((421))

Noua Creație - Studiul X
Noua creație - Botezul Noii Creații

Botezul în secolul al doilea -- Nași la botez -- Ceremonii la botez în Biserica Romei -- Botezul pruncilor, de ce a fost introdus -- Mărturii scripturale asupra botezului -- Vederea „ucenicilor” -- Vederea „baptiștilor” -- Vederea adevărată -- Botezul în moartea lui Cristos -- „Printr-un singur duh, noi toți am fost botezați într-un singur trup” -- Botezul cu foc -- Botezul simbolic în apă -- Este necesar botezul simbolic? -- Simbolul cuvenit -- Cine-l poate administra -- Forma cuvintelor -- Repetarea simbolului -- „Botezul pentru morți”

Creștinii sunt în unitate în privința înțelegerii că Noul Testament învață botezul, chiar dacă există o mare confuzie și diversitate de gândire în privința modului și semnificației lui.

Marea cădere de la credință, la care apostolii fac aluzie în Noul Testament, obținuse până în secolul al doilea un astfel de avans încât în biserica nominală câștigaseră control vederi foarte superstițioase în privința botezului. Botezul în apă a fost socotit nu numai că aduce individul în relație cu Dumnezeu prin anularea păcatelor trecute, dar și că-i aduce acestuia, ca membru al Bisericii lui Cristos, anumite daruri sau favoruri de la Dumnezeu, care altfel n-ar putea fi câștigate. Ca atare, pe vremea aceea timpurie, credincioșii căutau botezul nu numai pentru ei înșiși, ci și pentru copiii lor; și deoarece pruncii nu puteau nici crede nici intra ei înșiși în făgăduințele legământului, a fost făcut un aranjament prin care alții decât părinții să poată deveni garanți pentru astfel de copii -- „părinții spirituali”. Ei promiteau solemn că acești copii vor crede în Domnul și vor umbla în căile Lui, precum și se obligau să aibă grijă de pregătirea lor religioasă. Aceștia au fost numiți nași și nașe.

În acea perioadă atât învățătorii cât și cei care învățau au înaintat rapid spre formalism și spre elaborarea ((422)) simbolurilor și a semnificațiilor lor. În secolul al treilea s-au construit bazine speciale pentru botez în afara bisericilor. Ele constau dintr-o cameră separată care avea legătură cu un pridvor exterior, acesta din urmă fiind deschis spre public în prezența căruia se făceau angajamentele de botez, după care candidatul era botezat separat în baptisteriu. Slujitorul care oficia, exorciza candidatul pentru a scoate afară dracii, suflându-i în față de trei ori, reprezentând pe Tatăl, pe Fiul și Spiritul sfânt. Apa în care se făcea botezul era consacrată printr-o formulă elaborată, care o făcea apă sfințită, parte din formulă fiind pentru exorcism sau pentru scoaterea spiritelor rele din apă. Candidatul era dezbrăcat de haine, ceea ce reprezenta dezbrăcarea de omul cel vechi, și era botezat de trei ori, o dată în numele Tatălui, o dată în numele Fiului și o dată în numele Spiritului sfânt. Toate acestea se făceau în afara Bisericii, pentru a sugera că acest candidat nu era încă membru al Bisericii și nu putea fi până când era introdus prin această procedură. După serviciul de botez candidatul purta îmbrăcăminte albă până în duminica următoare. Mai târziu baptisteriul n-a mai fost separat de Biserică, ci bazinele au fost construite în biserici.

Romano și greco-catolicii mai mențin încă în grad considerabil ceremonialul elaborat din secolul al treilea, cu ușoare modificări potrivite pentru zilele noastre. Cele ce urmează sunt ceremoniile de botez ale Bisericii Romei, totuși nu toate cu aplicare universală:

„(1) Copilul este ținut în afara Bisericii, pentru a însemna o excludere reală din cer, care este simbolizat prin Biserică.

(2) Preotul îi suflă copilului în față de trei ori, însemnând prin aceasta că diavolul poate fi scos numai prin Spiritul lui Dumnezeu.

(3) Pe fruntea și pe pieptul copilului se face semnul crucii.

(4) Preotul, după ce a scos spiritele rele din sare, pune sarea în gura copilului, semnificând prin ea înțelepciunea care-l va feri de stricăciune.

((423))

(5) Se scot spiritele rele din copil.

(6) Preotul îi atinge gura și urechile cu salivă, pronunțând cuvântul effatha.

(7) Copilul este dezbrăcat, semnificând lăsarea deoparte a omului cel vechi.

(8) Este prezentat de nași, care reprezintă Biserica.

(9) Se face renunțarea la diavol și la faptele lui.

(10) Este uns cu ulei.

(11) Se face declarația de credință.

(12) Este întrebat dacă se va lăsa să fie botezat.

(13) I se dă numele unui sfânt, care va fi exemplul și protectorul lui.

(14) Este scufundat de trei ori, sau i se toarnă apă de trei ori pe cap.

(15) Primește sărutul păcii.

(16) Este uns pe cap, pentru a arăta că prin botez devine rege și preot.

(17) Primește lumânarea aprinsă, pentru a marca faptul că a devenit copil al luminii.

(18) Este înfășurat în stihar (o robă albă), pentru a arăta puritatea sa prin botez”. O schiță a romano-catolicismului, de Elliot, Vol. 1, pag. 240. Vezi și Catehismul Romano-Catolic, pag. 252.

Aceste denaturări ale botezului au fost ținute timp de peste 1200 de ani, înainte de organizarea diferitelor denominații protestante actuale. Fără îndoială că au fost unii din poporul Domnului care au văzut problemele într-o lumină cumva mai clară, dar în mod rațional putem spune că aceștia au fost extrem de puțini și că prin paginile istoriei n-a ajuns la noi practic nici o mărturie despre ei și despre deosebirile lor de vederi. Nu este surprinzător că protestanții din secolul al XV-lea și al XVI-lea, moștenind aceste tradiții și participând la ele, au fost considerabil sub influența lor, și în timp ce s-au lipsit de mare parte din acea pretențioasă ceremonie, ei și-au menținut aceleași vederi și obiceiuri ((424)) generale. Chiar și astăzi, oameni de altfel inteligenți au o teamă superstițioasă în privința viitorului veșnic al copiilor lor care mor în pruncie fără să fi fost botezați -- prin urmare, fără să fi primit iertarea păcatelor și fără să fi fost introduși ca membri în Biserică. În armonie cu aceste superstiții, găsim că deși se fac toate eforturile în toate denominațiile de a păstra în întregime puterea, privilegiul și autoritatea în mâinile clerului și nu în mâinile laicilor, totuși se admite în mod foarte general că în cazuri extreme, când nu se așteaptă ca un prunc să trăiască și când nu pot fi asigurate la timp serviciile unui cleric, orice persoană poate face un serviciu de botez -- în ideea că nu trebuie să se asume nici un risc în privința binelui veșnic al copilului. Privilegiul laicilor în asemenea împrejurări este clar recunoscut chiar și în bisericile romano și greco-catolice; iar în rubrica Bisericii Angliei din timpul lui Eduard al VI-lea problema era poruncită astfel: „Pastorii și preoții vor preveni adesea pe oameni ca fără mare pricină și necesitate să nu boteze copiii în casele lor; și când marea nevoie îi va obliga să facă astfel, atunci să-l administreze”.

Cităm următoarea explicație despre Botez, din Catehismul Romano-Catolic autorizat (pag. 248):

„Primul și cel mai necesar sacrament este botezul”; „fiindcă înainte de botez nu poate fi primit nici un alt sacrament” și „fiindcă fără botez nimeni nu poate fi mântuit”. „Prin botez păcatul originar și toate păcatele comise înainte de botez sunt iertate: pedeapsa temporară și cea eternă sunt uitate prin botez.” „Prin botez noi suntem nu numai curățiți de orice păcat, ci suntem și transformați, într-o manieră spirituală, făcuți sfinți, copii ai lui Dumnezeu și moștenitori ai cerului.”

Biserica Luterană menține o declarație foarte asemănătoare asupra acestui subiect.

Biserica Angliei, deși are o ceremonie ușor diferită, dă aceeași semnificație botezului copiilor. Extrasele care urmează, scoase din Cartea Comună de Rugăciuni, arată aceasta:

„Sfințește această apă pentru spălarea mistică a păcatelor și fă ca acest copil care va fi acum botezat în ea să poată primi plinătatea harului Tău și să rămână veșnic în numărul copiilor credincioși și aleși.” ((425)) „Primim acest copil în adunarea turmei lui Cristos; și-l însemnăm cu semnul crucii.”

„Văzând acum, preaiubiți frați, că acest copil este regenerat și altoit în corpul Bisericii lui Cristos, să-I aducem mulțumiri Atotputernicului Dumnezeu pentru aceste beneficii.”

„Îți aducem mulțumiri din inimă, Tată milostiv, că ai binevoit să-l regenerezi pe acest copil cu Spiritul Tău sfânt.”

Vederea presbiteriană nu este chiar atât de lipsită de moderație. Mărturisirea de credință de la Westminster, articolul 28, zice: „Botezul este un sacrament . . . un semn și o pecete a legământului de har, a altoirii lui în Cristos, a regenerării, a iertării păcatelor” etc. Se declară că el se aplică pruncilor ai căror părinți, unul sau ambii, sunt creștini, dar nu altor prunci. Se adaugă: „Deși ar fi un mare păcat să se disprețuiască sau să se neglijeze acest ritual, totuși harul și mântuirea nu sunt atât de inseparabil legate de el încât nici o persoană să nu poată fi regenerată sau mântuită fără el, sau încât toți care sunt botezați să fie fără nici o îndoială regenerați”.

Dând mai mică importanță botezului, regulile presbiteriene nu permit decât slujitorilor bisericii să facă acest serviciu, și prin slujitorii ei punând accent pe importanța botezului, și relativ puțini cunoscând ultima clauză citată, rezultă că presbiterienii și alții se tem de consecințele morții copiilor lor nebotezați.

Metodiștii și Biserica Protestantă Episcopală din Statele Unite, precum și cele mai multe instituții moderne, acceptă această vedere moderată despre importanța botezului pruncilor, declarată la urmă.

