((693))

Noua Creație - Studiul XVII
Noua creație - Învierea ca Moștenire a Noii Creații

Ochiul și urechea credinței trebuie antrenate pentru a aprecia clar lucrurile spirituale -- „După cum toți în Adam mor, tot așa, toți în Hristos vor fi făcuți vii” -- Învierea de apoi la viață -- Anastasis -- Reluarea poziției avute sau înviere -- Nu o judecată sau o încercare pentru păcatele trecute, ci o altă încercare de viață -- „Găsiți vrednici să aibă parte de . . . învierea dintre cei morți” -- Pedeapsa pentru păcatele din această viață -- „Păcatele unor oameni sunt arătate dinainte, mergând înainte la judecată” -- „Așa este și învierea (principală a) morților (speciali)” -- „Ce vom fi nu s-a arătat încă” -- „Vom fi ca El”

Noile Creaturi sunt în stare să aprecieze cu o oarecare claritate grandoarea și gloriile moștenirii lor viitoare numai pe măsură ce ochiul credinței și urechea credinței sunt antrenate prin Cuvântul divin. Ca oameni naturali nu pot nici măcar începe să le aprecieze până ce n-au făcut o deplină consacrare și până ce n-au primit Spiritul sfânt ca o garanție a viitorului. Până la timpul acela, cunoștința lor despre viitor, chiar după ce au venit la părtășie cu Dumnezeu prin credință și îndreptățire, este reprezentată prin leviți, care, deși erau acceptabili ca închinători și slujitori ai Cortului Întâlnirii, nu aveau permisiunea să intre înăuntru și să ofere tămâie la altarul de aur și nici chiar să-i privească grandoarea. Oricare ar fi fost cunoștința avută de leviți despre gloriile „Sfintei”, despre sfeșnic și despre lumina venită de la el, despre masa pentru punerea pâinii înainte, despre altarul de aur și despre tămâie, era ceea ce aflaseră de la preoții consacrați, singurii care aveau acces înăuntru.

Adresându-se acestor Preoți Împărătești ai Noii Creații, apostolul arată că având chiar cele mai depline realizări de har, cunoștință, credință și vedere spirituală, ei nu vor fi în stare în viața prezentă să înțeleagă cu claritate lucrurile ((694)) viitorului, ci trebuie să le accepte totuși prin credință. Cuvintele lui sunt: „Ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este” (1 Ioan 3:2). Acest lucru este satisfăcător pentru poporul Domnului, căci, chiar dacă ar fi curioși, ceea ce n-ar fi nepotrivit, să cunoască toate amănuntele în privința corpurilor lor spirituale, formă, mărime, elemente etc., ei își pot foarte bine imagina că noile condiții vor fi atât de diferite de cele prezente încât este peste puterea minții umane să le înțeleagă, indiferent cât de amănunțită ar fi descrierea dată. Dar toată chestiunea este rezolvată prin asigurarea că Biserica va fi ca Domnul ei și Îl va vedea -- nu cum a fost în zilele umilirii Sale, omul Cristos Isus, nici cum li S-a arătat ucenicilor după învierea Sa, îmbrăcat în trup de forme diferite, cu veșminte diferite -- ci Îl va vedea „așa cum este”, Îi va privi gloria și va fi ca El, împărtășindu-I gloria. Acest lucru este suficient.

Totuși, noi suntem bucuroși că Domnul a ridicat vălul într-o mică măsură, permițându-ne o scurtă privire la noile condiții ale moștenirii noastre viitoare, prin descrierea Primei Învieri așa cum ne este dată de apostolul Pavel (1 Cor. 15:41-44). Întregul capitol este de un interes adânc pentru fiecare membru al Noii Creații -- nu numai datorită versetelor care se referă la Întâia Înviere, prin care Biserica, mica turmă, Preoțimea Împărătească, va fi desăvârșită și va intra în bucuriile Domnului, ci și datorită sugestiilor lui în privința speranței viitoare a lumii. Într-adevăr, deși apostolul și-a adresat epistola către sfinți și nu către alții, totuși să fi descris numai Întâia Înviere putea să justifice pe unii în presupunerea că pentru omenire nu rămâne nici o binecuvântare vrednică de menționat, sau putea să justifice pe alții în ideea că învierea lumii ar fi similară și este doar mai târzie. Menționarea celor două învieri este deosebit de folositoare, prin urmare, confirmând mărturia scripturală că Dumnezeu are o parte specială rezervată în cer pentru Biserică -- o parte spirituală -- și că El are o parte pământească ce va fi descoperită la timpul cuvenit și ce va fi dată lumii în general. Datorită acestei ((695)) relații între Întâia Înviere a celor fericiți și sfinți, Biserica (Apoc. 20:6), și învierea ulterioară a tuturor oamenilor care vor accepta în cele din urmă favoarea lui Dumnezeu, ar fi recomandabil pentru noi să luăm acest subiect întocmai cum îl prezintă apostolul și să analizăm ambele învieri.

„După cum toți în Adam mor, tot așa toți în Hristos vor fi făcuți vii”
(redarea autorului -- n. e.)
-- 1 Cor. 15:22 --

Această declarație este prezentată ca și concluzie a argumentării anterioare a apostolului. El are o dispută cu unii înclinați să nege învierea morților, pe care el o afirmă. El arată că disputa lor este irațională, fiindcă, dacă morții nu învie, atunci nici Cristos n-a înviat dintre morți; și dacă Cristos n-a înviat dintre morți, noi n-avem nici Mântuitor, nici avocat, nici ajutor, iar cazul Bisericii și al lumii este fără speranță. Pedeapsa pentru păcat fiind moartea, a fost necesar ca Cristos să moară pentru păcatele noastre, conform Scripturilor; dar, dacă El n-a înviat dintre morți, cazul nostru este tot atât de lipsit de speranță ca și cum El n-ar fi întreprins niciodată răscumpărarea noastră, deoarece, chiar dacă omenirea ar fi eliberată de blestemul încălcării adamice, eliberată de sentința morții, ea ar fi totuși într-o stare fără speranță, având nevoie de restabilire; iar pentru a o obține, ar avea nevoie de Marele Medic, marele Restaurator.

După ce pune accentul cel mai puternic imaginabil pe necesitatea învierii lui Cristos, precum și pe moarte, spunând: „Dacă Hristos n-a înviat, credința voastră este zadarnică, voi sunteți încă în păcatele voastre și atunci într-adevăr cei care au adormit în Hristos au pierit” -- apostolul continuă și tratează subiectul ca fiind dovedit, ca fiind stabilit în afara oricărei controverse, zicând: „Dar acum, Hristos a înviat dintre cei morți, pârga celor adormiți”.

Demonstrându-și astfel subiectul și stabilind credința cititorilor în adevărul general că o înviere este nu numai posibilă ci și necesară, și că dovada acesteia stă în faptul că Domnul nostru nu numai a pretins că este mort, ci în ((696)) realitate „a murit pentru păcatele noastre”, și deoarece în realitate a înviat dintre morți, el arată că pe această bază a credinței noi suntem privilegiați să ne gândim la rasa noastră ca fiind moartă în Adam -- nu ca fiind stinsă, nu ca fiind moartă în realitate, ci ca fiind adormită. Noi suntem privilegiați să avem speranță pentru ei, conform făgăduinței Domnului, că în dimineața -- în dimineața învierii -- toți vor fi treziți din somnul lor și vor veni la condiții mai favorabile decât cele din prezent -- la o stare în care păcatul și moartea nu vor domni, la o stare în care Satan nu va avea puterea morții, ci va fi legat, și în care Răscumpărătorul va avea putere deplină și va exercita acea putere pentru eliberarea prizonierilor din marea închisoare a morții. Această ridicare va fi pentru cei care, sub condițiile acelea favorabile, vor auzi (vor asculta de) glasul Său și vor merge pe calea sfințeniei în sus, în sus, în sus, afară din valea umbrei morții la perfecțiunea deplină a vieții, păcii și binecuvântării pregătite pentru ei inițial de către Creatorul lor, dar pe care au pierdut-o prin neascultarea tatălui Adam și pe care o vor recâștiga prin meritul celui de-al doilea Adam și prin ascultare de El. Aceasta îl face pe apostol să afirme (versetul 21) că, în conformitate cu planul lui Dumnezeu, „dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit și învierea morților”. Nu este nici o îndoială în legătură cu sensul celor spunse de apostol, că primul om prin care a venit moartea a fost Adam, iar al doilea om prin care vine învierea este „omul Isus Hristos”, care în zilele vieții Sale pământești a spus: „Trupul Meu îl voi da pentru viața lumii”. Și iarăși, vorbind despre rezultatele intenționate prin sacrificiul Său a spus: „Eu sunt învierea și viața”. Ioan 6:51; 11:25.

Declarația din versiunea comună a Bibliei, că, „După cum toți mor în Adam, tot așa toți vor învia în Hristos”, este evident o traducere greșită. În forma aceea este în conflict cu alte scripturi, care în mod clar limitează numărul celor care vor fi făcuți vii prin Cristos. Traducerea greșită favorizează doctrina mântuirii universale, prin aceea că pare ((697)) să implice că favoarea și binecuvântarea lui Dumnezeu prin Cristos nu vor lua în considerare în nici un sens al cuvântului caracterul celor cărora li se va da viață. Alte scripturi însă arată foarte clar că nu toți vor „intra în viață”, ci numai cei care „fac voia Tatălui Meu care este în cer”. O declarație clară asupra subiectului se găsește în cuvintele Domnului: „Cine are pe Fiul are viața; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viața”. 1 Ioan 5:12.

