((563))

Noua Creație - Studiul XIV
Noua creație - Diferite Obligații Pământești ale Noii Creații

„Urmăriți ce este bine înaintea tuturor oamenilor” -- „Să nu datorați nimănui nimic” -- „Dați cu împrumut fără să nădăjduiți ceva înapoi” -- Politețea creștină -- „Nu vă îngrijorați pentru ziua de mâine” -- „ținta mea e Cristos, Cristos numai” -- „Este mai ușor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu” -- Asigurarea -- Organizații de ajutor reciproc etc. -- Amestec conștiincios -- „A binecuvânta pe Dumnezeu și a blestema pe oameni” -- Obligații sociale -- „Cinstiți pe toți oamenii” -- Să ia Noua Creație parte la alegerile publice? -- Noua Creatură și reformele morale -- Purtarea de haine scumpe -- Să așteptăm podoaba de „slavă, cinste și nemurire” (Cornilescu -- n. e.)

„Urmăriți ce este bine înaintea tuturor oamenilor”
-- Romani 12:17 --

În timp ce despre Noile Creaturi se spune că sunt moarte față de lume și vii față de Dumnezeu prin Isus Cristos Domnul nostru, metafora aceasta se aplică în întregime la speranțele, scopurile și ambițiile transformate. În timp ce mintea cea nouă este încă obligată să lucreze în corpul uman, așteptând corpul nou la Întâia Înviere, ea trebuie să recunoască anumite responsabilități față de semeni -- față de lume. După cum ea are responsabilități față de familia pământească și față de „casa credinței” în lucruri naturale, iar acestea, în loc să slăbească sau să scadă, cresc prin transformarea minții, tot așa este și în privința unor datorii față de semeni.

Toți oamenii ar trebui să recunoască principiul justiției, al dreptății în procedurile lor unii cu alții; dar Noua Creatură, datorită primirii învățăturii speciale asupra acestor principii ale Legii divine în Școala lui Cristos, trebuie ((564)) să fie mult mai atentă decât alții în privința exercitării acestor calități în afacerile vieții zilnice. Este cuvenit, este corect ca toți oamenii să se îngrijească de toate lucrurile decente și oneste în ochii semenilor? În mod sigur că este; și în mod sigur, prin urmare, responsabilitățile Noii Creaturi în aceste direcții sunt crescute prin poziția sa avansată. Se așteaptă de la alți oameni să fie onești, corecți, drepți, onorabili, generoși? De la poporul Domnului se poate aștepta desigur să aibă instincte încă mai puternice în toate aceste privințe și să se străduiască zilnic să se ridice la norma perfectă în gând, cuvânt și purtare.

„Să nu datorați nimănui nimic, decât să vă iubiți unii pe alții”, este regula divină, așa cum este exprimată de către apostol (Rom. 13:8). Ar fi bine dacă toată lumea ar cunoaște această regulă și ar urma-o îndeaproape, și știm că la timpul cuvenit chiar această regulă va fi rigid aplicată -- în timpul Veacului Milenar. Dar Noua Creație are acum această regulă, și chiar dacă alții n-ar reuși s-o recunoască și s-o urmeze, poporul Domnului trebuie să se supună fără rezerve la această instrucțiune. Până și Israelului natural, casei slujitorilor, Domnul le-a dat dispoziția ca ei, dacă erau credincioși, să dea cu împrumut, nu să ia cu împrumut (Deut. 15:6), și acest principiu i se recomandă fiecărei persoane care posedă judecată bună, ca fiind însăși esența înțelepciunii -- înțelepciune care ar fi bine, dacă s-ar putea, să se aplice la lume -- înțelepciune pe care lumea o recunoaște, dar care relativ puțini din poporul Domnului sau din lume se străduiesc intens s-o urmeze ca regulă invariabilă de viață.

Cu alte cuvinte, fiecare membru al Noii Creații ar trebui, în privința lucrurilor pământești, să trăiască în limita mijloacelor sale. Dacă nu câștigă decât un dolar pe zi, nici un moment nu trebuie să se gândească să cheltuie mai mult de atât, decât dacă are cea mai stringentă necesitate, ci trebuie să-și adapteze condițiile până când va fi o schimbare la împrejurări mai favorabile. Recunoscând că grija providențială a Domnului este asupra sa și asupra tuturor afacerilor sale, el trebuie, după ce-și aranjează cât știe de înțelept lucrurile în privința celor materiale, să tragă concluzia că atât acestea cât și afacerile spirituale au fost supuse supravegherii divine și că Domnul a ((565)) intenționat o binecuvântare pentru el în legătură cu aceste condiții. El trebuie, prin urmare, să fie cu totul mulțumit de ele, oricât de grele ar fi -- așteptând cu răbdare de la Domnul o astfel de ușurare cum iubirea și înțelepciunea pot aduce la timpul cuvenit. Dacă venitul este mare, regula lui de conduită să fie moderația, în aceasta ca și în toate lucrurile. „Moderația (Biblia King James -- n. e.) voastră să fie cunoscută de toți oamenii.” Economia este parte din aranjamentul divin, așa cum este exemplificată de Domnul nostru și de apostoli, și în special cum este ilustrată în cazul strângerii rămășițelor la porunca Celui care avea putere să creeze din nimic hrană pentru o mulțime.

În măsura în care mijloacele pe care le avem la dispoziție sunt limitate, toate cheltuielile ar trebui să fie limitate și aduse nu numai până la nivelul venitului, ci chiar puțin mai jos -- așa că nu contează cât de puțin câștigăm, o anumită parte poate fi pusă deoparte, fie pentru necesitățile proprii de mai târziu, fie ca o jertfă de mulțumire Domnului, sau, după cum sugerează apostolul, ca să putem da celor care sunt în nevoi mai mari. Să ținem minte totdeauna că încrederea în Domnul implică mulțumire și că aceasta înseamnă odihna inimii. În aceste împrejurări, pâinea și apa sau cartofii și sarea vor avea gust mai bun și vor da rezultate mai bune decât hrana cu mult mai bogată luată într-un spirit diferit. Încrederea de asemenea va implica totdeauna mulțumire, și, ca atare, copilul lui Dumnezeu trăind sub cel mai simplu regim de hrană trebuie să fie continuu plin de recunoștință față de Dătătorul întregului Bine, cu încredere deplină în înțelepciunea Lui, în toate afacerile vieții. Aceasta n-ar însemna indiferență față de progres, dacă ușa spre acest progres și prosperitate mai mare ar fi o ușă dreaptă -- un mijloc onorabil de a ne îmbunătăți starea. Găsind o astfel de „ușă” în fața noastră, ar trebui s-o acceptăm cu mulțumire, ca fiind prin providență divină și ca o posibilitate spre mai multe lecții de la marele nostru Învățător.

Porunca, „nu datorați nimănui nimic, decât să vă iubiți unii pe alții”, sugerează că dacă în mod necugetat și contrar acestei înțelepciuni divine ne-am îndatorat cândva față de ((566)) alții, ar trebui să căutăm pe toate căile raționale și onorabile să anulăm acea datorie -- să ne plătim datoriile. Dacă însă datoriile ar fi făcute în cadrul unor afaceri, creditorii știind la vremea aceea că își asumă un risc mai mare sau mai mic și riscul este în vederea obținerii unui profit, și dacă datoriile ar fi rezultatul unui eșec legitim în afaceri și ar fi „anulate prin lege” -- și în special dacă acestea ar fi contractate înainte de schimbarea naturii, înainte de a deveni Nouă Creatură, n-ar fi greșit ca Noua Creatură să se folosească de prevederile pentru caz de faliment, sau să se folosească de lege, care prevede că o datorie sau o judecată devine nulă și neavenită după cinci ani, dacă n-a fost reînnoită prin tribunal sau printr-o făgăduință individuală.

Un precedent scriptural pentru astfel de procedeu se găsește în Legea dată Israelului tipic, în privința iertării datoriilor în al șaptelea an-Sabat și a iertării încă mai depline a tuturor obligațiilor în al cincizecilea an-Jubileu. Lumea a recunoscut înțelepciunea acestor aranjamente divine și multe popoare le-au confirmat în legile lor civile. Noile Creaturi, folosindu-se de aceste aranjamente pământești în armonie cu voința divină, se pot simți liniștiți în legătură cu astfel de datorii, în afară de cazul că în providența lui Dumnezeu ei ar fi mai târziu binecuvântați cu abundență, când, fără îndoială, Regula de Aur le-ar dicta cuviința plătirii tuturor datoriilor, fără să țină seama de stingerea lor sub lege.

Dacă însă datoria n-ar fi una de afaceri, ci o obligație de prietenie, un împrumut de bani sau credit, după care prietenul n-ar aștepta și n-ar obține nici un profit sau câștig, cazul ar fi total diferit. Astfel de datorie ar trebui considerată că continuă toată viața, iar străduința de a o rezolva ar trebui să aibă întotdeauna o influență importantă asupra afacerilor datornicului. Dar, după cum s-a arătat mai sus, după ce a devenit membru al Noii Creații, sub conducerea Spiritului sfânt, a Cuvântului Său, Scripturile, și sub îndrumarea spiritului minții sănătoase, nici unul din Noua Creație n-ar trebui să fie datornic, ci să considere că providența Domnului ((567)) este ca ei să trăiască în limitele venitului lor. Acest îndemn, „nu datorați nimănui nimic”, nu s-ar aplica în mod necesar la punerea unei ipoteci pe proprietatea cuiva pentru o sumă mai mică decât valoarea ei reală. Aceasta n-ar însemna împrumutare în sensul interzis, ci doar vânzare temporară a unei părți din proprietatea în cauză, păstrând posibilitatea răscumpărării ei.

Văduvele și orfanii nu sunt răspunzători pentru datoriile fostului cap al familiei, nici după legea umană nici după cea divină. Bunurile cumpărate de un soț sau tată sunt cumpărate pe propria răspundere și cinste, iar alții nu pot fi ținuți răspunzători pentru datoriile lui decât dacă ei își iau răspunderea personală prin înțelegere directă sau implicită. Datoriile sale dădeau înainte drept de sechestru asupra proprietății (cu excepția părții rezervate familiei prin lege), dar la moarte această chestiune încetează, exceptând cazul că un membru al familiei își asumă de bună voie obligațiile. Menționăm acest lucru fiindcă am auzit despre cazuri în care sărmanele văduve și orfani s-au simțit obligați de legea divină, dacă nu de cea umană, să plătească datoriile soțului și tatălui și s-au frământat ani de zile străduindu-se să facă acest lucru.

