((599))

Noua Creație - Studiul XV
Noua creație - Vrăjmașii și Atacurile Împotriva Noii Creații

„Omul cel vechi” -- Lumea ca vrăjmaș al Noii Creații -- Marele Adversar -- El a fost mincinos și ucigaș de la început -- Asociații lui Satan la rău -- Legiuni de demoni -- Cum este perpetuată prima minciună a lui Satan -- Știința Creștină și teosofia -- „Lupta noastră nu este (numai) împotriva sângelui și cărnii” -- Slujirea răului -- atacurile din partea Adversarului -- „Rugăciunea credinței va vindeca pe cel bolnav” -- „Dacă Satan scoate afară pe Satan”, împărăția lui cedează -- Iubiți dreptatea -- Urâți nelegiuirea -- Marcu 16:9-20 -- Biserica nominală ca adversar al Noii Creații -- Armătura lui Dumnezeu

Cel mai important dintre vrăjmașii Noii Creații este „omul cel vechi” -- voința cea veche. Să evităm greșeala care atât de obișnuit se face în legătură cu acest subiect. Să nu ne gândim că Noua Creatură are două minți, două voințe. Un om cu două minți „este . . . nestatornic în toate căile sale”, nesatisfăcător pentru el însuși și inacceptabil pentru Domnul. Noua Creatură nu are două minți. Ea are doar o minte, un spirit, o intenție, o voință, iar aceea este voința nouă, Spiritul lui Cristos, Spiritul sfânt. În loc de a accepta parțial mintea lui Cristos și a-și menține parțial voința proprie, acesta și-a consacrat deplin voința sa veche Domnului, și de atunci încolo voința sa veche a fost moartă și înlăturată de la controlul afacerilor sale. Astfel el a fost acceptat ca membru al corpului lui Cristos -- ca să nu mai aibă o voință a sa proprie, ci să permită voinței Capului să-l controleze. În acest fel a devenit o Creatură Nouă în Cristos Isus și a găsit că „cele vechi s-au dus, toate s-au făcut noi”. Cei care n-au făcut o astfel de predare n-au devenit membri ai Ecclesiei, corpul lui Cristos, chiar dacă ei pot ((600)) fi membri ai „casei credinței” de unde vin toți membrii „trupului”, „aleșii”.

Dar, deși voința veche a fost predată complet și definitiv și a fost declarată moartă (de către Domnul și de către cei care văd lucrurile din punctul de vedere al Lui), și în timp ce carnea de asemenea a fost socotită moartă în ceea ce privește păcatul, dar vie pentru Dumnezeu, însuflețită prin făgăduințe și adusă sub controlul voinței noi (Rom. 6:11; 8:11), totuși această moarte a cărnii și a voinței ei și această înviere a cărnii ca serv al voinței noi, pentru a servi pe Domnul, Adevărul, sub Regula de Aur, sunt numai lucruri socotite. Starea „moartă” și starea „vie” trebuie să fie menținute continuu prin împotrivirea voinței noi la orice viață sau activitate a voinței vechi și la influența ei asupra cărnii. Dacă voința nouă devine indiferentă și nu folosește continuu carnea muritoare ca servitor al ei în lucrurile mai înalte și spirituale, carnea se va reafirma foarte curând și va avea inițiative și dorințe proprii, antagoniste minții noi, contrare intereselor Creaturii Noi. Aceasta din urmă trebuie să fie prin urmare continuu veghetoare la răzvrătiri, și, după cum spune apostolul, trebuie să țină în stăpânire, să țină moartă voința veche cu plăcerile și dorințele ei -- trebuie continuu să omoare, să dea la moarte ambițiile și dorințele cărnii. Apostolul explică acest lucru spunând despre sine: „Mă port aspru cu trupul meu și-l țin în stăpânire (mort, în privința controlului din partea voinței vechi, egoiste a cărnii), ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat” -- să nu-mi întăresc chemarea și alegerea. 1 Cor. 9:27.

Cuvântul inspirat spune că „inima (naturală) este nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea” (Ier. 17:9) -- nu organul numit inimă, ci mai degrabă ceea ce în Scriptură reprezintă inima, adică, sentimentele naturale. Creatura Nouă primește o inimă nouă, o voință nouă, un standard nou al sentimentelor, în care vin întâi Dumnezeu, dreptatea Sa, adevărul Său, planul Său, voința Sa și în care toate celelalte lucruri ocupă un loc de onoare și iubire în măsura armoniei lor cu Domnul și cu dreptatea Sa. Pentru cei care ((601)) posedă această inimă nouă, toți membrii Noii Creații sunt în mod necesar primii și cei mai apropiați: de aceea, după cum spune apostolul, iubirea de frați este una din cele mai bune probe ale legăturii lor cu Domnul ca Noi Creaturi. Dar aceasta, după cum s-a arătat deja, nu trebuie să stea în calea unei recunoașteri juste a obligațiilor față de alții.

Creatura Nouă, inima nouă, cu sentimentele ei noi, este continuu asaltată de inamicii ei, inima veche, sentimentele vechi, dispoziția egoistă; iar aceasta din urmă, aflând că Noua Creatură este obligată de porunca divină să fie atentă și generoasă față de alții, adesea practică înșelări asupra inimii noi și zice în esență: Acum mă socotești moartă; m-ai scos afară și sunt moartă în privința a ceea ce am fost. Nu sunt aceeași veche inimă care am fost înainte, dar trebuie să-mi dai ceva atenție. Nu trebuie să mă tratezi prea aspru, trebuie să recunoști că am făcut progres considerabil și nu trebuie să pui asupra mea o povară prea grea; n-ar fi drept. Ar trebui să fii egoistă într-o anumită măsură. Ar trebui să te îngrijești de subsemnatul și de familia lui; nu numai de necesitățile lor, ci de mult mai mult -- și ar trebui să te străduiești să le dai bogăție și avantaje sociale. Ar trebui să te sacrifici pentru ei.

Cât de înșelătoare este această inimă veche! Cât de amăgitoare sunt raționamentele ei false! Câți au dovedit acest lucru spre regretul lor! Câți au fost ademeniți și mintea cea nouă le-a fost captivată de cea veche! Câți s-au pomenit duși în robie de înșelăciunea inimii vechi! Unul din argumentele favorite este că Noua Creație are porunca: „Cât depinde de voi, trăiți în pace cu toți oamenii”. Ea caută să ridice acest sfat general al apostolului cu mult deasupra intenției avute de el și să-l pună mai presus de porunca divină (1) să iubim și să servim, să onorăm și să ne supunem Domnului, cu toată inima, mintea, sufletul și puterea noastră; și (2) să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Aceasta nu permite pacea cu orice preț. Dacă inima cea veche, mintea cea veche, voința cea veche, ar putea face pe cea nouă să compromită adevărul sau datoria de dragul păcii, ((602)) ea n-ar avea nici o limită în privința cererilor pe care le-ar face, iar rezultatul ar fi că Noua Creatură ar încălca curând, în interesul păcii, însăși esența legământului său cu Domnul și s-ar supune deplin voinței vechi, chiar dacă ea n-ar dori să facă astfel -- de fapt străduindu-se împotriva voinței vechi, dar luată în robie de ea prin înșelăciune și prin răstălmăcirea abilă a Cuvântului divin.

Când este astfel atacată, voința nouă trebuie să declare deschis că în timp ce pacea este de dorit în casă și peste tot, totuși pacea nu este prima condiție, conform promisiunii Domnului. Într-adevăr Domnul a prevenit pe acei din Creația Nouă că dacă vor trăi evlavios, în mod sigur vor trebui să sufere persecuție -- iar persecuția nu înseamnă pace cu toți, ci tocmai contrariul. El i-a asigurat că dacă vor lăsa lumina să strălucească, în mod sigur întunericul va urî lumina și o va combate, și, dacă este posibil, va îndemna pe proprietarul luminii s-o pună sub baniță, s-o ascundă; și pentru a pricinui această ascundere a luminii, întunericul va duce o luptă care va însemna orice altceva în afară de pace. Dar Domnul ne asigură că acestea sunt probe pentru Noua Creatură -- că ea trebuie să decidă că pacea de cea mai mare importanță pentru ea este, nu pacea cărnii, ci pacea inimii, „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere”.

Noua Creatură trebuie să învețe că această pace a lui Dumnezeu care întrece orice pricepere poate domni în inima sa chiar și atunci când condițiile exterioare sunt reversul celor pașnice; dar că starea deplinei armonii cu Domnul este o răsplată pentru credincioșia față de El, oricare ar fi prețul, oricare ar fi sacrificiul. Ca atare, când se recurge la ea prin dorințele cărnii și prin argumentele celor apropiați și dragi prin legături pământești, Noua Creatură trebuie mai întâi să ia în considerare prima obligație, adică, ea va iubi și va servi pe Domnul cu toată inima, mintea, ființa și puterea, și toate relațiile cu familia sau cu carnea sau cu aproapele trebuie să fie supuse acestei prime legi de ascultare față de Dumnezeu.

((603))

Pe de altă parte, Noua Creatură trebuie să evite fanatismul -- să evite a face anumite lucruri numai fiindcă îi sunt neplăcute lui sau altora; să evite gândul că mintea Domnului este întotdeauna contrară înclinațiilor sale. Se cere studierea serioasă și răbdătoare a Cuvântului divin, a spiritului și principiilor care stau la baza cerințelor divine pentru a face Noua Creatură în stare să aplice cum se cuvine îndrumările Cuvântului la toate afacerile vieții zilnice. Dar relativ puțini sunt ispitiți în aceste direcții. Majoritatea sunt ispitiți mai mult spre mulțumirea cărnii și de aceea au nevoie de grijă specială în această privință -- ca nu cumva să umble după carne, mulțumind-o, servind-o, supunându-i-se și astfel umblând în direcție opusă celei în care s-au consacrat să umble. Sau, dacă nu umblă după carne, în sensul de a o urma și a o servi, ei trebuie să fie în mod special atenți ca nu cumva carnea să-i împiedice a umbla după Spirit, a face progres în lucrurile spirituale -- ca nu cumva să se străduiască a le opri progresul spiritual și astfel a le împiedica rodnicia, creșterea și dezvoltarea în capacitatea lor de a fi folosiți, și în cele din urmă a le împiedica biruința și câștigarea marelui premiu al moștenirii împreună cu Cristos în Împărăție ca membri ai turmei mici.

Gândul care trebuie avut totdeauna în minte este că Noile Creaturi au consacrat spre sacrificiu toate interesele lor pământești, trupești, și că numai sacrificarea acestora le va permite să aibă dezvoltare deplină ca Noi Creaturi și să „aibă parte de moștenirea sfinților în lumină” -- pentru o parte în întâia înviere la glorie, onoare și nemurire, ca membri ai corpului lui Cristos. Singura restricție pe care trebuie s-o recunoaștem în această direcție a sacrificiului deplin este acolo unde interesele vieții altora se întrețes cu ale noastre și unde Regula de Aur și-ar pune limitele ei asupra sacrificiului și ar insista că trebuie să se facă îngăduință rezonabilă pentru cei iubiți ai noștri după trup, care nu ni s-au alăturat în consacrarea acestuia spre sacrificiu.

((604))

Lumea ca vrăjmaș al Noii Creații

Tot ce aparține acestei lumi rele este mai mult sau mai puțin lipsit de armonie cu dreptatea și, ca atare, mai mult sau mai puțin împotriva Noii Creații și a standardului ei drept. Legea lumii ar putea fi rezumată în mod general prin Egoism, în ciuda faptului că lumea ridică pretenții, și în mare parte potrivit, la o mare recunoaștere a dreptății. Noi nu suntem din aceia care cred că toate legile și reglementările lumii civilizate sunt rele; dimpotrivă, adeseori am fost uimiți să observăm ce mari sunt legile creștinătății -- ce înțelepte, ce drepte, ce nobile -- evident multe dintre ele făcute în vederea protejării intereselor celor slabi împotriva celor tari și a înfăptuirii dreptății pentru toți. Cu toate acestea, având în vedere egoismul întregii lumi întrețesut în fiecare gând, cuvânt și faptă, nu este surprinzător că cele mai înalte concepții de dreptate ale ei sunt uneori strâmbe, deformate, distorsionate.

Dimpotrivă, putem fi surprinși că sărmana omenire decăzută a ajuns la un atât de mare sistem de legi cum se găsește în cărțile legii Marii Britanii, ale Statelor Unite și ale altor țări. Nu ne putem îndoi că legea dată prin Moise și exemplificată, lărgită, făcută vrednică de cinste și expusă de Domnul nostru Isus și de apostolii Săi are mult de-a face cu aceste legi omenești -- de fapt a fost baza lor. Cu toate acestea, după cum toți vor fi de acord, egoismul omului se luptă continuu cu propriile definiții ale omului date dreptății și caută să le înlăture în parte sau cu totul; și aceasta, care neîncetat progresează pe scară largă în lume, este una din greutățile și bătăliile principale ale Noii Creații.

Lumea și spiritul ei de mândrie și egoism etc. trebuie să fie recunoscute ca unul din vrăjmașii principali ai Noii Creații. Toată omenirea, lucrând sub acest „duh al lumii” general, merge într-o direcție comună, ca un râu mare, în unele părți ale lui având repeziciune mai mare, în altele încetineală mai mare, toți urmând însă aceeași direcție generală egoistă. Noua Creatură, prin consacrarea sa, prin ((605)) spiritul minții sale noi, este obligată la un curs contrar și de aceea are împotrivire din partea întregului curent al sentimentului, teoriei, tradiției etc. populare, și este marcată ca ciudată. Are frecușuri cu care să se lupte. În mod necesar este în antagonism cu cei care merg în direcție opusă și care vin în legătură cu ea. Această ciocnire nu poate fi evitată. Ea înseamnă, nu pace exterioară, ci conflict exterior; însă acest conflict exterior poate însemna pace și bucurie interioară, fiindcă aprobarea divină este realizată.

Scopurile, obiectivele și metodele lumii nu sunt totdeauna josnice și nedrepte; dar până și cele mai nobile scopuri și obiective ale ei sunt în general contrare celor ale Noii Creații, deoarece lumea acționează sub impulsurile înțelepciunii umane, pe când Noua Creație este însuflețită de înțelepciunea de sus. Înțelepciunea lumească are propriile ei concepții despre religie ca mijloc de ținere în frâu a oamenilor răi. Ea are propriile ei idei despre morală, bunăvoință, credință, speranță, iubire -- nu poate înțelege punctul de vedere diferit al Noii Creații și este gata să considere vederile ei extreme, iraționale etc., neînțelegând planul divin, neapreciind din punct de vedere divin lipsa de însemnătate a vieții prezente comparativ cu cea viitoare. Înțelepciunea lumească nu apreciază nici neputința tuturor eforturilor umane legate de adevărata ridicare umană, când aceasta este comparată cu marile și importantele aranjamente pe care le are Dumnezeu în păstrare și care vor fi aduse complet la lumină și puse cu succes în aplicare în Împărăție, imediat ce se va completa lucrarea Sa din veacul prezent -- imediat ce Biserica aleasă va fi fost selecționată, șlefuită, aprobată, glorificată.

Noua Creație nu trebuie, prin urmare, să fie surprinsă dacă lumea o urăște -- chiar și aceia din lume care sunt înclinați spre religie și morală. Iar această ură și opoziție a lumii, uneori atât de supărătoare și grea pentru credincioșie și răbdare, trebuie primită cu blândețe, cu gândul că lumea este încă orbită de către „dumnezeul veacului acestuia” și ((606)) nu vede „lucrurile nespus de mari și scumpe”, „lucrurile adânci ale Spiritului”, în a căror lumină, prin harul lui Dumnezeu, noi suntem făcuți în stare să socotim toate lucrurile -- pierderi, încercări etc. -- doar ca „pierdere și gunoi”, ca să putem câștiga minunatele lucruri promise nouă în Cuvânt. A ceda spiritului lumii, a permite sentimentelor ei să ne domine de dragul păcii cu ea, ar da dovadă de o apreciere inferioară a Domnului, a Adevărului Său și a privilegiilor serviciului Său. Rezultatul ar fi că, dacă n-am pierde totul intrând complet în cele lumești, am putea, cel puțin, să pierdem premiul, să avem parte cu „mulțimea cea mare” și să ajungem prin mare strâmtorare pe un loc inferior în privința gloriilor care vor urma.

Îndemnul strict al apostolului este: „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el” (1 Ioan 2:15). De aceea trebuie să fim atenți împotriva oricărui indiciu de armonie sau afiliere cu spiritul lumii. Aceasta nu înseamnă că trebuie să fim în dezarmonie cu prietenii pe care-i numim lumești -- nu înseamnă că trebuie să fim neglijenți față de interesele lor etc., ci înseamnă că în timp ce suntem atenți să ne achităm de obligațiile față de cei lumești și să dăm cinste cui i se cuvine cinste, omagiu cui i se cuvine omagiu, sprijin cui i se cuvine sprijin, amabilitate cui i se cuvine amabilitate, compătimire cui i se cuvine compătimire, trebuie totuși să facem distincție între prietenii și vecinii noștri, care sunt încă sub influența Adversarului, și spiritul sau dispoziția care-i însuflețește și care-i înșală.