Pentru a ilustra această chestiune, se spune o anecdotă despre un anume doctor care a fost chemat noaptea târziu să vadă un prunc pe moarte. A sosit tocmai cu câteva clipe înaintea clericului, care fusese chemat și el. Fiind evident că nu putea face nimic pentru copil, medicul s-a dat imediat la o parte, în timp ce slujitorul bisericesc a luat în grabă un vas cu apă, a stropit câțiva stropi pe fața copilului zicând: „Te botez în numele Tatălui, al Fiului și al Spiritului sfânt”. După câteva clipe copilul a murit, și în timp ce doctorul și ((426)) clericul părăseau casa împreună, cel dintâi i-a zis celui din urmă: „ Ai sosit tocmai la limită; încă două minute și ai fi ajuns prea târziu. Pot să te întreb ce fel de pantofi porți? „Ghetre de congres”, a răspuns clericul. „O, ce noroc!” a zis doctorul. „Dacă ai fi purtat bocanci cu șireturi n-ai fi ajuns la timp și gândește-te ce dezastru ar fi fost pentru acest copil!”

Este adevărat, mulți dintre creștinii mai luminați ar nega asemenea idee falsă, superstițioasă, cum că Dumnezeu ar preda un prunc nebotezat diavolilor ca să-l chinuie veșnic, sau ar face orice altceva în detrimentul lui. Cu toate acestea, mulți dintre acești oameni ar manifesta mare îngrijorare dacă vreun copil de-al lor ar muri cumva fără această ceremonie; iar unii dintre cei mai needucați au desigur o credință foarte hotărâtă în necesitatea ritualului și o chinuitoare frică de consecințe dacă acesta este omis -- atât de puternică este influența care vine până la noi din secolele de credințe false -- „Veacurile Întunecate”.

Dovezile că aceste vederi greșite despre natura, necesitatea și eficiența botezului s-au dezvoltat încă din secolul al doilea pot fi găsite în Istoria Doctrinelor, de Hagenbach, par. 72. Mai târziu, și pe vremea lui Constantin, a apărut ideea, susținută de Tertulian (De Bapt., cap. 18), că botezul, având asemenea putere magică de a curăța de păcatele trecute dar nu de cele care urmează, ar trebui amânat până cât se poate de aproape de ceasul morții. Mai târziu, „ungerea dinaintea morții” a devenit consolarea muribunzilor și s-a făcut efortul de a-i primi pe toți cât se poate de devreme în Biserică. „Sf. Augustin” a fost cel care a promovat doctrina, „Nici o mântuire în afara Bisericii”, apoi, ca urmare, a venit învățătura că pruncii ar fi „pierduți” dacă n-ar fi făcuți membri ai Bisericii, și începând din vremea aceea și de la acea teorie datează botezul general al pruncilor. Spiritul bisericismului, chiar de la început, a fost de a nu se da înapoi de la nimic ce i-ar crește influența și numărul. Caracterul și guvernarea Creatorului nostru au fost întinate și mărturia Cuvântului Său a fost golită de ((427)) sens, iar creștinismul adevărat, „grâul”, a fost lezat prin această semănare abundentă a „neghinei” de către Adversar.

Botezul pruncilor este respins de către unii

Printre cei care recunosc faptul că botezul credincioșilor este prescris și că o persoană nu poate crede pentru alta, botezul pruncilor este respins ca nescriptural. Mai mult, aceiași oameni susțin în mod general că nimic altceva decât scufundarea în apă nu constituie botezul lăsat ca poruncă de către Domnul nostru și de către apostoli. Aceștia atrag atenția asupra faptului că cuvântul grecesc pentru botez, baptizo, înseamnă a scufunda sau a acoperi sau a afunda sau a uda complet, și că atunci când se referă la a stropi sau a turna sau a ploua, în limba greacă sunt folosite cuvinte complet diferite. Aceștia care cred în ideea scufundării în apă practică în general o scufundare pe spate, în numele Tatălui, al Fiului și al Spiritului sfânt, deși unii o practică cu fața în jos de trei ori, o dată în numele Tatălui, o dată în numele Fiului și o dată în numele Spiritului sfânt. Explicația acesteia din urmă este că Cristos Și-a aplecat capul în față când a murit, și că, de aceea, urmașii Lui trebuie să fie scufundați în asemănarea morții Lui, cu fața înainte. Acești creștini par să nu înțeleagă că Cristos n-a fost îngropat cu fața în jos și că Tatăl și Spiritul sfânt n-au murit și nici n-au fost îngropați și de aceea astfel de simboluri sunt cu totul necorespunzătoare, iar semnificația cuvenită a cuvintelor „în numele Tatălui, al Fiului și al Spiritului sfânt” ar fi -- prin autoritatea Tatălui, a Fiului și a Spiritului sfânt -- că Tatăl, Fiul și Spiritul sfânt concură în prescrierea botezului pentru credincioși.

Dintre cei care practică o scufundare pe spate sunt două denominații mari, și anume, „baptiștii” și „ucenicii”, care însă fac serviciul cu sentimente foarte diferite în privința semnificației și rezultatelor lui. Vederile „ucenicilor”, altfel numindu-se „creștini” (și adesea, fără consimțământul lor, fiind numiți „campbeliști”), este că botezul (scufundarea în ((428)) apă) este pentru iertarea păcatelor și că acei care n-au fost scufundați în apă sunt încă în păcatele lor, „copii ai mâniei”. Această vedere asupra subiectului exclude marea masă a omenirii cu excepția copiilor (al căror păcat originar ei par a-l ignora), și chiar creștinii declarați din aproape toate denominațiile -- congregaționalii, metodiștii, presbiterienii, presbiterienii uniți, luteranii, episcopalii, romano-catolicii, greco-catolicii etc. -- ar fi astfel marcați ca păcătoși, neîndreptățiți în fața lui Dumnezeu și ca atare expuși mâniei lui Dumnezeu, oricare ar fi modul în care ar fi înțeleasă această expresie, și aproape de către toți, inclusiv de către „ucenici”, este înțeleasă a însemna o eternitate de tortură.

Aceasta este o poziție greu de luat, nu numai în ceea ce privește lumea, dar și în ceea ce privește masa de creștini declarați, și nu ne mirăm că prietenii noștri „ucenici” evită în general să împingă subiectul până la o declarație atât de extremă, deși logica acestei afirmații este evidentă pentru ei, ca și pentru toți cei care o vor lua în considerare. Nu putem accepta că aceasta este o vedere corectă asupra botezului -- pentru noi nu este nici scripturală nici rațională. Nu putem crede că Domnul a făcut ca binele veșnic al rasei noastre să depindă de cunoștința și supunerea la vreo astfel de practică. Totuși, prietenii noștri „ucenici” se fortifică cu anumite texte de Scriptură care nu trebuie trecute cu vederea, și anume, propovăduirea de către Ioan pentru evrei a pocăinței și iertării păcatelor; propovăduirea de către apostoli la Cincizecime pentru evrei, să creadă, să fie botezați pentru iertarea păcatelor și să cheme numele Domnului, spălându-le păcatele (Mat. 3:6; Ioan 4:1, 2; Fapt. 2:38, 41). Vom analiza aceste scripturi la timpul cuvenit și vom vedea cum și de ce ele se aplică numai la evrei și niciodată la neamuri, iar atunci când unii păgâni din Biserica din Efes au mărturisit că fuseseră botezați cu botezul lui Ioan -- spre pocăință și iertarea păcatelor -- apostolul Pavel le-a cerut să se boteze iarăși, în numele Domnului Isus. Fapt. 19:3-5.

((429))

Prietenii noștri baptiști, în timp ce sunt tot așa de insistenți în susținerea scufundării în apă ca fiind singurul botez, ridică o pretenție total diferită în privința eficienței lui. Ei neagă că acesta este pentru iertarea păcatelor, care, pretind ei, se poate obține numai prin credința în Domnul Isus Cristos, Răscumpărătorul. Ei susțin însă că botezul este ușa intrării în Biserică și numai cei care se botează intră cu adevărat în Biserică, iar alții nici să nu se aștepte, nici să nu li se acorde privilegiile și binecuvântările aparținătoare Bisericii, nici în viața prezentă nici în cea viitoare. În armonie cu această idee baptiștii în general refuză să primească la Masa Comuniunii pe oricine nu este scufundat în apă, spunând că Masa Comuniunii nu este pentru lume, ci numai pentru Biserică, și că nimeni nu este în Biserică decât cei care au trecut prin ușa botezului în apă. Cele câteva biserici baptiste care în anii recenți au slăbit această regulă au făcut-o împotriva teoriei lor. Pentru a ilustra acest subiect cităm dintr-un articol recent de J. T. Lloyd, din Religious Herald. El spune:

„Botezul creștin este scufundarea unui credincios în apă în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului sfânt -- nimic altceva nu este (botezul). Bisericile baptiste sunt singurele Biserici creștine în existență. Pedo-baptiștii (cei care botează copiii) n-au nici un drept la Cina Domnului. Ori de câte ori se împărtășesc din Cina Domnului, se împărtășesc în chip nevrednic și-și mănâncă și beau condamnarea”.

Dacă teoria baptistă ar fi cea corectă, înseamnă că toți membrii altor denominații de creștini mărturisiți care n-au fost scufundați în apă s-au înșelat gândind că în vreun sens al cuvântului aparțin Bisericii lui Cristos. Deoarece, spun prietenii noștri baptiști, scufundarea este ușa de intrare în Biserică; oricine n-a fost scufundat nu este în și din Biserica lui Cristos, care este corpul lui Cristos. Nu ne mirăm că prietenii noștri baptiști, și în special cei cu un standard mai înalt al inimii și intelectului, ezită să impună publicului acestea, singurele concluzii logice ale credinței lor. A face astfel ar însemna a atrage asupra lor indignarea și insulta ((430)) multora, pe care ei sunt nevoiți să-i respecte ca creștini, în ciuda teoriei lor contrare. Dar ce ar însemna dacă această teorie baptistă ar fi adevărată? Răspundem că după diferitele crezuri ale creștinătății ar însemna că numai persoanele scufundate în apă ar fi mântuite, iar restul, din toate denominațiile și din lumea din afara denominațiilor, ar fi pierduți -- deoarece nu este oare teoria tuturor crezurilor că numai Biserica va fi mântuită și că toți ceilalți se îndreaptă grabnic spre nimicire sau spre chin veșnic, sau spre un alt viitor îngrozitor -- destin care este fixat la moarte?

