se curețe, „dezbrăcându-se” de faptele „omului cel vechi” și fiind înnoit, schimbat din slavă în slavă, tot mai mult în chipul iubitului Fiu al lui Dumnezeu, care este atât Modelul cât și Răscumpărătorul și Domnul nostru. Dar apostolul ne îndeamnă să ne curățim cât este posibil nu numai carnea, ci și spiritul sau mintea -- ca mintea nouă, hotărârea sau voința sfântă să capete deplin control și ca fiecare gând să fie adus în robie față de voința lui Dumnezeu, așa cum aceasta este exprimată și ilustrată în Cristos.

Va fi zadarnic să ne străduim a ne curăți carnea și a ne înfrâna limba dacă neglijăm inima, mintea, spiritul, în care se nasc gândurile, care numai se manifestă în murdăria cărnii -- prin cuvinte și fapte. Numai prin rugăciune și perseverență se poate realiza această curățire care este necesară pentru a avea o parte în Împărăție -- „ducând până la capăt sfințirea în frică de Dumnezeu”. Dar noi nu putem spera că vom putea efectua o curățire absolută a cărnii. Domnul cere o curățire absolută a voinței, a inimii, a spiritului (implicând o curățire cât se poate de completă a cărnii și a limbii). Acolo unde El vede inima curată și loială față de El, față de spiritul Său și față de legea Iubirii, va da, la timpul cuvenit, corpul nou potrivit pentru ea. „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.” Mat. 5:8.

Cât de potrivite sunt aici cuvintele apostolului (2 Tes. 3:5): „Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu” -- dragoste care este blândă, umilă, răbdătoare, îndelung răbdătoare -- care nu caută mai mult decât are, ((410)) care nu se îngâmfă, nu este invidioasă -- care nu se gândește și nu vorbește răul, ci se încrede, este blândă și atentă conform Regulii de Aur. Noi avem nevoie să ne fie îndreptată inima spre această iubire, căci, fiind o Creație Nouă umblăm pe o cale nouă -- nu după trup, ci după Spirit. Și singur Domnul este îndrumătorul și conducătorul nostru competent -- deși El poate folosi diferitele „membre” ale Sale ca purtătorii Săi de cuvânt. „Urechile tale vor auzi după tine (din trecut) glasul care va zice: «Iată drumul, mergeți pe el».” Isa. 30:21.

„Nici eu însumi nu mă mai judec -- Cel care mă judecă este Domnul”

Sunt unii din Noua Creație -- remarcabil de puțini totuși -- care par dispuși să se judece fără milă. În mod cuvenit ei critică orice greșeală și slăbiciune a lor și doresc să se elibereze de orice neajuns, dar în mod necuvenit ei uită că Domnul nu ne cunoaște și nu ne judecă după trup, ci după spirit -- după intenție, voință, dorință, efort. Ei dau prea mare atenție cuvintelor fariseilor: „Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni”, și prea puțină atenție cuvintelor inspirate ale Domnului privind baza acceptării Lui și virtutea sângelui prețios în curățirea de tot păcatul. Cugetând despre această chestiune ei uită că dacă ar fi perfecți sau ar putea face perfect n-ar mai avea nevoie de nici un Mântuitor, de nici un Avocat. Ei uită că „prin har suntem mântuiți” și nu prin faptele cărnii.

Aceștia trebuie să-și aplice cuvintele apostolului: „Este ceva foarte neînsemnat să fiu judecat de voi sau de vreo judecată omenească. Ba încă nici eu însumi nu mă mai judec, căci nu sunt conștient de nimic (greșit ca administrator) împotriva mea; totuși, nu pentru aceasta sunt îndreptățit: Cel care mă judecă (pe mine și pe toți) este Domnul. De aceea să nu judecați nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse ale întunericului și va descoperi gândurile (intențiile) inimilor”. 1 Cor. 4:3-5.