Citind acest text, mulți nu reușesc să dea forța cuvenită cuvintelor „vor fi făcuți vii”. Ei cred că pasajul înseamnă doar o trezire din somnul morții, dar sensul lui este mult mai cuprinzător și mai prețios decât acesta. Moartea care a venit prin Adam n-a fost doar pierderea micuței părți de viață pe care lumea o posedă astăzi, ci pierderea vieții în sensul ei cel mai complet și în măsura ei cea mai deplină în care a posedat-o Adam ca reprezentantul întregii familii umane. După cum „mor” înseamnă pierderea întregii vieți, iar procesul morții lui Adam a început imediat după condamnarea lui, tot așa, „făcuți vii” ar însemna nu numai o pornire înapoi spre viața perfectă și o ieșire din moarte, ci s-ar înțelege că înseamnă restaurare la perfecțiunea vieții așa cum a avut Adam înainte de păcat -- a fi făcuți vii în sensul de a fi ridicați din moarte. Este potrivit ca acest sens deplin al cuvântului „viață” să fie înțeles când analizăm acest text, și trebuie să ne amintim că din punctul de vedere al Domnului întreaga rasă a lui Adam este moartă; nu numai cei care au mers în mormânt, ci și cei care sunt pe cale spre mormânt. Estimarea Domnului nostru a vieții și morții este ilustrată prin cuvintele Sale: „Vino după Mine și lasă morții să-și îngroape morții” (Mat. 8:22). Aici se face referire la necredincioși ca fiind încă morți, fiindcă n-au nici o asociere cu Dătătorul de viață, în timp ce la credincioși se referă în același fel ca fiind vii, deși ei sunt salvați din moarte încă numai prin speranță și nu pot avea eliberarea reală de puterea morții până la înviere. 2 Cor. 1:10; Rom. 8:24.

((698))

Învierea de apoi la viață

Traducem acest text în mod cuvenit când îl redăm: „După cum toți în Adam mor, tot așa, toți în Hristos vor fi făcuți vii”. Numai cei în legătură vitală cu Adam au murit din cauza păcatului său. Satan, deși tatăl minciunilor și ucigaș de la început, n-a murit datorită păcatului lui Adam, fiindcă el nu era în Adam când acesta din urmă a fost condamnat la moarte; la fel nici îngerii care nu și-au păstrat starea de la început n-au avut parte de moartea adamică, fiindcă n-au fost în Adam. Apostolul vrea să spună că Adam a fost tatăl sau dătătorul de viață al unei rase și că prin neascultare el și rasa care era în coapsele lui au moștenit condițiile morții care-i zorește spre mormânt, mai repede sau mai încet. Așa deci, după cum toți cei care erau în Adam au avut parte de sentința și condamnarea lui, tot așa, toți cei care sunt în Cristos vor avea parte de favoare divină prin El.

Rasa lui Adam a fost în el real și legal, fără nici o alegere sau voință -- în el prin natură. Cei în Cristos vin în El prin har -- individual și pe anumite condiții. Sub aranjamentul divin, răscumpărarea lui Adam din condamnarea morții va afecta în cele din urmă toată rasa lui, până la măsura eliberării lor de sentința morții și mai departe până la măsura aprovizionării lor cu lumina, cunoștința și oportunitatea venirii în Cristos; dar numai cei care se vor folosi de acest privilegiu și vor veni în Cristos vor fi făcuți vii în sensul deplin, propriu-zis al acestui cuvânt -- vor fi ridicați complet din moarte. Soția lui Adam a fost din el și reprezentată de el, după cum au fost și copiii lui care erau în coapsele sale; la fel este și cu Cristos. Mireasa Lui, sau Biserica Lui, se dezvoltă întâi și își ia viața din viața Lui; și mai târziu oamenii din lume, treziți din „somnul” morții și aduși la o cunoștință a Adevărului în timpul Mileniului, vor avea privilegiul să vină în El, ca „Tatăl” lor prin consacrare (Isa. 9:6); și dacă vor rămâne în această relație va însemna dezvoltarea lor la restabilirea deplină a perfecțiunii umane -- la tot ce a fost pierdut în primul Adam. Astfel toți în ((699)) Cristos vor fi aduși la perfecțiunea vieții -- „făcuți vii” în sensul absolut și complet. Prin natură ei au fost în primul dătător de viață și prin eșecul lui au eșuat. În curând li se va acorda oportunitatea venirii în relație cu al doilea Adam, sau Dătător de viață, și dacă, în calitate de copii cuveniți, vor asculta de glasul Său, vor trăi -- vor fi făcuți vii.

Această interpretare, și nu alta, face ca textul să se potrivească în context. Apostolul continuă cu argumentul: După ce zice: „Tot așa, toți în Hristos vor fi făcuți vii”, el adaugă, „dar fiecare la rândul lui”. El menționează ca primul rând Biserica, Mireasa, Corpul lui Cristos, „Cristosul”, „cel dintâi rod”, Întâia Înviere (Filip. 3:10). Aceștia vin în relație cu Cristos în timpul acestui Veac Evanghelic sub „chemarea de sus” și constituie „comoara deosebită” a lui Cristos, și li se va da viață pe un plan special, împreună cu gloria, onoarea și nemurirea care sunt arătate aici și care mai târziu vor fi arătate mai deplin.

„Apoi”, spune apostolul, cei care rămân din cei găsiți vrednici de viață, fiind un rând diferit, vor fi făcuții vii, sau ridicați complet din păcat și moarte. Ridicarea acestei a doua clase va fi lucrarea Veacului Milenar; printr-o lucrare treptată ei vor fi „făcuți vii”, ceea ce se va împlini la încheierea acelei perioade. O excepție -- și poate de aceea este potrivit a fi numit un alt rând sau o altă ceată -- vor fi biruitorii din perioada de dinaintea Cincizecimii, credincioșii vrednici din vechime la care face referire apostolul (Evr. 11:39, 40). Aceștia fiind aprobați de Dumnezeu, „au primit mărturie” -- încercarea lor având loc deja, nu va fi necesar ca restituirea lor afară din moarte și la viață să fie o lucrare treptată. Neajunsurile lor au mers înainte la judecată. Ca atare, învierea lor va fi instantanee, dar într-un rând sau ceată sau clasă diferită de a Cristosului, Cap și corp.

După învierea vrednicilor din vechime la perfecțiunea deplină a minții și corpului uman, care este primul rând al omului natural, putem aștepta ca lucrarea învierii să înceapă ((700)) cu popoarele sau cu oamenii de pe pământ la vremea stabilirii Împărăției -- în realitate morți în măsură de nouă zecimi, dar prin uzanță generală numiți vii. Deși nu sunt în morminte, ei sunt morți din punct de vedere divin, iar procesul de dăruire a vieții sau de restabilire va începe imediat cu ei. Împărăția Domnului, operând în lume și conducând-o sub legi de dreptate și iubire, va fi în mod clar în fața lor, iar cunoștința de Domnul va umple întreg pământul pentru iluminarea lor. Atunci ei vor avea posibilitate deplină să aleagă dreptatea, ascultarea și viața veșnică, sau să aleagă nedreptatea, neascultarea și Moartea a Doua. Numai cei care vor alege viața, prin ascultare de glasul Fiului Omului, și care se vor supune cerințelor Împărăției pentru ridicarea lor, vor ajunge vreodată la restabilire deplină, la perfecțiune deplină, la viață.

După ce aceștia vor fi pornit pe calea vieții, unii dintre cei care sunt în marea închisoare a morții, mormântul, vor fi chemați afară, treziți, pentru a fi tratați exact în aceeași manieră. Pe măsură ce lumea va fi gata să-i primească, alții, apoi alții, vor ieși afară din mormânt ca să se bucure de ocaziile acelea binecuvântate ale restabilirii, învierii, pregătite pentru ei prin harul lui Dumnezeu, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus Domnul nostru. Dar în fiecare caz proba va fi aceeași: „Oricine nu va asculta (nu se va supune) de Prorocul acela (Cristosul) va fi nimicit din mijlocul poporului” (în Moartea a Doua -- „nu va vedea viața”). Cel care va aculta pe Prorocul acela, dimpotrivă, va fi ridicat puțin câte puțin, pas cu pas, afară din starea morții, până când, fiind în Cristos și cu totul subordonat Lui, va ajunge la viață în plinătatea ei, în sensul ei complet.

Unii vor ridica întrebarea: Nu va fi oare necesar ca fiecare membru al familiei umane să meargă în mormânt înainte de a avea parte de puterile acelei învieri? Răspundem că va fi necesar ca toți cei care vor avea parte de Întâia Înviere să meargă în moartea reală înainte de a participa la binecuvântările acelei învieri, fiindcă astfel a fost legământul ((701)) lor și astfel a fost făgăduința Domnului pentru ei: „Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții”. A fost necesar ca Domnul, Căpetenia mântuirii noastre, nu numai să facă consacrare până la moarte ca jertfă vie, ci și să completeze acea consacrare în moartea reală. Și același principiu se aplică la Biserica întreagă, care este corpul Său și care trebuie să împlinească „ce lipsește necazurilor lui Hristos”, pentru a fi participanți cu El în gloria și binecuvântarea „învierii Sale”, Întâia Înviere. Dar în ceea ce privește lumea nu este necesar ca toți oamenii să meargă în mormânt înainte de a participa la restabilire, înviere, ridicare.

După cum am văzut deja, din punct de vedere divin toată lumea este socotită moartă din momentul când peste Adam a venit condamnarea din cauza neascultării. În prezent toată lumea este în închisoare, încătușată de slăbiciuni mintale, fizice și morale. În această închisoare se află diferite încăperi, iar cei pe care lumea îi numește vii, dar pe care Dumnezeu îi numește morți (în greșeli și păcate și sub sentința divină), mai umblă, cum s-ar zice, prin curtea închisorii și n-au fost închiși încă în celulele lor, mormântul; dar ei sunt în închisoare și nici unul nu se poate elibera de cătușele morții care sunt peste ei. Dacă unui temnicer i s-ar trimite ordin să elibereze toți prizonierii, am înțelege că ordinul s-ar aplica nu numai la cei închiși în celule, ci la toți care în vreun sens al cuvântului ar fi în spatele gratiilor închisorii și sub puterea și controlul temnicerului. Întocmai așa este și cu moartea, marele temnicer. Ea a încredințat mormântului milioane de oameni și alte sute de milioane mai sunt în libertate parțială în curtea închisorii, dar ei sunt ținuți ferm și sigur și fac serviciu cu suspine și dureri, așteptând eliberarea.