Nu trebuie să simpatizăm cu nici una din instituțiile prezente, care sunt bazate pe egoism și în grad mai mare sau mai mic sunt în opoziție cu legea divină, Regula de Aur. Ar putea fi necesar să ne conducem afacerile în măsură considerabilă pe linia egoismului predominant în lume; dar fără să ne oprim să combatem continuu această chestiune, inima noastră ar trebui ținută în acea atitudine în care să nu simpatizăm cu principiile egoiste și în care să dorim ((607)) domnia Regulii de Aur în mod absolut în toate afacerile vieții, și, pe cât este posibil, în legăturile noastre cu lumea.

Nu este pentru noi să încercăm să transformăm lumea și să revoluționăm societatea și metodele ei. Sarcina aceea herculeană a păstrat-o Domnul pentru Sine și va fi pe deplin realizată în „ziua cea mare” care se apropie cu repeziciune. Între timp, poporul Domnului, sub îndrumarea Cuvântului Său -- deși sunt în lume și în mod necesar au de-a face cu afacerile și obiceiurile ei -- nu trebuie să le iubească, nu trebuie să fie în armonie cu ele. Ei trebuie să-și dea seama, dimpotrivă, că a se păstra în legătură strânsă cu Domnul și în armonie strânsă cu principiile dreptății Sale, va însemna în mod necesar același fel de împotrivire pe care o are Dumnezeu față de orice formă și grad de nedreptate, inechitate, nelegiuire -- în biserică, în stat, în finanțe, în politică și în obiceiurile și uzanțele sociale.

Văzând acestea mai mult sau mai puțin clar, unii au mers, credem noi, până la extremă în denunțarea instituțiilor prezente într-o manieră pe care Domnul și apostolii nici n-au poruncit-o, nici n-au aprobat-o și nici n-au ilustrat-o în cuvintele și conduita lor. Să nu uităm că lumea în ansamblu trăiește după un standard atât de înalt cât apreciază, și că a găsi pur și simplu vină în chestiuni în care alții sunt tot atât de fără putere ca și noi în a le corecta, este mai rău decât inutil, fiindcă nu produce decât nefericire, supărare etc., fără să realizeze rezultatele dorite. Ioan Botezătorul a dat sfat înțelept în această privință când, fiind întrebat de unii dintre soldații romani referitor la calea lor cuvenită, el a răspuns: „Să nu luați cu forța de la nimeni (nu încălcați legile și reglementările sub care sunteți puși de guvernul vostru) . . . ci să vă mulțumiți cu plata voastră”. Numai să-i faci pe oameni nemulțumiți de condițiile și împrejurările prezente este foarte neînțelept. Dimpotrivă, influența, spiritul, dispoziția Noii Creații trebuie să fie întotdeauna spre pace; și dacă nu putem lăuda mult instituțiile prezente, nici nu trebuie să le condamnăm în mod special.

((608))

În astfel de chestiuni putem bine urma exemplul arhanghelului Mihail, care n-a adus nici măcar o acuzație de ocară împotriva lui Satan, ci a zis: „Domnul să te mustre!” -- la timpul și în modul Său propriu (Iuda 9). Așa și noi. Dându-ne seama că Domnul va mustra instituțiile prezente la timpul și în modul Său propriu, noi putem spune împreună cu apostolul: „Fiți și voi îndelung răbdători, întăriți-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape” -- stabilirea Împărăției Lui, care este aproape, va îndrepta toate aceste dificultăți. Agitarea acestor lucruri înainte de vreme, nu va fi numai inutilă, ci mai rău -- dezavantajoasă, dăunătoare -- atât pentru agitator cât și pentru cel agitat, crescând nemulțumirea. Printre copiii acestei lumi se vor găsi o mulțime de agitatori când va veni timpul Domnului ca aceste lucruri să fie agitate. Între timp, toți membrii Creației Noi vor manifesta înțelepciune, evitând aceste chestiuni care tind spre conflict și nemulțumire, și vorbind mai ales printre poporul Domnului și printre cei care „au ureche de auzit” în legătură cu lucrurile mai adânci ale planului divin, desigur la ocaziile potrivite incluzând timpul de strâmtorare prin care se va stabili Împărăția.

Creația Nouă, Preoțimea Împărătească, are o lucrare specială, cu totul aparte de lume și de toată agitația elementelor ei. Lucrarea lor în prezent, după cum s-a arătat deja, este să sune din trompetele de argint -- să trimită adevărul planului divin celor care au ureche de auzit, celor care nu sunt orbi și surzi prin înșelările Adversarului. Misiunea lor este în special printre poporul Domnului, sfârșind lucrarea acestui Veac Evanghelic, adunând grâul în grânar. Mat. 13:37-43.

Altă imagine arată că lucrarea prezentă a Bisericii este pregătirea Miresei pentru căsătorie (2 Cor. 11:2; Apoc. 19:7). Cu astfel de solicitări presante pentru fiecare moment din timpul lor, pentru fiecare părticică din influența, din mijloacele lor etc., Noile Creaturi n-au nici iubire față de lume, ca să caute să-i perpetueze aranjamentele, instituțiile etc., nici dispoziția de a anticipa aranjamentul înțelept, ((609)) prielnic al Domnului pentru transformarea acestei lumi rele prezente în „lumea viitoare”, „în care locuiește dreptatea”. Evr. 2:5; 2 Pet. 3:13.

Marele Adversar, Satan

Apostolul scrie: „Potrivnicul vostru, Diavolul”, ca și cum ar vrea să înțelegem că avem a ne lupta cu mult mai multe decât cu slăbiciunile propriei cărni și cu imperfecțiunile semenilor. El vrea să ne dăm seama că avem în Satan un vrăjmaș șiret, „viclean” și că trebuie să ne ținem aproape de Păstorul nostru dacă vrem să fim scăpați de ispită și de puterea Celui Rău. Să observăm unele din multele Scripturi care se referă la acest Adversar a cărui existență este acum negată de mulți:

„Potrivnicul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu care răcnește și căută pe cine să înghită.” 1 Pet. 5:8.

„Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de Diavolul.” Mat. 4:1.

„Apoi va zice celor de la stânga Lui: «Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic (Gheena, nimicire), pregătit Diavolului și îngerilor lui!»” Mat. 25:41.

„Cele de lângă drum sunt cei care aud; apoi vine Diavolul și ia cuvântul din inima lor.” Luca 8:12.

„Voi aveți de tată pe Diavolul și vreți să împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș și n-a stat în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbește din ale sale, căci este mincinos și tatăl minciunii.” Ioan 8:44.

„În timpul cinei, după ce Diavolul pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul să-L vândă . . .” Ioan 13:2.

„ . . . Și să nu dați prilej Diavolului.” Efes. 4:27.

„Îmbrăcați-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor Diavolului”. Efes. 6:11.

„Ca nu cumva . . . să cadă în vina Diavolului.” 1 Tim. 3:6, 7.

„Și să se trezească din cursa Diavolului în care au fost prinși.” 2 Tim. 2:26.

„Pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel care are puterea morții, adică pe Diavolul.” Evr. 2:14.

„Împotriviți-vă Diavolului și el va fugi de la voi.” Iac. 4:7.

„Cine practică păcatul este de la Diavolul, căci Diavolul păcătuiește de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările Diavolului. . . . Prin aceasta sunt arătați copiii lui Dumnezeu și copiii Diavolului. Oricine nu practică dreptatea nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubește pe fratele său.” 1 Ioan 3:8, 10.

((610))

„Arhanghelul Mihail, când se împotrivea Diavolului și se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată batjocoritoare, ci a zis: «Domnul să te mustre!»” Iuda 9.

„Diavolul va arunca în închisoare pe unii dintre voi, ca să fiți încercați.” Apoc. 2:10.

„Și balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satan, acela care înșală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui.” Apoc. 12:9, 12.

„El a pus mâna pe balaur, șarpele cel vechi, care este Diavolul și Satan, și l-a legat pentru o mie de ani . . . ca să nu mai înșele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani.” Apoc. 20:2, 3.

„Și Diavolul, care-i înșela, a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă . . . Iazul de foc este moartea a doua.” Apoc. 20:10, 14.

„Acum are loc judecata lumii acesteia; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.” Ioan 12:31.

„Nu voi mai vorbi mult cu voi, căci vine Prințul lumii acesteia și el n-are nimic în Mine.” Ioan 14:30.

„Și când va veni El, va dovedi lumea vinovată . . .în ce privește judecata: fiindcă Prințul lumii acesteia este judecat.” Ioan 16:8, 11.

„În care trăiați odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării.” Efes. 2:2.

„Și dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei care pier, căci dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioși, ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei.” 2 Cor. 4:3, 4.

„Dar fariseii, auzind lucrul acesta, au zis: «Omul acesta nu scoate demonii decât cu Beelzebul, domnul demonilor!» Dar Isus . . .le-a zis: «. . . Dacă Satan scoate afară pe Satan, este dezbinat împotriva lui însuși; deci cum va dăinui împărăția lui?»” Mat. 12:24-26.

„Cum ai căzut din cer, stea strălucitoare (Lucifer -- subsol, n. e.), fiu al zorilor!” Isa. 14:12, 14.

„Chiar Satan se preface într-un înger de lumină.” 2 Cor. 11:14.

„Venirea lui este prin lucrarea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne și de puteri mincinoase și cu toate amăgirile nedreptății pentru cei care pier.” 2 Tes. 2:9, 10.

„Ca să nu lăsăm pe Satan să aibă un câștig de la noi; căci nu suntem în neștiință despre planurile lui.” 2 Cor. 2:11.

„Căci lupta noastră nu este împotriva sângelui și cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva duhurilor răutății în locurile cerești.” Efes. 6:12.

„Cel care a fost conceput din Dumnezeu se păzește și Cel Rău nu se atinge de el. Știm că suntem din Dumnezeu și că toată lumea zace în Cel Rău.” 1 Ioan 5:18, 19. Vezi Diaglott.

((611))

„Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi să se prezinte înaintea Domnului și a venit și Satan printre ei.” Iov 1:6-12; 2:1-7.

„Și mi-a arătat pe marele preot Iosua, stând în picioare înaintea Îngerului Domnului, și pe Satan stând la dreapta lui, ca să i se împotrivească. Domnul a zis Satanei: «Domnul să te mustre, Satan! Da, Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul!»” Zah. 3:1, 2.

„Am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer.” Luca 10:18.

„M-am arătat ție ca să te pun slujitor . . . ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină și de sub puterea Satanei la Dumnezeu.” Fapt. 26:16, 18.

„Și Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satan sub picioarele voastre.” Rom. 16:20.

„Un astfel de om să fie predat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii.” 1 Cor. 5:5; 1 Tim. 1:20.

„Să nu dea potrivnicului nici un prilej de învinuire. Căci unele s-au și întors după Satan.” 1 Tim. 5:14, 15.

Când Domnul nostru a spus: „Pleacă, Satan!” (adversar, spirit împotrivitor -- după concordanța lui Young) și când i-a spus lui Petru: „Înapoia Mea, Satan! (adversar etc.). Tu ești o piatră de poticnire pentru Mine, căci gândurile tale nu sunt la lucrurile lui Dumnezeu” (Mat. 4:10; 16:23), zicea de fapt că fiind în opoziție cu Dumnezeu, avea aceeași poziție față de toți care erau în armonie cu Dumnezeu. Și declarația lui Petru, că el dă târcoale ca „un leu care răcnește și caută pe cine să înghită”, pare să dea învățătura că el nu este numai „potrivnicul vostru” (al Bisericii), ci și al întregii omeniri. Domnul nostru face o declarație directă în acest sens. Ioan 12:31; 14:30; 16:11.

Declarația Domnului nostru, că Satan este marele Adversar, nu numai al lui Dumnezeu ci și al omenirii, nu este în nici un caz o descriere închipuită, ci un adevăr clar. El este Adversarul nostru într-un sens în care lumea și propria noastră carne nu ne sunt adversari. Propria carne se opune Noii Creaturi, nu din vreo amărăciune sau ură, nu plănuind dezavantajul ei temporar sau etern, ci doar în sensul că dorințele cărnii decăzute sunt într-o direcție contrară celor mai bune interese ale Noii Creaturi și contrară speranțelor cu care aceasta a fost concepută. La fel, împotrivirea lumii nu este una răutăcioasă, ci doar egoistă, ((612)) din cauză că vede lucrurile în lumină diferită și din cauză că are interese diferite, egoiste. Satan singur este intrigantul, uneltitorul voit, inteligent, care folosește inteligență supraomenească și, cât i se permite, puteri supraomenești pentru a ne ademeni carnea decăzută, prin poftele degradate etc., și care adesea folosește pe cei lumești ca unelte ale sale și ca instrumente inconștiente în împotrivirea la dreptate, la adevăr și la cei care sunt din Adevăr.

El de la început a fost mincinos și ucigaș
-- Ioan 8:44 --

Relatarea inspirată susține, în mod constant și consecvent, că Satan a început revolta împotriva legii divine și a amăgit la neascultare pe primii noștri părinți prin ambiția sa după putere, și că de la căderea omului același Adversar a fost împotrivitorul neînduplecat al lui Dumnezeu, al dreptății și al adevărului; și nu numai că a prins în cursă omenirea, ci și s-a împotrivit marelui plan de Ispășire pe care Dumnezeu l-a întocmit și pe care-l duce la îndeplinire prin Cristos. Din relatarea scripturală nu se vede că Satan a avut simpatizanți sau conspiratori asociați printre îngeri, la vremea separării și încercării de a stabili o domnie sau stăpânire proprie pe pământ, luându-și ca supuși cea din urmă creație a lui Dumnezeu -- omenirea. După cum Satan însuși a fost desigur parte din creația generală a lui Dumnezeu, tot așa, putem ști că el a fost desigur creat perfect și integru, în chipul lui Dumnezeu, fiindcă toată lucrarea lui Dumnezeu este perfectă (Efes. 3:9; Deut. 32:4). El are un singur standard de dreptate, justiție, perfecțiune, și El Însuși este acel standard.

Dar a fi creat perfect și a rămâne perfect sunt două lucruri complet diferite. Dumnezeu n-a vrut să creeze pe nici una din creaturile Sale inteligente simple mașini, incapabile de a-și schimba motivația și conduita. Dimpotrivă, El a vrut să creeze pe toate creaturile Sale inteligente din punct de vedere moral, după propria Sa asemănare sau chip, cu perfectă libertate de a urma ce este corect, adevărat, curat, bine, conform exemplului ((613)) și legii Sale, dar și cu puterea de a-și schimba sau inversa cursul în aceste privințe, devenind răzvrătiți împotriva legii Sale de dreptate. Dumnezeu însă a păzit această chestiune, ținând în mâinile Sale puterea vieții veșnice, așa încât El are control deplin asupra situației și poate distruge pe oricare din creaturile Sale dacă ele refuză să recunoască cerințele Sale drepte și să li se supună. El intenționează să le șteargă din existență, ca și cum n-ar fi fost, și să permită să continue a trăi veșnic numai cele care sunt în armonie de inimă cu cerințele Sale.

Printre îngerii de rang înalt (dintre care inițial Satan a fost unul), au fost de la început după cât se pare, și mai sunt încă, diferite ordine și grade, dar toate sub regula iubirii, și care, în ascultare de voința Creatorului, au acționat la unison și în armonie timp de veacuri, probabil. Bunătatea, iubirea, amabilitatea, supunerea la cerințele Tatălui ceresc și fericirea rezultată din acestea au fost o vreme îndelungată singurele lor experiențe. Dar la timpul cuvenit s-a dezvoltat o altă trăsătură a planului divin. Omul a fost creat de o natură diferită de cea a îngerilor, de o natură cu puțin mai prejos -- umană, nu îngerească -- pământească, nu cerească -- carne, nu spirit. Pe lângă aceasta, omenirea avea o casă separată -- pământul -- cu o organizare de familie, erau uniți prin căsătorie, bărbat și femeie, și aveau puterea de procreare -- capacitatea de a-și reproduce specia. În toate aceste aspecte ei se deosebeau de îngeri, care nu diferă între ei din punctul de vedere al sexului, care nu au aranjamentul familial și care nu-și reproduc genul. Ultima creație a lui Dumnezeu a fost fără îndoială o minune în ochii tuturor oștilor îngerești -- găsindu-și în legătură cu ea ocazii abundente de a-și exercita facultățile de gândire.

Apoi unul dintre cei de rang înalt, gândindu-se la posibilitățile situației și nutrind gânduri egoiste și ambițioase, a ajuns la concluzia că, dacă ar putea acapara într-un oarecare fel perechea umană nou-creată și ar înstrăina-o de Dumnezeu, atunci prin ei ar putea stabili fie o împărăție, fie o stăpânire a sa proprie, căreia el să-i fie ((614)) dumnezeu sau domn, uzurpând locul și onoarea lui Iehova în privința omenirii și a pământului. Urmărirea acestei ambiții criminale i-a dat numele actual, Satan -- adversarul lui Dumnezeu. El nu s-a gândit și n-a încercat să uzurpe stăpânirea lui Dumnezeu peste îngeri. O astfel de încercare ar fi fost absurdă, deoarece toți îngerii erau intim familiari cu Dumnezeu și-l cunoșteau pe Satan ca fiind unul dintre ei. Prin urmare, ei nu s-ar fi gândit să consimtă să devină servii și urmașii lui, preferând foarte mult administrarea justă, iubitoare și înțeleaptă a lui Iehova Atotputernicul, fiind cu totul satisfăcuți de ea și nefiind în nici un sens răzvrătiți împotriva ei.