Încrederea noastră este în Domnul și nu în carnea noastră slabă, decăzută. Noi am aflat despre harul și îndurarea lui ((411)) Dumnezeu față de toți care se încred în El și caută să umble conform Spiritului iubirii, chiar dacă nu pot umbla pe deplin la înălțimea cerințelor lui perfecte. Noi însă nu sperăm să fim perfecți în trup, ci perfecți în spirit, în intenție; și credința și zelul nostru (prin meritul Răscumpărătorului) vor fi socotite ca fiind compensatoare pentru neajunsurile noastre reale, pe care noi le urâm și ne străduim zilnic împotriva lor. Analizând problema, întrebăm: Ne iubește Dumnezeu pe noi care prin natură am fost copii ai mâniei ca și alții? Este El pentru noi, dornic să ne ajute și să ne acorde încredere pentru orice dorință bună și efort, chiar dacă ele duc la eșec parțial sau total? Da, Domnul răspunde: „Însuși Tatăl vă iubește”. Apostolul adaugă: Dacă Dumnezeu așa ne-a iubit, pe când noi eram încă păcătoși, încât El a dat pe Singurul Său Fiu Conceput pentru răscumpărarea noastră, „cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate (cele necesare pentru alergarea noastră pentru premiul pe care ni-l pune în față în Evanghelie)?” Desigur, dacă El ne-a iubit pe când eram păcătoși, acum ne iubește cu mai multă gingășie -- acum că ne-a adoptat în familia Sa -- acum că vede în inimile noastre o dorință sinceră de a-I face voia. Să fim ca atare de bună credință și să ne apropiem cu îndrăzneală de tronul harului ceresc, ca să căpătăm îndurare și să aflăm har, ca să ne ajute la orice timp de lipsă. Evr. 4:16.

Un cuvânt de prevenire este însă necesar pentru celălalt aspect al acestei probleme. Cu toții am cunoscut exemple în care smerenia și lipsa de încredere, teama și îndoiala în harul lui Dumnezeu au cedat locul unei stări opuse, de siguranță de sine încrezută, de orbire totală în privința greșelilor și de mulțumiri fariseice pentru că se simțeau mai buni decât alți oameni. Vai! aceasta este o stare cât se poate de deplorabilă și ne temem că este fără speranță! Credința este necesară, dar trebuie să fie credință în Dumnezeu și nu în sine. Cauza unei astfel de abateri se va găsi în general în neglijarea Legii Iubirii și a Regulii de Aur. Denaturarea iubirii față de Domnul, a iubirii față de planul Său îndurător, a iubirii față de frații din Creația Nouă și a iubirii compătimitoare față de lume este -- iubirea de sine, încrederea în sine, cinstirea de sine, mărirea de sine. Să ne păzim de această cale lăturalnică ce duce departe ((412)) de Domnul, de Spiritul Său și de Împărăția Sa. Deși conducătorii sunt în mod special expuși la această capcană, totuși și alții sunt expuși la ea. Unii foarte deficitari în orice calitate de învățător devin grozav de „umflați de o mândrie deșartă prin gândurile firii păcătoase” -- mândri, neștiind nimic, dar „având boala cercetărilor fără rost și a certurilor de cuvinte, din care se nasc: invidia, certurile, cuvintele jignitoare, bănuielile rele. . . . Ferește-te de astfel de oameni. Negreșit, evlavia însoțită de mulțumire este un mare câștig”. 1 Tim. 6:4-6 (Cornilescu -- n. e.); vezi și 1 Ioan 3:9, 10.

Biserica trebuie să judece unele lucruri

Deși individual noi nu trebuie să judecăm sau să condamnăm, ci să așteptăm timpul Domnului pentru manifestarea publică a deciziei Sale în privința fiecărui membru al corpului Său, „Creația Nouă”, totuși în unele cazuri Biserica (adunarea, Ecclesia) este obligată de datorie să judece. De exemplu, apostolul menționează un caz de desfrânare recunoscut public de către vinovat și cunoscut întregii Biserici; el spune că având părtășie cu astfel de libertin mărturisit Biserica greșise și de aceea el își exercita autoritatea apostolică excomunicându-l pe vinovat, separându-l de părtășia credincioșilor, predându-l în mod figurativ Satanei pentru pedepse, pentru nimicirea carnalității, pentru ca spiritul, mintea cea nouă să poată fi astfel mântuită în ziua Domnului, la timpul socotelii de la încheierea acestui veac. 1 Cor. 5:5.