Domnul nu dă amănunte despre felul în care cei care au intrat în incinta închisorii vor fi scoși afară, așa încât să poată auzi vocea Fiului Omului și prin ascultare să poată trăi (Ioan 5:25). Noi nu putem, prin urmare, decide în mod ((702)) arbitrar care anume va fi natura procedeului. Se vede că nu este necesar ca noi să înțelegem amănuntele acestei probleme. Totuși, este interesant să ne gândim la ea și putem presupune că nu va fi neplăcut pentru Domnul ca noi să ne imaginăm puțin în privința acestui procedeu. Presupunerea noastră a fost deja declarată pe scurt*, că fiecare primitor al favorii, pe măsură ce va crește în cunoștință și iubire, va fi doritor să coopereze cât se poate de mult la binecuvântarea altora, în special a rudelor apropiate, iar canalul general al apropierii de Domnul în legătură cu acest subiect va fi prin rugăciune și pregătire, trezirile având loc drept răspuns la acestea. Presupunem că atunci lumea se va apropia de „Preoțimea Împărătească” pentru ajutor în caz de boală etc., întocmai cum în mod tipic evreii apelau la preoțimea mozaică. Prin urmare, rugăciunea va fi canalul obișnuit al binecuvântării.


*Vol. IV, cap. 13, pag. 640


Anastasis -- Reluarea poziției avute sau înviere

Sensul real al învierii, ca o făgăduință pusă în fața noastră în Scripturi, s-a pierdut în mod foarte general din vedere, parțial din cauză că acest cuvânt englezesc, înviere, este folosit în moduri diferite. De exemplu, nu este neobișnuit să se spună (în limba engleză -- n. e.) că un articol de îmbrăcăminte care fusese o vreme lăsat la o parte a fost „înviat”; iar când se abandonează un cimitir este obișnuit să se spună că se „învie” morții care fuseseră îngropați în el, ca să se reîngroape în altă parte. Apropiindu-ne mai mult de folosirea legitimă a cuvântului, mulți creștini vorbesc despre învierea lui Lazăr, învierea fiului văduvei din Nain, învierea fiicei lui Iair etc., și au aceeași idee în minte când vorbesc despre făgăduințele din Scripturi ale învierii care va avea loc în dimineața Veacului Milenar. Această greșeală gravă a întunecat toată gândirea asupra acestui subiect important. Nu este adevărat că Lazăr și ceilalți menționați au fost înviați; ei au fost numai treziți, reanimați. Există o ((703)) mare diferență între o simplă trezire și o înviere deplină, completă din moarte la perfecțiunea vieții. A trezi înseamnă doar a porni din nou mașinăria vieții -- a resuscita -- și acest lucru a fost tot ce s-a făcut pentru Lazăr, pentru fiul văduvei din Nain sau pentru fiica lui Iair. Ei au fost tot sub sentința morții și au avut numai experiența unei mici prelungiri a stărilor de moarte prezente. Ei n-au fost ridicați, scoși afară din moarte la condițiile vieții perfecte.

Cuvântul „înviere”, așa cum se găsește în Noul Testament englez, vine din cuvântul grecesc anastasis în toate cazurile cu excepția unuia (Mat. 27:53, unde este din grecescul egersis și ar trebui să fie tradus în mod corect revenire la viață sau reanimare). Cuvântul anastasis, care apare de patruzeci și trei de ori în Noul Testament, înseamnă a relua poziția avută, sau a se ridica din nou. Nu este folosit niciodată în legătură cu ridicarea unui corp din mormânt la poziția în picioare, nici nu înseamnă doar reanimarea sau pornirea din nou a mașinăriei vieții. Înseamnă ceva mult mai important. Este folosit ca antiteza sau opusul morții -- recuperarea din moarte. Pentru a înțelege corect cuvântul anastasis trebuie mai întâi de toate să înțelegem corect ce constituie viața din punct de vedere divin. Trebuie apoi să vedem ce constituie procesul morții și moartea; și cu aceste două idei în minte putem înțelege ideea de înviere sau de ridicare din moarte iarăși la perfecțiunea deplină a vieții de la care am căzut cu toții în Adam.

Numai doi oameni au avut vreodată viață: primul, Adam înainte de încălcarea sa, înainte de a-și atrage asupra sa blestemul sau sentința morții și procesele care însoțesc moartea, și, al doilea, omul Isus Cristos. În momentul când împotriva lui Adam s-a pronunțat sentința morții, viața lui s-a pierdut, procesul de moarte a început și el a fost în moarte -- deci n-a mai fost în viață. El a continuat să se afunde tot mai adânc în moarte până când în final a fost complet mort, întrucât din punct de vedere juridic el a fost mort din momentul sentinței. Urmașii lui Adam n-au avut niciodată ((704)) viață; scânteia care pâlpâie câțiva ani nefiind recunoscută de Dumnezeu, având în vedere faptul că sentința morții este peste toți și având în vedere faptul că cei născuți în lume nu primesc viață în sensul deplin al acestui cuvânt, ci numai o stare înspre moarte. După cum s-a arătat deja, întreaga lume este deja moartă din punctul de vedere al Dreptății, și Dumnezeu îi recunoaște ca având viață (chiar și în mod socotit) numai pe aceia care s-au unit cu Fiul lui Dumnezeu, Răscumpărătorul oamenilor, Dătătorul de viață.

Dacă se va ține minte ce înseamnă viața și ce înseamnă procesul morții -- dacă nu se va uita de la ce înălțime glorioasă și perfecțiune a vieții a căzut omul în starea prezentă a degradării și morții -- atunci și numai atunci va putea fi apreciat corect cuvântul anastasis, că înseamnă a relua poziția avută, a se ridica iarăși la starea de la care a avut loc căderea, la starea de perfecțiune în care a fost creat tatăl Adam. La această stare de perfecțiune Își propune Dumnezeu să-i aducă prin Cristos pe toți din omenire care voiesc. Condiția este ca, atunci când vor fi aduși la cunoștința Adevărului, ei să accepte favoarea divină și să-și demonstreze loialitatea prin ascultare de spiritul Legii divine.

Cuvântul anastasis nu este folosit niciodată în legătură cu simpla resuscitare a morților. O examinare atentă a celor patruzeci și trei de texte din Scriptură în care apare cuvântul anastasis va găsi că ele sunt în acord absolut cu definiția și semnificația dată aici cuvântului -- a relua poziția avută, o recuperare din moarte, o reintrare în viața perfectă. Un singur text din cele patruzeci și trei ar putea fi considerat de către unii neclar: el se găsește în Evrei 11:35. Anastasis este redat acolo „înviere”. Declarația întreagă spune: „Femeile și-au primit prin înviere pe morții lor”. Presupunerea generală în privința acestor cuvinte pare să fie că apostolul s-a referit la cele două femei ai căror fii au fost readuși la viață: unul de către profetul Ilie și celălalt de către profetul Elisei (1 Împ. 17:17-23; 2 Împ. 4:18-37). Noi nu suntem de acord cu opinia aceasta din două motive:

((705))

1) Nu este în armonie cu semnificația cuvântului anastasis așa cum este indicată de celelalte patruzeci și două de cazuri unde apare cuvântul în Noul Testament.

2) Fiindcă astfel de interpretare n-ar fi atât de în armonie cu argumentul apostolului din Evrei 11. Argumentul prezentat este credința vrednicilor vechi în Dumnezeu și într-o înviere viitoare, care va fi răsplătită după glorificarea Bisericii, așa cum este specificat în versetul 40. „Învierea mai bună” la care ei ar putea spera și care constituie baza credinței lor este încă în viitor, după cum se spune în versetul 39 -- „n-au primit ce le fusese făgăduit” -- n-au primit răsplata; ca atare, oricare ar fi fost trezirea celor adormiți, aceasta n-a fost răsplata, n-a fost făgăduința pe care o căutau. Apostolul menționează pe Ghedeon, Balaac, Samson, Iefta, David, Samuel și profeții, care au făcut lucruri minunate cu puterea Domnului și în armonie cu credința lor, punându-și în pericol și în multe cazuri sacrificându-și viața în serviciul Domnului. Femeile au avut mai puține ocazii în aceste privințe, și totuși apostolul vrea ca noi să știm că soțiile, mamele și fiicele din Israel, a căror credință în Domnul a fost astfel încât să le facă să simpatizeze și să coopereze cu bărbații care s-au angajat în aceste lupte și sacrificii, au fost participante cu soții, fiii și tații lor; și încurajându-i la credincioșie au devenit părtașe cu ei la sacrificiile credinței și prin credință au privit înainte în viitor și și-au dat seama de învierea mai bună care va veni în final pentru credincioșii Domnului. Privind cu ochiul credinței în viitor, ele în credință și-au primit pe morții lor ridicați la viață din nou, sau „prin înviere”. Și cine va contesta că dacă credința lui Avraam, când a fost dispus să jertfească pe fiul său Isaac, a fost acceptabilă pentru Dumnezeu, credința soțiilor, mamelor și fiicelor din Israel, care au intrat deplin în spiritul reprezentanților bărbați în suferințe, războaie, răbdare etc., va fi la fel de plăcută Domnului; și n-ar indica aceasta că dacă ar fi avut puteri bărbătești și ele ar fi fost viteze în luptă, credincioase în încercările de batjocuri și biciuiri crude, de lanțuri și închisoare etc.? Astfel de femei (probabil puține, ((706)) ca și bărbații pe care-i descrie apostolul), au fost fără îndoială și ele aprobate de Domnul și fără îndoială li se va acorda o parte în „învierea mai bună” pregătită de Domnul pentru acești vrednici din vechime.