Imediat ce astfel de scopuri egoiste și ambițioase și-au găsit loc în inima lui Satan, el a început să-L măsoare pe Domnul după standardul său fals și să presupună că Domnul Iehova în toată lucrarea Sa nu făcea decât să-Și ducă la îndeplinire scopurile Sale ambițioase și egoiste. Astfel se întâmplă că inima rea este întotdeauna gata să impute altora răul, fie ei oricât de curați, onorabili și binevoitori. Fără îndoială că Satan și-a justificat calea, cel puțin la început, prin raționamente false, în sensul că, prin crearea omenirii pe un plan mai jos decât ființele spirituale, îngerii, Dumnezeu a fost influențat de motive rele și egoiste, iar limitarea locuinței lor la pământ a fost cu scopul de a-i înrobi mai deplin. Odată ce a permis acestui gând invidios, răzvrătit, nesfânt, să-i intre în inimă, nu era decât o chestiune de timp când se va dezvolta mai departe răul, sub forma sugerării și manifestării deschise a păcatului și a împotrivirii la aranjamentele divine.

Poate, de fapt, cu ideea falsă că el le făcea dreptate celor oprimați s-a apropiat Satan de mama Eva în Eden, și i-a sugerat că regulile stricte prin care Adam și ea fuseseră limitați prin decretul divin în privința unuia dintre pomii din grădină însemnau exercitarea din partea lui Dumnezeu a unor puteri nejustificate, autocrate -- de a-i restrânge de la libertățile care li se cuveneau, a căror exercitare era în ((615)) mod clar spre avantajul lor. El chiar i-a sugerat mamei Eva, și posibil a exprimat cu adevărat, opinia judecății lui de-acum pervertite, că Dumnezeu i-a mințit când a spus că gustarea fructului oprit va avea ca rezultat distrugerea lor -- moartea lor. Satan nu văzuse moarte printre creaturile lui Dumnezeu făcute în asemănarea Lui, înzestrate cu rațiune; ca atare, în atitudinea stricată a minții sale, nu numai că I-a atribuit lui Dumnezeu motive sinistre în legătură cu creația, dar acum a presupus și că El Își mințise în mod intenționat creaturile, pentru a-Și urmări planurile de ținere a lor într-o măsură de ignoranță și sub ceea ce, fără îndoială, Satan a tras acum concluzia că era autoritate despotică.

Sugestiile rele au avut efect. Mintea mamei Eva -- care până în momentul acela fusese mulțumitoare față de Dumnezeu și apreciase toate îndurările și binecuvântările, și care-L recunoscuse ca izvorul harului și adevărului, a bunăvoinței și a iubirii -- a fost otrăvită cu gândul că fusese păcălită, fusese lipsită de libertățile cuvenite, cu scopul de a fi împiedicată să câștige o măsură mai mare de cunoștință, care era dreptul ei cuvenit și pe care Dumnezeu, în hotărârea Lui de a-i ține în robie și ignoranță, o prezenta într-o lumină falsă -- amenințând că-i va duce la moarte -- în timp ce acest prieten nou, Satan, care-i iubea mai mult și care era preocupat pentru binele și pentru libertatea lor, i-a asigurat că gustarea din fructul oprit nu numai că nu va aduce dezastru și moarte, ci va aduce creșterea cunoștinței, libertății și o exercitare a tuturor puterilor lor. Otrava a acționat rapid; egoismul și dorința de a acumula cunoștințe au fost ațâțate în inima mamei Eva, care nu mai avusese înainte astfel de sentimente, fiindcă nimic din experiența ei anterioară nu-i sugerase astfel de gânduri sau sentimente.

Poziția lui Satan în această chestiune, desigur, l-a separat de Iehova. El și-a pus în joc toată abilitatea pentru a acapara noua rasă, umană, ca slujitori ai săi, împărăția sa; sau, poate cum ar fi exprimat el, a pus totul în joc în efortul de a elibera noua familie umană de despotismul divin. Când a văzut efectul ((616)) încălcării, că perechea umană a fost aruncată afară din Eden și a fost oprită de la pomii susținători ai vieții, că a început să se ofilească și să piară treptat, fără îndoială că a fost dezamăgit, cum a fost și mama Eva. Adam, după cum suntem informați, n-a fost înșelat: el știa la ce să se aștepte ca rezultat al neascultării. Partea lui în tranzacție a fost voluntară, am putea-o numi sinucidere. Inspirat de gândul că soția lui va trebui să moară fiindcă mâncase din fructul oprit și simțind că astfel toată bucuria lui va pieri, el a hotărât să moară cu ea. Dacă ar fi înțeles mai bine caracterul divin, așa cum s-a manifestat de atunci încoace prin procedurile lui Dumnezeu legate de Ispășire, fără îndoială că el ar fi avut încredere că Dumnezeu îl va ajuta să iasă din dificultate și ar fi fost supus decretului divin cu orice preț.

Dar să ne întoarcem la Satan: alegând o cale rea, fiecare pas al călătoriei sale de atunci încoace nu pare decât să-l ducă tot mai departe și mai departe de fiecare principiu al dreptății; astfel că, în timp ce prima sa minciună, „hotărât că nu veți muri”, poate să fi fost rostită cu sinceritate considerabilă, totuși, de atunci încoace și astăzi, el se străduiește prin orice mijloc imaginabil să-și continue declarația falsă și să înșele omenirea ca să creadă că nu există un astfel de lucru cum este moartea -- că atunci când oamenii mor, sunt mai vii ca oricând înainte. Aceasta este vechea minciună, „hotărât că nu veți muri”, adaptată la condițiile actuale. Astăzi nimeni nu cunoaște mai bine decât Satan realitatea morții, cum a trecut asupra întregii familii umane; și nimeni nu știe mai bine decât el că dacă familia umană ar înțelege clar și distinct chestiunea păcatului, pedeapsa lui, răscumpărarea și restabilirea care urmează, influența Adevărului ar fi să atragă pe oameni spre Creatorul lor drept, dar totuși îndurător.

Dar Satan dorește să împiedice acest lucru. De aceea el încearcă să orbească mințile oamenilor în privința adevăratului caracter și plan al lui Dumnezeu și să le umple, dimpotrivă, cu gânduri false, hulitoare în privința caracterului și planului ((617)) divin. În loc să vrea ca oamenii să vadă că moartea și toate suferințele care însoțesc moartea, anume, decăderea și boala mintală, morală și fizică, sunt rezultatele neascultării de Dumnezeu, rezultatele faptului că au urmat minciuna lui, el, dimpotrivă, vrea ca ei să gândească, și a reușit să convingă pe mulți că marele Iehova, care spune despre Sine că este însăși întruchiparea dreptății și a iubirii, creând familia umană a făcut aceasta în mod foarte nejust și neiubitor, cu intenții răuvoitoare față de marea majoritate -- că El a intenționat și a predestinat în inima Sa, înainte de crearea omului, ca mii de milioane dintre ei să fie chinuiți veșnic, iar o „turmă mică” să fie dusă în slavă, ca un exemplu de ceea ce putea face pentru toți dacă ar fi avut o dispoziție binevoitoare. În acest fel, și cu multe alte înșelări și curse cumva asemănătoare, de șase mii de ani Adversarul a pervertit judecata umană și a abătut inimile oamenilor de la Dumnezeu și de la mesajul Adevărului Său. Apostolul confirmă acest lucru și-l explică zicând: „Dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioși, ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei” -- să nu-i lumineze și să nu-i scoată din întunericul ignoranței și neînțelegerii, și să nu-i lase să vadă caracterul adevărat și planul îndurător al Tatălui ceresc. 2 Cor. 4:4.

Oriunde merge lumina revelației divine (nu numai Biblia, ci și „spiritul Adevărului”), înseamnă mai mult sau mai puțin pericol pentru întunericul denaturărilor lui Satan. Adevărul este de o mie de ori mai rațional decât eroarea lui Satan și repede l-ar birui dacă n-ar fi tacticile lui șirete, „viclene”, prin care el schimbă scenele continuu și aduce în față noi înșelări pentru a-și susține vechea minciună și a „înșela, dacă ar fi cu putință, chiar și pe cei aleși”. Unul din primele și cele mai mari și mai reușite eforturi ale lui de a combate Adevărul și de a face ca eroarea să pară posibilă și plauzibilă a fost dezvoltarea marelui sistem Anticrist, papalitatea. Prin aceasta el a dezvoltat o influență uimitoare în toată lumea, așa încât, în lumina zilei prezente și cu o măsură de libertate ((618)) de acea instituție monstruoasă, omenirea privește în urmă spre perioada domniei ei și o descrie ca „Veacurile întunecate” -- întunecate de nedreptate, întunecate de eroare și superstiție, întunecate de persecuție neîndurată și îngrozitoare împotriva celor care au căutat să se închine lui Dumnezeu conform cu ceea ce le dicta conștiința lor -- feroce împotriva lor în măsura în care ei au primit lumina adevărată și au fost credincioși în susținerea ei în fața poporului. Atât de diabolică a fost această mare instituție, în metodele și influența ei, și atât de amănunțit a reprezentat ea șiretenia, ambiția și veclenia lui Satan, încât este descrisă simbolic de către Domnul ca și cum ar fi Satan însuși. Ea a fost, în sensul cel mai larg, reprezentantul lui, în timp ce pretindea a fi reprezentantul lui Dumnezeu*.


*Vezi Vol. II, cap. 9


Peste tot în profeții găsim acest amestec de descriere și denunțare între Satan și reprezentantul său cel mai însemnat printre cei luminați. De exemplu, după ce descrie zdrobirea puterii Babilonului -- o descriere care se aplică în parte la Babilonul literal și la robia Israelului natural, și mai ales la robia Babilonului mistic peste Israelul spiritual -- profetul continuă cu o descriere care se potrivește în primul rând cu propria cale a lui Satan și în sens secundar este aplicabilă la ridicarea și căderea Babilonului natural, și, încă într-un sens, la ridicarea și căderea Babilonului mistic, zicând:

„Cum ai căzut din cer, stea strălucitoare (Lucifer -- subsol, n. e.), fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, care subjugai popoarele! Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui până la ceruri, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de scaunul lui Dumnezeu; voi ședea pe muntele adunării (Împărăția poporului lui Dumnezeu), în adâncimile miazănoaptei (de multă vreme Pleaidele, la miazănoapte, se socotesc a fi centrul universului, tronul lui Iehova); mă voi ridica mai sus de vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt». Dar ai fost aruncat în Locuința Morților (șeol, uitare) în adâncimile gropii! Cei care te văd se uită țintă mirați la tine, te privesc cu luare aminte și zic: «Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul și zguduia împărățiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetățile și nu dădea drumul acasă prizonierilor săi?»” Isa. 14:12-17.

((619))

După cum a fost adevărat că Babilonul s-a înălțat mult deasupra celorlalte împărății ale lumii, a fost adevărat și că papalitatea, Anticristul, s-a înălțat ca o împărăție peste popoarele pământului și a încercat să le conducă cu toiag de fier, pretinzând autoritatea de a face astfel în numele adevăratului Cristos. Și după cum unul a fost dus la nimicire, cu atât mai mult pe Marele Babilon, Mama Desfrânatelor, îl așteaptă căderea finală ca o piatră mare de moară aruncată în mare, ca să nu se mai ridice. Dar, dacă ambiția acestora de a avea stăpânire peste alții a fost mare, încă mai mare a fost ambiția lui Satan, să fie mai sus decât alții din creația lui Dumnezeu, să aibă propria sa împărăție și propriii săi supuși -- o împărăție care să rivalizeze cu a lui Iehova -- peste pământ, după cum stăpânirea lui Iehova este în cer. Însă această împărăție de asemenea va eșua și Satan însuși va fi întâi legat în timpul miei de ani de domnie a Răscumpărătorului, de ridicare a blestemului și de binecuvântare a lumii, dar după aceea, după cum Scripturile arată clar, el va fi distrus, împreună cu toți îngerii lui -- mesagerii lui, toți care-i urmează conducerea și calea. Mat. 25:41; Evr. 2:14; Apoc. 20:10.

Asociații lui Satan la rău -- legiunile de demoni

După cum s-a văzut deja, potrivit relatării scripturale, Satan n-a avut îngeri asociați la conspirația și răzvrătirea sa inițială. Dimpotrivă, putem înțelege că toți sfinții îngeri au fost în cea mai deplină armonie cu guvernarea divină și că unii au fost însărcinați să conducă omul căzut și să ajute omenirea, dacă era posibil, ca să se întoarcă la armonie cu Dumnezeu și s-o împiedice de la depravare încă și mai mare. Aceasta a fost înainte de potopul din zilele lui Noe. A fost prima experiență a îngerilor cu păcatul, cu lipsa de loialitate față de Dumnezeu, cu devierea morală. A devenit o probă pentru ei, fiindcă ea sugera posibilitatea unei căi rele, contrară voinței divine. Urmarea unei astfel de căi sugera plăceri și avantaje, și astfel a devenit o probă a loialității și ((620)) ascultării lor de Iehova. Scripturile ne informează clar că sub această probă unii dintre îngeri, care înainte fuseseră sfinți și ascultători, au devenit încălcători, au căzut în păcat și au fost contaminați de el. Atât Iuda cât și Petru vorbesc despre „îngerii care nu și-au păstrat starea de la început” și cărora, prin urmare, Dumnezeu le-a restrâns libertățile, păstrându-i în lanțuri, în întuneric, până la o zi mare de judecată, încă viitoare, când cazurile lor vor fi audiate. 2 Pet. 2:4; Iuda 6.

Izolați de sfinții îngeri, acești îngeri căzuți sunt cunoscuți de atunci ca demoni sau diavoli, iar Satan este recunoscut ca „prințul demonilor” -- conducătorul lor, cu care ei cooperează, ca lucrători răuvoitori printre oameni. Neavând nici o angajare în fapte bune și lăsați în seama lor la rău, nu trebuie să ne surprindă că răul atinge în ei proporții mari și că ei sunt aliați credincioși ai lui Satan în învățarea minciunii orginare -- „hotărât că nu vei muri”. Se pare că foarte curând după potop acești îngeri căzuți, demoni, au început să corupă omenirea, sub masca religiei. În timp ce erau înlănțuiți sau întemnițați, în sensul că nu mai puteau să apară în corpuri de carne printre oameni, ei au găsit curând în rasa decăzută pe aceia dispuși să li se supună ca agenți ai lor sau medii și au operat prin corpurile acestora, în loc să lucreze în corpurile lor proprii. Astfel de „medii” sau canale umane de comunicare între demoni și oameni în timpurile vechi au fost cunoscute ca: „fetișuri”, „vrăjitori”, „vrăjitoare”, „necromanți”, „vindecători” și „preoți” ai religiilor false. Diferitele lor eforturi de a câștiga control asupra poporului Israel, pe care Dumnezeu îl alesese ca să fie pentru un timp reprezentatul Său în lume, sunt remarcate în Scripturi în mod clar și poporul este avertizat cu strictețe împotriva lor. S-au adoptat legi, și într-o măsură considerabilă acele legi s-au aplicat, împotriva celor care au devenit agenți de comunicare între demoni și Israel -- pedeapsa fiind moartea.

Omul, din punctul de vedere al constituției lui, este un chip al lui Dumnezeu și ca atare este o ființă liberă, independentă. Această libertate se extinde și asupra ((621)) factorului său moral, de unde și expresia că omul este un „liber arbitru”. Oricât de mult și-ar pierde libertatea personală sau ar deveni rob, fie persoanelor, fie propriilor sale pofte, totuși el este liber din punct de vedere moral, este liber să vrea, să-și folosească mintea cum îi place. Dacă el vrea să-și supună mintea voinței Domnului, poate face astfel, dacă vrea să se supună unei influențe rele, el poate face astfel; și dacă vrea să stea independent atât de Dumnezeu cât și de influențele rele, el poate face astfel, în măsura în care puterile sale fizice și judecata mintală îi vor permite -- dar deteriorate prin cădere și prin slăbiciunile moștenite, judecata, cunoștința și capacitatea sa de a raționa sunt mult diminuate, și, ca atare, independența sa morală este proporțional în pericol, când este asaltată de „duhurile înșelătoare și de învățăturile demonilor”, cum numesc Scripturile influențele rele care lucrează în toată lumea (1 Tim. 4:1). Nu este surprinzător, prin urmare, că acești îngeri căzuți, demonii, au găsit că este posibil să ia în posesie diferite medii, în fiecare țară și în toate timpurile. Și ei sunt selectivi în privința mediilor, căutând pe cât posibil pe cei care posedă capacitate mintală, pentru ca prin aceste calități și capacități naturale să poată opera cu atât mai deplin în stăpânirea maselor în general. Ca urmare găsim că în țările păgâne și printre indieni, aceste medii, preoți, vrăjitori, vrăjitoare, necromanți, astrologi și prezicători, au fost dintre cei mai înțelepți și mai capabili. În timpurile moderne, în creștinătate aceste medii ale demonilor sunt cunoscute adesea prin această denumire specială, mediu, cum ar fi printre spiritiști. Este una dintre cele mai corecte denumiri aplicate vreodată, căci, simplu și strict vorbind, cei care se supun acestor influențe rele, ca să fie canale de comunicare cu oamenii, sunt numai medii prin care comunică spiritele rele, fie prin cuvinte, fie prin ușoare bătăi, scriere sau altfel.