Sfatul Domnului pentru poporul Său asupra celeilalte părți a problemei este la fel de explicit. Dacă văd pe frații lor în nevoie, să le facă bine și să „dea cu împrumut fără să nădăjduiască ceva înapoi” -- fără să se gândească să câștige în schimb favoruri asemănătoare sau alte favoruri. Trebuie totuși să înțelegem acest îndemn, „să dăm cu împrumut” unui frate, în armonie cu celălalt îndemn, ca noi să nu luăm cu împrumut; și, ca atare, implicația ar fi că fratele ar avea mijloace și ar putea să plătească, dar că temporar ar avea nevoie și ar putea da vreun fel de ipotecă sau de asigurare celui care dă cu împrumut. Dar asemenea dare cu împrumut, pentru a ajuta un frate în nevoie, să fie făcută mărinimos și fără speranța unei răsplăți -- fără a prevedea dobândă (camătă), ci doar întoarcerea sumei în limita timpului specificat. Ar fi doar un ajutor, o expresie a iubirii frățești.

((568))

Dacă fratele n-ar fi în situația să poată restitui suma sau să poată da asigurare pentru bani, să nu se dea împrumutul, ci, în locul acestuia, un dar -- în măsura în care dătătorul ar putea exercita caritate și în măsura necesităților fratelui. Fratele s-ar putea angaja să restituie banii, dar să se insiste că este un dar, cu excepția cazului când mai târziu afacerile fratelui s-ar schimba în mod hotărâtor și ar fi cu prisosință capabil să restituie darul, caz în care dorința inimii lui ar trebui să fie desigur să-i restituie. Chiar și atunci, dacă dătătorul ar putea să-și permită, i-ar putea zice fratelui: „Nu mă pot simți fericit să iau înapoi darul, de aceea, te implor, dă-l altcuiva care ar avea nevoie, acum sau mai târziu”. Chestiunea ar fi însă cu totul diferită dacă fratele sau oricare altă persoană ar dori să ia bani cu împrumut în vederea extinderii afacerii sale sau în vederea scoaterii unui profit. A da cu împrumut unuia ca acesta, luând măsuri largi de siguranță și cerând dobândă, ar fi cu totul legitim; și astfel de dobândă n-ar fi „camătă” în sensul asupririi sau în sens greșit, ci ar fi în armonie cu ceea ce a poruncit Domnul în pilda Sa, când a zis: „Ar fi trebuit să-mi fi dat banii celor ce schimbă banii și, la venirea mea, eu mi-aș fi luat înapoi cu dobândă (camătă) ce este al meu”. Mat. 25:27.

În armonie deplină cu aceste îndemnuri, Scripturile ne mai dau un îndemn, care ar putea fi bine luat în seamă și întotdeauna cu folos, nu numai de către Noua Creație, ci și de către lume în general. Porunca spune: „Omul fără minte dă mâna, se pune garant pentru aproapele său” (Prov. 17:18). Conform acestei sugestii, garanțiile și cauțiunile pentru alții, girarea creditelor etc. ar fi interzise, și înțelept ar fi pentru tot poporul Domnului să urmeze cu grijă această regulă. Chiar și în cel mai urgent caz imaginabil, în care ar putea exista o necesitate aproape absolută de a garanta contractul de împrumut al unui frate, ar trebui exercitată grijă să nu se asume nici o sarcină care să nu poată fi satisfăcută fără dezastru grav. Dacă contractul ar fi pentru o sumă care ar ((569)) putea fi împrumutată fratelui, sau i-ar putea fi dată în caz de necesitate, atunci contractul sau cauțiunea sau girarea ar fi acceptabilă, dar altfel nu -- niciodată punând în pericol propriul credit, nici riscând propria afacere și nici împovărând propria familie. Compară Prov. 22:26; 11:15; 6:1-5.

Există un fel de luare cu împrumut și dare cu împrumut măruntă, practicată de către mulți, în special în privința articolelor din gospodărie: săpun, zahăr, lighene, unelte etc., care merită analizată aici. Noile Creaturi, sub controlul spiritului chibzuinței, trebuie să condamne în inima lor astfel de deranjuri mărunte; în așa măsură să se asigure să-și regleze afacerile și dorințele, încât asemenea împrumuturi să fie o chestiune extrem de rară -- o chestiune de absolută necesitate, în caz de boală sau în alt caz extrem. Parte din hotărârea tuturor sfinților Domnului ar trebui să fie aceea de a deranja pe alți oameni cât se poate de puțin. Dacă, prin urmare, prin neglijarea acordării atenției cuvenite propriilor afaceri le lipsește untul la masă, să prefere să se descurce fără el decât să deranjeze pe un vecin și să dea un exemplu rău. Dacă au doar un fier de călcat și nu-și pot permite să cumpere altul, mai bine să se împace cu consecințele și să-l folosească pe acela unul.

Cei care cultivă asemenea reglementări stricte în privința afacerilor proprii se vor simți în mod natural mai deranjați decât alții dacă vine la ei un vecin să ia cu împrumut. Totuși, poporul Domnului trebuie să dea cu împrumut, nu să ia cu împrumut; și sfatul nostru ar fi că trebuie, în toată cumpătarea rezonabilă, să-și câștige notorietate ca fiind deosebiți în ambele aceste privințe -- să fie întotdeauna dispuși să dea cu împrumut și aceasta din toată inima, cu bucurie și bunăvoință, și cu o dorință de a plăcea și de a ajuta în măsura în care-și pot permite să piardă -- și niciodată să nu fie dispuși să ia cu împrumut. Evident că astfel de persoane ar fi considerate „vecini buni”, fie că ar fi considerate „ciudate” în privința devotării lor față de Domnul ((570)) și față de Cuvântul Său, fie că nu. Este adevărat, cei care iau cu împrumut s-ar putea să nu restituie totdeauna articolul și s-ar putea cere efort pentru a merge după el; sau în cazul împrumutului de hrană s-ar putea să n-o mai restituie. Ar trebui să ne gândim însă că dacă astfel au luat hrană cu împrumut, au consumat-o și n-au restituit-o, ar fi mai puțin probabil să mai vină. Dacă ne-ar permite împrejurările, am prefera să nu cerem să ni se restituie articolul dat cu împrumut. Am considera mai degrabă ca ocazii favorabile de a ne face prieteni cu ajutorul „bogățiilor nedrepte” -- ocazii bune de a ne sacrifica interesele pământești mărunte, ca să putem obține prin acestea o influență morală și spirituală mai mare la vecinii noștri.

În timp ce analizăm acest subiect am putea menționa altul, strâns înrudit cu el la modul general, adică, obiceiul unora de a se socoti liberi să se impună prietenilor ca vizitatori -- împrumutând timpul vecinilor. A fi ospitalier face parte din spiritul generos al iubirii, și tot poporul Domnului trebuie să cultive această dispoziție la fiecare ocazie potrivită, ca fiind o dispoziție plăcută Domnului și folositoare propriei lor creșteri spirituale (Evr. 13:2). Trebuie să le placă să primească pe prieteni sau pe vecini, pentru o masă sau pentru o noapte etc., după cum le permit împrejurările: dorința inimii de a primi musafiri trebuie să fie prezentă întotdeauna, fie că ocazia punerii în practică a acelei dorințe se va găsi sau nu. Ospitalitatea nu înseamnă a face cheltuieli exagerate, depășind mijloacele, nici nu înseamnă că pentru musafiri trebuie pregătit mai bine decât pentru propria familie. Înseamnă însă o dispoziție de a împărtăși cu alții lucrurile pe care le avem.

Dar să privim cealaltă latură a problemei. Poporul consacrat al Domnului din Noua Creație nu trebuie să fie niciodată intruși. Să se asigure că au o invitație clară și sunt bineveniți înainte de a accepta ospitalitatea pentru o masă sau pentru o noapte. Ce ilustrație frumoasă a acestui principiu cuvenit avem în cazul Domnului nostru, mergând cu cei doi ucenici spre Emaus! Dorința Lui a fost să meargă la ei acasă și să Se împărtășească din cina lor pentru a le ((571)) acorda și alte binecuvântări. Totuși, când au ajuns acasă, „El S-a făcut ca și cum ar merge mai departe” și a așteptat până când au insistat, L-au obligat, înainte de a consimți să rămână cu ei. Aceasta n-a fost o înșelare și n-ar fi o înșelare nici din partea noastră dacă am face la fel. Domnul nostru n-ar fi rămas dacă ei n-ar fi insistat să rămână, și nici noi să nu stăm undeva decât dacă ni se face o primire din toată inima, și nici să nu rămânem mai mult decât am fi bine primiți din inimă, oricare ar fi împrejurările noastre.

Ideea care pare a predomina în mintea unora, că ei au libertatea „să se stabilească” la rudele naturale sau spirituale, este o greșeală. Nu există nici un astfel de drept. Noi avem dreptul să dăm și să fim generoși, dar nu suntem autorizați să cerem sau să pretindem astfel de lucruri de la alții. Ei au dreptul să dea sau să rețină ce este al lor, ce au sub administrare. Cât să permită Noile Creaturi să li se impună din partea fraților incorecți sau a rudelor după trup ar depinde de circumstanțe, în mare parte de condițiile fizice și financiare ale vizitatorului. Totuși, în dreptate față de el însuși și în dreptate față de vizitatorul nechibzuit în această chestiune, care are ca scop să facă din această vizită scurtă o ședere îndelungată, gazda ar trebui să spună amabil dar clar -- „Ar trebui poate să-ți spun că n-ar fi convenabil pentru mine să te țin la noi mai mult decât până ---------”; sau, un alt mod bun de a proceda cu astfel de oameni este să li spună la începutul vizitei că ar fi convenabil să stea până la o anumită dată, sau să fie invitați clar pentru o masă sau pentru o zi sau o săptămână, după caz -- indicând clar durata invitației și nu să fie lăsată a fi presupusă. Astfel de cale pare absolut necesară în interesul casei, al bugetului familiei, al timpului propriu, al serviciului Domnului etc., precum și cuvenită și folositoare pentru numărul mare de oameni care au judecată nechibzuită în această privință. Dar nu trebuie nici să gândim despre ei, nici să le vorbim lipsit de amabilitate. Poate că ei au decăzut mai mult decât noi sau decât alții în privința acestei particularități și poate prin natură noi am decăzut mai mult decât ei în privința ((572)) altor particularități. În orice caz, trebuie să gândim amabil, generos în privința lor, și cu atât mai mult să hotărâm că noi vom evita cu totul această cale neplăcută.