În timp ce cuvântul anastasis înseamnă ridicare din nou, complet din moarte, el nu limitează în nici un sens procesul așa încât să-l facă fie instantaneu fie treptat. De fapt, remarcăm că învierea Domnului nostru a fost o înviere instantanee din moarte la perfecțiunea vieții, în timp ce lumea în general va avea o înviere treptată, sau o ridicare la viață care va ocupa o mare parte dintr-o mie de ani stabilită pentru această lucrare a învierii sau restabilirii. Anastasis nu schimbă nici natura ființei care va fi înviată, fiindcă cel înviat va avea aceeași natură ca atunci când a murit. Apostolul arată aceasta în discursul său asupra subiectului, asigurându-ne că la înviere Domnul va da fiecărei semințe felul ei potrivit de corp (1 Cor. 15:35-38). O ființă umană fiind în moarte, procesele învierii nu-i vor schimba natura, potrivit sensului cuvântului anastasis. Înseamnă pur și simplu că ființa care este în moarte este ființa care va fi făcută să se ridice iarăși la viață.

Aici notăm armonia învățăturii Scripturii, că: (1) Domnul nostru Și-a schimbat natura când a lăsat gloria avută la Tatăl și a devenit om, luând natura noastră; (2) El Și-a schimbat iarăși natura când S-a sacrificat ca om și a fost conceput ca Nouă Creatură la botezul Său la vârsta de treizeci de ani. Această Nouă Creatură, care nu mai era pământească, ci cerească, a fost înviată a treia zi și I S-a dat un corp cum I-a plăcut Tatălui -- un corp spiritual, un corp potrivit. El a fost ridicat complet din moarte la perfecțiunea vieții pe planul pentru care fusese conceput înainte. La fel Biserica, Noua Creație sub Domnul ei și asociată cu El, Capul, va avea parte de aceeași înviere; și fiindcă sunt socotiți membri ai corpului Său, se spune despre ei că au parte de „învierea Lui” -- Întâia Înviere (principală, cea mai importantă). Și ei sunt „concepuți din nou”, ((707)) „concepuți de Spirit” ca Noi Creaturi -- ca atare învierea lor este diferită.

Omul natural, care nu devine Creatură Nouă, care nu are parte de conceperea din nou la o natură nouă, rămâne om natural, iar anastasisul său, sau reluarea poziției sale, va însemna ridicarea sa ca ființă umană la perfecțiunea deplină a naturii umane, de la care a căzut întreaga rasă în mod reprezentativ în persoana lui Adam. „Învierea mai bună” în care, după cum spune apostolul, au sperat vrednicii din vechime, nu va fi „Întâia Înviere”, care este limitată la cei chemați în timpul Veacului Evanghelic -- la Cristos capul și Biserica trupul Său. „Învierea mai bună” pe care o vor primi acești vrednici din vechime, superioară celei a semenilor lor, va consta în faptul că va fi o înviere instantanee la perfecțiune umană la începutul Veacului Milenar, în loc să fie o înviere treptată „prin judecată” în timpul acelui veac. Acest lucru le va permite să fie servitorii onorați ai Cristosului, servitorii Împărăției în timpul Mileniului, și, ca oameni perfecți, să fie făcuți „prinți (domni) în toată țara” (Ps. 45:16). Privilegiul acestor vrednici va fi să administreze legile Împărăției, ca agenții și reprezentanții Cristosului spiritual nevăzut de oameni. Binecuvântarea lor, prin urmare, mai presus de a tovarășilor lor*, va fi îndoită; întâi, prin aceea că încercarea lor este în trecut și răsplătirea lor cu perfecțiunea va fi instantanee, dându-le datorită acestui lucru un avantaj de aproape o mie de ani asupra altora; și apoi, fiindcă sub providența Domnului aceasta le va permite să participe în marea lucrare de restabilire și binecuvântare ca fază pământească a Împărăției, ca agenți umani sau canale prin care va lucra Cristosul pe scară largă.


*Mulțimea cea mare, deși nu pot fi socotiți ca participanți la Întâia Înviere și părtași la gloria, onoarea și nemurirea ei, și nici nu pot fi socotiți împreună cu vrednicii din vechime, trebuie totuși să fie socotiți biruitori chiar dacă biruința va fi prin mare necaz. Și ca biruitori trebuie considerați că trec din moarte la viață și de aceea sunt supuși unei schimbări instantanee și nu unei schimbări treptate, ca și în cazul lumii, a cărei încercare este în viitor.


((708))

Anastasisul lumii în general va depinde, în cazul fiecărei persoane, de progresul ei pe „calea mare” a sfințeniei*. După cum a explicat Învățătorul: „Toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși din ele”. Dar, în cazul celor a căror judecată sau încercare nu va fi fost trecut cu succes mai înainte, ieșirea afară din ele va fi numai o trezire; și deoarece numai biruitorii acestui Veac Evanghelic vor ieși afară la Întâia Înviere, iar biruitorii din veacurile trecute vor ieși la o înviere mai bună pe plan uman, restul lumii vor ieși afară, după cum a spus Domnul, la o înviere prin judecată. Ioan 5:29**.


*Vol. I, pag. 205


**Redarea din Versiunea noastră Comună (engleză -- n.e.), „învierea condamnării”, este o eroare gravă care a ajutat mult la încețoșarea minții multora în privința adevăratei semnificații a acestui pasaj. Mulți par să înțeleagă din el ideea că unii vor fi înviați doar ca să fie osândiți sau condamnați iarăși. Adevărul este chiar contrariul acesteia. Cuvântul redat prin „condamnare” în acest verset este cuvântul gercesc krisis, care apare în mod repetat în același capitol și este redat în mod corect prin judecată. Așa ar trebui să fie redat în acest caz și așa este redat în Versiunea Revizuită.


În Ioan 5:25 Domnul nostru arată cum va fi îndeplinită trecerea din moarte la viață, zicând: „Vine ceasul și acum a și venit, când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei care vor asculta vor trăi”. Având în minte că întreaga lume este moartă din punct de vedere divin, vedem că apostolii și Biserica timpurie au fost chemați din această lume moartă, și ca membri ai ei li s-a dat ocazia să audă de la Fiul lui Dumnezeu mesajul vieții. În măsura în care i-au dat atenție au venit tot mai mult în relație vitală cu Dătătorul de viață; și astfel toți cei care au devenit una cu El, din ziua aceea până în prezent, I-au ascultat glasul, mesajul, (s-au supus) și proporțional au venit în favoarea Sa și se vor împărtăși de răsplățile Sale. Procedura veacului viitor va fi similară: „Pământul va fi plin de cunoștința ((709)) Domnului” și nimeni nu va mai trebui să zică: „Cunoaște pe Domnul!”, ci toți Îl „vor cunoaște de la cel mai mic până la cel mai mare”. „Toți cei din morminte . . . vor ieși din ele”, vor fi treziți ca să poată „auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei care-l vor asculta (se vor supune) vor trăi”.

După cum în cazul Bisericii Evanghelice din prezent auzirea glasului Fiului Omului este o chestiune treptată, învățătură peste învățătură, regulă peste regulă, tot așa va fi și cu lumea în timpul Veacului Milenar. Cei ascultători vor ajunge treptat la o apreciere tot mai clară a lungimii și lățimii, înălțimii și adâncimii iubirii, dreptății și prevederii divine. Dar atunci cei care vor asculta de poruncile acelui mare Învățător nu vor avea persecuții și împotriviri, așa cum au cei care acum caută să-I urmeze Cuvântul, fiindcă Satan va fi legat și legile Împărăției vor fi în vigoare, iar cei care vor fi în armonie cu dreptatea vor fi binecuvântați și ridicați, iar cei care vor lupta împotriva Împărăției și se vor împotrivi conducerii ei în vreun amănunt, după o încercare rezonabilă vor fi socotiți disprețuitori ai harului lui Dumnezeu și vor fi nimiciți complet de printre oameni. Fapt. 3:23; Isa. 65:20.

Vedem, prin urmare, că declarația Domnului nostru despre o trezire generală a morților înseamnă o mare binecuvântare, rodul lucrării Sale răscumpărătoare. Vedem că expresiile, cei care au făcut binele, care vor ieși afară la „învierea vieții” -- cei care vor veni la înviere cu viață deplină -- se pot referi numai la clasele biruitoare, Biserica, vrednicii din vechime și mulțimea mare. Numai despre aceștia se poate spune că au făcut binele, au făcut bine în felul cum apreciază Domnul -- au primit aprobarea divină. Să nu înțelegem că expresia „au practicat binele” înseamnă au făcut perfect, la înălțimea standardului divin în gând, cuvânt și faptă, fiindcă apostolul ne arată clar că „nu este nici un om drept, nici unul măcar”, în toate aceste aspecte. Cea mai mare apropiere de dreptate care este posibilă pentru careva dintre noi este puritatea inimii -- dreptatea intenției.

((710))

Restul lumii sunt cuprinși toți împreună în termenul „cei care au făcut răul” -- care n-au fost acceptabili pentru Dumnezeu. Aceștia cuprind nu numai pe acei care n-au fost acceptabili ca păgâni, din cauză că nu L-au cunoscut pe marele Răscumpărător și de aceea n-au avut privilegiul să se apropie de Tatăl prin El, ci cuprind pe toți aceia care au auzit ceva despre Isus și au înțeles ceva despre lucrarea Sa de împăcare, și care, posedând această cunoștință în diferite grade, n-au răspuns la privilegiile și oportunitățile acordate lor -- nu s-au consacrat deplin, complet. Toți aceștia, din punct de vedere divin, „au făcut răul” -- sunt dezaprobați.

Se va observa imediat că această clasă cuprinde pe mulți „înălțați între oameni”, atât din sistemele bisericii nominale cât și din afara lor -- mulți dintre cei nobili, cei înțelepți, cei bogați, cei mari și cei învățați. Desigur că trebuie să ne producă bucurie în inimă faptul că Domnul, deci, S-a îngrijit și de trezirea acestora și că deși ei nu vor „ieși” la învierea vieții, vor „ieși” ca să aibă oportunitățile participării la învierea treptată prin judecăți, pentru ca în timpul Veacului Milenar, ziua de judecată* sau de încercare de o mie de ani, ei să poată fi supuși la probele lor sub astfel de condiții favorabile cum a indicat Cuvântul lui Dumnezeu.