Metodele și învățătura generală a acestor demoni prin astfel de medii, în toate timpurile și în toate țările, au fost practic aceleași. Ei se prezintă în lumină falsă și personifică morții, cu excepții foarte rare când au fost atât de îndrăzneți încât au admis că sunt demoni -- ca, de exemplu, printre ((622)) chinezi. Vezi și 1 Cor. 10:20. Dându-se drept ființe umane moarte, realizează cu mare succes o lucrare multiplă:

1) Sprijină minciuna originară promulgată de Satan în Eden, „hotărât că nu veți muri”.

2) Prin această minciună prejudiciază mințile oamenilor împotriva Evangheliei și a tuturor prevederilor ei.

3) Teoria lor face ca prevederile divine pentru răscumpărarea și recuperarea omului din păcat și din pedeapsa acestuia, moartea, să apară necorespunzătoare, iraționale, fără sens. Negând că plata păcatului este moartea și pretinzând că plata păcatului este chinul veșnic, teoria lor nu numai că aduce hulă asupra caracterului divin, prezentându-l ca o personificare a nedreptății și cruzimii, dar și face ridicolă doctrina scripturală a unei răscumpărări, deoarece până și rațiunea decăzută este în stare să discearnă că moartea Domnului nostru la Calvar nu putea răscumpăra omenirea din chinul veșnic și că atunci n-ar exista nici o corespondență între pedeapsă și prețul de răscumpărare.

4) Face ca doctrina învierii să pară inutilă și irațională, deoarece, dacă nu sunt morți, cum ar putea fi o înviere a morților? Dacă, murind, toți devin mai vii decât au fost vreodată înainte și sunt într-o stare mult mai bună decât înainte, ce scop bun ar putea fi servit printr-o înviere? sau, de ce aceasta ar fi oferită ca speranța, și singura speranță, pusă înaintea noastră în Evanghelie?

5) Pregătește calea pentru erori înrobitoare. Printre păgâni, în măsură considerabilă, aceasta ia forma venerării părinților și forma credinței în transmigrarea sufletului -- că acei care mor ca oameni, după ce rămân o perioadă fără corp, se vor naște în lume iarăși ca și câini sau pisici, cai sau vaci, șobolani sau șoareci, și vor trece prin diferitele experiențe ale acestor animale, sau, dacă vor fi vrednici, vor trece în stări mai nobile.

6) În creștinătate acest rău a îmbrăcat forma lui cea mai satanică, iar doctrina falsă a devenit temelia tuturor erorilor grosolane și a superstițiilor cu care s-a confruntat ((623)) creștinismul. Nu putea exista o teorie a chinului veșnic decât dacă era zidită pe această doctrină a demonilor, că morții sunt vii -- că pot suferi. Nu putea exista o doctrină a purgatoriului, decât dacă era această învățătură; prin urmare, nu puteau fi rugăciuni pentru morți, plată pentru liturghii în folosul morților. De asemenea, marile instituții preoțești, care s-au îngrășat pe aceste minciuni, nu s-ar fi putut dezvolta, ca să înrobească omenirea cu înșelăciunile și cu denaturările caracterului și planului divin.

7) Chiar dacă puterea papalității a fost zdrobită în marea mișcare a Reformei din secolul al șaisprezecelea, această înșelăciune-temelie, învățată de demoni și sprijinită de ei printre toate popoarele prin diferite dovezi, demonstrații și manifestări, a fost cu grijă păzită; iar reformatorii au pășit înainte, legați încă de minciuna originară, învățată de tatăl minciunilor și sprijinită de legiunile sale de spirite rele. Astfel ea a devenit și în protestantism baza tuturor dificultăților și erorilor cu care s-au luptat de atunci încoace diferitele denominații. Ea le-a orbit în mare măsură față de lumina Cuvântului divin, împiedicându-le de a „înțelege pe deplin împreună cu toți sfinții, care este lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea . . . dragostei” lui Dumnezeu. Efes. 3:18.

8) Adaptându-se noilor condiții, ea și-a asumat în ultimii cincizeci de ani rolul de purtător de lumină către Biserică și a simulat că îi conduce pe toți cei care doresc adevărul. În aceasta ea este conformă caracterului descris în Cuvântul inspirat, fiindcă apostolul spune: „Chiar Satan se preface într-un înger de lumină”. 2 Cor. 11:14.

9) Spiritismul n-a avut succes în acapararea majorității creștinilor. Deși împiedicați de teoria falsă că prietenii lor morți sunt vii, creștinii în general și-au dat seama cumva instinctiv că mediile (cele mai bune pe care le-a putut obține Satan) nu erau medii de felul celor pe care le-ar folosi Dumnezeu să comunice informații și să fie canale de părtășie între El și prietenii lor, pe care în mod eronat îi cred vii și adesea aproape de ei, chiar dacă nevăzuți; ca atare, marele ((624)) Adversar, în timp ce permite spiritismul ca să adune, să țină și să seducă la rău pe cât de mulți posibil, a găsit necesar să introducă ispite încă mai subtile, imitații încă mai bune ale creștinismului adevărat, sub numele de

Știința Creștină și teosofia

Aceste sisteme, pretinzând reverență față de Cuvântul divin și luând numele lui Cristos în deșert, neavând credință în El ca Răscumpărător, sunt folosite ca momeală pentru creștinii care în prezent se trezesc -- ca să le satisfacă dorințele după ceva nou și mai bun decât pleava tradițiilor omenești cu care s-au hrănit de atâta vreme. Aceștia pretind că-și hrănesc urmașii cu adevăr științific, în timp ce ignoră adevărul, știința în toate sensurile cuvântului.

10) Văzând că restabilirea este planul divin pentru viitorul apropiat, Adversarul încearcă să abată atenția omenească de la planul divin prin vindecări mintale, prin adepții Științei Creștine, teosofi și clarvăzători. Aceste contrafaceri înșelătoare ale adevărului, în timp ce neagă însăși temelia adevărului scriptural (Răscumpărarea), sunt pentru noi dovezi că puterea lui Satan de a înșela creștinătatea scade, casa lui se clatină spre căderea ei, în ceea ce-i privește pe oamenii inteligenți. Lumina aurorei Mileniului începe să răzbată peste lume și marele apărător al erorii a ajuns la limita lui. Dumnezeu fie lăudat că el va fi în curând legat și împiedicat de a înșela lumea pentru mia de ani de domnie a lui Cristos, în care lumina cunoștinței va umple întreg pământul așa cum apele acoperă fundul mării!

Privind în lumea păgână, vedem clar lucrarea îngrozitoare și degradantă a acestor demoni, cum și-au consolidat lanțurile peste oameni prin exercitarea puterilor miraculoase, prin agenții lor umani -- ca, de exemplu, fachirii din India de astăzi și „magia neagră” practicată în toată lumea în zilele mai întunecate din trecut. Scripturile ne arată efectul Evangheliei asupra acestor fapte ale ((625)) diavolului și arată că lumina adevărului divin este „lumina lumii”, singura care va putea să risipească întunecimea Adversarului. Să remarcăm conflictul între lumină și întuneric, așa cum este relatat în experiențele Sf. Pavel când a călătorit în Asia și în Europa susținând lumina adevărată, când „Mulți dintre cei care crezuseră veneau să mărturisească și să spună ce făcuseră. Și mulți dintre cei care făcuseră vrăjitorii și-au adus cărțile și le-au ars înaintea tuturor; prețul lor s-a socotit la cincizeci de mii de arginți. Cu atâta putere se răspândea și biruia cuvântul Domnului”. Fapt. 19:18-20.

Apostolii erau continuu în conflict cu aceste spirite rele care uneori căutau să se opună Evangheliei, dar în general înțelegeau că erau cu totul incapabile să facă față puterilor spirituale mai înalte care lucrau prin apostoli. Citim că într-o împrejurare spiritele rele căutau o afiliere la Evanghelie și au îndemnat mediul să-l urmeze pe apostol și pe cei care erau cu el, strigând: „Oamenii aceștia sunt robii Dumnezeului Cealui Prea Înalt și ei vă vestesc calea mântuirii”. Dar noi nu putem judeca dacă aceasta a fost o încercare de a asocia Evanghelia cu demonismul și cu faptul că aceasta s-ar comunica prin medii, sau dacă a fost un șiretlic abil prin care demonii se așteptau să realizeze însuși rezultatul care a urmat, adică, o tulburare printre oameni și o împotrivire față de apostoli. Dar, în tot cazul, un punct clar prezentat este că apostolii au recunoscut aceste medii, nu ca medii ale morților, ci ca medii ale demonilor, ale îngerilor căzuți. Vorbind însă cu apostolii acești demoni nu și-au negat niciodată identitatea. Vezi Fapt. 16:16-19; 19:15; Iac. 2:19.

La fel în slujirea Domnului nostru, aceste spirite rele au găsit printre evrei mulți dispuși să le primească -- cunoscuți ca „posedați de demoni”. Când victima era posedată de mulți demoni, după cum s-a întâmplat adesea, n-avea aproape nici un control asupra sa. Gândurile, cuvintele și faptele sale erau controlate de aceste numeroase spirite rele, iar ((626)) conduita sa era de nebunie. În vremea Domnului nostru au fost vindecați mulți posedați de demoni, atât de către El Însuși cât și de către cei pe care El i-a trimis, înarmați cu spiritul, puterea, influența Sa. O relatare interesantă a unuia dintre aceste cazuri de scoatere afară a spiritelor rele se găsește în Luca 4:34-37, Matei 8:28-33, când demonii nu numai că n-au încercat să-și nege identitatea când au discutat cu Domnul, dar au admis stăpânirea și puterea Lui peste ei, și așteptarea unei terminări în viitor a restrângerii sau întemnițării lor prezente -- un punct decisiv sau o judecată în cazul lor.

„Lupta noastră nu este (numai) împotriva sângelui și cărnii”

Din cele anterioare vedem că Satan și demonii, asociații lui la rău, sunt într-adevăr marea putere care lucrează în omenire, asupra ei și prin ea, în opoziție cu Dumnezeu și cu planul de ispășire pe care El l-a făcut și care a început să fie pus în acțiune la prima venire și la moartea Domnului nostru Isus ca prețul de răscumpărare pentru păcătoși. Numai din acest punct de vedere putem înțelege clar semnificația cuvintelor apostolului: „Lupta noastră nu este împotriva sângelui și cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor . . . împotriva duhurilor răutății în locurile (înălțate) cerești” (Efes. 6:12). Și văzând că omul decăzut este atât de incompetent să se apere împotriva acestui Adversar viclean și că poporul lui Dumnezeu poate scăpa de mașinațiile lui numai în măsura în care inima lor este cu totul loială Domnului și atentă la Cuvântul Său -- și apoi fiindcă acestora El le va acorda ajutor special și eliberare de rău, în timp ce, dacă n-ar fi acest ajutor, Adversarul i-ar înșela chiar și pe cei aleși -- ajungem să întrebăm: De ce permite Dumnezeu acestui mare Adversar astfel să-l înconjoare pe om cu erori înșelătoare, doctrine false și, într-o anumită măsură, cu miracole în sprijinul acestora?

((627))

Răspunsul la această întrebare, și singurul răspuns satisfăcător care poate fi găsit, este că în prezent Dumnezeu nu caută reconcilierea întregii lumi, nu încearcă să aducă întreaga omenire în armonie cu Sine, ci, dimpotrivă, numai selecționează din omenirea răscumpărată turma mică predestinată, Noua Creație, care-și vor întări chemarea și alegerea, sub providența divină, devenind în inimă asemenea iubitului Fiu al lui Dumnezeu, Răscumpărătorul lor, Domnul lor, Mirele lor. Experiența lumii, sub aceste înșelări ale Adversarului, va fi expusă în amănunțime în timpul Veacului Milenar. Atunci toți vor vedea și vor fi conștienți pe deplin de influențele înșelătoare, ademenitoare și degradante ale oricărei alte căi în afară de cea a dreptății, și ale oricărui alt spirit și influențe în afară de Spiritul lui Dumnezeu, spiritul Adevărului. Toți vor afla astfel cât de complet au fost ademeniți și „prinși în cursa Diavolului ca să-i facă voia” (2 Tim. 2:26); cât de complet au fost orbiți de către dumnezeul acestei lumi împotriva adevăratei lumini a caracterului lui Dumnezeu, strălucind prin Isus Cristos (2 Cor. 4:4), și vor fi învățat o lecție compusă din câteva părți: (1) Că Dumnezeu este prietenul adevărat al tuturor creaturilor Sale, iar legile Sale sunt în interesul lor și pentru binele lor. (2) Vor fi învățat despre caracterul insidios al răului, așa cum este exemplificat în Satan, în îngerii căzuți și în experiențele lor personale. (3) Vor fi învățat că nu se pot încrede fără rezerve în propria lor judecată, și că, omul având cunoștință limitată, în asemenea condiții, este posibil ca lumina să apară ca întuneric iar întunericul să fie făcut să apară ca lumină -- binele să apară ca rău iar răul să apară ca bine. Această lecție va avea o valoare veșnică, așa încât toată omenirea va învăța să se încreadă mai deplin în înțelepciunea divină, precum și în bunătatea și puterea divină.

Slujirea răului

Între timp, aceste erori și superstiții printre oameni servesc totuși să-i țină în robie, într-un timp când ei ar fi ((628)) incapabili să-și folosească libertatea în mod corect, fiindcă numai oamenii perfecți, numai cei care au „chipul lui Dumnezeu” întreg și care sunt conduși de El sunt pregătiți cum se cuvine pentru un autocontrol ce ar fi spre folosul lor. Între timp, de asemenea, aceste împotriviri ale lui Satan și ale asociaților lui la rău, precum și împotrivirile lumii, realizate prin erorile și înșelăciunile lor, sunt îndreptate împotriva Adevărului, împotriva celor care devin slujitorii lui, în măsura în care ei sunt loiali Adevărului și energici în acest serviciu. Învățătorul nostru regal, cel mai credincios slujitor al viului Dumnezeu, le-a spus celor care vor urma în pașii Lui: „Dacă vă urăște lumea, știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteți din lume și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăște” (Ioan 15:18, 19). Prin urmare, în virtutea unei legi naturale, am putea spune că „Toți cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutați” (2 Tim. 3:12). Iar aceste persecuții și împotriviri din partea lumii, a cărnii și a diavolului sunt ciocanul, dalta și instrumentele de șlefuire ale Domnului, pe care El le folosește în dezvoltarea Noii Creații.

Dumnezeu folosește aceste unelte de împotrivire pe care Adversarul însuși le furnizează, și face ca mânia și împotrivirea (oamenilor și a diavolilor) să-L laude, prin aceea că tocmai aceste experiențe și strâmtorări ale Bisericii Sale alese lucrează pentru noi „mai presus de orice măsură o greutate veșnică de slavă” (2 Cor. 4:17). Acestea sunt uneltele prin care pietrele vii din marele Templu al lui Dumnezeu sunt conturate și fasonate, șlefuite și pregătite, în armonie cu intenția marelui Arhitect -- cu scopul ca în curând, în acest Templu viu și prin el, toate familiile pământului să fie binecuvântate și toți câți vor vrea să fie aduși la împăcare, reconciliere cu Domnul. Când cei care sunt poporul Domnului își dau seama că împotrivirile oamenilor sunt în mare măsură rezultatul stării lor decăzute și ale erorilor și orbirii care vin peste ei prin mașinațiile marelui împotrivitor ((629)) al lui Dumnezeu și al dreptății, ei pot avea mare compătimire, nu numai față de lume în general, dar chiar și față de cei care le sunt împotrivitori și persecutori. Departe de a dori să se răzbune pe ei, în mod foarte cuvenit ei își pot iubi vrăjmașii și le pot face bine celor care-i persecută, dându-și seama în același timp că ei „nu știu ce fac”, în cel mai deplin și mai adevărat sens al cuvântului.

Printre oamenii care se împotrivesc Împăcării recunoaștem pe mulți care, pe diferite căi și din diferite motive, cooperează cu marele Adversar în opoziție cu Dumnezeu și cu lucrarea Împăcării. Dacă ar fi să menționăm ca primii dintre aceștia pe proprietarul de bordel, de bar, de cazinou, precum și fetișurile, mediile, vrăjitorii și preoții, am declara chestiunea așa cum i-ar plăcea probabil majorității. Dar din punct de vedere divin, pe care noi ne străduim să-l luăm, ar apărea contrar celor de mai sus -- că în țările civilizate cei care sunt conducători ai gândirii și care se împotrivesc luminii Adevărului, în timp ce cu numele sunt slujitorii ei, ocupă un loc de mare responsabilitate în ochii lui Dumnezeu și sunt cu totul uneltele pământești ale lui Satan -- adesea fără să știe. Fapt. 3:17.