Noi suntem obligați să dezaprobăm toate cele anterioare, ca fiind teorii umane imperfecte, ale căror inconsecvențe sunt clar dovedite. Simpla lor expunere aduce oricărei minți inteligente și lipsite de prejudecăți convingerea imediată cu privire la caracterul lor eronat. Noi nu putem admite că denominația ucenicilor sau a baptiștilor, sau ambele, constituie Biserica viului Dumnezeu, ale căror nume sunt scrise în cer, care include pe toți membrii scufundați în apă și exclude pe toți cei nescufundați din toate denominațiile. Noi nu putem admite că, atunci când Fiul Omului a semănat sămânța bună a Evangheliei în câmp, tot „grâul” a fost adus sub îngrăditura baptistă, iar „neghina” a fost toată în afară. Nu putem admite nici chiar că tot „grâul” și toată „neghina” se află printre cei scufundați în apă, așa încât celelalte denominații ar fi excluse din pilda Domnului despre grâu și neghină (Mat. 13). Pretindem că toate aceste teorii contradictorii sunt greșite -- dezaprobate de Dumnezeu. Pretindem că toate sectele și denominațiile sunt contrare instituției divine -- un Cap, un Corp, o Credință, un Botez. Nu pretindem că Biserica Domnului, Noua Creație, are mulți membri, dar admitem că ea este în totul „o turmă mică”.

Trebuie să includem pe prietenii noștri baptiști și pe prietenii noștri ucenici împreună cu prietenii noștri presbiterieni, metodiști, luterani, episcopali și romano-catolici ca fiind parte din acea singură creștinătate, altfel numită în Scripturi „Babilon”. Fiul Omului și urmașii Săi credincioși au semănat ((431)) sămânță bună care a produs roade în toată creștinătatea, care poate fi considerată câmpul de grâu al veacului Evanghelic. Adversarul a semănat atât de abundent „neghină” încât „grâul” aproape se sufocă și câmpul ar putea fi numit în unele privințe mai potrivit câmp de neghină decât câmp de grâu. Dar acum, la urmă, conform promisiunii Domnului, „secerișul” acestui Veac Evanghelic fiind venit, El Își trimite secerătorii să adune „grâul” -- fiecare grăunte -- în grânarul Său; și este evident că El găsește aceste boabe de „grâu” adevărat, nu toate în denominațiile baptiste și ale ucenicilor, ci și printre presbiterieni, metodiști, episcopali, luterani, congregaționali, romano-catolici și alții. În armonie cu aceasta, peste tot în Babilon a mers la poporul Domnului mesajul: „A căzut Babilonul cel mare! (asupra sistemelor lui s-a dat sentința divină; ele sunt respinse de Domnul). . . . Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu primiți din pedepsele ei”. Apoc. 18:2, 4.

Acest lucru fiind adevărat, este foarte evident că baptiștii și ucenicii, precum și alții, au făcut greșeli serioase în privința semnificației botezului și în privința binecuvântărilor pe care acesta le conferă. Am revăzut pe scurt toată situația până în prezent, cu scopul ca toți să poată vedea că există ceva radical greșit în privința diferitelor teorii care predomină acum despre botez și pentru ca noi toți să putem fi, prin urmare, cu atât mai bine pregătiți să ne întoarcem reverențios și în rugăciune de la toate tradițiile și teoriile umane la Cuvântul Domnului, prin apostolii Săi inspirați asupra acestui subiect, care, potrivit mărturiei generale, este important -- o instituire divină. Numai după ce vom vedea clar confuzia implicată în diferitele teorii ale creștinătății vom fi bine pregătiți să apreciem simplitatea mesajului divin asupra acestui subiect.

Mărturia scripturală despre botez

Ritualul evreiesc conținea diferite formule în privința curățirii vaselor, a spălării și stropirii persoanelor necurate ((432)) etc., dar nimic despre botez (baptizo, scufundare) așa cum a propovăduit Ioan Botezătorul la sfârșitul Veacului Iudeu. Botezul lui Ioan a fost numai pentru evrei, care erau deja recunoscuți ca fiind curățiți tipic prin jertfele pentru păcat din Ziua Ispășirii. Pentru aceștia botezul lui Ioan a însemnat căința de păcatele recunoscute, încălcările Legământului Legii, și o curățire tipică de ele -- o întoarcere la starea de dreptate a inimii sau a dorinței. Evreii, căindu-se astfel de păcat și fiind astfel curățiți sau spălați simbolic, erau socotiți ca restabiliți la starea de armonie cu Dumnezeu, de care se bucuraseră înainte sub Legământul Legii lor. Motivul care stătea la baza propovăduirii și botezului lui Ioan era pregătirea poporului pentru Împărăția lui Dumnezeu și pentru descoperirea lui Mesia, despre care propovăduirea lui Ioan spunea că este iminentă și pentru care poporul trebuia să fie într-o stare de inimă pregătită dacă voia să primească o binecuvântare cuvenită. Fiecare evreu era socotit sub Legământul Legii ca membru al casei lui Moise. „Toți au fost botezați în nor și în mare, pentru Moise” (1 Cor. 10:2). Casa lui Moise a fost o casă a servitorilor, după cum este scris: „Moise, într-adevăr, a fost credincios în toată casa lui, ca servitor” (Evr. 3:5). Sub aranjamentul divin, oricine era credincios, ca membru al Israelului tipic sau al casei servitorilor sub Moise, Mijlocitorul Legământului tipic sau al Legii, era într-o astfel de pregătire a inimii încât atunci când apărea antitipicul Moise, Mesia, Cristos, să fie gata să-L accepte ca Moise cel antitipic. Fiindcă ei au fost botezați în Moise, în mare și în nor, acceptarea lui Cristos în locul lui Moise implica faptul că ei erau în Cristos ca membri ai corpului Său, sub El ca și Cap al lor și, prin asociere cu El, slujitori ai Noului Legământ, al cărui Mijlocitor va fi Cristosul complet, glorificat, Capul și corpul.

Prin urmare, Ioan n-a botezat în Cristos pe credincioșii săi, ci doar spre pocăință, aducându-i înapoi la o stare de armonie cu Moise etc., stare în care, ca ramuri naturale în măslin (Rom. 11:16-21), nu trebuiau să fie altoiți în Cristos, deoarece pentru ei Cristos lua locul lui Moise, care doar pentru timpul acela simboliza pe Cristos. Să nu se uite, de asemenea, că acest botez numit „botezul lui Ioan”, despre ((433)) care se spune că era spre pocăință și iertarea păcatelor și pentru „spălarea păcatelor”, nu s-a aplicat la nimeni în afară de evrei -- deoarece neamurile, nefiind botezate în Moise și nefiind vreodată din casa tipică a servitorilor, nu se puteau întoarce prin pocăință de păcat la o stare pe care niciodată n-au ocupat-o. De aceea, trebuia ca neamurile care credeau în Cristos să fie introduse în casa Lui, a fiilor, într-o manieră diferită. Ele, după cum explică apostolul, erau ramurile măslinului sălbatic, „din fire copii ai mâniei”, înstrăinați, străini de statul național al Israelului. Nici o pocăință și reformare nu-i făcea pe acești străini și înstrăinați membri ai casei tipice a servitorilor, singurii care au primit privilegiul trecerii prin credința în Cristos din casa servilor în casa antitipică a fiilor. Dacă alții voiau să devină ramuri în măslin (Cristos), a cărui rădăcină a fost făgăduința avraamică (Gal. 3:16, 29), trebuiau să fie altoiți în locurile rămase vacante prin tăierea „ramurilor naturale” ale măslinului original -- casa servitorilor, ale căror inimi nu erau în starea potrivită de a-L accepta pe Mesia, și care, de aceea, nu puteau fi acceptați ca membri ai casei Sale, a fiilor. „A venit la ai Săi (poporul Israel) și ai Săi (ca popor) nu L-au primit. Dar tuturor celor care L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul (privilegiul) să fie copii ai lui Dumnezeu, care au fost născuți, nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” -- și care astfel au devenit membri ai Noii Creații -- din punct de vedere spiritual. Ioan 1:12.

Israelul tipic a părăsit Egiptul (simbol al lumii) pentru a urma conducerea lui Moise; și când au ajuns la marea probă sau încercare de la Marea Roșie, care ar fi însemnat nimicirea lor dacă nu era intervenția lui Dumnezeu prin Moise, toți au fost botezați tipic în Moise, în mare și în nor -- marea de ambele părți, norul deasupra lor -- și au devenit casa sau familia lui, reprezentați de el ca și cap al lor. Ei au ieșit din mare devotați lui Moise, angajați să-l urmeze și să i se supună. Au fost angajați față de el și ca Mijlocitor al Legământului Legii la Muntele Sinai și toate speranțele lor au fost legate de cel care a declarat -- „Domnul Dumnezeul ((434)) vostru vă va ridica dintre frații voștri un Proroc ca mine; pe El să-L ascultați” (Deut. 18:15, 18; Fapt. 3:22). Pentru toți „israeliții adevărați”, deja consacrați astfel și obligați față de Moise chiar până la moarte, și având toate speranțele lor de viață ancorate în el, nu era decât un mic pas ca să-L accepte pe Cristos în locul lui Moise și ca antitip al lui, precum și ca să înțeleagă că angajamentele lor sub Legea lui Moise erau acum transferate prin aranjament divin în Cristos, garanția Noului Legământ pe care ei s-au angajat să-l servească. 2 Cor. 3:6.

Pentru neamuri chestiunea a fost total diferită, și acceptarea lui Cristos de către ei însemna în mod cuvenit să facă toate la câte se angajase evreul față de Moise prin legământ și care fuseseră transferate ulterior în Cristos. Să nu ne surprindă ca atare, că găsim Scripturile învățând un sens cu mult mai larg și mai adânc al botezului, așa cum se aplică la credincioșii care n-au fost evrei, n-au fost sub Lege, n-au fost în Moise, și prin urmare n-au fost transferați din Moise în Cristos. Pentru aceștia botezul a însemnat toată schimbarea radicală ilustrată de apostolul Pavel (Rom. 11) prin altoirea ramurilor de măslin sălbatic în măslinul bun. A însemnat o transformare completă.

Botezul în moartea lui Cristos

„Nu știți că toți câți am fost botezați în Hristos Isus am fost botezați în moartea Lui?

Noi, deci, prin botezul în moartea Lui am fost îngropați împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, tot așa și noi să trăim o viață nouă.