*Vol. I, pag. 137


Ei vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu -- nu jargonul crezurilor contradictorii, așa cum este exprimat prin diferitele secte din creștinătate și din lume. Li se vor da buze curate, sau un mesaj curat (Țef. 3:9). Ochii lor orbi se vor deschide, urechile lor surde se vor deschide, vor auzi, vor cunoaște și va fi greșeala lor proprie dacă nu vor profita de mesajul de bucurie, ca să primească favorurile lui Dumnezeu date prin Dătătorul de viață, Cristosul, și astfel, pas cu pas, puțin câte puțin, să câștige biruințe asupra slăbiciunilor și imperfecțiunilor mintale, morale și fizice, până când, la încheierea judecății sau a timpului lor de ((711)) încercare, vor fi obținut condițiile vieții -- perfecțiunea -- tot ceea ce a fost pierdut în Adam și a fost răscumpărat prin sângele prețios al lui Cristos.

Nu o judecată sau un proces pentru păcatele trecute, ci o altă încercare de viață

Trebuie să ne amintim că încercările și probele care vor fi atunci asupra lumii în general nu vor fi de genul proceselor la care sunt supuși criminalii în prezent, când curtea și juriul examinează dovezile ca să stabilească dacă acuzatul este vinovat sau nu, și dacă este, care să fie pedeapsa. Nu există nici o îndoială în privința vinei rasei noastre și nu se propune nici un proces sau judecată pentru a se constata dacă omul a fost vinovat de neascultare de Dumnezeu, nici pentru a se constata dacă pedeapsa morții dată de Dumnezeu a fost o pedeapsă justă.

Judecata sau încercarea din Veacul Milenar va fi pe linii complet diferite și va corespunde mai mult felului în care ar fi tratat un copil pe care părintele l-ar găsi vinovat și vrednic de lovituri și căruia i-ar fi administrate loviturile, iar după primirea pedepsei ar fi întrebat de părinte: „Ei bine, îți recunoști greșeala? Recunoști justețea pedepsei pe care ai primit-o? și de acum încolo ești dispus să fii copil ascultător?” La un răspuns afirmativ, părintele ar putea spune: „Vom vedea! Voi judeca sau te voi pune la încercare sau la probă în cursul zilei de astăzi și dacă voi găsi că te căiești sincer și dorești serios să-mi faci voia, te voi aduce până deseară înapoi în părtășie deplină și-ți voi acorda toate privilegiile pe care le-ai avut înainte de încălcare”. Astfel este natura judecății sau încercării veacului viitor -- o încercare ca să se constate care membri ai lumii vinovate, după ce au suferit plata păcatului, moartea, timp de șase mii de ani, vor fi învățat în gemete și dureri că păcatul este peste măsură de păcătos iar dreptatea este însoțită de mare binecuvântare, și vor dori să se conformeze voinței lui Dumnezeu în toate lucrurile.

((712))

Ascultarea va fi impusă de la început și numai cei care vor refuza în mod hotărât să facă progres vor fi îndepărtați chiar după o sută de ani de încercare; cei care vor face progres chiar și numai la exterior și se vor conforma legilor Împărăției chiar și numai la exterior, vor avea permisiunea să meargă mai departe și li se vor da posibilități să crească în har, în cunoștință și în iubire. Dar la sfârșitul Veacului Milenar va veni o probă hotărâtoare pentru toți -- nu în privința conduitei exterioare, care trebuie să fi fost bună, altfel nu și-ar fi putut menține poziția, ci ar fi fost îndepărtați din viață mai repede, în Moartea a Doua. Această probă finală va fi în privința loialității inimii față de principiile dreptății. Toți vor fi probați în această privință; și toți care nu vor fi găsiți cu totul loiali și supuși Domnului vor fi îndepărtați în Moartea a Doua -- nu li se va permite să continue în posedarea favorurilor divine. Dar ce îndurătoare sunt pregătirile divine făcute astfel! Ce îndelung răbdători față de copiii oamenilor Îi arată acest plan divin pe Tatăl nostru ceresc și pe Răscumpărătorul nostru! În mod sigur astfel de răbdare și suportare va atrage către Domnul pe toți cei care vor fi vrednici de viață veșnică; iar în privința distrugerii celorlalți, toți cei în armonie cu Domnul vor fi gata să zică, în cuvintele inspirate: „Doamne Dumnezeule Atotputernic, adevărate și drepte sunt judecățile Tale!” Apoc. 16:7.

Socotiți vrednici să aibă parte de înviere

Din acest punct de vedere găsim un sens în cuvintele Domnului: „Cei găsiți vrednici să aibă parte de veacul acela și de învierea dintre cei morți” (Luca 20:35). Extrem de puțini, numai o „turmă mică”, sunt socotiți vrednici să aibă parte de lumea aceea și de învierea „mai bună” înainte de Mileniu. Marea masă a omenirii, inclusiv cei cărora Domnul le-a adresat aceste cuvinte, vor ieși afară la „învierea prin judecată”, iar apoi va rămâne ca ei să se dovedească vrednici de viață perfectă, singurii cărora li se va permite să treacă dincolo de Veacul Milenar în veacurile veșnice din viitor. ((713)) Numai celor ascultători li se va permite să aibă parte de înviere, fiind ridicați deplin și complet din moarte -- un progres treptat și o ajungere treptată. După cum am văzut deja, cei care vor umbla atunci pe calea mare a sfințeniei trebuie să „meargă pe ea” în sus. Va fi o cale în sus, ascendentă, și se va cere efort și biruință din partea celor care vor vrea să recâștige tot ceea ce a fost pierdut -- perfecțiunea umană.

Privind îndeaproape această trăsătură a planului divin, suntem uimiți de înțelepciunea și consecvența ei, precum și de avantajele pe care ea le va oferi celor pentru care este pregătită. Putem repede vedea, de exemplu, că orice alt plan ar fi spre dezavantajul celor pentru care avantajele Mileniului sunt în mod special intenționate. Să luăm de exemplu pe Nero. Să presupuneam că ar avea o înviere instantanee la viață -- să presupunem că ar „ieși” din mormânt perfect mintal, moral și fizic: acela n-ar fi Nero. Ființa aceea perfectă nu s-ar putea identifica în nici un sens al cuvântului cu Nero din trecut și n-ar putea să-l identifice nici cei care au fost asociați cu el. Nu ni-l putem imagina nici „ieșind” perfect în privința organismului uman, dar imperfect la minte și la caracter. Toți care au învățat chiar și primele principii ale legilor fiziologiei trebuie să vadă absurditatea unui astfel de lucru. Legile acelea ne învață foarte clar că un caracter și un organism sunt una; că un organism perfect ar indica desigur un caracter perfect. Dar dacă pentru moment am susține unul dintre aceste lucruri neraționale, am întâmpina imediat obiecția că o mie de ani ar fi o perioadă prea lungă pentru a încerca ascultarea sau neascultarea unei ființe perfecte. Adam, ca ființă perfectă, a avut o încercare foarte scurtă, după câte putem noi judeca din Scripturi.

Mai mult, dacă ne-am putea imagina lumea perfectă și în încercare, am fi obligați și să ni-i imaginăm pe oameni ca fiind supuși legii perfecte; și fiind fără imperfecțiuni ar fi și fără protecție sau acoperire a neajunsurilor și ca atare exact ((714)) în aceeași poziție în care a stat Adam la început în încercarea sa. În acest fel văzând lucrurile, n-ar exista nici o necesitate a Împărăției Mijlocitoare a lui Cristos și a domniei de o mie de ani, fiindcă legea perfectă reprezintă justiția divină, aceeași care a lucrat cu Adam la început și aceeași care trebuie să treacă peste omenire la sfârșit -- la încheierea Mileniului, înainte ca lumea să fie acceptată de Dumnezeu în favoare veșnică. Astfel de vederi observăm că sunt, prin urmare, cu totul contradictorii aranjamentului divin.

Să remarcăm acum frumusețea, armonia, caracterul rațional și consecvent al planului divin de înviere prin judecăți. (1) Oamenii, venind afară practic în aceeași stare mintală, morală și fizică în care au intrat în mormânt, se vor identifica imediat, personal și în relație cu alții. „Oriîncotro ar cădea copacul . . . în locul unde cade, acolo rămâne”, iar trezirea, sau chemarea afară din mormânt, va fi ca încheierea unui somn, tocmai ilustrația pe care o folosește Domnul nu numai în legătură cu corpul lui Cristos, ci și cu lumea în general, despre a cărei trezire viitoare, ca parte din planul Său, se vorbește ca despre o trezire din somn. După cum o persoană care se trezește din somn se găsește practic în aceeași stare în care s-a culcat, plus o ușoară întărire, și poate să-și amintească repede evenimentele și împrejurările care i-au precedat somnul, credem că tot așa va fi și cu lumea în general, când „vor auzi glasul Fiului Omului și vor ieși” din morminte.

Prin aceasta nu înțelegem că vor ieși exact în aceeași stare fizică în care au fost în momentul morții, fiindcă aceasta ar însemna o absurditate. De exemplu, unul ai cărui plămâni s-au descompus până când ultima lui suflare a fost un gâfâit, nu trebuie să ne așteptăm că va veni afară gâfâind și fără plămâni; unul al cărui cap a fost despărțit de trup nu va fi trezit fără cap; și la fel, cel care și-a pierdut brațele sau picioarele, sau degetele de la mâini sau de la picioare, n-ar putea fi așteptat, rațional vorbind, să „iasă” fără aceste membre. În absența a ceva clar în Scripturi care să ne ((715)) îndrume judecata, trebuie să presupunem că ieșirea lumii afară va fi ceea ce s-ar considera acum că este o sănătate și o putere medie, așa cum, de exemplu, a binevoit Domnul să acorde celor pe care i-a vindecat la prima Sa venire. Cei vindecați n-au fost făcuți perfect sănătoși, altfel mulți dintre ei puteau să fi trăit secole întregi, ca Adam cel perfect. Mai degrabă putem presupune că restabilirile au fost la o sănătate și o putere medie, și tot așa va fi la trezire, când același glas îi va chema din somnul morții ca să poată auzi cuvintele Lui și prin ascultare „să ajungă la” viața eternă cu perfecțiunea ei mintală și corporală, pentru care El a pregătit timpurile restabilirii și disciplinările, judecățile și binecuvântările Împărăției.