Speranța noastră pentru mulți dintre aceștia care au venit în contact cu lumina Adevărului de-a lungul Veacului Evanghelic și acum la sfârșitul veacului, este că cel puțin parțial împotrivirea lor a fost din cauza orbirii, după cum spune apostolul despre cei care L-au răstignit pe Domnul nostru: „Știu că din neștiință ați făcut așa, ca și mai-marii voștri” (Fapt. 3:17). Din acest punct de vedere putem avea o măsură de speranță pentru unii dintre cei mai violenți împotrivitori ai Adevărului -- evoluționiștii, teosofii, spiritiștii, adepții Științei Creștine, romano-catolicii și protestanții. Speranțele noastre de viitor sunt în mod necesar mai mici în cazul celor care au fost luminați asupra acestor subiecte prin Adevărul Prezent, dar care, din ambiție, sau gelozie, sau mândrie, în dorința lor de a fi cineva, au devenit împotrivitori ai lucrării Domnului. Unii ((630)) ca aceștia cad în general în erorile universalismului, devenind orbi în privința prezenței Domnului și chiar în privința răscumpărării. Nu ne revine nouă să-i judecăm, totuși ne revine nouă să ne temem pentru ei și să observăm în cazul lor aplicarea scripturii care spune: „Este cu neputință ca cei care au fost luminați odată și au gustat darul ceresc și au fost făcuți părtași ai Duhului Sfânt, și au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor, și care au căzut, să fie reînnoiți spre pocăință, căci ei răstignesc pentru ei înșiși pe Fiul lui Dumnezeu, făcându-L să fie batjocorit” (Evr. 6:4-6). Nouă ne revine să cunoaștem împlinirea acestor scripturi și să n-avem nici o părtășie cu astfel de fapte neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă să le mustrăm și să ne retragem din tovărășia celor care nu umblă după învățăturile apostolului și care nu țin credința dată sfinților odată pentru totdeauna, nici spiritul ei; fiindcă toți cei ca aceștia sunt de partea lui Satan, împotrivitori ai Domnului și ai planului Său, care are ca centru sau ax Împăcarea, Răscumpărarea. 2 Pet. 2:21; 2 Tes. 3:6; Iuda 3.

Considerând subiectul atacurilor, este bine să ne amintim că ispitele Domnului nostru în pustie* ilustrează foarte clar toate ispitele la care este supusă Creația Nouă.


*Vol. V, pag. 110


Atacurile din partea Adversarului

Un atac din partea Adversarului care pare să se potrivească bine cu poftele cărnii este argumentul că Creația Nouă trebuie să fie atât de mult sub protecția divină încât toate interesele ei naturale trebuie să prospere. Acesta însă este raționamentul omului natural și nu-și găsește sprijin în Cuvântul lui Dumnezeu, care trebuie să conducă judecata Creaturii Noi. Mintea veche insistă că desigur legătura strânsă a „înfierii” și făgăduința ei de viitoare comoștenire în Împărăție trebuie să fie însoțită de binecuvântări, protecție și favoruri în privința tuturor afacerilor naturale. Argumentul principal este în privința sănătății: De ce corpurile noastre muritoare consacrate trebuie să fie bolnave ((631)) sau suferinde? Desigur că Dumnezeu nu trimite durerile și suferințele, de aceea ele trebuie să fie de la diavol. Acestea sunt argumentele, și dacă ele sunt de la Adversarul nostru, n-ar trebui să considerăm ca o dovadă a dizgrației divine a le da atenție și a ne ruga pentru eliberarea de ele?

Adversarul, prin diferite mijloace, sugerează acum aceste chestiuni cu mare insistență; și sugerează un răspuns afirmativ pe care nu mulți ar suspecta că este instigat de el -- că boala din corpurile poporului Domnului este un semn al dizgrației lui Dumnezeu; că a folosi remedii ar dovedi lipsă de credință în Dumnezeu; că în loc de acestea ar trebui să se bazeze pe rugăciunea credinței; că până și israeliții naturali au avut astfel de privilegii și le-au exercitat, și cu cât mai mult ar trebui israeliții spirituali să se bazeze pe Dumnezeu ca vindecătorul lor. Mormonii, adepții Științei Creștine, ai Alianței creștine și Dowieiștii folosesc cu toții aceste argumente într-o manieră foarte eficace pentru a induce în eroare și a captiva -- „dacă ar fi cu putință, chiar și pe cei aleși”, pentru a le abate atenția de la Adevăr.

Faptul este că interesele reale ale Noii Creații, starea și interesele lor fizice sunt adesea opuse. Profetul David, vorbind pentru ei declară: „Până când n-am fost adânc mâhnit rătăceam”. Noile Creaturi -- nu corpurile lor muritoare -- sunt fiii reali ai lui Dumnezeu; de fapt, după cum am văzut deja, Dumnezeu a făcut din sacrificarea cărnii (chiar după ce ea a fost îndreptățită) o condiție care precedă conceperea sau acceptarea noastră. Acesta n-a fost cazul cu Israelul trupesc, ale cărui favoruri fizice și binecuvântări pământești etc. au simbolizat termenii și condițiile care vor predomina în timpul Veacului Milenar, când vor stăpâni Împăratul antitipic și Împărăția antitipică. Exod. 15:26; Lev. 26:3-15; Deut. 28-1-14.

Dimpotrivă, o parte importantă a încercării Noilor Creaturi în privința lucrurilor pământești trebuie să constituie „umblarea prin credință și nu prin vedere”. Da, mai mult de atât -- trebuie să sufere persecuție, trebuie să practice negarea de sine, trebuie să fie priviți ca înșelători, măcar că spun adevărul; ca neavând nimic, deși de fapt posedă (prin credință) toate lucrurile; ca neînțelepți, deși ((632)) de fapt înțelepți față de Dumnezeu. Atât de mult să fie astfel, încât descrierea profetică a Învățătorului trebuie să fie în mare măsură aplicabilă la toți care urmează îndeaproape în urmele Sale, adică: „Noi am socotit că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit”. Profetul spune: „Pedeapsa care ne dă pacea era peste El, și prin rănile Lui suntem (ca păcătoși) vindecați”. Să nu uităm că vindecarea noastră, sau îndreptățirea, precedă acceptarea noastră ca membri ai corpului lui Cristos -- membri ai Creației Noi; și că acceptarea noastră la acest plan mai înalt al stării de fii și de împreună moștenitori a fost pe condiția specială ca să „suferim cu adevărat cu El”, sau ca să „împlinim ce lipsește necazurilor lui Hristos”. Isa. 53:4, 5; Rom. 8:17; Col. 1:24.

Este adevărat, Domnul nostru n-a avut boli, fiindcă a fost perfect, dar este scris totuși că El are „milă de slăbiciunile noastre (ale omului)” și „a luat asupra Lui neputințele noastre” -- slăbiciunile trecând la El pe măsură ce „din El ieșea o putere care-i vindeca pe toți”. Evr. 4:15; Mat. 8:17; Luca 6:19.

Noi, ca preoți subordonați, trebuie de asemenea să avem „milă” și să ajungem la compătimire față de lumea căreia îi vom fi în curând regi, preoți și judecători. Dar nu este necesar sau posibil să ne dăm în mare măsură puterea fizică, sau să preluăm slăbiciunile și bolile altora -- totuși, fiecare din noi avem unele experiențe de acest fel datorită participării noastre la cădere, deoarece potrivit cărnii toți am fost „copii ai mâniei ca și ceilalți” și părtași la necazurile creației care suspină. Cheltuirea puterii de către Domnul nostru n-a fost pentru Biserică, deoarece ea (Biserica) n-a putut fi recunoscută până când sacrificiul Său a fost completat, a fost prezentat Tatălui și a fost acceptat de El pentru noi -- până la Cincizecime. Până când Spiritul a venit peste urmașii Săi a fost inutil să încerce să le spună despre lucruri cerești (Ioan 3:12; 16:13; 1 Cor. 2:10-12). Ca atare, energia Domnului nostru a fost în mare măsură cheltuită în spunerea pildelor și cuvintelor tainice care să fie înțelese mai târziu cu ajutorul Spiritului sfânt, dar mai cu seamă în vindecarea neputințelor fizice, arătând astfel într-o ilustrație lucrările mai mari și vindecările mai mărețe în care noi putem participa acum și în Împărăție -- deschiderea ((633)) ochilor înțelegerii, făcând ca morții din punct de vedere moral să audă glasul Domnului și chiar acum să înceapă viața nouă. Astfel, spune apostolul, suntem privilegiați să „ne dăm viața pentru frați” -- să „împlinim ce lipsește necazurilor lui Hristos pentru trupul Lui, care este Biserica”. 1 Ioan 3:16; Col. 1:24.

N-ar fi potrivit să lipsim aceste cuvinte de sensul lor adevărat și să pretindem că a ne da viața pentru frați nu ne va cere nici un sacrificiu al vigorii fizice și că „necazurile lui Hristos” nu ne vor cere nici o durere fizică. Osteneala Domnului nostru și pierderea „puterii” (vitalității) și faptul că a avut „milă de slăbiciunile noastre” contrazic un astfel de gând. Nu trebuie să ne așteptăm, prin urmare, s-o ducem mai bine decât lumea în privința intereselor pământești, ci să suferim pierdere, să „suferim împreună cu El”. Astfel de pierderi în privința onoarei printre oameni și a prosperității financiare sunt admise fără rezerve -- că Învățătorul „S-a dezbrăcat pe Sine Însuși” și „S-a făcut sărac” în dorința Sa de a-i face pe alții bogați -- și că apostolii au avut experiențe similare și ne-au lăsat un exemplu. De ce atunci nu pot vedea toți că „desele îmbolnăviri” ale lui Timotei, „țepușul în carne” al lui Pavel și „boala” lui Epafrodit au fost boli fizice asemănătoare celor permise acum peste credincioșii Domnului? Este adevărat, toate acestea au fost de la diavol în sensul că păcatul a fost început de Satan și că aceste boli sunt unele din rezultate; dar ele n-au fost de la diavol mai mult decât închisoarea, loviturile, naufragiul și moartea.

Satan probabil a fost instigatorul indirect dacă nu direct al tuturor acestor dezastre fizice -- toate comune omului. Totuși apostolul nu s-a considerat respins de Dumnezeu sub astfel de experiențe, ci s-a bucurat în ele ca părți ale sacrificiului care i-a fost permis să-l facă, parte din suferințele care i-a fost permis să le îndure pentru Domnul, pentru Adevăr -- și cu cât acestea le-au depășit mai mult pe ale celorlalți oameni, cu atât s-a bucurat mai mult și a socotit că prin acestea gloria sa viitoare va fi mărită.

Trebuie însă să facem deosebire între suferințele pentru dreptate și suferințele pentru fapte rele. Apostolul arată că oamenilor le vine multă suferință din cauza amestecului în ((634)) treburile altora și din cauza altor fapte rele; și printre aceste rele care aduc suferințe ce nu pot fi socotite ca suferințe pentru dreptate am putea specifica lăcomia la mâncare (Filip. 3:19) și lipsa de stăpânire de sine. Nimeni să nu se bucure în astfel de suferințe, ci mai degrabă să plângă, să se roage și să postească -- să practice stăpânirea de sine. Dar când, după cea mai bună judecată a sa, Noua Creatură vede ușa ocaziei deschisă de Providență și intră pe ea cu zel și sacrificiu de sine, și aceasta duce la boli fizice, pe care cei lumești le-ar putea considera semne de imprudență, ea să nu se rușineze, ci să slăvească pe Dumnezeu pentru astfel de necazuri -- bucurându-se că este socotită „vrednică să sufere” pentru Cristos.

Dacă într-adevăr bolile vin dintr-o cauză nepăcătoasă sau neegoistă, ele pot fi primite cu răbdare și recunoștință și pot fi învățate lecții, de compătimire față de creația gemândă și de speranță și încredere în privința ridicării făgăduite a blestemului în dimineața Milenară. Harul în inimă exercită desigur o influență foarte favorabilă asupra fiecărei funcții a vieții, dar acesta (fără intervenție miraculoasă) n-ar putea crea din nou sau repara corpurile noastre muritoare, iar Dumnezeu nu intenționează astfel de miracole, care ar fi dăunătoare prin aceea că ne-ar conduce spre umblare prin vedere și nu prin credință, și ar atrage în Biserică o clasă pe care Dumnezeu n-o caută acum. După cum am văzut, în schimb El ne îndreptățește prin credință -- ne socotește ca întregi în timp ce ne lasă de fapt imperfecți ca înainte. Harul în inimă nu ne face insensibili la influențele căldurii și frigului, foamei și setei, chiar dacă ne dă răbdare să le îndurăm când sunt inevitabile, cu încredere în grija Tatălui nostru ceresc și în făgăduința Lui că toate lucrurile vor lucra în cele din urmă pentru binele nostru dacă vor fi primite cuvenit, cu răbdare și credință.

Implică oare aceasta că deși lumea caută rădăcini, ierburi și balsamuri pentru bolile ei, Noua Creație să nu caute și să nu folosească nici una din aceastea, că trebuie să îndure durere pentru a-și arăta credința? Nicidecum. Să nu uităm și să ne imprimăm adânc în inimă faptul că procedurile lui Dumnezeu cu poporul Său în timpul acestui Veac Evanghelic nu sunt după trup, ci ca Noi Creaturi. „Carnea nu folosește la ((635)) nimic” -- oricum am consacrat-o la moarte, la nimicire, și preocupările noastre de căpetenie sunt interesele noastre ca Noi Creaturi. Totuși, avem un privilegiu în privința corpurilor noastre muritoare, să facem ceea ce putem face în mod rațional ca să le menținem în ordine, fără distragerile disconfortului (lipsei de confort), ci întotdeauna ca servii noștri, ca să ne ajute să ne împlinim legământul de slujire spre sacrificiu. Le este foame și cer hrană și băutură? -- le putem mulțumi cerințele în limite rezonabile, dându-le așa hrană cum credem că ar aproba Domnul nostru, cum ne-ar permite cel mai bine să facem lucrarea Lui cu credincioșie. Le este frig și se simt incomode? -- avem privilegiul să le dăm îmbrăcăminte de felul cum ar aproba Domnul nostru. Ard de febră? sau sunt sfâșiate de durere? -- avem privilegiul să reducem febra și să calmăm durerea folosind orice remedii pe care le-am crede bune, dar nu să ne supunem clarvăzătorilor, adepților Științei Creștine, hipnotiștilor, sau altora care folosesc farmece ca să alunge necazul cu ajutorul Adversarului nostru, care ar vrea astfel să ne prindă mintea în cursă. Noua Creație are toate privilegiile de care se bucură omul natural în privința îngrijirii bietului său corp slab, muritor. Ba mai mult, este de datoria fiecărei creaturi să aibă grijă rezonabilă de corpul său; iar această datorie crește în cazul Noii Creații, datorită faptului că corpurile lor au fost devotate serviciului Domnului ca sacrificiu -- chiar până la moarte -- și ei trebuie să facă un serviciu de sacrificiu cât se poate de mare cu ele.

Unii vor fi gata să spună: „Da, pentru o arsură aș aplica repede o cremă sau altă alifie simplă făcută de mine, sau mi-aș regla organismul făcând discriminare în folosirea diferitelor alimente, dar m-aș gândi total diferit la cumpărarea de medicamente și alifii, sau la a chema un medic”. Dar astfel de discriminări sunt fără sens. Când ne este frig am putea la fel de bine să spunem: „M-aș îmbrăca și m-aș încălzi dac-aș avea oi și le-aș tunde lâna, aș dărăci-o și aș țese-o, aș croi, aș coase și mi-aș face hainele necesare să mă apere de frig, dar n-aș folosi haine făcute de alții, nu contează cât de convenabile sau superioare ar fi”. Sau când ne este foame să ne amăgim că trebuie să semănăm, să secerăm, ((636)) să treierăm, să măcinăm și să coacem pâinea proprie înainte de a fi potrivit să mâncăm? Sau să ne folosim de munca și iscusința fermierilor, măcelarilor, brutarilor și croitorilor în grija pentru confortul nostru corporal, și să simțim că este păcat să ne folosim de iscusința unui frate, a unui vecin sau a unui străin pentru a calma durerea corporală? Desigur că nu. Să nu fim înțeleși că susținem folosirea drogurilor, ci folosirea bunului simț. Folosirea drogurilor poate fi dusă fără îndoială până la limita nechibzuinței sau chiar a crimei. Reglarea organismului prin grijă în dietă este de preferat oricând este posibil. Instrucțiunea către Noua Creație spune: „Moderația (Biblia King James -- n. e.) voastră să fie cunoscută de toți”, iar aceasta se aplică atât la medicamente, cât și la mâncare etc., etc.