„Nu vă îngrijorați de ziua de mâine”
-- Mat. 6:34, 19, 20 --

Cuvintele Domnului nostru citate mai sus, precum și alte cuvinte ale Sale, „Nu vă strângeți comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde hoții le sapă și le fură, ci strângeți-vă comori în cer”, credem că au fost grav neînțelese de către mulți dintre urmașii Săi serioși și bine intenționați. Unii au tras concluzia că Domnul a vrut să spună că ei trebuiau să trăiască „de la mână până la gură” și să nu-i intereseze deloc viitorul. Vedem, dimpotrivă, că Tatăl nostru ceresc nu ne-a dat astfel de exemplu; că El Se gândește continuu la noi și a aranjat anotimpurile, cerealele, legumele și fructele în ordinea lor. Vedem de asemenea că El a intenționat ca noi să recunoaștem principii similare și a aranjat natura astfel că este necesar să sădim dacă vrem să mâncăm mai târziu și să țesem dacă vrem să purtăm haine și să pregătim dinainte uleiul care să dea lumină noaptea. Acest principiu se aplică la toate afacerile vieții și noi trebuie să respingem gândul că Domnul nostru Isus a intenționat să contrazică sau să răstoarne acest aranjament divin, așa cum se vede în toată natura.

Atunci, ce a vrut să spună Domnul nostru? Răspundem că în original ideea din primul text este: „Nu vă îngrijorați de (împovărați cu) ziua de mâine”; „Ajunge zilei necazul ei”. Poporul Domnului nu trebuie să se îngrijoreze în legătură cu viitorul. Trebuie să nu fie „leneși în activitate”, și să fie „fierbinți în duh, slujind Domnului”. În timp ce sădesc și seamănă, plivesc și sapă, trebuie să recunoască prin credință că toate afacerile lor sunt supuse supravegherii divine și că Dumnezeu a promis că toate lucrurile vor lucra împreună spre binele celor care-L iubesc. Ei trebuie să-și aplice atât de amănunțit făgăduințele scumpe ale grijii divine, încât inima lor să fie în întregime lipsită de îngrijorare.

((573))

Diferite obligații pământești

Trebuie să recunoaștem o mare diferență între neglijență și îngrijorare. Dacă Domnul nostru ar fi fost neglijent, extravagant, risipitor, nepăsător în privința zilei de mâine, nu le-ar fi spus ucenicilor să adune fărâmiturile care au rămas după hrănirea mulțimilor, ci El a ilustrat tocmai în acea întâmplare faptul că era potrivit ca ei să se gândească la masa următoare, la ziua următoare. Dar n-a recomandat îngrijorare. Ucenicii trebuiau să folosească ceea ce aveau la îndemână și să nu risipească nimic. Dar dacă rezerva se epuiza, nu dintr-o greșeală a lor, și dacă n-aveau mijloace s-o completeze, ei să se încreadă în Domnul atât de complet încât să nu lase loc îngrijorării, totuși să nu-și domolească energia. Acest gând este ilustrat în cazul lui Iosif în Egipt, unde, sub îndrumare divină, el a adunat rezerve de grâu în timpul celor șapte ani de abundență și astfel a făcut provizii pentru cei șapte ani de foamete care au urmat.

Nici al doilea text nu implică neglijență în privința afacerilor zilnice ale vieții -- a intereselor vieții prezente, a întreținerii cuvenite a familiei noastre etc. Atunci ce înseamnă? Înseamnă că nimic de natură pământească nu trebuie să devină comoara noastră -- că noi trebuie să apreciem comoara noastră cerească mai presus de orice altceva. Inima noastră trebuie să se concentreze asupra ei, iar mintea noastră trebuie să se hrănească din ea continuu; îmbogățiți astfel, trebuie să avem odihnă spirituală prin credință, având încredere în făgăduințele divine. Lumea nu știe nimic despre aceste lucruri nespus de mari și de prețioase pe care Noile Creaturi le au prin credință. Și, după cum spune cântarea,

„Fiecare-și are ținta;
Ținta mea e Cristos, Cristos numai”.

Alegându-L pe Cristos, noi alegem nu numai gloria, cinstea și nemurirea, promise celor care sunt ai Lui, ci alegem și suferințele din timpul prezent, încercările, probele și experiențele speciale promise celor care merg în urmele Lui, ca o educație necesară și o pregătire pentru gloriile viitoare. Mai mult, toți aceia care caută pe Cristos, toți aceia ((574)) care au făcut o deplină consacrare Domnului, n-au nimic de natură pământească despre care să spună că este al lor. Când erau din pământ, pământești, ei socoteau interesele lor pământești ca posesiuni personale; dar când au ajuns să fie ai Domnului, s-au predat Lui împreună cu tot ce au posedat. Case, terenuri, copii, soț, soție, frați, surori -- totul a fost devotat, consacrat Domnului. Prin urmare, nimic din acestea nu mai poate fi acum comoara Noii Creații.

Aceasta nu înseamnă că un bărbat nu-și poate iubi soția, sau soția soțul -- că nu se pot aprecia mult unul pe altul. Nu înseamnă că nu-și pot iubi copiii și nu le pot aprecia mult calitățile inimii și minții. Nu înseamnă că nu pot iubi și aprecia frumusețile Naturii. Nu înseamnă că nu pot avea o casă sau animale. Dar înseamnă că nici una dintre aceste posesiuni pământești nu mai poate fi comoara lor, sau în vreun sens al cuvântului să fie în competiție cu Domnul, pe care L-au acceptat ca „deosebindu-se din zece mii” și a Cărui „ființă este plină de farmec”.

Banii nu trebuie iubiți, respectați, adorați; nu trebuie să fim robii sau servitorii lor. Noi ne-am dat supunerea ca fii și servitori Creatorului Atotputernic, iar banii sunt unul din servitorii și uneltele Sale și în felul acesta trebuie priviți de către noi care suntem administratori ai sumelor care în providența divină vin sub controlul nostru.

Dar, nu ne amintim oare cuvintele Domnului nostru către tânărul care a venit la El zicând: „Ce-mi mai lipsește?”, și căruia Isus i-a răspuns: „Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te, vinde ce ai, dă la săraci și vei avea o comoară în cer. Apoi vino și urmează-Mă”? „Dar tânărul, auzind cuvântul acesta, a plecat întristat, pentru că avea multe avuții” (Mat. 19:16-22). Oare aceasta nu ne dă învățătura că toți din poporul Domnului trebuie să devină săraci? Răspunsul este, da: „Greu va intra un bogat în împărăția cerurilor . . . este mai ușor să treacă o cămilă prin urechea acului* ((575)) decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu” (Mat. 19:24). Bogații au ispite în lucrurile bune ale vieții prezente care înclină spre a le atrage inima și a deveni idolii și comorile lor. De aceea ei sunt situați mai puțin favorabil în acestă privință decât cei săraci, care au puțin din bunurile acestei lumi de care să li se atașeze inima și care sunt cu atât mai înclinați să asculte cu bucurie veștile bune ale harului divin, marile bogății pe care le are Domnul în păstrare pentru credincioșii Săi. Ar fi însă o greșeală a se presupune că nimeni nu poate avea bunurile acestei lumi fără să abuzeze de ele, fără să le adore, fără să facă un idol din ele, fără să le considere comorile sale. La fel ar fi o greșeală a presupune că acei cărora le lipsesc bogățiile pământești nu le pot adora și nu pot face comori din ele. Cine n-a cunoscut sau n-a auzit despre oameni săraci care evident au adorat bogăția, au tânjit după ea, s-au luptat continuu pentru ea și au fost mereu nemulțumiți pentru că n-au fost în stare să pună mâna pe ceea ce inima lor îmbrățișa ca o comoară?


*În timpurile vechi cetățile mari din Orient aveau porți mari care se închideau la apusul soarelui și nu se permitea să fie deschise până la răsăritul soarelui, ca nu cumva un inamic să profite și să atace. Dar ele aveau și porți mici care erau păzite, prin care putea intra un om și-și putea duce chiar și cămila, luând jos povara și permițând animalului să se târască pe genunchi. Aceste porți mici erau numite „urechile acului”. Astfel un bogat poate avea intrare în Împărăție, dar nu împovărat de bogățiile sau comorile pământești. Acestea trebuie lăsate jos.


Toți care vin la Domnul, fie că sunt bogați fie că sunt săraci în privința bunurilor acestei lumi, trebuie să vină cu înțelegerea unei depline consacrări -- a unui sacrificiu deplin al inimii lor, al voinței lor și a tot ce posedă -- altfel nu vor fi acceptați. Săracul care vine la Domnul trebuie să renunțe la idolii imaginației și ambiției sale, ai râvnei sale după bogăția pământească pe care n-a obținut-o încă. Bogatul care vine la Domnul trebuie să vină, la fel, cu o deplină predare a voinței sale, renunțând la planurile și proiectele sale pământești, cărora înainte le devotase cele mai bune energii ale vieții: el trebuie să sacrifice nu numai ce posedă, ci tot ce a sperat, la ce a țintit și a avut ambiția ((576)) să obțină -- tot trebuie să fie pus pe altarul Domnului, altfel nu poate fi ucenicul Său.

Tânărul bogat ar fi putut înțelege mai bine cuvintele Domnului nostru dacă ar fi fost într-o atitudine corectă a minții, deoarece credem că Domnul i-ar fi explicat mai departe lucrurile. Dacă ar fi zis: Doamne, accept condițiile; Îți predau tot ce am Ție ca reprezentant al lui Dumnezeu. Cum să procedez ca să duc la îndeplinire instrucțiunile Tale? Să-mi vând turmele, cirezile, pământurile și casele, să adun pe săraci și, luând toată suma primită astfel, să arunc banii în aer și să-i las să se bată pentru ei, sau cum să procedez? Te rog învață-mă.