Numai Domnul Însuși sau unul dintre apostolii Săi (cei doisprezece speciali, dintre care Pavel a fost ultimul, ales în locul lui Iuda) ar avea autoritatea, dreptul să procedeze în maniera declarată; întocmai cum numai un apostol ar fi putut proceda cum a procedat Petru cu Anania și Safira (Fapt. 5:1-11). Apostolul Pavel explică mai departe poziția lui zicând: „V-am scris în epistola mea să n-aveți nici o legătură cu cei desfrânați; însă n-am înțeles (interzicerea legăturilor) cu desfrânații lumii acesteia, sau cu cei lacomi de bani, sau cu cei zgârciți, sau cu cei care se închină la idoli, fiindcă atunci ar trebui să ieșiți din lume”. El a vrut ca ei să vadă că un lucru este să ai legături de ((413)) afaceri cu cei nesfințiți, și un lucru complet diferit este să-i recunoști pe aceștia ca membri confrați ai Noii Creații. Nici coborârea standardului moral n-ar fi o amabilitate față de încălcător; lui i-ar fi de mai mare ajutor dacă ar vedea că necurăția lui l-a separat în întregime de poporul Domnului; și dacă într-adevăr ar fi conceput de Spiritul lui Dumnezeu, el și-ar da seama cu atât mai prompt și mai acut de poziția sa adevărată, ar învăța lecția și s-ar căi. Biserica a exercitat o caritate greșită față de încălcător și prin aceea a riscat o demoralizare generală printre membrii ei, și de asemenea o contaminare printre toți credincioșii din alte adunări care puteau afla despre stările care domneau în Corint.

Apostolul schițează pe scurt datoria celor credincioși în asemenea cazuri; și noi parafrazăm cuvintele sale după cum urmează: Ceea ce v-am scris este că voi nu trebuie să aveți părtășie cu un om cunoscut ca „frate” dacă este desfrânat, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau bețiv, sau hrăpăreț -- nu, nici măcar să nu mâncați cu acesta. De fapt, eu nu încerc să judec lumea, ci vă îndemn pe voi ca Biserică să-i judecați pe aceia pe care-i acceptați ca frați. Dumnezeu îi va judeca pe cei din afară: datoria voastră este să scoateți din mijlocul vostru persoanele rele. 1 Cor. 5.

Apostolul urmează acest argument criticând faptul că în disputele dintre frați exista tendința de a apela la curțile de justiție lumești în loc de a suporta cu răbdare răul dacă acesta era suportabil, sau, dacă era insuportabil, să-l ducă în ultimă instanță în fața Bisericii ca o curte. Apostolul îndeamnă ca, dacă Dumnezeu alege Biserica pentru a fi viitorul judecător al lumii, desigur membrii ei să nu fie mai puțin corecți, onorabili și drepți în deciziile lor decât lumea, chiar și acum. Și cel mai puțin apreciat în Biserică trebuie să fie demn de încredere în asemenea probleme. Nu este nici unul printre voi în a cărui înțelepciune și integritate toți s-ar putea încrede fără rezerve, și la a cărui decizie s-ar supune cei în cauză?

„De ce nu răbdați mai bine paguba?” De ce nu suportați nedreptatea, dacă gândiți că decizia este incorectă? -- de ce nu suportați pierderea, decât să continuați certurile sau să ((414)) recurgeți la curțile de justiție publice cu acuzații unul împotriva altuia? Nu, spune apostolul, îmi dau seama nu numai că nu sunteți dispuși să suferiți nedreptatea de dragul păcii și armoniei în corpul lui Cristos, dar mai rău, și mai mult: sunt printre voi din aceia care-s dispuși să nedreptățească și să înșele -- și încă pe frații lor. Ca Biserică a Domnului, nu căutați voi să ajungeți în Împărăție? Și „nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu? Nu vă înșelați; nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici cei adulteri, nici cei afemeiați cu ei înșiși, nici homosexualii, nici hoții, nici cei lacomi de bani, nici bețivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreții nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Și așa erați unii dintre voi. Dar ați fost spălați, dar ați fost sfințiți, dar ați fost îndreptățiți în numele Domnului Isus Hristos și prin Duhul Dumnezeului nostru.” 1 Cor. 6:1-11.