În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una și printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.” Rom. 6:3-5 (Cornilescu -- n. e.).

Noi, care prin natură suntem neamuri, nu putem face mai mult decât să acceptăm această explicație foarte completă despre botezul adevărat adresată de Sf. Pavel credincioșilor din Roma -- mulți dintre ei, dacă nu toți, fiind neamuri, „copii ai mâniei”. În trei versete apostolul se ocupă aici foarte amănunțit de subiectul botezului așa cum se ((435)) aplică la noi. Aceste versete sunt folosite foarte general pentru a dovedi diferitele doctrine despre botez, dar ele sunt citate în mod special de frații noștri care recunosc faptul că botezul înseamnă scufundare în apă. Să se observe clar totuși, că apostolul nu face nici o referire la botezul în apă. Botezul în apă este numai un simbol sau o imagine a botezului real; iar apostolul în aceste versete explică din diferite puncte de vedere botezul adevărat, esențial, fără de care nimeni nu poate fi considerat membru al corpului sau al Bisericii lui Cristos, în timp ce toți câți primesc acest botez, sub orice nume sau din orice loc, de orice culoare sau sex, trebuie să fie socotiți ca membri ai Ecclesiei, membri ai Noii Creații.

Apostolul se adresează celor care sunt deja membrii lui Cristos. El spune: „Nu știți că toți câți am fost botezați în Hristos Isus” -- ne oprim aici pentru a observa că el nu zice, toți câți am fost stropiți cu apă, sau toți câți am fost scufundați în apă, ci „toți câți am fost botezați (scufundați) în Hristos Isus”. Ce înseamnă a fi scufundat în Hristos Isus? Desigur că aici el continuă aceeași idee pe care o elaborează în 1 Cor. 12:27: „Voi sunteți trupul lui Hristos și fiecare în parte mădularele Lui”. Cum intrăm noi în corpul lui Cristos? Apostolul răspunde că am fost botezați în el și ca atare suntem socotiți acum ca membri ai Domnului nostru, membri sub El ca și Cap, membri ai „Bisericii care este corpul Lui”.

Dar să ne informăm mai amănunțit despre procesul prin care am ajuns membri în Cristos Isus. Apostolul răspunde la întrebare în declarația următoare: „Toți câți am fost botezați în Hristos Isus am fost botezați în moartea Lui”. Nici un cuvânt despre faptul că suntem botezați în El fiind botezați în apă. Nu, nu! Cât este de evident că dacă am fi botezați de o mie de ori în apă n-am deveni membri în corpul lui Cristos! Dar, acceptând declarația apostolului, ne dăm seama că unirea noastră cu Cristos, starea noastră ca membri în Biserica sau Ecclesia Sa, ale căror nume sunt scrise în ceruri, datează de când am fost botezați în moartea Lui. Dar când și unde am fost noi botezați în moartea Domnului? Răspundem că acest botez în moarte cu Domnul, ((436)) această completă acoperire sau îngropare a noastră, a cărnii noastre, care a dus la încorporarea noastră de către El ca membri ai corpului Său, ca Noi Creații, a avut loc în momentul când ne-am predat Lui voința pe deplin -- consacrând tot ce avem, pentru a-L urma și a ne supune Lui, chiar până la moarte.

Voința reprezintă persoana întreagă și tot ce posedă ea. Voința controlează corpul, mâinile, picioarele, ochii, gura și creierul. Ea controlează și buzunarul, contul în bancă, proprietatea imobiliară. Controlează timpul nostru, talentul nostru, influența noastră. Nu există un lucru de valoare în posesia noastră care să nu vină sub controlul voinței noastre, și, ca atare, când ne predăm Domnului voința, sau, după cum o reprezintă uneori Scripturile, „inima”, noi Îi dăm Lui totul, iar această îngropare a voinței noastre umane în voința lui Cristos este moartea noastră ca ființe umane. „Voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3:3). Această moarte, această îngropare este botezul nostru în moartea Lui. De atunci încolo, din punct de vedere divin noi nu trebuie să ne mai socotim ființe umane, de natură umană, din pământ, pământești, având scopuri, obiective și speranțe pământești, ci Creaturi Noi în Cristos Isus.

Momentul acestei îngropări sau scufundări a voinței noastre în voința lui Cristos este urmat de conceperea noastră la înnoirea vieții -- la o natură nouă. După cum Domnul nostru Și-a consacrat natura umană spre moarte, în împlinirea voinței Tatălui, dar n-a rămas în moarte ci a fost înviat dintre morți spre o înnoire a naturii, tot așa și noi, care în consacrare devenim „morți cu El”, fiind părtași la consacrarea Lui, nu suntem lăsați în stare de moarte, ci înviem imediat prin credință, la o realizare a înrudirii noastre cu Domnul ca Noi Creaturi. Astfel apostolul spune: „Voi însă nu sunteți în firea păcătoasă, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în adevăr în voi” (Rom. 8:9). Pentru lume toate acestea sunt o „taină ascunsă”*. Ei nu ((437)) apreciază îndreptățirea noastră în ochii Tatălui prin credință, ci ne privesc ca și pe alți oameni, care sunt încă în păcatele lor. La fel, ei nu văd nici un motiv să ne sacrificăm sau să ne consacrăm Domnului voința -- să fim morți ca ființe umane, ca să putem avea parte cu El ca Noi Creaturi. Nu văd nici consacrarea noastră și nici acceptarea ei și nu apreciază învierea figurativă spre înnoirea vieții, înnoirea speranțelor, înnoirea ambițiilor, înnoirea relației cu Dumnezeu prin Cristos. Avem încredere însă că pot vedea unele roade în viața noastră, dar nu putem spera că vor fi astfel de roade care lor să le apară ca fiind bune sau înțelepte sau folositoare în condițiile prezente. „Lumea nu ne cunoaște (ca Noi Creaturi) pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.” 1 Ioan 3:1.


*Vol. I, cap. 5


În toate acestea credincioșii nu fac decât să urmeze în urmele lui Isus -- luându-și crucea ca să-L urmeze. Fiind sfânt, nevinovat, nepătat și despărțit de omenirea păcătoasă, El n-a avut nevoie să aștepte o jertfă pentru păcat, căci El „n-a cunoscut păcat” -- ci imediat când a ajuns la vârsta bărbăției sub Lege (treizeci de ani) S-a grăbit să facă o consacrare deplină, o jertfire completă a tuturor intereselor, speranțelor, ambițiilor și dorințelor Sale pământești -- ca să poată face numai voința Tatălui. Cuvintele inimii Sale, când a venit la Ioan la Iordan, au fost prezise profetic: „Iată-mă, vin -- în sulul cărții este scris despre mine -- desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu. Și legea Ta este înăuntrul inimii mele” (Ps. 40:7, 8; Evr. 10:7). Domnul nostru, consacrându-Se astfel voinței Tatălui, Și-a dat seama că botezul Său vizibil simboliza predarea vieții și naturii Sale pământești, deja scufundată sau îngropată în voința Tatălui -- chiar până la moarte. Scufundarea Sa în apă a fost numai o reprezentare simbolică a botezului sau îngropării voinței Sale, care o precedase. Din acest punct de vedere botezul Său a fost plin de semnificație pentru El, chiar dacă n-a fost și pentru Ioan, care s-a minunat mult că Acela care „n-a cunoscut păcat” trebuia să fie botezat, deoarece botezul lui Ioan era un botez numai pentru călcătorii Legământului Legii -- pentru iertarea păcatelor.

((438))

Nimeni în afară de Domnul nostru Isus n-a înțeles pe deplin de ce „a fost potrivit” ca El să împlinească astfel dreptatea. Nimeni în afară de El nu și-a dat seama că deși o astfel de scufundare în apă (curățire de păcat figurativă) nu era necesară pentru El, ca și cum ar fi fost păcătos, totuși a fost potrivit ca El, care era viitorul Cap al viitorului corp, să lase El Însuși un exemplu potrivit ca lecție plină de sens pentru toți urmașii Săi -- nu numai pentru membrii „trupului” care erau din casa lui Israel după trup, ci și pentru membrii care erau încă străini și înstrăinați. A fost potrivit ca El să-Și simbolizeze deplina consacrare a voinței și a tot ce avea, chiar până la moarte, pentru ca noi, care am venit după aceea, să putem urma în pașii Lui.

Faptul că Domnul nostru n-a primit de la Ioan scufundarea în apă ca fiind scufundarea reală, ci numai ca o figură sau ilustrație a ei, se poate imediat demonstra. Ca dovadă să remarcăm cuvintele Sale la Cina cea din urmă: „Am un botez cu care să fiu botezat și cât de mult doresc să se îndeplinească!” (Luca 12:50) Aici Domnul nostru arată că nu botezul în apă, ci botezul morții a fost botezul Său -- botezul în moarte, în armonie cu aranjamentul divin -- ca prețul de răscumpărare al omului sau jertfa pentru păcat.

El S-a consacrat pentru acest botez al morții la momentul cel mai timpuriu posibil, când a ajuns la vârsta de treizeci de ani, și a îndeplinit cu grijă în timpul celor trei ani și jumătate prevederile acelei consacrări -- „murind zilnic”, vărsându-Și sufletul în moarte -- epuizându-Și viața, energia, puterea, în serviciul Tatălui, în serviciul urmașilor Săi și, în sens larg, în serviciul vrăjmașilor Săi. În cele din urmă, dându-Și seama că Se află aproape de încheierea acestui botez al morții, când acesta să fie împlinit cu totul, și simțind greutățile, încercările, dificultățile care deveneau tot mai mari cu fiecare moment, și neavând pe nimeni care să compătimească -- „Nici un om din popoare nu era cu El” -- pe nimeni care să înțeleagă împrejurările și condițiile și să-I poată împărtăși tristețea, oferindu-I compătimire, încurajare sau mângâiere -- atunci, dorind sfârșitul încercării, El a exclamat: „Cât de mult doresc (cât sunt de strâmtorat, în dificultate până) să se împlinească ((439)) (botezul morții Mele)! (Luca 12:50). Botezul Său a fost împlinit foarte curând după aceea, când a murit, strigând -- „S-a sfârșit!”