Ni-L putem imagina pe Domnul spunându-i: Acum ai ajuns la punctul la care am dorit și am să-ți explic mai în amănunt porunca Mea. Acum ți-ai consacrat lui Dumnezeu tot ce ai, supunându-l voinței Sale -- pentru a fi folosit conform înțelegerii tale a ceea ce este voința Sa, iar tu Mă întrebi în privința voinței Sale. Îți voi spune: voința Sa este să devii administratorul Lui, nu doar să menții proprietatea, ci s-o cheltuiești, s-o folosești cât știi de bine, de înțelept. Și-ți sugerez să începi să iei banii pe care-i ai la bancă și să-i folosești. Poți dacă vrei să începi aici cu apostolii și urmașii Mei. Vezi ce bine le poți face. Când ai terminat banii aceia vinde o casă sau o turmă de oi sau o cireadă de vite și continuă astfel să folosești mijloacele pe care Dumnezeu ți le-a pus sub control -- devenind administratorul Lui, așteptând ca, după ce I-ai consacrat Lui toate, în cele din urmă să-ți ceară socoteală. Atunci, dacă vei putea arăta că ai folosit ce I-ai consacrat Lui cât ai știut de înțelept și de amănunțit, poți aștepta să auzi cuvintele binecuvântate: „Bine rob bun și credincios . . . intră în bucuria stăpânului tău”.

O consacrare pentru Domnul a tot ce avem nu înseamă că toate bunurile noastre trebuie folosite exclusiv în lucrarea religioasă. Ca administratori ai Domnului trebuie să căutăm continuu să cunoaștem ce I-ar plăcea Lui, luându-ne învățătura din Cuvântul Său. Acolo suntem învățați să-L ((577)) slăvim; iar căutând să-L slăvim trebuie să ne străduim să folosim, nu numai vocea și condeiul nostru, ci toți talanții noștri, inclusiv talantul nostru bani sau proprietate. Deoarece noi suntem ai Domnului, toate obligațiile care ne revin sunt obligații asupra timpului și proprietății pe care le-am consacrat. De exemplu, a avea o soție înseamnă a avea obligații față de ea, de atenție și întreținere rezonabilă și cuvenită; la fel copiii, sunt ipoteci pe orice posedăm, din proprietate, sau din timp, sau din talent.

Voia lui Dumnezeu este ca noi să recunoaștem aceste ipoteci și să le satisfacem zi de zi cerințele într-o manieră rezonabilă -- neuitând că se așteaptă de la noi să nu risipim mijloacele Domnului, ci să căutăm să îndreptăm cât se poate de mult din ele spre acele canale care ar fi în mod special folositoare în promovarea adevărului religios -- răspândirea veștilor bune de bucurie mare -- ceea ce reprezintă cea mai înaltă concepție a noastră despre lucrurile bune pentru creația în creștere. Vrem să spunem că grija pentru soție și copii, pentru părinții în vârstă sau pentru alții dependenți de noi în mod cuvenit, este recunoscută de Domnul ca folosire potrivită a unei părți din ceea ce I-am consacrat Lui. Dar nu trebuie să permitem extravaganța sau risipa în privința acestora să intervină în folosirea mai directă a mijloacelor noastre în ceea ce pentru noi este lucrarea principală a vieții -- vestirea Evangheliei, vestea bună a Împărăției.

Nu numai că nu trebuie să ne lipsim familia de lucrurile necesare pentru îngrijirea ei cuvenită, ci, după cum ne învață Scripturile, parte din datoria noastră este să facem pregătiri pentru ea, privind într-o anumită măsură în viitor. Să ascultăm mesajul prin înțelept: „Du-te la furnică, leneșule; uită-te la căile ei și fii înțelept” (Prov. 6:6). Găsim că furnica adună o bună rezervă de hrană pentru viitorii ei pui; și la fel ne spune apostolul, că părinții trebuie să agonisească pentru copiii lor (2 Cor. 12:14). Conform dispoziției și tendinței naturii noastre egoiste, decăzute, probabil că mai puțini sunt cei care au nevoie de îndemn în acestă privință decât cei care au nevoie de sfat împotriva ducerii la extremă ((578)) în direcția opusă. Gândul Scripturilor asupra acestui subiect este exprimat iarăși în cuvintele apostolului: „Urmăriți ce este bine înaintea tuturor oamenilor” și: „Dacă cineva nu poartă de grijă de ai săi . . . a tăgăduit credința și este mai rău decât un necredincios”. Rom. 12:17; 1 Tim. 5:8.

Ideea pare să fie că fiecare părinte este dator să-i dea copilului o pornire în viață, mai mult decât micuțul corp în curs de moarte cu care se naște în lume. Aducând copii pe lume este de datoria părinților să se îngrijească de stabilirea lor rezonabilă și cuvenită în ea. Aceasta cuprinde nu numai punerea la dispoziție a hranei și a îmbrăcămintei în timpul copilăriei și tinereții, dar și asigurarea instruirii intelectuale și morale la care ne-am referit deja; și toate acestea înseamnă agonisire, punere deoparte din consumul personal în interesul copiilor. Văzând nesiguranța vieții, n-ar fi o aplicare irațională a îndemnului scriptural, dacă părintele ar avea ceva adunat pentru necesitățile familiei în eventualitatea morții sale înainte de a fi ajuns copiii la maturitate. Nu ne gândim că apostolul a vrut să spună că părinții trebuie să caute să adune averi pentru copii, pentru care să se certe și prin care să fie prejudiciați. Copilul născut într-o familie bună și care primește educație rațională și îndrumare până la maturitate este avut, are în sine o moștenire bogată; iar părintele care a făcut asemenea asigurare pentru copiii săi are toate motivele să simtă că în această chestiune a fost condus de chibzuință, de Spiritul sfânt, de dispoziția corectă, aprobată de Domnul, chiar dacă nu lasă nici o proprietate familiei, sau nu lasă mai mult decât un adăpost sau o casă. Un astfel de om se va fi achitat de administrarea sa, iar astfel de copii cu siguranță vor aprecia la sfârșit credincioșia lui.

Organizații de ajutor reciproc etc.

Trăim într-o zi a organizării și trebuie să admitem că unele dintre acestea au fost și sunt aranjamente folositoare. Companiile de asigurare de toate felurile sunt desigur pe baze comerciale, și nu, strict vorbind, filantropice. Ele sunt străduințe din partea omenirii de a trece peste nesiguranța ((579)) și peste dificultățile vieții prezente -- de a lua dinainte măsuri pentru caz de moarte și pentru rezultatele ei dezastruoase în afacerile celor dependenți de ei. Nu trebuie să intrăm în descrierea sau în detaliile privitoare la diferitele feluri de asigurare, dar putem spune imediat că este doar o chestiune de judecată în afaceri, și nu o problemă religioasă, faptul că poporul Domnului se va folosi de oportunitățile asigurării sau nu.

Am cunoscut împrejurări în care considerăm că tatăl familiei a procedat înțelept să păstreze o poliță de asigurare în beneficiul soției și copiilor. Acesta este un lucru înțelept în special când soția nu are simpatie față de Adevărul Prezent și față de vederile soțului ei în legătură cu viitorul apropiat și dorește asigurarea ca protecție, odihnă și ușurare pentru mintea ei. Dacă judecata soțului coincide în vreo măsură apreciabilă cu a soției, gândim că el ar face bine să mențină astfel de asigurare. Noi nu susținem asigurarea, și în ceea ce-l privește pe autor, el n-are nici una. Arătăm doar că nu este nimic în Scripturi menit să conducă sau să reglementeze conduita Noilor Creaturi în această privință, și că fiecare trebuie să-și folosească judecata în armonie cu propriile sale condiții specifice în luarea deciziei asupra acestei chestiuni.

Potrivit cu aștepările noastre, stresul marelui timp de necaz va fi asupra noastră curând, cândva între 1910 și 1912 -- culminând cu sfârșitul „Timpurilor Neamurilor”, octombrie 1914*.


*Vezi Vol. 2, pag. 76-78. În conformitate cu aceasta, culminarea pregătirii forțelor a avut loc în toamna anului 1914, odată cu izbucnirea marelui război european -- o etapă în răsturnarea imperiului lui Satan.


Începutul agravării necazului nu este clar marcat în Scripturi și este mai degrabă presupus. Presupunem că un necaz atât de mare, o catastrofă atât de largă în lume, cu greu ar putea avea loc în mai puțin de trei ani, și dacă ar dura cu mult peste trei ani „nimeni n-ar scăpa”. În armonie cu aceste anticipări, așteptăm ca atunci când furtuna financiară va trece peste creștinătate, afacerile și băncile, valorile asigurărilor și ((580)) proprietăților să cadă toate împreună; ca acesta să constituie într-adevăr un aspect serios al necazului, aducând spaimă și supărare în inimile care n-au altceva pe ce să se sprijine -- n-au comori cerești.

Este foarte rațional să presupunem că așa-zisele societăți frățești de asigurare vor cădea înainte de companiile obișnuite, fiindcă cele dintâi sunt fără capital și depind de cotizații, și fiindcă aceste cotizații vor deveni cu atât mai împovărătoare cu cât numărul membrilor acestor societăți nu numai că va înceta să crească, ci, sub condiții presante, va scădea. Eșecul acestor diferite asociații va zdrobi fără îndoială speranțele multora și-i va face nepăsători în privința oricăror perspective pământești. De aceea, fiecare trebuie să decidă pentru sine cursul cel mai înțelept ca administrator al proprietății sau al venitului său, oricare ar fi acesta; dar nici unul din Noua Creație, stăpânit și condus de credința în Domnul, nu va simți o astfel de agitație în privința viitorului încât să-i aducă teamă în inimă, și această clasă nici nu-și va pune încrederea în vreo agenție, protecție sau ajutor uman, care să-i facă să se simtă dependenți de ea ca și comoara lor, și să fie zdrobiți în eventualitatea eșecului ei.

Aceasta ne aduce în față toată problema ordinelor, societăților etc., și ce privilegii are Noua Creație în legătură cu aceste organizații. Este corect ca ei să fie membri ai acestor organizații? Răspundem că în timp ce asociațiile Bisericii sunt pur religioase, iar organizațiile de muncă și de ajutor sunt în general laice, mai există și alte ordine care combină aspectele religioase cu cele laice. După cum înțelegem noi chestiunea, de exemplu, Free Masons (Francmasonii), Odd Fellows, Knights of Pythias (Cavalerii Pitiei) etc., execută anumite ritualuri și ceremonii de natură religioasă. Să fim înțeleși că noi nu ducem nici o luptă împotriva celor care sunt membri în aceste diferite ordine, după cum nu ducem luptă nici împotriva diferitelor sisteme religioase sectare. Punem la același nivel pe toți cei care au ceremonii, învățături religioase etc. și-i considerăm parte ((581)) din Babilon, unele părți ale lui fiind mai curate, iar altele mai puțin curate, dar toate, cu toate acestea, fiind pline de confuzie, eroare -- contrar intenției divine, așa cum aceasta este înfățișată în organizarea Bisericii primare și în instrucțiunile date prin cuvânt și exemplu de către Fondatorul ei inspirat și de către cei doisprezece apostoli ai Săi.