Firele existenței fiind reluate tocmai unde au fost lăsate în moarte, țeserea experienței va începe și se va adapta rapid la condițiile schimbate; și între timp individul nu-și va pierde identitatea, nici nu va fi pierdut pentru lume și pentru cercul social din care a făcut parte. Astfel experiențele trecute cu păcatul și egoismul vor constitui un bun de cunoștință valoros, folositor în evaluările cuvenite din viitor, făcându-l în stare pe cel revenit la viață să aprecieze avantajele care derivă din domnia dreptății și vieții în contrast cu domnia anterioară a păcatului și morții. Va fi spre avantajul său, de asemenea, că el va trebui mai întâi de toate să accepte pe Cristos Regele ca Răscumpărătorul său, recunoscându-și imperfecțiunea și nevrednicia -- va trebui să se prindă de Dătătorul de viață înainte de a putea porni pe calea mare a sfințeniei. Va fi spre avantajul său, de asemenea, că el însuși va trebui să facă pași pentru învingerea slăbiciunilor proprii și pentru ajungerea la perfecțiunea pusă înaintea sa ca țintă.

Lecțiile din experiența astfel câștigată vor fi adânc gravate în memoria sa, în caracterul său, și-l vor potrivi și pregăti pentru încercarea finală de la sfârșitul Veacului Milenar, când se va cere loialitate absolută a inimii. Între timp însă, imperfecțiunile lui nu vor lucra în detrimentul sau în dauna sa, fiindcă cerințele judecătorilor vor fi după măsura ((716)) slăbiciunii sau tăriei sale de caracter -- toți acești judecători fiind acum pregătiți prin propriile lor experiențe cu păcatul și slăbiciunea, ca să judece compătimitor și să fie cu adevărat de ajutor. Astfel de experiențe din partea judecătorilor n-ar fi atât de esențiale dacă n-ar fi acest plan divin de recuperare treptată -- de „înviere prin judecată”.

Această vedere este în armonie deplină și cu declarația divină prin gura lui Daniel, profetul, în privința învierii: „Mulți dintre cei care dorm în țărâna pământului se vor trezi: unii pentru viață veșnică (durabilă), și alții pentru rușine și dispreț veșnic (durabil)” (Dan. 12:2). Aici vedem aceeași separare a celor treziți pe care Domnul nostru o explică mai deosebit. O clasă este trezită la viață în sensul ei deplin, complet -- viață durabilă; cealaltă clasă este trezită, dar nu în viață. Când vor fi treziți vor fi încă în moarte, nefiind aprobați de Dumnezeu -- nefiind legați vital de Fiul. „Cine are pe Fiul are viața; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viața.” Deci, oamenii în general vor „ieși” pentru a fi aduși la cunoștința faptului că prin harul lui Dumnezeu viața și restabilirea au fost pregătite prin marele sacrificiu de ispășire; că Dătătorul de viață Și-a luat marea putere și glorie, ca Profet, Preot și Rege, și că, identificându-se cu El, vor putea ajunge la viață, treptat, pas cu pas.

Declarația profetului în privința acestei a doua clase -- că ei vor ieși afară pentru rușine și dispreț durabil -- este semnificativă. Dacă ar ieși afară perfecți, n-ar fi într-o stare de rușine și dispreț, fiindcă perfecțiunea este totdeauna admirabilă. Aceste cuvinte, prin urmare, atestă că ei vor ieși afară imperfecți, iar explicația adăugată de Domnul nostru ne asigură că ei vor ieși afară în imperfecțiunea lor ca să poată, dacă vor dori, să ajungă la înviere, perfecțiune, sub încercările sau judecățile la care vor fi supuși -- răsplătind ascultările lor și pedepsind și disciplinând neascultările lor.

L-am folosit deja pe Nero ca ilustrație; și cum desigur că el va fi unul dintre cei care vor ieși pentru rușine și dispreț durabil, putem să-l folosim și mai departe ca ilustrație. Când ((717)) ne amintim că trezirea lumii care doarme nu va începe până când generația prezentă din lume va fi fost adusă sub puterea Împărăției la o măsură considerabilă de dreptate și înțelegere, ne vom da seama repede că Nero, când va ieși, se va găsi în mijlocul unor condiții sociale foarte diferite de cele care predominau când a murit. El va constata că viciile cum sunt cele pe care el le-a practicat și cultivat vor fi foarte mult disprețuite, iar virtuțile pe care le-a evitat și le-a persecutat le va găsi instalate în putere și în favoare generală. El va fi complet în dezacord cu tot mediul înconjurător, cu mult mai în dezacord decât alții mai puțin îndărătnici, mai puțin desfrânați, mai puțin vicioși și mai puțin vrednici de dispreț. El va găsi că este bine cunoscut din paginile istoriei și că este în dispreț general din cauza abuzului de putere și de ocazii -- nu numai ca unul care și-a ucis propria mamă, ci și ca unul care a persecutat și a chinuit pe credincioșii Domnului.

Orice persoană cu o dispoziție bună și virtuoasă cu siguranță va privi un caracter cum este al lui cu „dispreț”, și în asemenea împrejurări cu siguranță el va suferi mare „rușine”. Totuși, el va veni la o înviere prin judecată -- cu scopul de a i se acorda ocazia să se ridice din starea sa vrednică de rușine și dispreț la perfecțiunea deplină a naturii umane; și în ce măsură va ajunge la viață, în ce măsură va ajunge la înviere din moarte, va depinde în întregime de el. Întâi de toate va trebui să cunoască Adevărul; va trebui să se vadă în culorile sale adevărate; va trebui să se vadă în contrast cu omul perfect -- așa cum va fi reprezentat prin vrednicii din vechime, „prinții” din vremea aceea. Va trebui să vadă acțiunea legilor dreptății în contrast cu cunoștința sa anterioară despre acțiunea domniei păcatului și morții. Dacă el își va menține atunci în mod hotărât o influență rea, își va împietri inima și va refuza să se supună, va trebui să moară în Moartea a Doua -- după ce s-a bucurat și a respins privilegiile și oportunitățile pe care Domnul le-a pregătit pentru el și pentru toată omenirea.

((718))

Dar dacă, dimpotrivă, se va umili, își va recunoaște păcatul și va deveni ascultător de legile Împărăției, el își va începe imediat calea ascendentă spre viață -- înviere sau ridicare spre recuperare completă din cădere. Dacă astfel va „merge” pe calea mare a sfințeniei, în același timp se va curăța de „disprețul” semenilor săi și corespunzător se va elibera de „rușine”. Căci nu ne putem îndoi că dacă este bucurie în cer când un păcătos se pocăiește, va fi bucurie și pe pământ printre toți oamenii corecți când vor vedea din timp în timp pe păcătoși întorcându-se de la erorile căilor lor la ascultarea de Domnul; iar disprețul lăudabil al celor dintâi față de păcat și față de josnicia lui va trebui să dea loc treptat unei aprecieri înțelegătoare față de eforturile depuse în direcția dreptății. Așa încât, dacă Nero va deveni deplin ascultător față de Domnul și va ajunge la viață veșnică, la „învierea prin judecată”, el va fi foarte respectat și trecutul său va fi complet uitat -- întocmai ca acum, când ne gândim la apostolul Pavel, ne amintim sacrificiile sale nobile și credincioșia sa față de Domnul, separându-l de Saul, persecutorul pe care el l-a numit „cel dintâi dintre păcătoși”.

Pedepse pentru păcatele din viața prezentă

Dacă cineva întreabă, nu vor fi oare pedepse pentru păcatele din prezent? Răspundem că în mod sigur Dreptatea va da pedepse pentru fiecare păcat. Păcatul lui Adam, după cum toți recunoaștem, a fost pedepsit timp de șase mii de ani și sub acea pedeapsă toată creația a suspinat, a trudit și s-a afundat în moarte. Păcatul acela și toate celelalte păcate influențate de slăbiciunile și viciile rezultate din căderea lui Adam sunt incluse în ispășirea realizată prin marea jertfă pentru păcate. Păcatele care trebuie să fie pedepsite în plus ar fi cele care nu rezultă în mod direct din căderea și degradarea adamică -- cele care au fost într-o anumită măsură cu voia. Aceste păcate cu voia trebuie să fie pedepsite; dar în prezent noi nu suntem competenți să ((719)) judecăm care ar fi o pedeapsă dreaptă sau rezonabilă pentru astfel de păcate -- total sau parțial voite.

Fără îndoială că acesta a fost un motiv pentru care Domnul ne-a instruit să „nu judecăm nimic înainte de vreme”. În cele din urmă judecata va fi în mâinile noastre -- după cum este scris: „Nu știți că sfinții vor judeca lumea?” -- Domnul nostru Isus fiind principalul dintre acești judecători. Declarația Domnului nostru este că acela care a cunoscut voia Stăpânului și n-a făcut-o va fi bătut cu multe lovituri, în timp ce acela care n-a știut-o și a făcut lucruri vrednice de lovituri va fi bătut cu puține lovituri (Luca 12:47, 48). Aceasta ne indică faptul că vina păcatului cu voia va fi cântărită în mare măsură după cunoștința noastră de Domnul și de voința Sa. Ca atare, Biserica și cei care în timpul acestui Veac Evanghelic au venit sub lumina și influența Bisericii vor fi făcuți responsabili într-o măsură mai mare decât alții. Nero, deși n-a fost din Biserică, n-a fost conceput de Spirit și prin urmare a fost proporțional mai puțin responsabil decât Biserica, a avut totuși considerabil contact cu copiii luminii; de aceea, putem presupune că a avut o măsură mare de responsabilitate în legătură cu crimele sale.