Această listă de încălcări care ar exclude pe cineva de la Împărăție trebuie să fie un ghid în privința încălcărilor care să-l excludă pe acesta de la părtășie în Biserică. În privința tuturor acestor lucruri, deci, se aplică cuvintele „Înlăturați din mijlocul vostru pe răul acela”, oricine ar fi acela care este vinovat de vreuna din aceste încălcări.

„Dacă fratele tău păcătuiește împotriva ta”

Dar nu este oare aceasta în conflict cu porunca Domnului nostru, „Nu judecați ca să nu fiți judecați?” Nu trebuie oare să-l judecăm pe răufăcător individual și apoi să vorbim, sau să clevetim despre faptele sale rele, sau să-l „vorbim de rău”, așa încât toată Biserica să-l cunoască și să-l respingă pe răufăcător?

În nici un caz: aranjamentul divin este în armonie deplină cu el însuși când este corect înțeles. Dacă A și B au o neînțelegere, și A crede că a fost păgubit de B, el nu trebuie să-l judece pe B în sensul de a-l condamna. El poate doar spune: „Este o neînțelegere între noi și eu sunt sigur că am dreptate; deși B s-ar putea simți și el sigur că are dreptate și că eu n-am fost păgubit”. A nu poate exclude de la părtășie pe B în baza aceasta, căci a face astfel ar însemna să-l judece ((415)) -- să-l condamne. El ar putea să-și spună: „Problema este totuși măruntă, ca între frați, și o voi lăsa să treacă, crezând că B, ca frate în Domnul, nu m-a nedreptățit intenționat și poate că vederea mea, nu a lui este cea greșită”.

Dacă nu este în stare să privească astfel, totuși nu trebuie să judece, nu trebuie să decidă că el are dreptate și B nu are -- ci trebuie să meargă la B și să-i explice cum îi apare lui situația, și dacă este posibil să ajungă la o înțelegere amabilă, frățească, poate prin concesii reciproce. Dar dacă ei nu pot fi de acord, el le poate cere la doi sau trei frați dintre cei mai înțelepți din Biserică, C și D (frați în a căror sinceritate B și el ar avea mare încredere), să meargă cu el la B în această problemă -- nu să-l condamne pe B, căci nu trebuie să-l fi condamnat sau judecat nici A însuși, ci să audieze cazul în prezența lui A și B și să-i sfătuiască pe amândoi. Aceasta ar trebui să dea rezultate satisfăcătoare pentru toți -- în special dacă toți au spiritul iubirii unul față de altul și dorința de a proceda corect unul față de altul ca membri ai corpului uns. Dar dacă pacea nu este încă stabilită, totuși nu trebuie să se facă nici o judecare, nici o condamnare, deoarece nu pot „judeca” doi sau trei frați, ci numai Biserica poate judeca.

Dacă atunci când A a luat cu el pe C și D, ei și-au spus părerea împotriva lui A și în favoarea lui B, aceasta ar trebui să pună capăt situației. În asemenea condiții, A nu poate duce cazul în fața Bisericii. În mod evident el ar fi încrezut și „obraznic” dacă ar duce cazul mai departe. Instrucțiunea Domnului nu-i mai dă alte privilegii (Mat. 18:15); dar dacă el ar fi tot nemulțumit, nu cunoaștem nici un principiu care să fie încălcat dacă ar lua pe alți doi sau trei frați capabili și fără prejudecăți, E, F, G, și ar merge la B pentru o nouă audiere a cazului și a avea sfatul lor.

Dar dacă, atunci când A a luat pe C și D și au mers la B, toți au fost în favoarea argumentelor lui A, că B îl nedreptățise și refuza să se oprească, și dacă B după un timp rezonabil refuză sau neglijează să îndrepte greșeala, A ar fi privilegiat ca împreună cu C și D să ceară o adunare a Bisericii, în fața căreia A și B să repete toată situația -- căci trebuie să se presupună că dacă B se asociază încă cu ((416)) Biserica înseamnă că el îi recunoaște sfatul și autoritatea, și trebuie de asemenea să se presupună că B este conștiincios. Când Biserica ascultă cazul, să nu uite că numai îndreptățiții și sfințiții constituie Biserica și că ei stau la judecată în numele Domnului și Capului lor și pentru a exprima judecata Lui. Demersul nu este pentru a se face o luptă de partide în Biserică, ci pentru a se păstra unitatea în legătura păcii. A și B desigur nu trebuie să voteze, și nu trebuie să voteze nimeni care simte altceva decât dorința de a exprima judecata Domnului în cazul respectiv. Decizia trebuie să fie unanimă, sau practic unanimă -- chiar dacă aceasta ar trebui să ceară ceva modificare a sentimentelor extreme. Dreptatea să fie totdeauna temperată de milă, „luând seama la tine însuți, ca să nu fii ispitit și tu”. Gal. 6:1.