Întreaga lume moare, nu numai Domnul și Biserica, corpul Său; dar lumea nu participă în moartea lui Cristos cum participă Biserica, corpul Său. Este o mare deosebire. Întreaga lume este moartă cu tatăl Adam sub sentința sau blestemul lui, dar Domnul nostru Isus n-a fost din lume, n-a fost unul din cei care au murit în Adam. Am văzut deja că viața Lui a fost sfântă și despărțită de a tuturor păcătoșilor, chiar dacă a avut o mamă pâmântească* -- El n-a fost sub condamnare. De ce a murit El atunci? Scripturile răspund că El „a murit pentru păcatele noastre” -- că moartea Lui a fost moarte de sacrificiu. Și tot așa este și cu Biserica, corpul Său, botezată în El prin botez în moartea Lui -- participanți cu El în moartea Lui de sacrificiu. Prin natură copii ai lui Adam, „copii ai mâniei ca și ceilalți”, ei sunt întâi îndreptățiți din moartea adamică la viață, prin credință în Domnul nostru Isus și prin lucrarea Sa răscumpărătoare; și singurul scop al acestei îndreptățiri la viață din condamnarea la moarte adamică este ca ei să poată avea privilegiul să fie botezați în Isus Cristos (făcuți membri ai corpului Său, Ecclesia Sa) fiind botezați în moartea Sa -- împărtășindu-se de moarte ca sacrificatori împreună cu El. O! Ce mare deosebire este între a fi morți în Adam și a fi morți în Cristos!


*Vol. V, cap. 4


Această taină a relației noastre cu Cristos în sacrificiu, în botezul morții acum, precum și relația care rezultă și unirea cu El în gloria care urmează, sunt de neînțeles pentru lume. Ea însă trebuie să fie apreciată de credincioșii Domnului și este categoric susținută în Scripturi în mod repetat. „Dacă răbdăm, vom și împărăți împreună cu El”; „dacă am murit împreună cu El, vom și trăi împreună cu El.” Noi suntem „moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El (dacă facem botezul morții cu El ca membre ale corpului Său), ca să fim și slăviți împreună cu El”. 2 Tim. 2:12; Rom. 6:8; 8:17.

((440))

În versetul 4 al textului pe care-l examinăm apostolul repetă aceeași idee din alt punct de vedere, zicând -- „Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El”. Iarăși nu se face nici o sugestie la botezul în apă, dar se face o declarație foarte clară a botezului morții, a consacrării noastre spre moarte. Apostolul continuă și duce mai departe ilustrația, declarând de ce, sau motivul botezului nostru în moartea lui Cristos, și zice: „Pentru ca, după cum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, tot așa și noi să trăim o viață nouă”. Apostolul se referă aici numai indirect la partea noastră în Întâia Înviere, când vom avea parte de gloria Domnului nostru în Împărăția Lui: el se referă în primul rând la viața prezentă. Toți care fac o consacrare deplină a vieții lor Domnului, să fie morți cu El, să fie sacrificatori împreună cu El în serviciul Adevărului, trebuie să se socotească separați și deosebiți de cei din jurul lor atâta vreme cât trăiesc în lume. Ei se angajează prin legământ să moară față de lucrurile pământești care-i absorb atât de mult pe alții și să le folosească, prin urmare, numai ca servi ai Creației Noi. Creaturile Noi devin vii prin Răscumpărătorul față de lucrurile și perspectivele cerești, pe care lumea din jurul nostru nu le vede, nu le înțelege. În armonie cu aceasta, viața noastră în lume trebuie să fie nouă, distinctă, deosebită de a altora din jurul nostru, fiindcă noi suntem animați de spiritul nou, speranțele noi, scopurile noi, cerești.

Ajungând la versetul 5, apostolul nu face încă nici cea mai vagă referire la botezul în apă, deși unii la început ar putea gândi altfel despre aceste versete: „Dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una și printr-o înviere asemănătoare cu a Lui”. Dacă a ne face una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui s-ar înțelege că înseamnă botez în apă, ar însemna că se pune mai mare accent pe botezul în apă decât ar fi dispus să admită orice învățător din lume. Care este cea mai vie speranță a noastră ca creștini? Nu este oare să putem avea parte de învierea Domnului, Întâia Înviere? Apostolul a exprimat aceasta ca fiind marele lui ideal și speranță, zicând ((441)) -- „Ca să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui (ca membru al corpului Său, Biserica Sa) și părtășia suferințelor Lui, fiind făcut asemenea cu moartea Lui, și astfel în orice fel ar fi, să ajung la învierea dintre cei morți” (Filip. 3:10, 11). A înțelege că Romani 6:5 înseamnă că partea în învierea lui Cristos rezultă sigur din scufundarea în apă, ar face ca acest pasaj să le contrazică pe toate celelalte și să forțeze rațiunea. De ce a fi făcut una cu apa sau a fi îngropat în apă ar duce la o parte în Întâia Înviere? Putem presupune liniștiți că mii au fost făcuți una cu apa, au fost îngropați sau scufundați în apă, care nu vor avea niciodată parte în Întâia Înviere -- Învierea Cristosului.

Dar când înțelegem că acest verset, în armonie cu cele două care-l precedă, se referă la botezul în moarte, la a fi făcut una în moarte, în asemănarea morții lui Cristos, atunci totul este clar, totul este rațional. După ce am fost chemați de Domnul să fim moștenitori împreună cu Fiul Său, să suferim cu El și să fim morți cu El, să trăim cu El și să domnim cu El, ce siguri putem fi, dacă suntem credincioși față de această chemare, dacă ne facem una sau ne îngropăm în moartea Sa, întocmai cum S-a îngropat El în moarte -- ca soldați credincioși ai lui Dumnezeu și servi ai Adevărului -- că vom primi în cele din urmă răsplata deplină promisă de Dumnezeu acestora, adică, o parte în Întâia Înviere -- la glorie, onoare și nemurire.

Botezul în moarte este botezul adevărat al Bisericii, după cum a fost și botezul adevărat al Domnului nostru; botezul în apă este numai simbolul sau ilustrația lui pentru noi, după cum a fost și pentru El. Acest lucru este convingător arătat prin cuvintele Domnului nostru către doi dintre ucenicii Săi, Iacov și Ioan, care I-au cerut să le promită că în cele din urmă vor sta cu El în Împărăție, unul la dreapta iar altul la stânga. Răspunsul Domnului nostru către ei a fost: „Nu știți ce cereți. Puteți voi să . . . fiți botezați cu botezul cu care sunt botezat (acum) Eu?” La declarația lor că erau dispuși să se împărtășească nu numai de înjosirea Lui, ci și de botezul Lui în moarte, Domnul nostru le-a răspuns aprobator: „Paharul pe care îl beau Eu îl veți bea și cu botezul ((442)) cu care sunt botezat Eu veți fi botezați” (Marcu 10:35-39). Tuturor celor chemați ai Săi, care sunt dispuși din inimă pentru aceste experiențe, Domnul le va da privilegiul -- precum și ajutorul Său. Aceștia vor fi într-adevăr scufundați în moartea lui Cristos și, ca o consecință, vor avea parte în Întâia Înviere și în gloriile Împărăției aparținătoare acesteia. Este evident faptul că Domnul nostru n-a făcut aici nici o referire la botezul în apă, căci acești doi ucenici fuseseră cu El de la începutul slujirii Sale și ca reprezentanți ai Săi botezaseră mulți în apă cu botezul „pocăinței spre iertarea păcatelor” -- botezul lui Ioan (Ioan 3:22, 23; 4:1, 2; Marcu 1:4). Întrebarea Domnului nostru în privința dispoziției lor de a avea o parte în botezul Său n-a fost greșit înțeleasă de către apostoli. Ei nu s-au gândit că El dorea ca ei să se boteze iarăși în apă; ei au înțeles bine că era vorba despre botezul voinței lor în voința Lui și a Tatălui, și în consecință despre participarea lor cu El în sacrificiul Lui -- murind zilnic, punându-și viața pentru frați, până la sfârșit, până la moartea reală.

„Printr-un singur Duh, noi toți am fost botezați
Într-un singur trup”
-- 1 Cor. 12:12, 13 --

Nimeni să nu-l înțeleagă greșit pe apostol când se referă la botezul nostru în moarte cu Domnul nostru -- „în moartea Sa” -- că ar însemna botezul Spiritului sfânt. Moartea și Spiritul sfânt sunt în mod clar distincte, iar cele două botezuri sunt separate și distincte. Botezul în moarte este o problemă individuală, în care fiecare persoană care va deveni un membru al corpului lui Cristos trebuie să se consacre individual și să-și sacrifice voința. După aceea, sacrificiul fiindu-i acceptat, Domnul prin Spiritul Său ajută pe fiecare să-și pună viața în serviciul Adevărului și pentru frați -- chiar până la moarte. Botezul Spiritului sfânt a fost un botez pentru întreaga Biserică. A avut loc în odaia de sus la Cincizecime și n-a fost nevoie să fie repetat, fiindcă de atunci și până acum n-a încetat să rămână cu Biserica. O repetare a unora dintre manifestările exterioare s-a făcut în cazul ((443)) lui Corneliu, dar numai ca dovadă pentru Petru și pentru toți credincioșii evrei, pentru Corneliu și pentru toți păgânii de atunci, că Dumnezeu nu face nici o deosebire sau discriminare între evrei și neamuri. Scufundarea de la Cincizecime s-a făcut, ni se spune, prin umplerea odăii de sus cu Spiritul sfânt, așa încât cei o sută douăzeci de frați prezenți au fost toți „umpluți cu Duh sfânt”, apostolii primind pe lângă aceasta un simbol al favorii divine sub o formă asemănătoare unor limbi de foc despicate, așezate pe fiecare dintre ei.

Această ungere cu Spirit sfânt corespunde cu ungerea cu uleiul sfânt al ungerii marilor preoți și a regilor lui Israel. Uleiul era turnat pe cap și curgea în jos pe corp. Antitipul acestei turnări pe cap a fost împărtășirea Domnului nostru cu Spirit sfânt la consacrarea Sa la vârsta de treizeci de ani, când Tatăl I-a dat spiritul „fără măsură” (Ioan 3:34). Când Cincizecimea a venit complet și Capul nostru glorificat S-a înfățișat înaintea Tatălui, făcând ispășire pentru păcatele poporului Său, El a avut permisiunea „să-l toarne”, Spiritul sfânt de la Cincizecime scufundând Biserica Sa, semnalând astfel acceptarea lor de către El și de către Tatăl, ca membri ai Ecclesiei Sale, corpului Său -- membri ai Noii Creații. De atunci Biserica Sa, corpul Său, a continuat și Spiritul sfânt a rămas în ea și asupra ei; și pe măsură ce încă un membru este adăugat la Biserică, la corpul Său, fiecare devine participant în acel unic botez al Spiritului care aparține corpului și umple corpul, Biserica.