„Păcatele unor oameni merg înainte la judecată”

Vorbind despre pedepsele pentru păcatele voite în funcție de lumina avută, să nu uităm declarația apostolului că, „Păcatele unor oameni merg înainte la judecată, iar ale altora vin pe urmă” (1 Tim. 5:24). Noi nu știm în ce măsură păcatele lui Nero au primit deja o anumită pedeapsă, nu știm în ce măsură a suferit el mintal sau fizic, de aceea nu știm în ce măsură pedeapsa pentru păcatele lui va veni pe urmă și-l va ajunge în timpul Veacului de Judecată. Ca argument doar, să presupunem că el n-a primit nici o pedeapsă specială în trecut și că loviturile pentru păcatele sale vor veni mai târziu, și să întrebăm care va fi natura mărturiei împotriva lui și cum i se vor aplica loviturile sau pedepsele? Noi nu suntem competenți să răspundem fără ((720)) rezerve sau fără condiții la aceste întrebări, dar cu toții recunoaștem un principiu general care deja lucrează în fiecare om, înregistrând rezultatele propriilor sale încălcări ale cunoștinței și conștiinței. Vedem că în măsura în care sunt încălcate adevărul, lumina, cunoștința și conștiința, în aceeași măsură este subminat caracterul; și în măsura în care aceasta continuă, restabilirea lui va fi mai dificilă.

În mod rațional putem judeca faptul că Nero trebuie să-și fi subminat caracterul și conștiința într-o măsură într-adevăr foarte mare. Dacă, deci, la trezire va „ieși” cum a murit, numai pentru o ocazie de dezvoltare, putem vedea imediat că orice pas în jos pe care l-a făcut în trecut, orice încălcare a conștiinței, orice împotrivire cu bună știință la dreptate, a produs o lezare a caracterului său, care, dacă va fi vreodată învinsă, va cere efort proporțional pentru a-și reface pașii și a-și reconstrui partea caracterului pe care el cu nesăbuință a distrus-o. Nu este pentru noi să spunem că aceasta și numai aceasta va fi pedeapsa pentru păcatele din prezent; dar așa ni se pare rațional să fie. În orice eventualitate, noi suntem mulțumiți să lăsăm lucrurile aici, încrezători că deciziile Bisericii glorificate vor avea girul deplin al tuturor celor care au Spiritul Domnului. Nu putem presupune că Domnului Îi va plăcea să răsplătească rău pentru rău, sau să producă durere inutilă chiar și celui mai infam, dar că decizia dată deja de marea Curte Supremă va rămâne, adică, „plata păcatului este moartea” -- Moartea a Doua.

„Așa este și învierea (principală a) morților (speciali)”
-- 1 Cor. 15:42 --

Învierea Bisericii este numită Întâia Înviere, nu în sensul priorității (chiar dacă va avea prioritate), ci în sensul că este principală, cea mai bună, superioară. Am văzut deja că sunt diferite serii la înviere -- trei dintre ele sunt la viață, la perfecțiune, chiar dacă pe diferite planuri de existență; Biserica ocupând primul loc, „mulțimea mare” și vrednicii din vechime venind la rând, iar mai apoi sau în ultimul rând fiind învierea generală a lumii, deschisă întregii ((721)) omeniri, toți cei care vor accepta pregătirile și aranjamentele divine -- învierea prin judecată fiind terminată numai la încheierea Veacului Milenar. În acest sens al cuvântului va fi într-adevăr o realitate faptul că „ceilalți morți” nu vor trăi „până nu s-au sfârșit cei o mie de ani” -- nu vor avea viață în sensul ei deplin, cuvenit, complet; nu vor fi ridicați complet din moarte până atunci. Astfel văzută propoziția nelegitimă din Apocalipsa 20:5*, se constată că este în armonie deplină cu sensul general al Scripturilor. Toate aceste învieri care urmează după prima, sau după cea principală, vor fi fără îndoială sub puterea și controlul Bisericii glorificate, al cărei Cap glorios a primit în acest scop toată puterea și autoritatea de la Tatăl.


*Am atras deja atenția asupra faptului că propoziția „Ceilalți morți n-au înviat până nu s-au sfârșit cei o mie de ani” nu este sprijinită de manuscrisele vechi de dată mai timpurie decât secolul al cincilea; totuși este în armonie deplină cu ceea ce prezentăm aici, fiindcă termenul „n-au înviat” trebuie să fie înțeles că se referă nu la trezire, ci la restabilirea deplină la viață în gradul perfect. Vezi nota de subsol din Vol. I, pag. 288.


După ce am văzut lucrarea învierii făcută de Biserică pentru alții, să vedem acum ce au să ne arate Scripturile mai cu seamă despre Întâia Înviere. Cu ce corpuri va ieși afară Creația Nouă? Care vor fi unele din calitățile și puterile lor?

Apostolul declară: „Cum este cel făcut din țărână, așa sunt și cei din țărână; cum este Cel ceresc, așa sunt și cei cerești” (1 Cor. 15:48). După cum înțelegem, aceste cuvinte înseamnă că lumea în general, care va avea restabilire la perfecțiune umană, va fi ca și cel pământesc -- cum a fost întâiul Adam înainte de a păcătui și cum a fost „Omul” perfect „Hristos Isus” înainte de conceperea Sa pentru înnoirea naturii. Ne bucurăm împreună cu lumea de această perspectivă măreață, că oamenii vor deveni iarăși chipuri pământești depline și complete ale Creatorului divin. Dar ne bucurăm încă și mai mult în făgăduințele scumpe făcute Bisericii evanghelice, „celor chemați” potrivit scopului divin, care vor ((722)) avea chipul Celui ceresc -- chipul Creatorului, într-un sens încă mai înalt și mai deosebit -- care vor fi nu chipuri trupești, ci chipuri spirituale. „Știm că . . . vom fi ca El (Isus cel „schimbat”, glorificat), pentru că Îl vom vedea așa cum este.” El este o ființă spirituală, „reprezentarea exactă a ființei Tatălui”, „mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere . . . și de orice nume care se poate numi”, și ca atare mai presus de umanitatea perfectă. Dacă noi vom fi ca El și-I vom împărtăși slava și natura, înseamnă că și noi vom fi reprezentări ale ființei Tatălui, „care locuiește într-o lumină de care nu te poți apropia, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea”, dar de care noi ne putem apropia și pe care-L putem vedea așa cum este, fiindcă am fost „schimbați”. 1 Ioan 3:2; 1 Tim. 1:17; 6:16; Exod. 33:20.

Ca nu cumva să-l înțeleagă cineva greșit, apostolul sprijină expresia de mai sus adăugând: „După cum (noi, Biserica) am purtat chipul celui făcut din țărână, tot așa vom purta și chipul Celui ceresc”. Gândul apostolului nu este că toți vor purta cândva, în acest sens, chipul Celui ceresc. Nu aceasta a fost intenția Creatorului nostru. Când El l-a făcut pe om a intenționat să aibă o ființă de carne, umană, pământească, în propria Sa asemănare (mintal, moral), ca să fie domnul și conducătorul pământului, ca reprezentant al Creatorului său ceresc (Gen. 1:26-28; Ps. 8:4-7). Alegerea Noii Creații, după cum am văzut, este cu totul separată și deosebită de creația pământească. Ea este aleasă din lume și constituie cu totul doar o „turmă mică”, chemată să fie clasa Împărăției Domnului, ca să binecuvânteze lumea în timpul celor o mie de ani ai Veacului Milenar -- mai apoi, putem fi siguri, ocupând o poziție foarte înaltă și de responsabilitate și făcând o lucrare foarte importantă în ducerea la îndeplinire și a altor scopuri divine -- poate în legătură cu alte lumi și alte creații.

Dar apostolul sprijină acest subiect și mai departe, spunând pentru a explica cele menționate anterior (versetul 50): „Ce spun eu, fraților, este că nu pot carnea și sângele să ((723)) moștenească împărăția lui Dumnezeu”. Astfel el face deosebire între starea noastră prezentă în trup și starea noastră viitoare ca ființe spirituale, declarând foarte clar că atâta vreme cât suntem în trup nu putem constitui Împărăția Domnului în sens real, fiindcă acea Împărăție va fi spirituală, formată din ființe spirituale. Domnul nostru, El Însuși, Capul, căpetenia, conducătorul, exemplul pentru Biserica Sa, este ființa spirituală glorioasă, o întrezărire a ei fiindu-i acordată apostolului Pavel (1 Cor. 15:8), și o imagine a ei fiindu-i acordată apostolului Ioan în viziune apocaliptică. „Vom fi ca El” -- nu carne și sânge, ca restul rasei din care am fost selecționați și a cărei restabilire sau înviere prin judecăți o va aduce înapoi la perfecțiunea stării de carne și sânge, la fel cum acele timpuri ale restabilirii vor aduce pământul la starea reprezentată la început prin Grădina Edenului.

Apostolul însă a recunoscut faptul că ne va fi greu să înțelegem ideea unei schimbări atât de complete a Bisericii de la condițiile trupești, pământești la condițiile spirituale, cerești. El și-a dat seama că dificultatea noastră va fi mai mică în privința celor care au adormit în moarte decât în privința celor vii și care au rămas până la prezența Domnului. Este mult mai ușor pentru noi să înțelegem ideea că acei care dorm vor fi înviați în corpuri noi spirituale, așa cum a promis Domnul că va da, decât să înțelegem cum aceia dintre sfinți care sunt în viață în timpul prezenței a doua a Domnului vor fi acceptați de El în Împărăția Sa spirituală. Domnul, prin apostol, ne clarifică foarte bine acest lucru, zicând: „În legătură cu acest lucru vă spun o taină, pe care o voi explica: nu toți vom adormi, dar toți vom fi schimbați; într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiță -- trâmbița a șaptea.” 1 Cor. 15:51, 52.