Decizia Bisericii trebuie să fie acceptată de către toți ca finală; și oricine refuză să accepte și să se conformeze cerințelor ei în astfel de chestiune de morală (nu de conștiință) trebuie să fie pentru alții „ca un păgân și ca un vameș” -- până când va înceta să sfideze Biserica -- când, desigur, acesta va fi iertat și primit la părtășie deplină ca înainte. Obiectivul nu este ca fratele să fie respins complet, ci numai să se arate lipsă de favoare față de calea sa greșită cu scopul de a-l ajuta să și-o corecteze. A-l trata pe un atare „ca pe un păgân și ca pe un vameș” n-ar însemna ca acesta să fie defăimat și dezonorat nici chiar după ce a fost pus la o parte. Cei din poporul Domnului nu trebuie să fie defăimători sau bârfitori în nici o împrejurare: porunca generală „nu vorbiți rău de nimeni” se aplică în cazul acesta cu exactitate. Nici despre vameși și păcătoși nu trebuie să vorbim rău, și nici să ne uităm cu mânie la ei sau să refuzăm a avea afaceri cu ei, ci trebuie să le reținem părtășia deosebită și politețea care sunt cuvenite fraților din Noua Creație care posedă Spiritul sfânt și iubirea, bucuria și pacea acestuia.

Dacă B ar refuza să asculte Biserica și să înceteze a mai face rău lui A, iar mai târziu s-ar căi și ar fi reprimit la părtășie deplină, ar trebui să se țină cont de neascultare ca un lucru împotriva lui, dacă vreodată ar fi nominalizat pentru datoriile de Bătrân. El ar trebui să manifeste o schimbare categorică ((417)) înainte de a fi considerat potrivit pentru acel serviciu; deoarece chiar dacă ar fi cu totul conștiincios, calea lui ar dovedi cel puțin că este mărginit în privința a ceea ce este drept acolo unde interesele sale personale ar fi implicate. Într-adevăr, a refuza să dea atenție sfatului a trei frați și a necesita aducerea celui greșit în fața Bisericii pentru judecare ar fi un indiciu nefavorabil, chiar dacă după aceea el ar asculta Biserica, s-ar supune și i-ar aduce despăgubiri lui A.

Iertați de șaptezeci de ori câte șapte

Să presupunem că la început când A a mers la B să discute nedreptatea care i-a fost făcută lui A, discuția a avut ca rezultat recunoașterea de către B a greșelii sale și străduința de a o îndrepta cât se poate de bine; sau să presupunem că el s-a căit astfel după a doua vizită a lui A împreună cu C și D, atunci care ar trebui să fie atitudinea lui A față de B? A ar trebui să-l ierte, și aceasta din toată inima. Să nu-i dea nici măcar o pedeapsă, ci să-și amintească cuvintele: „Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti, zice Domnul!” Dar cât de des trebuie să se facă acest lucru? De câte ori trebuie să-l iertăm dacă se căiește? De câte ori trebuie să-i suportăm slăbiciunile? „De șapte ori?” -- a întrebat Petru. Răspunsul Domnului nostru este același și pentru noi -- „Eu nu-ți zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte”. Noi trebuie să iertăm greșelile altora așa cum am vrea noi ca Tatăl din cer să ne ierte greșelile împotriva legii Sale divine. Dacă suntem ispitiți să disprețuim pe fratele nostru pentru slăbiciunile sale, să ne gândim la propriile slăbiciuni și să ne amintim că acela care nu arată milă nu va primi milă*. Iac. 2:13.


*Vezi și cap. 6 -- „Disciplina în Ecclesie”


Ofense la adresa Bisericii

Am analizat procedura corectă în judecarea ofenselor personale, dar în cazul desfrânării menționat de apostol și în alte posibile cazuri ofensa ar putea să nu fie împotriva vreunui anumit membru al Ecclesiei, ci împotriva întregii ((418)) Ecclesii, împotriva cauzei pe care noi împreună o reprezentăm. Care trebuie să fie atunci modul de a proceda?