Textul pe care-l avem în analiză leagă acest botez al Spiritului de la Cincizecime de botezul nostru individual în moarte și ne arată relația dintre cele două. Ca oameni îndreptățiți suntem botezați în moarte; ca membri ai Noii Creații suntem unși cu Spiritul sfânt și făcuți membri ai Ecclesiei, corpul lui Cristos. După cum am văzut deja, noi trebuie mai întâi să fim îndreptățiți din păcatul și moartea adamică prin credință în Răscumpărătorul, pentru ca sacrificiul nostru să poată fi acceptat și să fim socotiți „morți cu El” -- cu Domnul nostru, Capul nostru. La fel, noi trebuie mai întâi să facem această consacrare sau jertfire a eului ((444)) nostru îndreptățit și să fim acceptați ca membri ai Noii Creații, pentru a începe procesul morții care, prin harul Domnului, va duce la botezul nostru complet în moarte, în asemănarea botezului Domnului nostru în moarte, și astfel ne va asigura o parte în „Întâia Înviere” a Sa. Aceasta este în armonie cu ceea ce deja am văzut, și anume, că nu îndreptățirea noastră ne face Noi Creaturi -- membri ai corpului lui Cristos -- ci botezul nostru în moarte cu El, după cum spune apostolul: „După cum trupul este unul și are multe mădulare . . . tot așa este și Hristos. Căci printr-un singur Duh, noi toți am fost botezați într-un singur trup . . . și toți am fost adăpați dintr-un singur Duh”. 1 Cor. 12:12, 13.

Acest veac al Evangheliei este „anul de îndurare al Domnului”, în care El binevoiește să accepte sacrificiile credincioșilor, consacrarea lor deplină spre moarte. Fiecare sacrificator, răspunzând astfel la Chemarea veacului (Rom. 12:1), este imediat acceptat pentru un loc, ca membru în „Biserica Întâilor-născuți ale căror nume sunt scrise în cer”. Dar această acceptare, după cum am văzut, nu încheie situația: se cere de la toți cei care se consacră să „moară zilnic” -- adică, atitudinea întregii lor consacrări să fie continuată zilnic până când și ei pot declara în final: „S-a sfârșit”. Prin consacrare se cere ca această perseverență în sacrificiu și facere de bine să fie continuată răbdător și credincios, iar sfârșitul nostru, asemenea celui al Domnului și Capului nostru, să fie moartea literală. După cum este scris: „Eu am zis: Sunteți dumnezei (elohim -- puternici), toți sunteți fii ai Celui-Prea-Înalt, dar veți muri ca un om, veți cădea ca unul dintre prinți” (Biblia ebraico-engleză, J. P. Green -- n. e.) -- nu ca Prințul Adam, condamnați, ci ca Prințul Isus -- participanți în moartea Lui (Ps. 82:6, 7). Această credincioșie, acest proces de moarte zilnică este o cerință esențială pentru întărirea chemării și alegerii noastre; și acestora care merg cu credincioșie în urmele Domnului El le promite gloria onoarea și nemurirea rezervate biruitorilor credincioși care vor constitui membrii Noii Creații, „chiar Cei Aleși”. Cuvintele Domnului nostru sunt: „Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții” ((445)) (Apoc. 2:10). Vedem că așa cum a fost cu Domnul și Capul ei, la fel este și cu Biserica -- consacrarea aduce primele roade ale Spiritului, credincioșia continuă binecuvântarea Spiritului, cu bucurii și roade sporite, în timp ce terminarea cu credință a legământului în moartea reală este esențială pentru primirea moștenirii depline -- o parte în Întâia Înviere cu gloriile și onorurile ei. Efes. 1:12-14; Rom. 8:16, 17.

Botezul cu foc

Am atras deja atenția în mare măsură* asupra cuvintelor lui Ioan Botezătorul, spuse evreilor despre Isus: „El vă va boteza cu Duhul sfânt și cu foc” (Mat. 3:11) -- indicând astfel binecuvântările de la Cincizecime asupra israeliților și focul mâniei lui Dumnezeu, „mânia Lui” completă (1 Tes. 2:16), care a venit asupra rămășiței acelei națiuni. Botezul cu foc nu este o binecuvântare și nici nu este înțelept că creștinii se roagă uneori pentru el. După cum un astfel de botez cu foc a fost la sfârșitul Veacului Iudeu asupra „plevei” din acea națiune, tot așa Domnul nostru arată că la sfârșitul acestui veac va fi un „foc” similar asupra clasei „neghină” din creștinătate -- un botez al focului, strâmtorării, care va fi îngrozitor; „un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele”. Dan. 12:1.


*Vol. V, cap. 9


Botezul simbolic în apă

Am atras deja atenția asupra diferitelor botezuri în apă la modă printre creștini și aproape universal înțelese greșit de către ei a fi botezul adevărat; am arătat ce false și necorespunzătoare sunt probele pe care se bazează aceste botezuri în apă, care nu pot afecta inima și care cel mult sunt simboluri, dar nefiind văzute ca simboluri de către susținătorii lor fiindcă ei nu discern clar botezul real în moarte cu Cristos. Ce simplă și totuși ce corectă devine această probă a botezului adevărat, în ceea ce privește Biserica lui Cristos -- „corpul”, Ecclesia, ale căror nume sunt scrise în cer -- nedepinzând de o înscriere pământească! ((446)) Acest botez adevărat este într-adevăr ușa de intrare în Biserica adevărată, căci nimeni nu poate fi admis sau înrolat ca membru al Bisericii, corpul lui Cristos, și ca atare numele să-i fie scris în cer, decât dacă întâi a făcut acest botez al voinței sale, al inimii sale, în moarte cu Cristos, și astfel a fost introdus ca membru în Biserica Sa, care „împlinește ce lipsește necazurilor lui Hristos” (Col. 1:24). O, da! Asemenea credincioși, făcând astfel de consacrare, astfel de botez în moarte cu Domnul, trebuie să fie toți „grâu” adevărat -- nici unul dintre ei să nu fie „neghină”. Ușa apei poate lăsa să intre atât „neghină” cât și „grâu” în Biserica Baptistă; dar botezul în moarte ca ușă va admite numai clasa „grâu” în Biserica adevărată, fiindcă alții nu vor vrea să vină sub condiții, chiar dacă unii le vor imita într-o măsură, după cum „neghina” este o imitație a „grâului”.

Din acest punct de vedere se va observa că se pot afla membri ai Bisericii adevărate -- botezați în Isus Cristos, fiind botezați în moartea Lui -- printre presbiterieni, metodiști, luterani, eposcopali, congregaționali, romano-catolici etc., ca și printre ucenici și baptiști. Pe de altă parte, indiscutabil că marea majoritate din toate denominațiile (inclusiv ucenicii și baptiștii scufundați în apă) n-au nici parte nici soartă în corpul lui Cristos, Ecclesia adevărată, fiindcă n-au intrat prin ușa adevărată în Biserica adevărată, prin botezul adevărat în „moartea Lui”. Această afirmație este indiscutabilă.

Punând astfel tot accentul pe botezul adevărat, cum face apostolul, ne întoarcem spre simbolul lui, botezul în apă, și întrebăm, întâi, este simbolul potrivit sau necesar pentru cei care au făcut botezul adevărat? Apoi, dacă da, care este simbolul potrivit?

Este necesar botezul simbolic?

Mărturia Domnului și a apostolilor arată clar caracterul potrivit al botezului în apă sau botezului simbolic, deoarece nu numai că ei înșiși au fost botezați în apă, dar au învățat botezul în apă și în privința altora -- nu numai a evreilor, ci ((447)) și a convertiților dintre neamuri. Am arătat deja că botezul Domnului nostru Isus a fost separat și distinct de botezul lui Ioan pentru evrei în general -- că n-a fost botezul pocăinței pentru iertarea păcatelor -- că Ioan n-a înțeles situația și că Domnul nostru, instituind astfel simbolul morții Sale, n-a încercat să explice un lucru pe care Ioan și alții din vremea aceea nu l-ar fi putut înțelege, fiindcă Spiritul sfânt nu fusese încă dat, deoarece Isus nu-Și împlinise încă sacrificiul pentru păcatele noastre, nici nu fusese glorificat așa încât să-Și prezinte sacrificiul pentru noi. Remarcăm însărcinarea dată de Domnul nostru apostolilor, și prin ei și nouă, după cum este relatat în Matei 28:19, 20: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate popoarele, botezându-i în numele (prin autoritatea) Tatălui și al Fiului și al sfântului Duh”. Această însărcinare s-a aplicat la acest Veac Evanghelic întreg și sub ea lucrează astăzi toți slujitorii Adevărului. Domnul nu S-a referit aici la botezul cu Spirit de la Cincizecime, fiindcă nu stătea în puterea apostolilor să boteze pe cineva astfel. Domnul singur, și numai El, a avut această autoritate și a păstrat-o. Ea a fost însă acordată apostolilor și tuturor învățătorilor credincioși ai Cuvântului Domnului, ca să instruiască pe oameni în privința harului lui Dumnezeu în Cristos -- în privința îndreptățirii lor, în privința sfințirii lor, sau a consacrării sau botezului în moarte cu Cristos, dacă vreau să fie părtași ai naturii Sale noi și ai gloriei viitoare. Iar botezul includea și botezul simbolic sau botezul în apă, care trebuia să fie semnul exterior prin care consacrarea interioară, sau a inimii credinciosului, urma să se facă cunoscută tovarășilor săi, întocmai cum Domnul nostru a făcut întâi consacrarea inimii față de Tatăl, iar apoi a simbolizat-o în apă.