Cum a făcut Isus? și ce cale au urmat apostolii mergând în urmele Sale? Răspundem că nu este nici o relatare că Isus sau apostolii au vindecat pe cineva din Biserică. Se impune oare ideea că vindecarea bolnavilor de către Domnul nostru a indicat voința divină asupra acestui subiect? Răspundem că nu cei vindecați, ci vindecătorul este modelul nostru. Domnul nostru a hrănit miraculos mulțimea; să așteptăm noi ca atare să fim hrăniți miraculos? Nu -- dimpotrivă. După cum Căpetenia Noii Creații a refuzat să folosească puterea divină pentru confortul Său personal, tot așa să facem și noi (Mat. 4:2-4; 26:53). Dacă El, atunci când I-a fost foame a trimis pe ucenici să cumpere pâine, iar atunci când a fost ostenit S-a odihnit la fântână sau în altă parte -- și deși a fost „atins” de pierderea sau de sacrificarea vitalității, totuși nu S-a rugat niciodată pentru eliberare de aceste necazuri naturale, ci le-a îndurat cu bucurie ca parte din sacrificiul Său -- tot așa să facem și noi.

Mai mult de atât: Domnul nostru dă de înțeles că pentru El ar fi fost o folosire păcătoasă a puterii să fi folosit ajutorul Spiritului sfânt pentru satisfacerea unor astfel de nevoi pământești, fiindcă acesta era la dispoziția Sa pentru alt scop. Să fi chemat puterea divină pentru ușurare sau pentru protecție de vreo parte din procesul morții, ar fi fost păcat, fiindcă El făcuse legământ de sacrificiu și orice apel pentru ((637)) protecție de efectele lui ar fi însemnat că „dă înapoi”. „Dar dacă cineva dă înapoi, sufletul Meu nu găsește plăcere în el.” Evr. 10:38; Mat. 26:53.

Lucrurile stau exact la fel și cu Biserica, fiindcă noi urmăm pe Căpetenia noastră. Pentru noi, a apela după ajutor divin pentru corpurile noastre muritoare pe care le-am consacrat spre moarte, ar fi în defavoarea legământului nostru, prin care ne-am dat toate avantajele pământești și drepturile ca oameni (din privilegiile restabilirii cumpărate cu sângele prețios) în schimbul privilegiului de a alerga ca Noi Creaturi în alergarea pentru marele premiu al „slavei, cinstei și nemuririi”. A cere înapoi ceea ce am predat ar implica o dorință de a ne retrage de la sacrificiu, de a anula legământul și de a renunța la moștenirea noastră ca Noi Creaturi. Această opinie despre rugăciunea pentru lucrurile pământești va fi nouă pentru unii, iar altora le va produce fără îndoială un șoc, reflectând că ei fără să știe au făcut tocmai acest lucru și că Dumnezeu le-a răspuns la rugăciune. Poate aceasta însemna oare că ei au fost astfel respinși din alergarea pentru premiu? Noi gândim că nu. Credem că după cum un părinte pământesc ar fi îndelung răbdător cu copilașul său neștiutor, tot așa Domnul este răbdător față de poporul Său, scuzându-le greșelile neintenționate și luând intenția în locul cuvintelor. Și după cum un părinte ar putea onora o cerere nepotrivită a micuțului său, tot așa noi credem că Domnul a onorat adesea credința poporului Său chiar dacă era nepotrivit exercitată. Dar lucrurile stau diferit când creștem în har și cunoștință; atunci ar fi păcat și ar putea însemna o întoarcere de la favoarea divină -- o respingere a legământului.

Rugăciunea credinței va vindeca pe cel bolnav
-- Iacov 5:14-16 --

Acest pasaj, precum și cel din Marcu 16:17, 18, sunt folosite ca texte doveditoare pentru a arăta că intenția divină este ca Noua Creație să se bazeze pe puterea divină pentru vindecarea bolilor. Cu pasajul din Marcu se poate rezolva ușor: el nu se află în cele mai vechi manuscrise grecești, deci trebuie privit ca o interpolare făcută cândva în secolul al cincilea.

((638))

În privința declarației lui Iacov, este evident din versetul al șaisprezecelea că boala la care se referă este recunoscută ca fiind o pedeapsă pentru păcate -- nu o boală ușoară, ci una gravă, făcând să merite chemarea bătrânilor Ecclesiei. Implicația pare să fie că păcatul stă atât de aproape de ușă, încât păcătosul bolnav s-a simțit practic tăiat de la părtășia cu Dumnezeu. Și în astfel de împrejurări ar trebui să ne așteptăm ca păcatele să fie mărturisite și să se facă rugăciuni pentru iertarea lor; și tocmai așa spune relatarea: „Rugăciunea credinței va vindeca pe cel bolnav (din condamnarea în care era) și Domnul îl va ridica (la sănătate -- restabilirea fiind un semn de iertare a păcatului) -- și dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate”. Vezi vers. 15.

Dacă Satan scoate afară pe Satan, împărăția lui este în declin
-- Matei 12:26 --

Când la prima venire fariseii L-au acuzat pe Domnul nostru că scoate afară draci cu putere satanică, răspunsul Său implica clar că era posibilă astfel de acțiune din partea lui Satan, dar nu trebuia considerată probabilă, și că, dacă s-ar întâmpla, ar fi o dovadă că puterea lui ar fi în declin, că ar fi presat din greu și că ar recurge la acest ultim resort ca să nu-și piardă stăpânirea asupra celor înșelați de el. Noi nu susținem o respingere generală a vindecărilor și minunilor ca fiind satanice, ci o examinare atentă a fiecărei persoane sau sistem care ar căuta să se stabilească prin minuni. Noua Creație să-și amintească îndrumarea inspirată: „Cercetați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” -- sau de la Satan. Încercați-le și tratați-le în consecință. 1 Ioan 4:1.

La această întrebare este pertinent să ne amintim că minunile au fost folosite la începutul acestui veac pentru a stabili Biserica, dar că acum nu se poate pretinde un astfel de obiectiv -- după ce Biserica a fost stabilită de aproape o mie nouă sute de ani și acum este aproape completă. De asemenea este bine să ținem minte că apostolul inspirat indica spre sfârșitul veacului nostru când spunea că Satan se va ((639)) transforma în înger de lumină (mesager al sănătății, păcii și științei, pe nedrept numită astfel) cu toate înșelările erorii. Apostolul sugerează chiar că Dumnezeu vrea să permită ca acest curs să aibă succes într-o măsură, așa încât să înșele pe toți cei care locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieții Mielului. El spune: „Din această cauză, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire (o lucrare a erorii), ca să creadă o minciună, pentru ca toți cei care nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie judecați. Acum trebuie să fie așteptate „minuni, semne și puteri mincinoase (înșelătoare)”, ca probe în acest timp de „seceriș” al veacului (2 Tes. 2:9-12). Să nu uităm nici cuvintele Domnului nostru: „Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! N-am prorocit (predicat) noi în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? Și n-am făcut noi minuni (vindecări) în Numele Tău?» Atunci le voi spune: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine voi toți care lucrați fărădelege»”. Mat. 7:22,23.

Este desigur timpul ca toți -- ai căror ochi pentru înțelegere au fost deschiși să-și dea seama că trăim acum la sfârșitul veacului, când trebuie așteptat ca toate aceste preziceri să ajungă la împlinire -- să fie atenți la ele și să le poată identifica cu învățăturile seducătoare și cu minunile răspândite acum în toate părțile în creștinătate.

Dar cum putem fi siguri că toate acestea sunt înșelările Satanei? -- că nici una din ele nu este de la Dumnezeu? Răspundem prin cuvintele inspirate: „Dacă nu vorbesc după acest cuvânt, zorile nu sunt pentru ele” (Isa. 8:20, Biblia interlineară ebraico-engleză, de J. P. Green -- n. e.). Devierile lor de la Cuvânt sunt diferite -- unele într-o direcție, altele într-alta. Se poate repede vedea că majoritatea lor sunt nelegitime, observând că nu sunt în armonie cu doctrina fundamentală a Evangheliei, adică, răscumpărarea. Poate că ele nu pretind că neagă răscumpărarea; poate că ele pretind chiar că cred în necesitatea și în eficiența marii jertfe pentru păcat sfârșită ((640)) la Calvar, ca fiind răscumpărarea pentru toți și baza întregii iertări a păcatelor și a reconcilierii cu Tatăl. Totuși, efortul de a înșela nu va încurca multă vreme pe aceia care nu uită că cuvântul grecesc redat răscumpărare este anti-lutron și înseamnă „preț corespunzător”. Această piatră de încercare a adevărului divin va arăta repede că evoluția este opusă adevărului, fiindcă evoluția neagă căderea și orice nevoie de răscumpărare din ea. Condamnă prompt Știința Creștină ca fiind în întregime necreștină, deoarece neagă păcatul, moartea și tot răul, pretinzând că acestea sunt înșelări ale minții. Condamnă teoria că Dumnezeu a fost instigatorul, autorul păcatului și răutății, arătând că El totdeauna S-a împotrivit păcatului și are în desfășurare un plan pentru eliberarea omului de robia lui, prin răscumpărare, ale cărei roade vor veni curând în „timpurile restabilirii”.

Dar ce vom spune despre cei care hulesc numele cel sfânt al lui Dumnezeu învățând doctrinele diavolilor -- în sensul că o eternitate de tortură îi așteaptă pe marea masă a celor vii din omenire și că deja are stăpânire peste marea majoritate a celor cincizeci de miliarde despre care Scripturile spun, dimpotrivă, că sunt în „mormintele lor”, așteptând binecuvântarea promisă a tuturor familiilor pământului? Dacă astfel de oameni vor face vindecări „în Numele Meu”, vom considera noi că Domnul susține doctrinele lor false? Nu trebuie să presupunem astfel, acum când aurora Milenară se ivește și odată cu ea dispare orice scuză pentru existența unui întuneric atât de dens. Nu putem socoti că aceștia sunt dintre cei cărora apostolul le-a scris: „Voi, fraților, nu sunteți în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoț”. Nu are importanță că odată cu „minunile” lor, ei vestesc credință în Cristos ca viitorul lor Împărat, foarte curând. Cu asemenea doctrine ale diavolilor în gura și în inima lor, trebuie să tragem concluzia că vindecările prin credință și minunile lor sunt lucrări ale diavolului, la fel cu vindecările similare făcute prin spiritism, Știința Creștină, Mormonism etc.

Ce să presupunem totuși, ar spune cineva, despre cei care arată mare zel în trimiterea de misionari la păgâni? Răspundem că aceasta nu trebuie să ne schimbe opinia ((641)) generală despre respectiva mișcare în ansamblul ei (admitem cu bucurie, da, în mod serios sperăm, că unii „prinși”, „prinși în cursă” de această mișcare, sunt copii adevărați ai lui Dumnezeu, pe care avem încredere că El îi va elibera din această zonă a Babilonului mistic). Să ne amintim cum a estimat Domnul nostru eforturile misionare zeloase din zilele Lui. El le-a zis fariseilor („oamenii sfinți” din acel timp și din acea națiune): „Voi înconjurați marea și uscatul ca să faceți un prozelit și, când a devenit așa, faceți din el un fiu al gheenei (Moartea a Doua) de două ori mai rău decât sunteți voi înșivă” (Mat. 23:15). Ce avantaj poate rezulta pentru păgâni din faptul că li se dau doctrinele false ale Adversarului? Puținii păgâni la care se poate ajunge vor avea mai mult de dezvățat când vor începe timpurile restabilirii. Este la fel de adevărat astăzi ca și la prima venire că -- „sunteți robii aceluia de care ascultați”. Sigur, deci, Satan face mare treabă în bisericile nominale ale creștinătății și în special în amvoanele lor. Nu este de mirare că preoții cei mai de seamă, cărturarii și doctorii în teologie de astăzi urăsc Adevărul -- urăsc lumina și o combat în orice manieră posibilă. „Ieșiți din mijlocul ei (Babilonului), poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu primiți din pedepsele ei.” Apoc. 18:4.

Satan este tocmai la extrema indicată de cuvintele Domnului nostru citate mai sus (Mat. 12:26). Ridicarea vălului ignoranței -- creșterea generală a cunoștinței asupra fiecărui subiect -- face imposibilă folosirea vechilor superstiții ca mai înainte. Trebuie prezentate noi înșelări, altfel oamenii vor primi Adevărul și vor scăpa de Adversar. El este foarte ocupat ca „înger de lumină” -- ca predicator al Evoluției pentru unii, ca misionar al chinului veșnic, al veștilor rele pentru păgâni, ca un Ilie vestindu-se pe sine ca Restaurator al omenirii, ca adept al Științei (?) convingând pe oameni să-și nege durerile și suferințele și răsplătindu-le minciuna prin vindecarea unei boli fizice în timp ce coruperea adevărului îi face apoi incapabili să discearnă adevărul din minciună. Poate Satan crede că reușește, dar după cuvintele Domnului nostru, casa lui va cădea curând -- și necesitatea de a face pe reformatorul și pe medicul bun este o dovadă că această cădere este aproape. Mulțumim ((642)) lui Dumnezeu că nu este mult până când el va fi cu totul „legat”, restrâns, ca să „nu mai înșele neamurile”! Apoc. 20:3.

Iubiți dreptatea -- Urâți nelegiuirea

Dacă vrem să înțelegem filosofia purtării lui Dumnezeu cu Noua Creație în timpul prezent, nu trebuie să uităm că intenția Lui este ca toți care vor fi desăvârșiți pe acest plan de existență divină, vor fi nu numai bine intenționați, în sensul că vor prefera ceea ce este corect în loc de ceea ce este incorect, ci mai mult, prin mare experiență vor înțelege bine și vor aprecia în amănunt confortul și avantajele corectitudinii -- ale dreptății -- și confuzia și dezavantajele incorectitudinii. Acesta este motivul pentru care Noua Creație este supusă la încercări și probe deosebite, mai pronunțate în toate felurile decât cele care au venit peste îngeri, mai pronunțate și decât cele care vor veni peste lume în timpul zilei ei de judecată, Veacul Milenar. După câte știm, peste sfinții îngeri n-a venit nici o probă specială până după căderea lui Satan prin încercarea sa ambițioasă de a pune mâna pe conducerea pământului; dar avem toate motivele să presupunem că această cădere a lui în păcat, și prin ea căderea omenirii care a urmat, a devenit ocazia de încercare nu numai a îngerilor care nu și-au păstrat starea de la început, devenind demoni, dar a fost și o probă pentru toți sfinții îngeri. Faptul că ei au fost martori la cursul răului și la aparenta lipsă de putere a lui Dumnezeu de a-l restrânge și a-l distruge, trebuie să fi fost o încercare a credinței lor în puterea lui Iehova. Văzând aceasta, toți trebuie să fi fost ispitiți sau încercați, cu gândul că și ei ar putea comite păcat fără teamă de pedeapsă; și faptul că au rămas loiali Domnului este o dovadă că inimile lor au fost în stare corectă, de smerenie și ascultare de principiile dreptății. Ei văd deja marea realizare a planului divin prin Cristos, și nu peste mult își vor găsi încrederea în înțelepciunea, iubirea, dreptatea și puterea lui Iehova mai mult decât justificată, în grandioasa încheiere a planului Său prin Cristos Isus și prin Biserica glorificată.

((643))

Încercarea sfinților îngeri n-a fost însă în unele privințe atât de severă ca încercarea care este pentru Creaturile Noi în Cristos Isus, în contact continuu cu imperfecțiunea umană, cu încercările credinței, răbdării, iubirii și zelului -- chiar până la moarte. Similar, încercarea lumii în Veacul Milenar, în timp ce va fi severă și completă, demonstrând în mod absolut care vor fi și care nu vor fi cu totul loiali în inimă față de Domnul și față de principiile dreptății, va fi totuși diferită de încercările Bisericii în acest veac de acum, deoarece pentru ei toate vor fi favorabile unei depline și cuvenite aprecieri a dreptății și ascultării de ea. Dimpotrivă, Noua Creatură găsește acum, așa cum spune apostolul, că „toți cei care voiesc să trăiască în evlavie” vor suferi. Această dispoziție de a suferi pentru loialitate față de Domnul, față de principiile guvernării Sale, și pentru credința pe care aceasta o implică, este acceptabilă pentru Dumnezeu ca dovada unui caracter special. Procedurile Sale cu Noile Creaturi în veacul de acum sunt în vederea desăvârșirii în sfințenie a acestor caractere -- până la chiar cea mai înaltă țintă, până la punctul în care cu bucurie vor suferi dezavantaj pentru Domnul și pentru Adevăr; da, la punctul când vor căuta să servească Adevărul cu prețul confortului, onorurilor, remunerațiilor și chiar al vieții pământești.