Sfătuim Noua Creație să n-aibă nimic de-a face cu vreuna din aceste societăți semireligioase, cluburi, ordine, biserici, ci să „iasă afară din mijlocul lor și să se despartă de ei, și să nu se atingă de ce este necurat” (2 Cor. 6:17). Lucrurile lor, închinarea lor, învățăturile lor, doctrinele lor sunt necurate pentru noi, chiar dacă pentru ei nu sunt necurate. Ochii înțelegerii noastre au fost deschiși, iar acum toate lucrurile ne apar într-o lumină nouă, așa că lucrurile pe care odată le iubeam acum le urâm, iar lucrurile pe care odată le uram acum le iubim.

Dar în privința altor ordine și societăți, care n-au nimic religios în caracterul, închinarea, învățarea, doctrina, practica lor, ci sunt numai societăți de asigurare pentru ajutor reciproc, și care-și anexează semne și parole numai ca divertisment, sau în privința altor societăți muncitorești, sindicate pentru ajutor reciproc, pentru protecție împotriva nedreptății și pentru menținerea salariilor rezonabile -- n-avem nimic de zis împotriva acestora. Toate acestea pretind că sunt organizate după dreptate, așa cum am putea aproba. Toate pretind că n-au nici o intenție de a încălca legile umane sau divine. De aceea, nu vedem că s-ar putea ridica vreo obiecție valabilă împotriva acestora, dacă din vreun motiv Creația Nouă ar găsi că este necesar sau folositor să se asocieze la ele. Propria noastră alegere și sfat către alții ar fi, în măsura în care se poate aplica în mod practic la cazul lor, să stea liberi de toate organizațiile umane, uniți numai cu Domnul și cu cei care au Spiritul Său; dar cu toții știm presiunea sub care au luat ființă sindicatele muncitorești, și dacă ele n-ar exista, după toate probabilitățile, salariile muncitorilor ar fi mai mici decât sunt, iar condițiile lor generale ar fi mai rele.

((582))

Dar, deși avem o simpatie generală față de obiectivul acestor asociații, nu putem susține toate metodele urmate uneori de ele, deoarece toți trebuie să admită că în mod frecvent ele folosesc tiranic puterea organizației. Trebuie să avem simpatie față de scopul lor general, adică: o împotrivire la opresiunea care în mod sigur însoțește acumularea bogăției în mâinile celor egoiști și la tendințele generale în asemenea împrejurări, care împing pe cei săraci până la punctul împotrivirii. Sfatul nostru pentru frații care trăiesc în comunități unde sindicatele muncitorești au putere și susțin salariile ar fi ca ei să contribuie voluntar la cheltuielile sindicatului cu aceeași sumă cu care ar contribui dacă ar fi membri și cu aceeași regularitate, și în general să se supună ordinelor sindicatului dacă nu sunt contra conștiinței lor; dar, dacă este posibil, să evite a fi membri, explicându-și poziția când își oferă cotizația. Aceasta ar arăta tuturor că dorința de a nu fi membru nu este o dorință egoistă, de a evita responsabilitatea plătirii cheltuielilor legate de menținerea condițiilor favorabile sub care operează munca.

Dacă însă nu se acceptă decât să fie membru obișnuit, nu cunoaștem nici o poruncă din Scripturi sau alt motiv pentru care să se abțină a fi membru -- în special dacă apartenența ca membru ar fi o condiție de care ar depinde pâinea zilnică. În asemenea împrejurări, să intre și să plătească regulat ceea ce se cuvine, dar să evite frecventarea ședințelor, cu excepția ocaziilor când au motive să creadă că ar putea spune un cuvânt la timp, care ar putea fi de ajutor în direcția cuvenită a intereselor sindicatului, în armonie cu pacea și dreptatea. În cazul unei greve, să se supună ordinului de a se retrage, dar să nu ia parte la nimic de natura revoltei sau contrar drepturilor și libertăților altora; iar acest lucru să fie bine cunoscut de către funcționarii societății, așa încât aceștia să nu se gândească să ceară astfel de serviciu.

((583))

Amestec conștiincios

„Amestecul în treburile altora” este aspru mustrat de către apostol, ca fiind cu totul nepotrivit cu noua minte a Creației Noi (1 Tim. 5:13; 1 Pet. 4:15). Un amestecător în treburile altora este unul care se ocupă de afacerile altora, cu care propriu-zis n-are câtuși de puțin de-a face. Chiar și „fiii veacului acestuia” sunt destul de înțelepți în generația lor, ca să discearnă că pe durata scurtă a vieții prezente o persoană cu minte rezonabil de sănătoasă are suficient cu ce să se ocupe în a-și vedea de afacerile ei cum se cuvine; și dacă ar da atenție suficientă afacerilor altora, ca să fie cu totul competentă să-i sfătuiască și să se amestece în preocupările lor, în mod sigur și-ar neglija într-o măsură propriile afaceri. Cu mult mai mult Creaturile Noi, concepute de Domnul pentru spiritul minții sănătoase, ar trebui să-și dea seama de acest adevăr, și, pe lângă aceasta, că au mai puțin timp decât lumea să se amestece în afacerile altora, timpul lor nefiind al lor, datorită consacrării depline Domnului și serviciului Său, a timpului, talentului, influenței lor, a tot ce au.

Aceștia, chiar dacă le lipsește în mod natural mintea sănătoasă asupra acestui subiect, vor fi constrânși în direcția corectă prin poruncile Scripturilor și prin aceea că-și vor da seama că timpul pentru împlinirea sacrificiului lor prin legământ este scurt. Ei ar trebui să-și dea seama și că Regula de Aur, cerută de la Noua Creație, interzice orice este înrudit cu amestecul în treburile altora. Desigur că ei n-ar aprecia dacă alții s-ar amesteca în afacerile lor, și ar trebui să fie la fel de atenți să le facă altora ce le-ar plăcea să le facă alții lor. Apostolul și-a dat seama însă că reversul acesteia este spiritul lumesc general, și ca atare, sfătuiește pe sfinți să studieze, să practice, să învețe în privința aceasta. Cuvintele lui sunt: „Căutați să trăiți liniștiți, să vă vedeți de treburi”. 1 Tes. 4:11.

Această dispoziție naturală, de a fi atent la afacerile altora, de a întinde mâna să corecteze pe alții și de a scoate paiul din ochiul fratelui neglijând bârna din ochiul său, așa cum a ilustrat ((584)) Domnul această chestiune (Mat. 7:3-5), atacă uneori Noua Creatură într-o formă ciudată. Își închipuie că este de „datoria” sa să sfătuiască, să scotocească, să investigheze, să certe, să mustre. Meditând la această chestiune, se convinge pe sine că a nu face astfel ar fi păcat; și astfel acesta devine cum s-ar zice un amestecător conștiincios în treburile altora, sau un băgăreț -- unul al cărui obicei de a se amesteca devine îndoit de puternic și de agresiv printr-o conștiință dezinformată și greșit îndrumată. Aceștia, adesea oameni sinceri și buni, Noi Creaturi veritabile, sunt împiedicați de acest defect în tot ce încearcă să facă în serviciul Domnului. Fiecare ar trebui să se preocupe de sine și să învețe să aplice regulile dreptății și iubirii deja arătate. Ar trebui să-și educe conștiința ca să facă deosebire între datoria frățească și amestecul în treburile altuia; și după câte putem observa, majoritatea celor din poporul Domnului, precum și a celor din lume, ar constata că se ocupă cu mult mai puțin de ceartă, mustrare, găsire de greșeli și scotocire, după ce ar ajunge să aprecieze regulile dreptății și iubirii, așa cum sunt combinate în Regula de Aur și aplicate în afacerile vieții și în relațiile lor cu alții.

Este bine să întrebăm în privința oricărei astfel de chestiuni care ne trece prin minte: Este oare treaba mea? În relațiile noastre cu oamenii din lume, la o examinare atentă vom găsi în general că nu este treaba noastră să-i certăm sau să-i dojenim, să-i mustrăm. Noi am fost chemați de Domnul și ne-am îndepărtat de căile lumii pentru a urma pe calea îngustă; aceea este treaba noastră. Ar trebui să dorim ca lumea să ne lase în pace, ca să putem urma pe Domnul; la fel și noi, ar trebui să lăsăm preocupările lumii în pace, ocupându-ne de noi și adresând mesajul Evangheliei celui care „are ureche de auzit”. Lumea, nefiind chemată de Domnul și nefiind venită pe „calea îngustă”, are dreptul să aleagă în privința propriei sale căi și are dreptul să aștepte ca noi să nu ne amestecăm, așa cum nici noi nu dorim ca ea să se amestece. Aceasta nu va împiedica lumina noastră să strălucească și astfel să exercităm indirect o influență continuă asupra lumii, chiar dacă nu vom mustra sau nu ((585)) ne vom amesteca astfel în treburile altora. Acolo unde este o chestiune de afaceri, care ne interesează din punct de vedere financiar, nu va fi desigur amestec în treburile altora, ci va fi preocupare de treburile noastre, dacă vom da atenția cuvenită unei astfel de chestiuni. Nu înseamnă amestec nici dacă părintele va avea cunoștință și autoritate în privința tuturor intereselor care se ivesc în familie și în casă. Însă chiar și aici trebuie avute în vedere și conservate drepturile personale ale fiecărui membru al familiei. Soțul și tatăl familiei fiind recunoscut ca și cap al ei și principalul în autoritate, trebuie să-și folosească acea autoritate cu moderație iubitoare și considerație înțeleaptă. Individualitatea soției, gusturile și preferințele ei, trebuie să fie respectate de el, și, ca reprezentantă a lui, ea trebuie să fie autorizată cu putere și autoritate deplină în domeniul ei special, ca ajutoare și îngrijitoare a casei; iar în absența lui, ea trebuie să-i reprezinte pe deplin autoritatea în privința tuturor afacerilor familiei. Copiilor de asemenea, potrivit vârstei, trebuie să li se acorde o măsură considerabilă de intimitate și individulitate în afacerile lor, părintele exercitându-și doar autoritatea și supravegherea în legătură cu lucrurile care ar servi la ordinea și confortul casei, precum și la dezvoltarea cuvenită a membrilor ei în chestiuni mintale, morale și fizice. Copiii trebuie să fie învățați de timpuriu să nu se agațe unul de altul, nici să nu-și ia unul altuia lucrurile, ci să-și respecte reciproc drepturile și să procedeze amabil și generos unul cu altul, conform Regulii de Aur.