Ar putea fi la fel ca și în cazul unei nedreptăți individuale, dacă păcatul n-ar fi de domeniu public. Dar dacă problema ar fi cunoscută public, ar fi de datoria bătrânilor să-l citeze pe ofensator în fața Bisericii pentru judecare, fără vizitele preliminare private, fiindcă publicitatea l-a făcut să treacă de domeniul rezolvării private. Tot așa, dacă ar fi un caz de defăimare a bătrânilor sau a vreunuia dintre ei, cazul ar trebui audiat de către Biserică, și nu în particular, deoarece defăimătorii, dacă în deplină cunoștință au gândit că au o cauză bună, totuși au neglijat regula Domnului („Du-te între tine și el singur”, iar apoi „mai ia cu tine unul sau doi frați”) și au răspândit povești scandaloase și defăimătoare, prin aceasta au dus cazul în afara puterii de îndreptare individuală și l-au făcut caz pentru Biserică.

În asemenea cazuri ar fi potrivit ca Bătrânul defăimat să convoace consiliul Bătrânilor ca reprezentanți ai Bisericii, să nege calomniile și să ceară ca defăimătorii să fie trași la răspundere în fața Bisericii pentru acuzațiile de defăimare și mărturie mincinoasă, deoarece ofensa lor a fost față de Biserică (1) prin aceea că a fost contrară regulilor așezate de Capul Bisericii și contrară decenței și bunelor moravuri; și (2) deoarece defăimarea fiind la adresa unui Bătrân ales de Biserică, a fost astfel defăimare la adresa întregii Biserici care l-a ales. Defăimătorii ar trebui să fie condamnați și mustrați, cerându-li-se să-și recunoască greșeala; dar după ce s-ar face acest lucru ei ar avea dreptul să facă demersuri împotriva Bătrânului presupus a fi în eroare, întocmai cum ar fi trebuit să facă de la început.

Toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată a lui Cristos
-- 2 Cor. 5:10 --

„Ne” din acest text se referă fără îndoială la Biserică -- Noua Creație. Nu trebuie să fie confundat cu adunarea „tuturor popoarelor” înaintea Fiului Omului când El va veni în slava Sa împreună cu toți sfinții mesageri, așa cum se ((419)) relatează în Matei 25:31-46. Când Fiul Omului va „sta pe scaunul de domnie al slavei Sale”, El a promis că Ecclesia Sa credincioasă, Mireasa Sa, va avea parte de scaunul acela de domnie și slavă și va lua parte la acea judecată Milenară a popoarelor, inclusiv a „tuturor celor din morminte”.

Judecata Bisericii este evident înfățișată și descrisă de Domnul nostru în Matei 25:14-30 și Luca 19:12-26. Ea va avea loc la sfârșitul acestui veac și va fi prima lucrare a Regelui la a doua venire a Sa, înainte de a începe să Se ocupe de lume. El Se va socoti întâi cu servii Săi, cărora le-a încredințat diferite administrări de bogăție și influență, talent și ocazie, pe care ei le-au folosit mai mult sau mai puțin credincios, perseverent și sacrificator de sine. Cu aceștia trebuie să Se socotească, iar credincioșii să fie răsplătiți și să primească stăpânire peste două cetăți, cinci cetăți sau zece cetăți -- altfel numite „bucuriile Domnului”. Răsplățile nu vor fi toate la fel în privința slavei și onoarei, deși toți vor fi slăviți și onorați. După cum „o stea se deosebește în strălucire de altă stea”, tot așa vor fi și cei care vor avea parte de Întâia Înviere la „slavă, cinste și neputrezire”. 1 Cor. 15:41.

Probele vor fi credincioșia, iubirea și zelul. Cei care au talanți și-i îngroapă în pământ, în afaceri, în plăceri sau lenevie, vor arăta astfel lipsă de iubire și apreciere -- și prin urmare nevrednicie de Împărăție și nu vor intra „în bucuriile Domnului”, nici nu li se va permite să domnească împreună cu El pentru binecuvântarea lumii.

((420))