Din cauză că această filosofie a planului divin nu este văzută clar, atât de mulți sunt încurcați în privința procedeelor providențiale ale lui Dumnezeu cu turma mică. Ei nu văd că, așa cum pentru călirea instrumentelor fine de oțel sunt necesare procese speciale de înroșire și răcire, tot așa sunt necesare încercări speciale de înroșire și răcire și pentru pregătirea celor pe care Domnul intenționează să-i folosească în curând ca reprezentanții și instrumentele Sale speciale în marea lucrare de restabilire umană etc. Răul nu este niciodată bine, iar Dumnezeu nu este niciodată autorul răului moral, al păcatului, în nici un sens sau grad. Cu toate acestea, înțelepciunea și puterea Sa sunt astfel încât El poate să conducă efectele lui spre bine. De exemplu, după cum ((644)) am văzut, Dumnezeu n-a făcut pe Satan să păcătuiască. El l-a creat perfect, integru, curat, și tocmai una dintre binecuvântările acordate lui, binecuvântarea libertății de voință, a fost cea care -- fiind exercitată contrar poruncii divine -- a făcut din cel care odată era un înger sfânt, un adversar, Satan. Stătea în puterea Atotputernicului să-l distrugă imediat pe adversarul Său, dar El cunoștea mai dinainte lecțiile mari ale experienței care puteau să vină nu numai pentru îngeri, ci și pentru omenire în privința binelui și răului, prin contaminarea cu acesta din urmă și prin amărăciunea roadelor lui. La fel este cu păcatul printre oameni: Dumnezeu putea să-l distrugă cu totul oricând, după cum o va și face în cele din urmă; dar deocamdată înțelepciunea Sa a prevăzut că mânia omului putea fi făcută să-L slăvească. Copiii lui Dumnezeu nu trebuie deci să se teamă în privința triumfului final al Domnului asupra păcătoșilor și asupra păcatului în toate sensurile cuvântului. Ei pot avea încredere că nici conspiratorul cel mai mare nici urmașii lui, mai mult sau mai puțin cu voia sau mai mult sau mai puțin amăgiți pe calea cea rea, nu vor câștiga o stăpânire finală. Planul lui Dumnezeu este deja atât de avansat încât să dezvăluie sfârșitul marii taine a permiterii pentru un timp ca păcatul și păcătoșii să înflorească și să prospere, în opoziție cu Domnul și cu credincioșii Săi.

Să nu uităm să observăm că în timp ce toată boala și moartea din lume pot fi urmărite și pot fi puse mai mult sau mai puțin direct în seama marelui Adversar, prin care păcatul a intrat în mintea omului, spre întinarea și stricarea lui, totuși, în cazul lumii, precum și al Noii Creații, Dumnezeu conduce pentru instruirea și educarea omului diferitele elemente ale blestemului care a venit asupra rasei din cauza păcatului. În ceea ce privește lumea, cel puțin în sens general, întreaga creație gemândă învață ceva în privința răutății excesive a păcatului și a faptului că nu este de dorit; iar în ceea ce privește Biserica, Noua Creație, permisiunea ca ea să aibă parte de suferințele lui Cristos include și implică o parte din suferințele care sunt comune restului omenirii. În cazul Domnului nostru, suntem ((645)) informați în mod deosebit că era folositor pentru El, ca să fie mare Preot pentru omenire, să simtă neputințele noastre, iar acest lucru trebuie să fie adevărat în privința fiecărui membru al corpului acelui Preot, cum a fost adevărat și în privința Capului, Domnul. Desigur că nu va exista nici un membru necompătimitor în tot corpul lui Cristos. Toți vor fi simțit experiențele și vor ști pe deplin cum să fie compătimitori față de sărmana lume când va veni timpul restabilirii ei prin judecăți, prin supunere sub probele, încercările și corecțiile veacului viitor. Domnul nostru, care a fost perfect în trup și care, prin urmare, n-ar fi putut simți slăbiciunea dacă nu Și-ar fi cheltuit vigoarea în vindecarea bolnavilor, în locul vigorii a avut experiența slăbiciunii și suferinței celor pe care i-a ajutat, după cum este scris: „El a luat asupra Lui neputințele noastre și a purtat bolile noastre” (Mat. 8:17). Cei care sunt chemați să fie membri în corpul lui Cristos, în general nu prea au vigoare de dat în chip miraculos; dar având parte de experiențele comune ale lumii, legate de organismele lor umane imperfecte, aceștia de asemenea simt neputințele rasei, ceea ce-i face să compătimească deplin în necazul general.

Din aceasta se va vedea că nu suntem în armonie cu ideea promovată de unii că corpul lui Cristos trebuie să se aștepte să fie scutit de încercările și greutățile fizice, sociale și financiare ale lumii. Este adevărat, așa a fost cazul cu israeliții tipici. Răsplățile lor pentru credincioșia față de Domnul și față de Legea Sa urmau să fie pe linia imunității la suferință, încercări etc.; dar cu Noua Creație chestiunea este total opusă, fiindcă ei nu sunt israeliți după trup, ci după spirit -- ei sunt din sămânța spirituală a lui Avraam. Pentru Noua Creație antitipurile binecuvântărilor lui Israel sunt spirituale. Toate lucrurile lucrează împreună spre binele lor din punct de vedere spiritual. Binecuvântările lui Dumnezeu le sunt garantate atâta vreme cât rămân în credință și ascultare de Cristos, așa încât nimic rău nu se poate apropia de locuința lor, unde sunt ținuți tainic, apărați de tot ce le-ar putea dăuna. Totuși, aprecierea acestei relații spirituale le este continuu probată, ca să dovedească dacă ((646)) apreciază sau nu apreciază mai mult cele spirituale decât cele naturale, ca să se bucure mai abundent de cele spirituale și în cele din urmă să fie desăvârșiți ca Noi Creaturi, când sacrificiile pământești vor fi fost pe deplin terminate.

De aceea, când Noile Creaturi în Cristos Isus află că au numeroase încercări de foc, nu contează pe ce linii vin acestea, ei trebuie să le recunoască drept dovezi ale credincioșiei lor -- drept dovezi că Dumnezeu îi privește ca fii și că ei sunt încercați conform relației lor prin legământ, pentru ca ei să poată fi potriviți și pregătiți pentru desăvârșirea în spirit și pentru gloriile care urmează. Dacă, prin urmare, Domnul permite să vină calamități asupra acestora, ei să nu le privească în aceeași lumină ca și atunci când ele ar veni asupra lumii. Lumea, sub condamnarea divină la moarte, este supusă la diferite accidente și schimbări cu care Domnul n-are de-a face câtuși de puțin, așa cum a explicat Domnul nostru când S-a referit la cei optsprezece peste care a căzut turnul Siloam și la ceilalți al căror sânge Pilat l-a amestecat cu sacrificiile, despre care Domnul nostru a spus că, din cauza acestor lucruri, nu trebuiau considerați mai păcătoși ca alții și sub dezaprobarea divină (Luca 13:1-5). În legătură cu omenirea, Dumnezeu permite mânia oamenilor și a lui Satan în anumite limite; însă în privința Bisericii Sale alese este diferit. Nimic ce li se întâmplă lor nu este accidental. „Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiți de El.” Nici chiar un fir de păr de pe capetele lor nu poate cădea fără știrea Lui (Ps. 116:15; Mat. 10:30). După cum, la întrebarea lui Pilat: „Nu știi că am putere?”, Domnul nostru i-a spus: „N-ai avea nici o putere . . . dacă nu ți-ar fi fost dată de sus” (Ioan 19:10, 11). Și acest lucru este la fel de adevărat despre fiecare membru al corpului lui Cristos, din momentul conceperii sale ca Nouă Creatură. Da, avem toate motivele să credem că providența divină se extinde într-o măsură chiar și în afara Noii Creații, la cei a căror viață și ale căror interese sunt strâns legate de ale lor. Dacă, prin urmare, Noile Creaturi au încercări de foc, ele să nu le considere ciudate, ca și cum li s-ar întâmpla un lucru straniu, ci trebuie să știe că toți membrii ((647)) corpului lui Cristos au avut încercări asemănătoare, de la Cap în jos, și vor avea toți până când ultimii membri ai clasei picioare vor fi probați, șlefuiți, acceptați, glorificați. Fie că acestea, prin urmare, vin sub forma împotrivirilor și persecuțiilor în casă, sau de la foștii prieteni sau vecini, sau de la cei din biserica nominală, fie că vin sub forma dezastrului financiar și a sărăciei, sau sub forma bolii, durerii, accidentului fizic etc., nu are importanță cum, poporul Domnului trebuie să fie mulțumiți, conștienți de iubirea și grija providențială în privința oricărui interes al lor. A avea deplină încredere în aceasta, face parte din proba credinței. A fi asigurați de Domnul că suntem copii și moștenitori, a ni se spune despre supravegherea lui Dumnezeu și în același timp a ni se permite să suferim necazuri, este o probă severă a credinței pentru cei cărora li se cere să umble prin credință și nu prin vedere, dacă vreau să fie acceptați în cele din urmă ca biruitori. Să primim deci cu siguranță, iubire și încredere orice beneficii sau necazuri ne-ar putea trimite providența Domnului și să profităm de ele, învățând lecțiile lor.

Faptul că ne dăm seama de grija divină în toate interesele vieții, atât pământești cât și cerești, nu trebuie să ne ducă la indiferență în privința afacerilor noastre temporare. Dimpotrivă, trebuie să ne amintim că suntem administratori ai privilegiilor, ocaziilor și responsabilităților sociale și financiare și în privința sănătății. Este, prin urmare, de datoria noastră să facem ce putem ca să reparăm orice încălcări sociale care ar putea interveni. Trebuie să fim blânzi și plini de considerație, să dăm explicații și să facem tot ce rațional ne stă în putere ca să împiedicăm neînțelegerea motivelor și intențiilor noastre. Trebuie să căutăm să evităm cu înțelepciune tot ce ar putea părea superstițios și fanatic, și astfel să lăudăm în fața altora pe Dumnezeul nostru, caracterul Său, cartea Sa și Biserica Sa. În acest fel trebuie să lăsăm lumina noastră să strălucească. În chestiuni financiare trebuie să folosim prudență și economie, și să nu fim leneși în afaceri, ca și cum n-am avea un Dumnezeu, ca și cum totul ar depinde de propriile noastre ((648)) străduințe, dar, cu toate acestea, în inima noastră și în discutarea lucrurilor în casa credinței trebuie să ne dăm seama și să exprimăm încrederea noastră în Domnul, că, deoarece noi suntem ai Lui, toate interesele noastre sunt sub grija Sa protectoare. Dacă, deci, în ciuda celei mai bune exercitări a înțelepciunii, a prudenței noastre etc., urmează sărăcie sau pierdere financiară, trebuie să estimăm că Tatăl nostru ceresc a văzut că pentru noi ca și Creaturi Noi astfel de experiențe ar fi mai bune decât prosperitatea mai mare. Trebuie să recunoaștem supravegherea Sa binecuvântată a afacerilor noastre, oricare ar fi conducerea Sa și experiențele noastre. La fel în problema sănătății: dacă vine peste noi boala, administrarea cuvenită a acestor corpuri muritoare ar cere să folosim energie potrivită în aplicarea remediilor după măsura cunoștinței și judecății noastre. Dacă eforturile au succes, recunoștința inimii noastre trebuie să fie față de Domnul, și nu numai în privința medicamentelor. Dacă ele n-au succes, nu trebuie să ne îndoim de puterea Lui, ci să căutăm alte binecuvântări în legătură cu încercările prin care trecem. Într-adevăr, pentru fiecare necaz sau calamitate, Noile Creaturi, în timp ce se străduiesc să corecteze dificultatea, să-și ridice inimile către Domnul în siguranță și încredere, dorind să știe ce lecție pot învăța din experiențele lor și dacă aceste lecții sunt sau nu sunt de natura pedepsei pentru greșeli, sau de natura nuielei și toiagului intenționate să aducă oaia înapoi de la o cale care duce într-o direcție greșită, departe de pașii Păstorului. „Toiagul și nuiaua Ta mă mângâie.” Bucuria, pacea și mângâierea poporului Domnului nu depind numai de faptul că au o sănătate medie, o prosperitate finaciară și socială, ci ei se pot bucura de pacea lui Dumnezeu în toate împrejurările și condițiile, și se pot bucura din inimă atât de nuiaua cât și de toiagul Păstorului. Mulți din Creația Nouă pot spune împreună cu profetul din vechime: „Până când n-am fost adânc mâhnit rătăceam”. Mulți dintre ei au aflat că există mari binecuvântări legate de necazuri.

Despre Biserică și despre grija Domnului față de ea este scris profetic: „El îți vindecă toate bolile tale” (Ps. 103:3). ((649)) Orice încercare de a aplica aceasta la Biserica evanghelică în privința condițiilor fizice trebuie să fie din necesitate neîntemeiată și slabă. Cine nu știe că de la Capul Bisericii în jos, până la ultimii membri ai „picioarelor”, Domnul n-a binevoit să vindece toate bolile lor fizice? Cine nu știe că mulți, mulți sfinți au murit de boală fizică? Conform științei medicale, iubitul nostru Răscumpărător, deși perfect fizic, a fost atacat de o boală cunoscută de oamenii de știință, când a avut transpirația cu sânge în Ghetsimani. Conform aceleiași științe și în deplină armonie cu aceleași fapte, Cel care a fost perfect în trup a murit mai repede decât cei doi răufăcători, din cauza unei boli -- ruptura peretelui inimii. Cine nu știe că apostolul Pavel a purtat cu sine până în ziua morții un „țepuș în carne” și că Domnul a refuzat să-l îndepărteze, asigurându-l că purtarea cu răbdare a lui îi va aduce o binecuvântare de har mai mult decât compensatoare? Cine nu știe că mulți dintre sfinții cei mai nobili ai lui Dumnezeu de-a lungul veacului au suferit de boli și că, departe de a le fi vindecate toate bolile, și în loc să fie făcuți desăvârșiți, ei au murit. Aplicarea acestei scripturi la boala fizică, deci, ar fi în dezarmonie cu Scripturile, dar aplicarea ei ca profeție la starea spirituală a Noii Creaturi este într-adevăr foarte potrivită. Noua Creație se luptă cu maladiile, bolile spirituale, iar această scriptură îi justifică să se aștepte ca orice boală să le fie atât de vindecată cu Balsamul din Galaad, atât de pansată cu făgăduințele nespus de mari și scumpe din Cuvântul Domnului, atât de compensată de pacea și bucuria pe care omul nu le poate nici da nici lua, încât boala inimii, neodihna, nu mai poate pătrunde acolo unde locuiesc și conduc iubirea, bucuria și pacea Spiritului sfânt.

Marcu 16:9-20 este nelegitim

Învățații admit că aceste versete sunt o interpolare. Ele nu se află în manuscrisele grecești timpurii și desigur nu sunt veritabile. Nu este adevărat că toți credincioșii în Domnul Isus pot bea ceva otrăvitor și pot veni în contact cu ((650)) șerpi veninoși și cu boli contagioase etc. fără pericol, și nici nu au toți puterea de a vindeca boli și de a scoate afară diavoli. Se va observa că pasajul este omis în Versiunea Revizuită (în limba engleză -- n. e.) și în toate versiunile moderne ale Scripturilor. Ca atare, a-l primi sau a-l cita ca scriptură, ar însemna a adăuga la Cuvântul lui Dumnezeu și a contribui la confuzia generală asupra unui subiect important.

Ideea că poporul Domnului poate fi în mod special favorizat de El în privința sănătății fizice și a altor comodități ale creației (mai mult decât lumea) este o înșelare și o capcană, și este contrară tuturor așteptărilor cuvenite ale Creației Noi, așa cum s-a văzut din cele anterioare. Domnul și apostolii au fost modelele Bisericii, și în loc să se aștepte să fie eliberați de dificultățile generale care asaltează creația gemândă, ei s-au consacrat pentru o parte în aceste necazuri, ca să poată simți neputințele umane. Domnul nostru a respins ca o ispită a Adversarului sugestia de a folosi puterea divină pentru alinarea foamei Sale în timpul celor patruzeci de zile de post în pustie (Mat. 4:3, 4). Când a fost ostenit, S-a odihnit lângă fântâna din Samaria, în timp ce ucenicii au mers să cumpere hrană, pe când El ar fi putut apela la puterea divină și ar fi putut-o folosi pentru refacerea puterii Sale (Ioan 4:6). În aceste cazuri hrana a fost medicamentul potrivit pentru chinurile foamei, iar odihna a fost medicamentul potrivit pentru osteneala organismului, și Domnul nostru a folosit aceste remedii. Nu suntem informați că El a avut boli cronice, dar nu ne îndoim că ar fi fost liber să folosească orice rădăcină sau plantă medicinală sau alte remedii tot atât de fără rezerve cum a folosit hrana și odihna. Tensiunea nervoasă care a cauzat transpirația cu sânge și maladia finală, ruptura inimii, au venit la sfârșitul slujirii Sale. El știa că-I sosise ceasul. Cel care a refuzat să ceară puterea divină sub forma protecției îngerești (Mat. 26:53) și care a refuzat să ceară aceeași putere ca să-Și satisfacă foamea și să-Și ușureze oboseala a fost totuși pe deplin liber să apeleze ((651)) la aceste puteri în interesul urmașilor Săi, ca, de exemplu, în hrănirea mulțimii, în liniștirea furtunii și în plătirea impozitelor. Mat. 14:15-21; Marcu 4:36-41; Mat. 17:24-27.