Nicăieri nu este mai important de reținut acest sfat împotriva amestecului în treburile altora decât în Biserică. Frații ar trebui să învețe repede, din Cuvânt și din învățătura și exemplul bătrânilor, că intenția divină nu este să se amestece unul în afacerile altuia, nici să se vorbească unul pe altul, dar că aici, ca și în altă parte, se aplică regula divină „să nu vorbească de rău pe nimeni”. Amestecul în treburile altora -- gândirea și vorbirea despre afacerile particulare ale altora, cu care n-avem de-a face în mod direct -- duce la vorbire de rău și defăimare și naște mânie, ((586)) răutate, ură, ceartă și diferite fapte ale cărnii și diavolului, după cum arată apostolul (Col. 3:5-10). Astfel se întâmplă că adesea se seamănă mici semințe de calomnie și se dezvoltă mari rădăcini de amărăciune, prin care mulți sunt mânjiți. Toți care au mintea cea nouă recunosc în mod sigur nocivitatea acestui rău și toți ar trebui să fie modele în casele lor și printre vecini. Mintea lumească poate recunoaște că uciderea și jaful sunt rele, dar se cere o concepție mai înaltă despre dreptate pentru a recunoaște spiritul Legii divine -- că a defăima înseamnă a asasina caracterul, iar a fura bunul nume, indiferent sub ce pretext, înseamnă a jefui. Cei cu minte lumească înțeleg această chestiune într-o anumită măsură și sentimentele lor sunt reprezentate în cuvintele poetului: „Cel care-mi fură punga fură gunoi; . . . dar cel care-mi fură bunul nume fură ceea ce pe el nu-l îmbogățește, dar pe mine mă lasă într-adevăr sărac”.

„A binecuvânta pe Dumnezeu și a blestema pe oameni”

Nu ne mirăm că apostolul Iacov numește limba un organ nestăpânit, plin de otravă de moarte! Nu ne mirăm când spune că dintre membrele corpului nostru este cel mai greu de stăpânit! Nu ne mirăm când spune că aruncă în foc cursul vieții! (Iac. 3). Cine n-a avut experiențe în aceste privințe? Cine nu știe că cel puțin jumătate din dificultățile vieții se pot pune pe seama limbii nestăpânite; că niște cuvinte necugetate și impulsive au dus la războaie care au costat milioane în bani și sute de mii de vieți; că acestea de asemenea stau la baza a jumătate din procesele care se judecă în tribunal și a mai mult de jumătate din necazurile conjugale care au afectat rasa noastră în cei șase mii de ani trecuți! Apostolul spune în privința limbii: „Cu ea binecuvântăm (lăudăm) pe Domnul și Tatăl, și tot cu ea blestemăm (rănim, defăimăm, supărăm) pe oameni, care sunt făcuți după asemănarea lui Dumnezeu. . . . Nu trebuie să fie așa, frații mei” (vers. 9, 10). Creștinul care a ajuns doar la standardul de a nu fura de la aproapele sau de a nu-l ucide, dar comite jaf cu limba sa asupra aproapelui -- rănindu-l sau ucigându-l sau furându-i reputația, numele bun, este un ((587)) creștin care a făcut foarte puțin progres pe calea cea corectă și care este încă departe de starea Împărăției cerurilor.

Cu toții știm ce problemă grea este să ne controlăm limba, chiar și după ce ne dăm seama de dispoziția ei vicioasă din natura noastră decăzută. De aceea, atragem atenția asupra singurei metode potrivite de a restrânge și înfrâna limba, anume, prin intermediul inimii. Cuvântul inspirat declară că „din plinătatea inimii vorbește gura”. Acest lucru fiind adevărat, înseamnă că atunci când avem mare greutate în privința limbii noastre, există mult ce nu este cu totul bun în privința inimii noastre; și că, în măsura în care ne vom îndrepta inima, vom avea mai puțină greutate în a ne controla limba. Buzele care continuu vorbesc disprețuitor despre alții indică o stare de inimă mândră, îngâmfată, dominatoare, conștientă de sine. Buzele care continuu vorbesc rău despre alții, fie direct fie prin insinuări, arată că în spatele lor inima nu este curată, nu este umplută cu spiritul de iubire al Domnului -- căci „dragostea nu face rău aproapelui”, nici chiar în gând. Ea „nu se gândește la rău”. Nu-și va permite să presupună răul în ceea ce-l privește. Se va îndoi de nevinovăția lui și va presupune mai degrabă favorabilul decât nefavorabilul.

Iubirea de sine este destul de puternică la toți oamenii ca să împiedice limba să vorbească ceva în dauna sa proprie; și iubirea cuvenită, neegoistă, care va iubi pe aproapele său ca pe sine, va urî să vorbească în detrimentul aproapelui sau fratelui, sau chiar să arunce o umbră asupra conduitei lui, tot așa cum nu va fi dispusă nici să ia o astfel de cale împotriva sa însăși. Deci, vedem că din oricare direcție am privi subiectul, chestiunea de primă importanță pentru Noua Creație este ajungerea la iubirea desăvârșită în inima noastră. Față de Dumnezeu, aceasta ne va stimula la mai mult zel, energie și jertfire de sine în cooperarea la serviciul divin, serviciul Adevărului, iar față de oameni ne va stimula nu numai să acționăm just și iubitor, dar și să gândim, să vorbim frumos despre toți pe cât este posibil. Acesta este Spiritul sfânt, pentru care Răscumpărătorul nostru ne-a învățat că trebuie să ne rugăm, și în privința căruia El a ((588)) spus că Tatăl nostru ceresc este mai dispus să ni-l dea, decât sunt dispuși părinții pământești să dea daruri bune pământești copiilor lor; iar sinceritatea în rugăciune pentru acest spirit al sfințeniei, al iubirii, implică dorință și străduință serioasă ca iubirea să fie revărsată larg prin toate căile ființei noastre, în gând, cuvânt și faptă. Așa vom fi copii ai Tatălui nostru care este în ceruri și vom fi socotiți vrednici de iubirea Sa și de toate lucrurile prețioase pe care le-a promis și pe care le are în păstrare pentru cei care-L iubesc.

Obligații sociale

Creația Nouă, atâta vreme cât este asociată cu aceste corpuri muritoare, are prin ele relații de natură socială cu oamenii naturali și anumite responsabilități sociale. Mintea cea nouă în mod natural dorește părtășia cu alte minți noi, și în măsura dezvoltării în darurile Adevărului ea se va găsi tot mai mult despărțită de asocierile, scopurile, ambițiile, literatura și subiectele de conversație lumești. În cazul multora se ridică întrebarea, în ce măsură Noile Creaturi care s-au socotit moarte față de lucrurile, interesele etc. pământești trebuie să-și mai mențină asocierea cu prietenii lor după trup -- cu cei neconsacrați? Aceasta este o chestiune care merită atenție serioasă, plină de grijă din partea fiecăruia individual; nu există doi care să aibă aceeași situație și nici un sfat care s-ar da nu s-ar potrivi în toate cazurile.

Apostolul sfătuiește să nu ne însoțim cu răufăcătorii, cu cei ale căror practici le recunoaștem a fi necurate; întovărășirea noastră să fie în armonie cu mintea nouă. O astfel de cale va fi fără îndoială spre avantajul nostru, fiindcă, mai întâi, o astfel de tovărășie nu va încuraja continuu dorințele noastre decăzute și tendințele noastre naturale degradate; și apoi, va fi cu atât mai folositoare în străduințele noastre de a urma porunca apostolului și de a gândi, a vorbi și a practica „tot ce este adevărat, tot ce este ((589)) vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit”. Filip. 4:8.

Totuși, trebuie desigur să simțim interes față de cei înrudiți cu noi prin legături de sânge, mai mult decât față de alți oameni în general. Astfel, dacă Spiritul Domnului ne conduce și ne îndeamnă să fim îndurători și amabili față de oameni în general, ar însemna că sentimentele noastre față de rude ar trebui luate în considerare în mod special și ar trebui să le fim de ajutor în măsura ocaziilor noastre. Cu toate acestea, după judecata noastră, n-ar fi nici înțelept, nici în armonie cu învățăturile Scripturilor și nici în acord cu exemplele puse de ele în fața noastră despre conduita Domnului și despre conduita apostolilor, ca noi să le oferim o părtășie foarte deosebită rudelor noastre pământești, sau să le primim ori să le tratăm mai bine decât am trata casa credinței, sau chiar tot atât de bine. Aici nu includem acele relații strânse față de care am fi obligați, în armonie cu cuvintele apostolului: „Dacă cineva nu poartă grijă de ai săi . . . a tăgăduit credința” (1 Tim. 5:8). În general trebuie să aplicăm cuvintele apostolului: „Cât avem ocazia, să facem bine la toți, dar mai ales celor din casa credinței”. Rudele noastre mai îndepărtate trebuie să vină după casa credinței.

Evident că intenția Domnului nostru a fost să strângă împreună pe urmașii Săi ca o familie nouă, ca o casă nouă, „casa credinței”. Ca atare, găsim repetate îndemnul și încurajarea la părtășie reciprocă, ajutor reciproc și asociere regulată, cu făgăduința că acolo unde doi sau trei se adună în numele Domnului, El va fi în mod special prezent cu ei, ca să le acorde o binecuvântare; și poporul Său să nu uite strângerea lor împreună. Calea Domnului nostru a fost în armonie deplină cu această acordare a unei atenții speciale casei credinței, deoarece găsim că la celebrarea ultimei Cine de Paști, care trebuia să fie ținută de fiecare familie separat (Exod. 12:1-21), Domnul S-a întâlnit cu cei doisprezece apostoli ai Săi ca o familie separată -- separată de toate relațiile lor și ((590)) ale Sale. Găsim aceeași idee în cuvintele Sale când a fost informat că mama și frații Săi erau afară, dornici să-I vorbească. El a răspuns și a zis: „Cine este mama Mea și care sunt frații Mei? Căci oricine va face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră și mamă”. Mat. 12:47-50.