Faptul că apostolii inspirați așa au înțeles însărcinarea lor și a noastră este evident din toate învățăturile lor. Ei au învățat întâi pe oameni în privința harului lui Dumnezeu în opera răscumpărării, încurajându-i să creadă pentru îndreptățirea vieții. Ei i-au îndemnat apoi spre o deplină consacrare a inimii, zicând: „ îndemn, dar, fraților (care ((448)) nu mai sunteți păcătoși, ci îndreptățiți de probă prin credință în Cristos și de aceea numiți membri ai „casei credinței” sau „frați”), pentru îndurările lui Dumnezeu (din care ați primit o parte în îndreptățirea voastră), să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă (îndreptățită), plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înțeleaptă”. Aceasta era învitația de a se consacra, sau a se sacrifica, sau a se „boteza în moartea lui Hristos”. Toți câți au auzit cuvântul cu bucurie, în starea cuvenită a inimii, cu apreciere, au fost botezați -- nu numai botezați cu adevărat în angajamentul lor de consacrare, ci și botezați simbolic în apă, ca o mărturie exterioară a acestuia.

Să observăm următoarele mărturii, că botezul a fost obișnuit la toți apostolii -- nu numai la evrei dar și la neamuri. Citim despre oamenii din Samaria: „Când au crezut pe Filip . . . au fost botezați atât bărbați cât și femei (nu copii)” (Fapt. 8:12). Famenul etiopian convertit prin propovăduirea lui Filip a fost și el botezat în apă (Fapt. 8:35-38). După ce Petru i-a propovăduit lui Corneliu și casei lui, „Duhul sfânt s-a coborât peste toți cei ce ascultau (apreciau) cuvântul (nu erau prin urmare copii). . . . Și a poruncit să fie botezați” (Fapt. 10:44-48). Iarăși citim: „Mulți dintre corinteni care auziseră au crezut și au fost botezați” (Fapt. 18:8). Mai citim iarăși: „O femeie cu numele Lidia, vânzătoare de purpură, din cetatea Tiatira, care era temătoare de Dumnezeu, asculta. Domnul i-a deschis inima ca să ia aminte la cele vorbite de Pavel. . . . A fost botezată ea și casa ei” (Fapt. 16:14, 15). Temnicerul din Filipi, când a crezut, a fost botezat de Pavel și Sila în închisoare (Fapt. 16:33). Din nou citim: „Am mai botezat și casa lui Ștefana”. 1 Cor. 1:16.

Este adevărat, apostolul în acest din urmă caz menționează cât de puțini botezase el, dar aceasta, fără îndoială, a fost din cauza țepușului său în carne, vederea sa imperfectă; iar puținii pe care-i botezase probabil că au primit acest serviciu din partea lui fiindcă n-a fost la îndemână nimeni altcineva potrivit pentru a-l face. El a mulțumit lui Dumnezeu că a botezat atât de puțini, dar aceasta nu implică faptul că și-a schimbat gândul în ((449)) legătură cu caracterul potrivit atât al botezului real cât și al simbolului acestuia; însă având în vedere faptul că se stârnise o dispută în Biserică -- un spirit sectar sau de partidă care a făcut pe unii să spună: „Eu sunt al lui Pavel”, pe alții: „Eu sunt al lui Apolo”, iar pe alții: „Eu sunt al lui Chifa” etc. -- apostolul era fericit că putea spune că el însuși botezase foarte puțini, ca nu cumva unii dintre ei să poată pretinde că el făcea ucenici pentru sine, botezându-i în numele său, în loc de a face ucenici pentru Cristos, botezându-i în numele lui Cristos.

În lumina acestor declarații clare ale Scripturilor în privința învățăturilor și practicii Domnului și ale apostolilor, într-adevăr îndrăzneț om ar fi acela care ar declara că botezul în apă sau botezul simbolic nu este învățat de Scripturi, sau că învățătura dată despre el este aplicabilă numai la evrei, sau că a fost intenționat numai ca o lucrare introductivă. Dimpotrivă, a fost atât învățat cât și practicat de la începutul veacului până în prezent, chiar dacă în forme și cu ceremonii diferite și cu concepții mai mult sau mai puțin incorecte în privința sensului lui, confundând simbolul și pierzând din vedere botezul real. Desigur că creștinii pe bune motive respectă botezul în apă ca fiind de instituire divină. Dacă mai sunt unii înclinați să contrazică acest lucru, noi nu ne certăm cu ei, dar credem că dacă un atare este onest și a făcut în inima sa botezul real al voinței sale în voința Domnului -- dacă acesta a murit față de sine și față de lume și a înviat față de Dumnezeu, prin Isus Cristos Domnul nostru, Dumnezeu îi va descoperi chiar și acest lucru la timpul cuvenit. Filip. 3:15.

Între timp noi ne vom bucura cu aceștia pentru că au găsit botezul real și au devenit participanți în el, felicitându-i pentru adevărul că este cu mult mai bine să vadă și să se bucure de botezul real deși sunt orbi față de simbol, decât să vadă simbolul și să fie orbi față de realitate. În vederea acestui fapt, oricât de mult am favoriza botezul simbolic, nu putem baza părtășia creștină pe el, ci numai pe botezul real în moarte cu Cristos. Ca atare, pe toți cei care mărturisesc pe Domnul ca Răscumpărătorul lor și o deplină ((450)) consacrare a inimii și a vieții față de El, noi îi acceptăm ca frați în Cristos Isus, membri ai Ecclesiei, ale căror nume sunt scrise în cer -- Noi Creaturi în Cristos, fie că prin naștere sunt evrei sau neamuri, robi sau liberi, bărbați sau femei, botezați în apă sau nebotezați în apă.

Pe de altă parte, să nu se uite că fiecare parte a cunoștinței aduce nu numai o creștere a privilegiului și bucuriei, ci și o creștere a responsabilității. Prin urmare, oricine ajunge să vadă frumusețea și autoritatea simbolului apei, ajunge în același timp la încă o probă în privința morții voinței sale -- în privința botezului său real în moarte cu Domnul său. Nesupunerea în privința simbolului în aceste împrejurări, după cum grabnic se va vedea, ar însemna o retragere a jertfei și astfel o nereușită în a-și întări chemarea și alegerea.

Simbolul cuvenit al botezului

Nu vom încerca o discuție despre mulțimea argumentelor pro și contra stropirii, turnării și scufundării -- în privința modului inițial apostolic în care se făcea botezul simbolic. Vom sugera însă că nici un prunc n-ar putea fi într-o stare de minte și inimă care să-i permită să facă o consacrare sau un botez al voinței sale în voința lui Cristos, așa încât să moară împreună cu El față de sine și față de lume. Vom mai insista asupra faptului că botezul simbolic n-ar putea fi făcut înainte de botezul real, ca acesta să aibă validitate, deoarece botezul simbolic este intenționat a fi doar expresia exterioară sau mărturia a ceea ce deja a avut loc în secret între voința noastră, inima noastră și Domnul.

Aceste lucruri fiind adevărate, înseamnă că marea majoritate a creștinilor n-au făcut niciodată un botez simbolic sau în apă, deoarece ei îl puteau primi numai după ce au făcut angajamentul de consacrare în mod conștient. Scufundarea în apă a adulților înainte de consacrare n-ar fi mai eficientă decât o baie obișnuită, n-ar fi un botez simbolic la fel cum nu este nici stropirea unui prunc neconsacrat. Prin urmare, se cade ca toți să ne interesăm cu seriozitate care este botezul adevărat ((451)) în apă, simbolul adevărat, intenționat de Domnul nostru, și să ne supunem prompt. Și fiecare inimă consacrată, „moartă” cu adevărat față de voința sa și față de opiniile lumii, va fi vigilentă să cunoască și să facă voința Domnului în această problemă ca și în toate celelalte. Astfel de vigilență este implicată în expresia: „Vii pentru Dumnezeu în Hristos Isus”. Rom. 6:11.

Chiar dacă am presupune că în subiectul despre modul botezului confuzia ar fi atât de completă, iar mărturia în privința procedurii Bisericii timpurii ar fi atât de încurcată, încât n-am avea nimic ce să ne îndrume să determinăm dacă modul botezului în apă al apostolilor a fost prin stropire, turnare sau scufundare, noi ne găsim acum la un punct unde, văzând clar ce anume constituie botezul real, este posibil să vedem clar ce constituie și ce nu constituie simbolurile sau ilustrațiile lui. Examinând fiecare formă practicată, doar una singură pare să ilustreze moartea și îngroparea cu Cristos. Nu putem vedea vreun simbol al morții față de lume și față de sine și cu Cristos, în apa multă sau puțină stropită pe frunte, sau în găleata de apă turnată peste persoană. Dacă există vreo asemănare simbolică a morții într-una din acestea, noi n-o putem discerne. Dar când ajungem să luăm în considerare scufundarea, vedem dintr-o privire o ilustrație minunată, deosebită, remarcabilă, potrivită pentru tot ceea ce implică botezul real spre moarte. Nu numai că cuvântul grecesc baptizo înseamnă scufundare, acoperire, îngropare, copleșire, dar și întreaga procedură legată de scufundarea cuiva pe spate în apă în numele lui Cristos este o ilustrație remarcabilă a unei îngropări, potrivită în toate amănuntele. Cel care administrează botezul reprezintă în simbol pe Domnul nostru. Precum candidatul merge la el pentru botez, tot așa mergem și noi în inima noastră la Domnul. Mărturisind că prin noi înșine nu putem muri față de noi înșine și față de lume, ne predăm în mâinile Domnului, cerându-I să ne accepte voința în locul faptei, și voința fiindu-ne predată, cerând ca El să ne îngroape în moartea Sa -- ca El să ne dea astfel de experiențe, disciplinări, ajutoare și corecții, care să ne permită cel mai bine să ne îndeplinim legământul de ((452)) consacrare. Când candidatul și-a predat voința, cel care administrează botezul îl coboară pe acesta ușor în apă, și în timp ce este încă pe spate în apă, neajutorat, el este o ilustrație completă a neputinței noastre de a ne ajuta în timp ce suntem în moarte; iar când cel care administrează botezul îl ridică iarăși pe picioarele sale, vedem în ilustrație exact ceea ce ne-a promis Domnul nostru -- să ne învieze din morți la timpul cuvenit prin puterea Sa. Nu încercăm să constrângem conștiința altora care se deosebesc de noi, dar din caracterul adecvat al simbolului ni se pare evident că autorul lui a fost Domnul. Cine altcineva ar fi putut aranja o ilustrație sau un simbol atât de complet al acestuia?