În mod asemănător, găsim că apostolii nu și-au folosit privilegiile și binecuvântările speciale pentru ușurarea durerilor și necesităților naturale. Este adevărat, n-avem nici o relatare despre boala vreunuia din cei doisprezece, cu excepția lui Pavel, ai cărui ochi slabi (Fapt. 9:8-18; Gal. 4:15; 6:11) Domnul n-a binevoit să-i amelioreze, nici chiar la cerere, asigurându-l pe apostol că această slăbiciune, care devenise un sol al Satanei, lovindu-l, încercându-i răbdarea, smerenia etc., va fi mai mult decât compensată prin „harul de ajuns” (2 Cor. 12:7-9). Credința și încrederea apostolului în Domnul au fost o sursă de mângâiere pentru toți de pe calea îngustă de atunci până în prezent, și totuși el n-a mers la Domnul, ca unii dintre aceștia, cu cereri pentru lucruri bune pământești, bani, case, pământuri, hrană, îmbrăcăminte etc. Avem cuvântul lui că uneori a fost lipsit și că în astfel de cazuri a trudit, lucrând cu mâinile sale în meșteșugul obișnuit al confecționării pânzelor de corabie și de corturi. Unii, cu mult mai puțin sfinți decât el și cu mult mai puțin în legătură cu Domnul, nu numai că ar disprețui o ocupație atât de umilă, ci, disprețuind angajarea, ar fi căutat ceea ce ei ar numi „să trăiască din credință”, adică să trăiască fără muncă, o chestiune pe care același apostol o mustră foarte hotărât, zicând: „Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce”. „Cine fură să nu mai fure, ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit” (Efes. 4:28; 2 Tes. 3:10). Mulți care cred în mod greșit că este voia divină ca ei să trăiască prin credință, în timp ce alții trăiesc din muncă și-i sprijină, sunt adesea îndrăzneți în a se ruga pentru hrană, bani, îmbrăcăminte etc., pentru care n-ar lucra. Nu vrem să sugerăm că toți aceștia sunt răi; credem că unii din poporul Domnului sunt în această atitudine greșită a minții din cauza învățăturilor ((652)) false și a neînțelegerii procedurilor divine și a caracterului chemării lor. Nu contestăm nici faptul că Domnul uneori ascultă și răspunde la rugăciunile acestora, chiar dacă rugăciunile lor nu sunt în cea mai deplină armonie cu voința divină. Noi credem că pentru Noile Creaturi calea cuvenită -- cea mai plăcută Domnului -- este cea care urmează cel mai direct și mai amănunțit instrucțiunile și practicile Domnului nostru și ale apostolilor. Socotirea lor ca Noi Creaturi implică recunoașterea de către ei a faptului că binecuvântările pământești aparțin în mod cuvenit omului natural în armonie cu Creatorul său, și de aceea aparțin prin atribuire tuturor celor îndreptățiți la viață în fața lui Dumnezeu, prin credința în Cristos; și că aceste drepturi umane au fost oferite, consacrate, devotate, puse pe altar, în schimbul binecuvântărilor și privilegiilor mai înalte, spirituale, cerești, ale Noii Creații, la care sunt chemați credincioșii în timpul acestui Veac Evanghelic. Și dacă aceste drepturi pământești au fost astfel devotate Domnului, schimbate cu privilegiile, speranțele etc. spirituale, prin ce proces de judecată ar putea Noile Creaturi cere, ca să nu zicem „pretinde”, aceste binecuvântări pământești deja consacrate sau depuse? Este cu totul alt lucru să ceară de la Domnul asemenea binecuvântări pământești cum vede înțelepciunea Lui că sunt mai bune pentru noi, și de asemenea un alt lucru să ceară binecuvânări asupra altora, cuprinzând pe cei iubiți ai noștri după trup și nu după Spirit. Cu toate acestea, în toate cererile noastre, iubirea și înțelepciunea Domnului să fie recunoscute ca superioare față de ale noastre, și în astfel de cereri nu numai să fie înțeleasă, ci și exprimată față de El o supunere deplină a voinței noastre la voința Lui în orice chestiune. Noua Creatură, corect instruită prin Cuvântul lui Dumnezeu și apreciindu-i spiritul, trebuie să prețuiască interesele sale spirituale cu mult deasupra oricărei bunăstări pământești, și ar trebui cu siguranță să dorească acele experiențe în trup, și numai acelea, care ar fi cele mai folositoare pentru dezvoltarea și pregătirea noii naturi pentru Împărăție. Noul Testament tratează experiențele apostolului ales de Domnul ca să-i ia locul lui Iuda mai mult ((653)) decât pe ale tuturor celorlalți împreună, și începe cu timpul acceptării lui de către Cristos pe drumul spre Damasc. Privind diferitele sale experiențe ne dăm seama că exercitând darul minunilor, care era atunci în Biserică, el l-a folosit în multe cazuri pentru cei care veneau în Adevăr. Dar după câte arată relatarea, puterea sa de vindecare n-a fost folosită nici măcar o dată pentru propria sa alinare, nici pentru alinarea vreunuia din cei puși în fața noastră ca sfinți, cei deplin consacrați. Și aceasta n-a fost fiindcă sfinții din timpul acela nu erau bolnavi; dimpotrivă, știm că Timotei avea ceea ce acum am numi dispepsie sau indigestie cronică, iar Epafrodit n-a fost nici el ferit de boală, da, a fost „foarte aproape de moarte”, nu din cauza păcatului, ci, după cum spune apostolul, „pentru lucrul lui Hristos a fost el aproape de moarte”, punându-și viața în primejdie (Filip. 2:25-30). Nu știm ce hrană deosebită sau medicamente a binevoit Domnul să binecuvânteze în cazul celui din urmă; dar în privința celui dintâi, apostolul nici nu s-a rugat, nici n-a trimis o batistă sau un șervet ca să-i vinedece boala, ci i-a scris lui Timotei, zicând: „Să folosești și puțin vin, din cauza stomacului tău și a deselor tale îmbolnăviri” (1 Tim. 5:23). A fost recomandat vinul, nu ca băutură sau drog, ci numai ca medicament. Punctul de observat în mod special este că, după câte suntem noi informați, n-a fost nici invocată nici exercitată puterea divină pentru vreunul dintre acești doi frați consacrați. Ei și-au suportat neputințele și necazurile și au primit din ele binecuvântări, folosind între timp hrana și remediile cele mai potrivite pe care le cunoșteau. Și noi credem că aceasta este o ilustrație potrivită a căii care ar trebui urmată de toți consacrații, de toate Creaturile Noi, să nu ceară vindecare fizică, ceea ce este mai bun în viață etc. Cel mult, cererea model a Domnului nostru îi justifică să ceară ceea ce Domnul vede că este cel mai bine pentru ei în privința hranei zilnice; și chiar rugându-se pentru hrana zilnică, trebuie să depună efort cu mâinile lor și să aștepte ca binecuvântarea Domnului să fie peste acest efort, conform înțelepciunii Sale referitor la ceea ce le-ar fi spre profitul cel mai înalt în dezvoltarea caracterului prin experiențe etc. Dacă El va vedea potrivit să le acorde doar strictul necesar de hrană și ((654)) îmbrăcăminte, va fi pentru ei o probă a iubirii, răbdării și credinței în El. Dacă le va da din abundență, va fi pentru ei o probă a aceleiași credințe, iubiri și devotări, în direcție opusă -- demonstrând ce măsură din aceste daruri bune sunt dispuși să sacrifice în interesul cauzei Sale, în serviciul fraților Săi. La fel, dacă înțelepciunea divină vede că este cel mai bine să dea sănătate robustă și vigoare, proba credincioșiei va fi în privința întrebării dacă iubirea și devotamentul vor sacrifica sau nu vor sacrifica, vor folosi sau nu vor folosi cu totul această vigoare pentru cauza Domnului, sau dacă ea va fi absorbită sau nu va fi absorbită în scopuri egoiste; sau, pe de altă parte, dacă Domnul în providența Sa acordă doar o măsură limitată de vitalitate și vigoare, proba credinței și devotamentului va fi din direcție opusă, să dovedească iubirea și ascultarea, supunerea și răbdarea, precum și zelul cu care vor fi căutate și folosite constant ocaziile mici.

Biserica nominală ca adversar al Noii Creații

Fiindcă prima lor cunoștință despre Domnul a ajuns la ei în timp ce erau în biserica nominală, sau prin unii dintre reprezentanții sau mijloacele ei, mulți sunt înclinați să privească sistemele sectare ca mamele lor spirituale și ca atare să simtă iubire și obligație față de ele. Acestora le este greu să înțeleagă că acestea sunt sisteme pământești -- Babilon -- în realitate împotrivitori ai Noii Creații. Dificultatea lor vine din cauza unei priviri prea apropiate și prea înguste asupra subiectului. Ei trebuie să-și ridice ochii mai sus și să-și dea seama că din punct de vedere divin există o mare diferență între biserica nominală și cea adevărată, între neghină și grâu. Neghina nu poate concepe grâu, nici creștinătatea nominală nu poate produce creștini adevărați. Tendințele ei sunt în direcție opusă. Scripturile declară că puterea lui Dumnezeu este cea care lucrează în noi „și ne dă, după buna Sa plăcere, și voința și înfăptuirea”. Puterea vieții noi este cea care mai apoi se dezvoltă sub grija providențială. Nu conceperea spiritului lumesc este cea care va produce acest rezultat. Biserica nominală, spre deosebire de cea adevărată, este clasa de oameni care au ((655)) văzut și au auzit anumite aspecte ale Adevărului divin, care au fost mai mult sau mai puțin luminați în privința a ceea ce este corect și incorect, prin urmare mai mult sau mai puțin aduși la o măsură de convingere în privința a ceea ce este corect și incorect, dar care, sub aceste informații, sunt neglijenți în privința voinței divine și sunt dispuși să folosească îndurările divine în măsura în care le place lor, în special în măsura în care acestea vor servi în prezent pentru avantajele lor personale sau sociale, și nu mai mult. Biserica adevărată, dimpotrivă, după cum am văzut deja, este compusă din aceia care nu numai că au auzit Adevărul, ci au consacrat tot ce este al lor Celui care i-a iubit și i-a cumpărat -- din aceia care au urmat ca să-L cunoască pe Domnul și să I se supună în măsura capacității lor, și care, urmând astfel, nu și-au socotit dragă viața. Biserica nominală nu este lumina lumii, ci numai o clasă de oameni care preferă lumina în locul întunericului și cărora le place să aibă puțin din lumina care strălucește de la adevărații creștini amestecată cu luminile păgânismului și ale diferitelor științe. Membrii Bisericii adevărate sunt, fiecare din ei, o lumină care arde și strălucește ori unde ar fi.

Cu cât diferența dintre aceste două clase este mai mare, cu atât este mai bine pentru Biserica adevărată; într-adevăr, candelele purtătorilor credincioși ai luminii au luminat de obicei cu atât mai strălucitor cu cât sistemul lor nominal era mai scufundat în întuneric dens și superstiție și cu cât Biserica adevărată era mai persecutată de sistemul nominal -- de la care au venit de fapt toate persecuțiile.

Odată ce recunoaștem faptul că Dumnezeu este la cârmă, îndrumând afacerile Noii Creații în fiecare amănunt, nu numai în chemarea lor, ci și în dificultățile, încercările și persecuțiile necesare șlefuirii și pregătirii lor pentru Împărăție, aprecierea noastră față de rolul jucat de instituțiile umane în acest plan divin se micșorează, instituții pe care Domnul niciodată nu le-a organizat și nici n-a autorizat să fie organizate, dar care, în armonie cu sugestia Domnului, știm că sunt carnale, trupești, contrare spiritului. Prin aceasta nu pretindem că Biserica adevărată ((656)) n-a fost într-o anumită măsură în strânsă asociere cu sistemele nominale, ci pretindem că a fost separată de ele chiar dacă a fost în ele, în sensul că membrii ei au fost totdeauna de un spirit diferit. Conceperea acestor copii spirituali ai lui Dumnezeu prin Cuvântul harului Său, și îngrijirea, hrănirea și creșterea lor într-o anumită măsură de către aceste sisteme umane sectare de neghină, sunt bine ilustrate de anumite insecte, ale căror pui sunt injectați în spatele inamicului lor, iar acolo sunt încălziți, nutriți și dezvoltați până la nașterea și eliberarea lor completă, care înseamnă de obicei moartea insectei care i-a purtat temporar. La fel, Noile Creaturi, concepute de Domnul, sunt mai mult sau mai puțin strâns legate de instituțiile Babilonului și au fost născute mai mult sau mai puțin contrar voinței Babilonului, dar, sub supraveghere și aranjament divin, până acum punctul eliberării a fost atins și Cel care a conceput Noua Creație îi cheamă: „Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu primiți din pedepsele ei”. Apoc. 18:4.

Pentru Noua Creație există o ispită continuă din partea sistemului bisericii nominale -- nu numai prin doctrine false, ci și prin pietate formală și ipocrizie, în care se apropie de Domnul cu buzele în timp ce inima le este departe de El -- în timp ce gândurile, sentimentele, cuvintele și faptele sunt cu totul lipsite de armonie cu spiritul adevărului și cu consacrarea pe care acesta o învață. Ispitele Noii Creații din partea lumii ar fi relativ fără putere dacă n-ar fi faptul că biserica nominală combină spiritul, scopurile și ambițiile lumești cu numele lui Cristos și cu un serviciu smerit pentru El. Ușurința, onoarea oamenilor, remunerația, lipsa de sacrificiu și siguranța obținerii celor mai bune lucruri pe care le poate da această lume, sunt momelile și amăgirile, cursele și capcanele pe care Babilonul le întinde Noii Creații, și aceasta în mod continuu. Nici una din capcanele Adversarului nu este atât de amăgitoare, atât de înșelătoare, atât de tare ca aceasta.

((657))

Armătura lui Dumnezeu
-- Efes. 6:11-13 --

„Îmbrăcați-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor Diavolului . . . în ziua cea rea.”

Aici apostolul ne previne iarăși că ziua noastră, la încheierea veacului, va fi în mod special „ziua cea rea”, în care puterile lui Satan vor fi în mod deosebit exercitate -- ca „să înșele, dacă ar fi cu putință, chiar și pe cei aleși”. El ne spune despre o armătură care va rezista la toate înșelările lui Satan. Nu este o armătură pentru carne, ci pentru minte -- pentru Noua Creație. Dumnezeu este Cel care a făcut-o, prin intermediul omului. Aceasta este prevederea Sa, Cuvântul Său, mesajul Său, Adevărul Său. Nici o altă armătură n-ar fi de folos în „ziua cea rea”, și pentru acest caz extrem va fi necesară toată armătura -- deși alții din timpurile trecute s-au descurcat numai cu părți din ea.

Cingătoarea Coapselor reprezintă consacrarea pentru serviciu; și apostolul îndeamnă ca noi să căutăm să nu fim consacrați serviciului erorii, ci serviciului Adevărului. Fiecare să-și examineze cingătoarea sa, să vadă dacă are una potrivită, să se încingă cu ea, să devină un servitor al Adevărului, sau cel puțin să aibă spiritul de serviciu.

Platoșa Dreptății (sau îndreptățirea) vine următoarea la rând, fiindcă Domnul nu poate recunoaște pe nici unul ca soldat al crucii, dacă nu discerne și nu recunoaște standardul Său de dreptate, sau dacă respinge aranjamentul Său îndurător al îndreptățirii (prin credință și consacrare) prin sângele prețios al Fiului Său.

Încălțămintea Păcii nu trebuie să fie uitată; soldatul crucii care începe campania fără pacea lui Dumnezeu care să-l ajute peste locurile accidentate va realiza mai puțin și cu mai mare greutate decât cel care caută să urmărească pacea cu toți oamenii -- să trăiască în pace cu toți pe cât este posibil, fără a compromite Adevărul. Cei care merg desculți, merg să caute necazuri și nu prea vor găsi altceva.

((658))

Scutul Credinței este indispensabil pentru protejarea de săgețile arzătoare ale Adversarului -- scepticismul, critica radicală, evoluția și demonologia. „Fără credință este cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu.” „Ceea ce câștigă biruința asupra lumii este credința noastră.” Evr. 11:6; 1 Ioan 5:4.

Coiful Mântuirii reprezintă aprecierea sau înțelegerea intelectuală sau filosofică a planului divin. Evident, acesta a fost mai puțin necesar în trecut decât acum; dar acum, în „seceriș”, când Adversarul atacă furios Adevărul și transformă orice este științific și educațional într-o armă de distrugere -- acum coiful este indispensabil. Și acum, și numai acum, acesta este dat într-o astfel de mărime și formă încât și cel mai umil soldat al crucii și-l poate pune. Domnul l-a reținut pe Atacator în limitele în care scutul credinței să servească drept protecție, dar acum este dată toată armătura, și tocmai la timp pentru nevoile credincioșilor Săi.

Sabia Spiritului -- Cuvântul lui Dumnezeu -- este singura armă ofensivă a micii cete a Domnului. Căpitanul a biruit în „lupta bună” împotriva Adversarului, zicând, „Este scris”; și acesta este strigătul de luptă al urmașilor Săi. Alții decât adevărații soldați au luptat pentru Domnul cu arme carnale, cu filosofii umane și cu înțelepciune și organizații lumești, cu decrete ale conciliilor și ale sinoadelor și presbiteriilor, dar noi trebuie să ne bazăm în această luptă din această „zi rea” pe Cuvântul lui Dumnezeu -- „Este scris!” Noi nu trebuie să folosim nici o săgeată ca și cele ale lui Satan -- mânia, răutatea, ura, cearta. Iar „Sabia Spiritului” poate fi posedată numai prin studiu atent și prin conducerea Spiritului după consacrare -- după înrolarea în această armată.