De aceea, urmând acest exemplu divin, trebuie să constatăm că afecțiunea și interesele noastre sunt atrase mai ales către ceilalți membri ai „corpului lui Cristos”, asociați în Noua Creație. Acest lucru însă nu trebuie înțeles că neagă în vreo măsură cele mai stricte reguli de bună cuviință între sexe în Noua Creație; nu implică nici aceea că soțul necredincios sau soția necredincioasă trebuie neglijată pentru ca timpul și părtășia să fie acordate celor cu o minte nouă. Dimpotrivă, obligația fiecăruia este față de perechea sa -- să caute ca nici un confort cuvenit, privilegiu sau tovărășie să nu i se rețină. Aceasta însă n-ar implica supunere la tiranie, ceea ce n-ar face nici o asigurare rezonabilă pentru a urma porunca divină: „Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă . . . și cu atât mai mult cu cât vedeți că ziua se apropie”. Evr. 10:25.

„Cinstiți pe toți oamenii”

„Purtați-vă ca niște oameni liberi, fără să faceți din libertatea aceasta o haină a răutății, ci ca niște robi ai lui Dumnezeu. Cinstiți pe toți oamenii, iubiți pe frați, temeți-vă de Dumnezeu, dați cinste împăratului.” „Dați tuturor ce sunteți datori: cui datorați impozitul, dați-i impozitul; cui datorați vama, dați-i vama; cui datorați frica (respectul), dați-i frica; cui datorați cinstea, dați-i cinstea. Să nu datorați nimănui nimic, decât să vă iubiți.” 1 Pet. 2:16, 17; Rom. 13:7, 8.

Creatura Nouă, eliberată de rivalitățile și ambițiile voinței cărnii și inspirată de impulsurile generoase și grațioase ale Spiritului sfânt, n-are nici un motiv de mândrie sau de rivalitate invidioasă care să împiedice aprecierea cuvenită a trăsăturilor bune ale inimii și minții altora. El ar trebui să fie bucuros să vadă și să recunoască deplin și fără rezerve drepturile pământești și pretențiile altora -- renunțând la drepturile și pretențiile proprii în favoarea celor spirituale, ((591)) cerești. Unii ca aceștia vor fi în mod natural cei mai sinceri în recunoașterea celor mari din această lume și cei mai supuși față de legile și cerințele legii, cu excepția cazului că acestea ar fi în conflict cu cerințele și poruncile divine. Puțini conducători pământești din prezent, dacă sunt cumva, vor găsi greșeală în recunoașterea unui Creator suprem și în supunerea față de El în cel mai înalt grad. Ca atare, Noua Creație trebuie să fie printre cei mai ascultători de lege din timpul prezent -- nu să fie agitatori, certăreți, prea critici. Este adevărat, ei văd chiar mai clar decât alții motive de critică -- văd imperfecțiunile din toate aranjamentele prezente, bazate pe legile egoismului. Dar ei văd cu ochii înțelegerii luminați prin Cuvântul divin și aceea că agitația umană și revoluția nu pot produce deloc schimbarea necesară; că de zece ori mai bine decât ceea ce omenirea ar putea fi socotită capabilă că poate realiza, este totuși departe de perfecțiunea pe care ne-o arată Domnul, și ne încurajează să credem că El va face să vină la timpul potrivit, sub administrarea Împărăției Sale -- acea condiție în care voia lui Dumnezeu se va face pe pământ după cum se face în cer.

Dându-și seama de neputința eforturilor umane, Noua Creatură are un spirit al chibzuinței în privința condițiilor prezente pe care alții, care văd mai puțin decât ea, nu-l au. Ea poate vedea că până și cea mai rea formă de guvernământ uman, până și cel mai arbitrar abuz de putere și autoritate în păstrarea legii și ordinii este cu mult mai bun decât lipsa de lege și anarhia. Ea a aflat, de asemenea, că pe marele Iehova Îl interesează aceste lucruri și că timpul și căile Sale sunt singurele înțelepte și adecvate pentru aducerea rezultatelor dorite. De aceea, Noua Creatură este răbdătoare, bucuroasă, plină de speranță. Cum spune apostolul Iacov: „Fiți deci îndelung răbdători, fraților . . . venirea Domnului este aproape” (Iac. 5:7, 8). Împărăția Lui va aduce curând dreptate și binecuvântare întregii lumi.

Noua Creatură aude și mesajul Domnului: „Nu te mânia pe cei răi” -- la timpul cuvenit vor fi nimiciți (Ps. 37:1, 2). ((592)) De aceea, în timp ce alții consideră important să discute diferitele aspecte ale politicii, ale unei guvernări bune, ale finanțelor etc., ea își dă seama, dimpotrivă, că Dumnezeu a văzut mai dinainte situația prezentă și că decizia împotriva instituțiilor egoiste prezente a fost luată deja: „Mene, mene, tekel, ufarsin -- ai fost cântărit în balanță și ai fost găsit ușor” (Dan. 5:25-28). Ea își dă seama că judecata lui Dumnezeu în această chestiune, cum este exprimată în Scripturi, este corectă și inalterabilă, și așteaptă răbdător ca Domnul să facă să se producă transformarea lucrurilor conform voinței Sale divine și a făgăduințelor Sale îndurătoare. Chiar dacă-și va da seama că aceasta va însemna mare necaz peste lume, Noua Creatură se odihnește în făgăduințele divine și „lasă în mâna lui Cristos cheile zilei de mâine”. Ea își dă seama că gândurile sau cuvintele sau faptele sale n-ar putea schimba rezultatul final, și inima sa se odihnește prin credință în înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu. Vorbind despre Noua Creație în legătură cu timpul tulbure care este iminent, profetul a spus potrivit: „Ea (Sionul) nu se va clătina” -- încrederea și credința ei sunt bine stabilite, nu în ignoranță și credulitate, ci în Cuvântul viu și statornic al lui Dumnezeu. Ps. 46:5.

Noua Creație nu consideră că este necesar sau prudent să se străduiască să alarmeze lumea în privința necazului care vine. Ea își amintește, întâi de toate, că Domnul a spus în mod specific: „Nici unul din cei răi nu va înțelege” (Dan. 12:10). Își amintește, de asemenea, că sărmana creație care suspină are destul de suportat din porția ei zilnică, fără a mai anticipa și necazurile viitoare pe care nu le-ar putea evita și că „ajunge zilei necazul ei”. De aceea, în timp ce nu se vor feri să „vestească tot planul lui Dumnezeu” celor care dau dovadă că au urechi de auzit, ei vor evita în mod înțelept și cuvenit să-și risipească energia și să stârnească mânia celor care n-au nici o apreciere față de Domnul și față de Cuvântul Său. Ei nu-și vor arunca mărgăritarele înaintea porcilor, ci vor avea înțelepciunea ((593)) care vine de sus -- întâi curată, apoi pașnică, ușor de înduplecat, plină de îndurare și de roade bune. Iac. 3:17.

A onora pe oameni, a-i respecta conform caracterului sau funcției lor și a asculta de legi, nu înseamnă în mod necesar participare cu lumea în funcționarea guvernului. S-a propus o lege care să oblige pe toți oamenii să voteze. Oricând se va aproba acea lege, Noile Creaturi, fiind supuse ei, trebuie să-i dea ascultare și aceasta fără murmur. Iar în exercitarea acestei cerințe să-și folosească judecata cea mai bună și să voteze pentru cei pe care-i consideră cei mai buni candidați. Între timp însă, deoarece nu există asemenea cerință pentru ei, sfatul nostru ar fi să-și păstreze o strictă neutralitate în privința politicii și să evite cu totul votarea. Motivele noastre sunt după cum urmează:

1) Pe nici un buletin electoral n-am putea spera să găsim persoane cu totul competente pentru funcție, conform normelor noastre de judecată.

2) Oricum, n-am putea spera ca voturile noastre să aibă vreo influență apreciabilă asupra alegerilor.

3) Cei din Noua Creație care se angajează în politică și în diferitele ei dispute vor găsi că-și vor consuma nu numai timpul, dar și energia și mijloacele -- toate acestea fiind consacrate Domnului, lucrurilor cerești, promulgării veștilor bune de bucurie mare. Și nu numai atât, dar mintea lor va fi din necesitate ocupată cu aceste interese politice în asemenea măsură, încât meditațiile lor private asupra lucrurilor mai bune -- comuniunea și părtășia lor în spirit cu Domnul, vor fi în mod considerabil împiedicate.

4) Cei care votează pentru un om sau pentru un partid vor fi mai mult sau mai puțin obligați să sprijine rezultatele alegerilor, dacă va fi necesar cu pușca și sabia. Și în timp ce este adevărat că sub lege fiecare cetățean poate fi chemat să apere cu sabia și pușca legile și instituțiile sub care trăiește, totuși, luând parte activă la alegeri, persoana își asumă mai deosebit o obligație și o responsabilitate morală pentru rezultate și pentru cursul general al guvernului pe ((594)) care l-a ajutat să se formeze. Poziția noastră preferabilă, prin urmare -- poziția cea mai onorabilă față de Domnul, față de societate și față de noi înșine -- ar fi cea indicată de Scripturi, poziția de străini (Ps. 39:12; 1 Pet. 2:11). Străinii trebuie să se supună legii; și noi trebuie să ne supunem. Străinii trebuie să plătească impozitele conform legii; și noi trebuie să le plătim. Străinii pot căuta protecție sub legi; și noi putem căuta. Dar străinii nu se vor simți obligați să lupte împotriva Împăratului lor, supunere pe care o vor recunoaște în primul rând; și noi să preferăm să fim în aceeași poziție, pe cât posibil, căci nu suntem noi „strămutați din împărăția acestei lumi în împărăția Fiului dragostei Lui” -- în starea ei embrioară? Col. 1:13.