Oricine a făcut deja botezul real -- oricine s-a predat deja în mâinile lui Cristos, ca să moară cu El, îngropat în asemănarea morții Lui, și apoi vede frumusețea acestei imagini simbolice, trebuie, credem noi, să aibă o dorință intensă să-l împlinească pentru sine. Cuvintele inimii sale trebuie desigur să fie: „Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu!”

Ce avantaje vor rezulta din supunerea la acest simbol? Răspundem că avantajul nostru nu rezultă din împlinirea doar a unei părți din angajament, ci vom avea avantaj numai dacă vom căuta să împlinim toate cerințele, de la început până la sfârșit -- tot ce este inclus în predarea completă a voinței noastre voinței Domnului și într-o străduință deplină de a umbla în urmele Sale. Dar, deși avantajul deplin va rezulta la sfârșitul călătoriei, la Întâia Înviere cu gloria onoarea și nemurirea ei, există o măsură de avantaj care se poate primi chiar și acum. Satisfacția minții, pacea inimii, faptul că ne-am străduit asemenea Domnului nostru să „împlinim toată dreptatea” -- acestea contribuie la acea pace a lui Dumnezeu care curge ca un râu, regulat, constant și plin de forță prin viața celor care sunt ai Lui -- pacea lui Dumnezeu care întrece orice înțelegere, în inima noastră.

Avem mărturia apostolului, că „este un singur Domn, o singură credință, un singur botez, este un singur Dumnezeu și Tată al tuturor” (Efes. 4:4-6). Rezultă că, după cum există numai un singur botez corect, tot așa nu poate exista decât un singur simbol corect al lui; iar creștinii în general sunt ((453)) de acord că scufundarea în apă corespunde cel mai bine cu sensul cuvintelor scripturale. Ca o ilustrație a acestui acord, să notăm comentariile ce urmează, venite de la persoane care, deși probabil botezate cu adevărat în moartea lui Cristos, s-au încurcat așa încât n-au știut cum să identifice simbolul în apă al botezului și au ajuns la concluzia că este neimportant.

Unele mărturii despre acest subiect

John Calvin, presbiterian, spune: „Însuși cuvântul «baptizo» înseamnă a scufunda. Este sigur că practica Bisericii primare a fost scufundarea”. Instituții, Bk. IV, cap. 15, par. 19.

Dr. Macknight, presbiterian: „În botez persoana care se botează este îngropată sub apă”. „Cristos S-a supus să fie botezat; adică să fie îngropat sub apă”.

Dr. Philip Schaff, presbiterian: „Scufundarea și nu stropirea a fost fără îndoială forma normală, originară. Acest lucru este arătat prin însuși sensul cuvintelor grecești, baptizo, baptisma, baptismas”. Istoria Bisericii Apostolice, pag. 568.

Într-o publicație mai târzie (1885) el scrie iarăși despre aceste „comparații”, că „toate sunt în favoarea scufundării, mai degrabă decât a stropirii, după cum admit pe deplin cei mai buni exegeți, catolici și protestanți, englezi și germani”. Învățătura Celor Doisprezece Apostoli, pag. 55, 56.

Martin Luther, luteran: „Botez este un cuvânt grecesc și poate fi tradus «scufundare»”. „După mine toți cei care urmează să se boteze trebuie scufundați cu totul în apă”. Lucrările lui Luther, Vol I, pag. 336.

John Wesley, metodist: „«Îngropat cu El prin botez» -- făcând aluzie la vechea metodă de scufundare”.

Wall, episcopal: „După toate probabilitățile, scufundarea a fost modul în care binecuvântatul nostru Mântuitor a primit botezul și desigur modul cel mai uzual și mai comun prin care l-au primit și vechii creștini”. Istoria botezului copiilor, Vol. I, pag. 571, Oxford, 1862.

Dean Stanley, episcopal: „În primele treisprezece secole practica aproape universală a botezului a fost cea despre care citim în Noul Testament și care este însuși sensul cuvântului «a boteza» -- că aceia care erau botezați erau ((454)) scufundați, afundați, adânciți în apă”. Instituții creștine, pag. 17.

Brenner, romano-catolic: „O mie trei sute de ani botezul a fost în mod general și cu regularitate o scufundare a persoanei în apă”, Expunere istorică a administrării botezului, pag. 306.

„Persoana era scufundată cu totul în apă.” Enciclopedia lui Kitto.

„Botez, adică, a afunda sau scufundare.” Enciclopedia americană.

„Botezul a fost inițial administrat prin scufundare.” Enciclopedia lui Brande.

„Botez înseamnă scufundare.” Dicționarul biblic de Smith.

„Baptizo, a afunda în sau sub apă.” Lexiconul grec de Liddel și Scott.

„A scufunda, a afunda.” Lexiconul grec de Robinson.

„A scufunda, a afunda, a lăsa sub apă.” Lexiconul lui Greenfield.

Cine poate administra botezul

Deoarece toți consacrații, toți cei botezați în moartea lui Cristos constituie „Preoțimea Împărătească”, și membri ai corpului uns al Domnului, înseamnă că ei sunt însărcinați prin Matei 28:19 nu numai să învețe pe oameni și astfel să-i îndrume spre botez sau spre îngroparea voinței lor în Domnul, dar ar fi la fel însărcinați și să le facă simbolul acestei consacrări, botezul în apă. Și, mai mult, dacă nu se poate găsi nici o astfel de persoană consacrată care să fie convenabilă pentru serviciul simbolului, nu putem concepe nici o obiecție rațională care s-ar putea ridica împotriva administrării simbolului de către un credincios neconsacrat, sau chiar de către o persoană din lume, un necredincios, deoarece contractul real este între Domnul și persoana care se consacră; și după cum nu botezul în apă este cel real, ci este numai o ilustrație, tot așa, cel care îl administrează nu este Domnul, ci numai un om, și fie că este un om bun fie că este unul rău, el va acționa numai ca reprezentant în interesul și serviciul celui scufundat. Totuși, în aceasta ca și în toate lucrurile legate de Ecclesie există un aranjament și o ordine generală care este bine să fie respectate: ((455)) aceasta ar arăta că persoanele cele mai potrivite pentru astfel de serviciu ar fi bătrânii aleși.

Forma cuvintelor

Scripturile nu ne dau o anumită formă a cuvintelor pentru acest serviciu și se poate vedea imediat că acestea au importanță secundară -- că botezul ar fi tot așa de valabil chiar dacă nu s-ar folosi deloc cuvinte, deoarece, așa cum s-a spus mai sus, contractul real este între cel botezat și Domnul, iar actul botezului în apă este mărturisirea deschisă a lui. Prin urmare, problema nu este ce crede sau nu crede, ce spune sau nu spune cel care îl administrează, ci care este gândul și intenția inimii celui care se botează simbolic. Cu toate acestea, bazându-ne judecata pe cuvintele Domnului nostru, din Matei 28:19, și pe cuvintele apostolului, din Romani 6:3, noi recomandăm pentru această ocazie ca o formă simplă de cuvinte raționale, următoarele:

„Frate, Ioan (sau alt nume creștin), în numele Tatălui, al Fiului și al Spiritului sfânt, prin această autoritate, te botez în Cristos”.

Repetarea simbolului

Din cauză că sensul adevărat al botezului s-a pierdut de atâta timp din vedere, primim multe întrebări de la cei care au fost deja scufundați în apă, cu privire la validitatea botezului lor în apă și dacă ar fi potrivit sau nu să repete simbolul. Răspunsul nostru este că simbolul nu trebuie să fie repetat; dar, deoarece n-ar avea sens și valoare mai mare decât orice altă baie sau scufundare în apă dacă n-a urmat consacrării depline spre moarte, fiecare trebuie să decidă pentru sine dacă s-a supus sau nu acestei mărturii. Dar dacă botezul în apă a urmat consacrării sau botezului în moarte, n-ar fi necesar să se repete -- chiar dacă cunoștința despre acest subiect a fost deficitară.

Botezul pentru morți

„Altfel, ce vor face cei care se botează pentru cei morți? Dacă morții nu înviază nicidecum, de ce se mai botează pentru ei?” 1 Cor. 15:29.

O neînțelegere legată de ceea ce vrea să spună apostolul prin cuvintele de mai sus a dus în timpul „Veacurilor ((456)) Întunecate” la un botez înlocuitor: creștinii ai căror prieteni muriseră fără să fie botezați erau botezați în mod reprezentativ pentru ei. Vederile corecte despre ceea ce constituie botezul adevărat ne arată imediat inconsecvența unei asemenea proceduri. O persoană n-ar putea să se consacre pentru altă persoană, la fel cum n-ar putea nici să-și transfere viața naturală sau spirituală altei persoane. Această neînțelegere a cuvintelor apostolului a condus însă la confuzie în mintea multora, care nu reușesc să recunoască ce mare cădere a avut loc la scurtă vreme după moartea apostolilor și ce fanteziste și iraționale au fost multe din teoriile și obiceiurile introduse atunci.

Subiectul apostolului este învierea morților, și aici el susține și elaborează această doctrină. În mod evident se făcuseră atacuri împotriva credinței Bisericii din Corint în privința învierii morților. Ca parte din argumentarea lui, în versetul pe care-l avem în analiză el atrage atenția Bisericii asupra faptului că ei toți fuseseră botezați și că botezul lor însemna sau simboliza moartea, după cum tocmai am văzut în cele anterioare. Apoi, arătându-le lipsa de consecvență a noii lor poziții, el întreabă în ce consta înțelepciunea sau valoarea unei asemenea consacrări spre moarte cum sugera botezul lor, dacă noua teorie că morții nu înviază ar fi adevărată. Ei se consacraseră pentru a fi membri, pentru a muri unul cu altul și unul pentru altul în părtășie cu Cristos, și astfel a fi morți cu El și ca membri ai corpului Său, membri ai marelui sacrificiu de ispășire pentru lumea moartă, fiindcă ei sperau în învierea promisă.

Argumentul apostolului este că întreaga poziție creștină stă sau cade împreună. Dacă nu este nici o înviere a morților, atunci cei care au adormit în Cristos sunt pierduți, ca și restul lumii; și dacă așa stă cazul și nu este nici o speranță viitoare nici pentru Biserică nici pentru lume prin Biserică, de ce să ne consacrăm noi viața spre moarte? Noi suntem botezați în moarte cu Cristos, botezați pentru morți, cu scopul ca în curând să putem fi asociați cu El ca Dătătorul de viață al lumii -- Sămânța lui Avraam.