Nu suntem noi oare supușii marelui Împărat? Și nu sunt oare toate împărățiile acestei lumi identificate mai mult sau mai puțin cu „prințul acestei lumi” și cu legea lui egoistă? Nu suntem noi, deci, străini și peregrini aici, și într-o anumită măsură înstrăinați și fără țară? Este eminamente cuvenit ca noi să iubim și să apreciem fiecare lege bună și pe toți cei care servesc legile pământești, și să ne bucurăm că majoritatea celor din Noua Creație trăiesc sub cele mai înalte forme de guvernământ civil care se găsesc astăzi în lume și apreciază acest lucru ca o favoare și o binecuvântare divină. Ca atare, noi nu trădăm nici țara noastră natală, nici pe conducătorii sau legile ei; dar aceasta nu înseamnă că trebuie să luptăm pentru acestea cu arme carnale, sau să ne creștem responsabilitatea votând pentru ele.

Este adevărat, guvernul nu scutește întotdeauna de participare la război pe cei care se opun acestuia, deși în trecut s-a făcut o prevedere foarte frumoasă de acest gen pentru unii care, la fel ca noi, cred că războiul este nedrept, și anume, Prietenii sau Quakerii, scutiți de datoria militară sub legi deosebit de generoase. Nouă ni s-ar putea cere totuși să facem serviciu militar, fie că votăm fie că nu; și dacă ni s-ar cere am fi obligați să ne supunem puterilor care sunt și să considerăm că providența Domnului a permis încorporarea și că El este în stare să conducă lucrurile spre binele nostru și al altora. În astfel de caz, noi am considera ((595)) că n-ar fi greșit să dăm o explicație parțială ofițerilor potriviți și să cerem transferul la departamentul medical sau spitalicesc, unde serviciile noastre ar putea fi folosite cu consimțământul deplin al conștiinței noastre -- dar, chiar dacă am fi obligați să servim în armată și să tragem cu pușca, nu trebuie să ne simțim obligați să tragem într-un semen de-al nostru.

Noua Creatură și reformele morale

Fiecare membru al Noii Creații trebuie din necesitate să fie în armonie cu moralitatea, dreptatea, puritatea, bunătatea de orice fel. Trebuie să dorească să fie curat nu numai în inimă, dar pe măsură ce aceasta progresează, va face desigur ca și persoana sa și obiceiurile sale să fie curate, iar aceasta va cuprinde nu numai îmbrăcămintea exterioară, ci și buzele. Totuși, unul ca acesta nu va face aici greșeala pe care o face lumea, să considere mai necurat ce pune în gură decât cuvintele care-i ies din ea. Curățenia inimii va duce la curățenie și adevăr pe buze, și la rândul ei la grijă în privința a ceea ce mănâncă, ce bea, cu ce va fi îmbrăcat -- cu scopul ca să poată slăvi pe Dumnezeu în corpul și spiritul său, care sunt ale Domnului. Nu ne aparține nouă să punem lanțuri și obligații care nu se găsesc în Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare membru al Noii Creații trebuie să-și dea seama cât se poate de bine că angajamentul său de consacrare atinge fiecare fapt al vieții. Dacă, prin urmare, este înclinat spre lăcomie la mâncare sau spre beție, sau spre alte obiceiuri murdare, trebuie să se gândească atent și în rugăciune dacă în toate lucrurile slăvește pe Domnul și își folosește influența înaintea semenilor săi în cea mai mare măsură posibilă. Îndrăznim să facem sugestia că foarte puțini din Noua Creație vor considera că slăvesc pe Dumnezeu mâncând și bând ceea ce ar împiedica într-o oarecare măsură cea mai bună exercitare a funcțiilor mintale, morale și spirituale. Desigur că majoritatea își vor da seama că în cel mai bun caz puterile, talentele și facultățile noastre mintale sunt grav slăbite prin cădere și au nevoie mai degrabă de întărire decât de subminare.

((596))

Îmbrăcămintea scumpă

Am putea susține cu forță considerabilă că nimic nu este prea bun pentru un copil al lui Dumnezeu, nobil, adevărat, credincios, care și-a consacrat serviciului divin viața și tot ce are. Fără îndoială, am putea gândi de asemenea că îngerii din cer și toate aranjamentele cerești sunt splendide și glorioase la înfățișare, și ca atare splendoarea reprezintă gândul și voința divină în privința poporului lui Dumnezeu. Privind chestiunea din acest punct de vedere, am putea fi înclinați la început să spunem că membrii Noii Creații și-ar putea pe bună dreptate împodobi din belșug corpul muritor cu aur, bijuterii și îmbrăcăminte scumpă; dar înainte de a decide astfel, să privim cealaltă latură a chestiunii -- motivele pentru care Noile Creaturi n-ar trebui să-și împodobească exagerat, extravagant corpul lor muritor:

1) Împodobirea personală extravagantă duce în mod natural la mai multă sau mai puțină mândrie; și cu toții știm că iubirea de etalare, de a apărea bine în fața altora, este o ispită deosebită pentru carnea noastră decăzută și foarte nefavorabilă pentru cultivarea spiritului blândeții și umilinței. De aceea, orice ar lucra spre mândrie și ar împiedica dezvoltarea umilinței ar fi contrar intereselor Noii Creații.

2) Marea majoritate a familiei umane sunt împiedicați să aibă podoabe exterioare luxoase din cauza sărăciei, și atâta vreme cât sunt controlați de mintea naturală se vor uita desigur cu invidie la cei bogați și în special la cei care-și etalează ostentativ bogăția. De aceea, spiritul iubirii va îndemna Noua Creație să ia în considerare condițiile și sentimentele altora -- să nu-i provoace la lăcomie, invidie etc., nici să nu-i facă să li se pară viața și soarta amare prin comparație.

3) Fiecare membru al Noii Creații a făcut o consacrare a tot ce are Domnului și serviciului Său, și să folosească orice are în materie de bunuri pămânești fără a abuza de ele, ci în armonie cu exemplul Celui care a devenit Răscumpărătorul, Conducătorul și Domnul nostru. Exemplul lăsat este cel de sacrificiu -- nu numai al influenței și timpului, ci și al ((597)) mijloacelor, bogăției etc. „El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac.” De aceea, fiecare membru al Noii Creații, în măsura în care își apreciază legământul și caută să trăiască la înălțimea condițiilor lui, poate găsi o mai bună folosire a banilor încredințați lui spre administrare decât în împodobirea extravagantă, care ar putea să-i dăuneze nu numai lui, ci și altora să le provoace daune. Acesta va vrea ca fiecare ban, pe cât posibil, să fie de folos în serviciul Domnului.

Facem bine aici, poate, să atragem atenția asupra faptului că acea consacrare care nu ne-ar permite să cheltuim banii pe bijuterii sau pe îmbrăcăminte foarte frumoasă, extravagantă, n-ar fi deloc mai credincios exercitată de noi ca administratori, în general, dacă i-am investi în acțiuni, obligațiuni, proprietăți funciare etc., în loc să-i folosim pe propria persoană sau să-i cheltuim exagerat pe casa noastră. Banii sunt valoroși pentru a fi folosiți unde-i putem da, și fiecare membru al Noii Creații care are bogăție ar trebui să se gândească atent la responsabilitățile acestei administrări și să fie gata să-i folosească conform judecății sale în privința voinței divine. Fiecare trebuie să-și amintească de faptul că toate tendințele naturii decăzute sunt spre egoism și de aceea mintea cea nouă trebuie să se lupte cu această dispoziție a cărnii și trebuie s-o învingă dacă vrea să câștige premiul.

Dacă un om din lume cu principii înalte, care declară că nu este creștin, ci, în caz că are o religie, este budist, dacă pentru el, după cum spune maxima, „este o rușine să moară bogat”, cu cât mai mult ar trebui să simtă în felul acesta membrii Noii Creații -- că ar fi o rușine ca ei, după ce au făcut o consacrare a tot ce au Domnului, să risipsească în mod extravagant banii consacrați, pentru propria persoană, sau să-i adune, când ar vedea atâtea ocazii în viață de a folosi avantajos acest talant! Toată creația suspină, suferă durerile nașterii, cum spune apostolul; și, cum a arătat Învățătorul, pe săraci îi avem întotdeauna cu noi. Fără îndoială, toți care au porniri bune vor găsi numeroase ocazii pentru bunăvoință, binefaceri, într-un mod lumesc și în chestiuni pământești. Cu cât mai mult poate realiza Noua ((598)) Creație ocazii de aplicare înțeleaptă a administrării sale și de moderație în privința afacerilor proprii, ca să poată folosi ocaziile pe care le văd peste tot în jurul lor pentru a dispensa bogățiile spirituale pe care Domnul le-a revărsat peste ei atât de mărinimos. Poate prin acest canal ei ar putea duce altora hainele dreptății lui Cristos și pâinea care vine din cer; pentru ca prin această administrare să poată arăta cu atât mai eficient virtuțile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată, lăsând acea lumină să strălucească cu atât mai clar. Fără îndoială că pentru a da poporului Său ocazia de a servi în această chestiune și de a-și arăta devotarea și credincioșia ca administratori, Domnul Își lasă cauza în astfel de stare încât să apeleze continuu la consacrații Săi să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-L urmeze pe Cel pe care L-a trimis Dumnezeu să ne fie exemplu.

Prin aceasta nu-i îndemnăm să devină săraci și dependenți de caritatea altora, dând tot ce au în serviciul Domnului, nelăsând nici măcar sămânța din care se pot aștepta roadele viitoare. Nici nu îndemnăm ca sacrificiile să fie duse la asemenea extremă încât poporul Domnului să apară ciudați, zdrențăroși, zgârciți. După înțelegerea noastră, îmbrăcămintea potrivită este o îmbrăcăminte curată, potrivită cu împrejurările și condițiile, nebătătoare la ochi și în acord rezonabil cu mijloacele financiare. Desigur că Noua Creație trebuie să fie exemple pentru lume în aceste privințe. Ei trebuie să fie atenți să nu se îmbrace, nici să nu încerce să se îmbrace peste ceea ce le-ar permite împrejurările, să nu etaleze o bogăție pe care n-o au, și, de fapt, departe de a se îmbrăca și a trăi la limita maximă a posibilităților -- salariu, venit etc. -- poporul Domnului trebuie să trăiască în limitele mijloacelor, nu numai să aibă o provizie viitoare pentru necesitățile obișnuite ale vieții, dar și să fie pregătiți să aplice calitățile asemenea lui Dumnezeu, de bunăvoință și caritate față de alții care sunt în nevoi.