Deși prin aceste cuvinte Domnul, prin apostol, a clarificat într-o anumită măsură taina, totuși o măsură considerabilă de confuzie a ascuns de atunci încoace chiar și această explicație clară, pentru că mulți din poporul drag al ((724)) Domnului au confundat cuvântul „a adormi” cu cuvântul „a muri” și au presupus că explicația înseamnă că sfinții care rămân până la prezența Domnului vor fi schimbați fără să moară, lucru care nu este deloc declarat. Să luăm cazul apostolilor, de exemplu; ei au murit și din momentul morții până în momentul învierii au fost socotiți ca „adormiți”. Moartea a fost un act de un moment, în timp ce somnul sau starea de inconștiență a continuat secole la rând.

Această idee despre cuvântul „somn” trebuie atașată cuvintelor apostolului pentru ca ele să poată fi înțelese, adică, cei din poporul Domnului care rămân până la a doua prezență a Sa nu vor trebui să doarmă în moarte inconștienți nici măcar un moment. Ei vor muri totuși, după cum spune Domnul prin profet, vorbind despre Biserică: „Eu am zis: «Toți sunteți dumnezei, toți sunteți fii ai Celui-Prea-Înalt. Dar veți muri ca un om și veți cădea ca unul dintre prinți»” (Ps. 82:6, 7 -- Biblia ebraico-engelză, J. P. Green -- n.e.). Lumea în general moare ca Prințul Adam, în calitate de copii ai lui, părtași la sentința lui; dar cei credincioși în Cristos Isus mor cu El -- cu Prințul Isus (Isa. 9:6; Fapt. 3:15; 5:31). Îndreptățiți prin sacrificiul Lui, ei devin morți cu El, ca împreună-sacrificatori. Ei „cad” în moarte ca sacrificii -- ca al doilea Prinț. „Dacă am murit împreună cu El, vom și trăi împreună cu El.” Dar, după cum arată apostolul, moartea acestora nu va însemna un somn inconștient -- momentul morții va fi chiar momentul „schimbării”, sau îmbrăcarea casei din ceruri, corpul spiritual.

„Schimbarea” membrilor Bisericii care rămân până la prezența Domnului este astfel prezentată ca fiind în toate sensurile cuvântului o parte a Primei Învieri. Ea nu se deosebește în nici un amănunt de experiența morții care trebuie să fie comună tuturor membrilor acelui singur corp. Singurul punct de diferență între alți membri ai corpului și aceștia este cel specificat de apostol, anume, ei nu vor „adormi”. Acești din urmă membri ai corpului nu vor trebui să doarmă -- nu vor trebui să aștepte să vină Împărăția, ((725)) fiindcă atunci ea va fi stabilită. Ei vor trece imediat de la activitățile slujirii de această parte a vălului în trup, la activitățile slujirii de cealaltă parte a vălului ca Noi Creaturi desăvârșite, membrii Cristosului.

„Ce vom fi nu s-a arătat încă”

În privința puterilor și calităților Noilor Creaturi desăvârșite, apostolul ne spune că nu vor avea toți același grad de glorie, chiar dacă toți vor avea același fel de glorie -- toți vor fi ființe celeste, cerești. Va fi o glorie comună tuturor acestor ființe celeste și o altă glorie comună ființelor umane sau terestre. Fiecare va fi glorioasă în perfecțiunea ei, dar gloriile celor celeste vor fi superioare -- transcendente. Scripturile ne spun că Biserica în ansamblul ei, va „străluci ca soarele” (Mat. 13:43). Această descriere a gloriei viitoare făcută de Domnul nostru se aplică la toți cei care sunt din clasa „grâu”; totuși, în lumina explicației apostolului (versetul 41), ne dăm seama că vor fi deosebiri individuale în pozițiile și onorurile Bisericii. Toți vor fi perfecți, toți vor fi fericiți în cel mai înalt grad, dar, după cum Tatăl este mai presus de toți, după cum L-a înălțat pe Fiul să fie alături de El și după cum aceasta indică deosebiri în privința gloriei, maiestății și autorității, tot așa printre urmașii Domnului, toți aceștia fiind acceptabili, vor fi deosebiri în privința poziției, după cum „o stea se deosebește în strălucire de altă stea” în mărime și strălucire. 1 Cor. 15:41.

Domnul nostru, în două din pildele Sale, sugerează aceeași deosebire printre urmașii Săi glorificați. Cel care a fost credincios cu cinci talanți urma să primească o laudă specială la întoarcerea Domnului, în timp ce ceilalți credincioși care au avut un număr mai mic de talanți vor fi tratați proporțional. Cel care a fost credincios în folosirea minei sale, așa încât să câștige zece mine, urma să primească conducerea peste zece cetăți; iar cel care a fost credincios peste mina sa câștigând cinci mine, va avea talanți, binecuvântări, oportunități și autoritate proporțional crescute. Mat. 25:14-30; Luca 19:11-27.

((726))

Nu trebuie să ne mirăm de aceasta, pentru că privind în urmă vedem că în timp ce Domnul a ales doisprezece apostoli și i-a iubit pe toți, între ei au fost trei pe care i-a iubit în mod deosebit și care în diferite împrejurări au fost mai aproape de El și în relație mai confidențială decât ceilalți. De asemenea, putem fi siguri că atunci când se va deschide „Cartea vieții” și când vor fi împărțite pozițiile cele mai apropiate de Învățătorul pe tron, cei de la dreapta și cei de la stânga (cei mai aproape de persoana Sa) vor fi recunoscuți de toți ca vrednici de cinstea și distincția acordată lor (Mat. 10:41). Nu ne va surprinde deloc să-l găsim pe apostolul Pavel alături de Învățătorul și posibil pe Ioan de cealaltă parte a Sa. Ideea nu este aceea de loc sau de poziție pe o bancă -- tron -- ci de cât de strânsă este relația în privința puterii și maiestății Împărăției. Putem fi siguri că toți cei care vor constitui „turma mică” vor fi atât de plini de Spiritul Domnului încât să-și dea întâietate unul altuia; și putem ști cu ceritudine că nu va fi nici o gelozie, ci judecata divină în privința vredniciei va fi aprobată deplin de către toată Creația Nouă. Acest lucru este așa în prezent și îl putem aștepta mult mai mult în viitor. Citim că în prezent „Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare așa cum I-a plăcut” și toți cei care sunt în armonie cu Domnul caută continuu, nu să schimbe aranjamentul divin, ci să-l recunoască și să coopereze cu el. Desigur că așa va fi și în viitor.

Descriind deosebirile dintre condițiile prezente și cele din viitor apostolul spune: „Trupul (acest cuvânt se găsește numai în manuscrisele târzii, conform notei introductive a traducerii revizuite. În locul lui apare un pronume personal pe care traducătorii Bibliei engleze l-au redat la neutru, el sau ea -- n. e.) este semănat în putrezire și înviază în neputrezire”. „Ea” -- Creatura Nouă, a cărei existență a început la consacrare și la conceperea de Spirit. Creatura Nouă se dezvolta și căuta să țină în stăpânire carnea și s-o facă servul ei, în armonie cu voința divină -- Creatura Nouă despre care se spune că trăia în trup ca într-un cort, în timp ce aștepta corpul nou. „Ea” a fost semănată în putrezire, într-un corp care putrezește; „ea” a ((727)) mers în moarte și totuși „ea” nu este reprezentată ca moartă, ci numai adormită, în timp ce cortul ei pământesc s-a descompus. Aceeași „ea”, Creatura Nouă, va fi îmbrăcată cu casa cerească, corpul spiritual, la Întâia Înviere.

Acest corp spiritual în care „ea” va fi înviată, după cum spune apostolul, va fi neputrezitor -- care nu poate putrezi, care nu poate muri. Cuvântul redat aici prin neputrezire este aphtharsia și înseamnă ceva inatacabil de moarte, ceva ce nu poate putrezi, muri sau trece. Același cuvânt este redat prin „neputrezire” în versetele 50, 53 și 54 din acest capitol și în Romani 2:7 și 2 Timotei 1:10.

Această declarație, că corpurile noastre spirituale nu vor putea putrezi, vor fi nemuritoare, este extraordinară, fiindcă suntem informați clar că această calitate a nemuririi aparține inerent numai lui Iehova, deși se spune despre Domnul nostru Isus că datorită credincioșiei Sale, marea Sa înălțare a constat în parte din acordarea vieții în Sine, așa cum Tatăl are viață în Sine. Ideea este aceeași -- că gloriosul Cap al Bisericii a avut tocmai o astfel de „schimbare” la nemurire, neputrezire, participare la natura divină. Nu ne uimește că planul lui Dumnezeu a fost atât de generos față de dragul nostru Răscumpărător, dar ne uimește că această calitate a naturii divine, care n-a fost dată altora în afară de Învățătorul nostru, le-a fost promisă membrilor corpului Său, care merg pe urmele Sale și caută gloria, cinstea și nemurirea. 2 Pet. 1:4; Rom. 2:7.

„Este semănat în necinste și înviază în slavă.” Aici iarăși se face referire la Noua Creatură prin cuvântul (subînțeles -- n. e.) „el”. În timpul vieții prezente lumea nu ne cunoaște, nu-și dă seama că am fost concepuți de Tatăl ca să fim copiii Săi pe plan spiritual și locuim numai temporar în trup, pentru scopul încercării noastre, pentru probarea credincioșiei față de legământul nostru de sacrificiu. „Acum suntem copii ai lui Dumnezeu.” Dar nefiind recunoscuți suntem desconsiderați de lume; și din cauza consacrării noastre Domnului s-ar putea să nu ocupăm poziții chiar așa ((728)) de onorabile printre oameni, cum am putea ocupa prin talentele naturale pe care le avem, dacă acestea ar fi devotate scopurilor lumești. În orice caz, atât individual cât și colectiv, Biserica în trup este acum, după cum spune apostolul, „în necinste”, în dispreț; și, după cum spune în altă parte, corpul nostru este un corp al stării smerite (Filip. 3:21). Dar care va fi mai târziu starea? Va trece toată necinstea? Va fi Biserica (Cap și „corp”) astfel încât atât îngerii cât și oamenii o vor aprecia și onora? Va fi Noua Creație astfel „în slavă”? O, da! Avem această asigurare.

„Este semănat în slăbiciune și înviază în putere.” Și aceasta se referă la Noua Creatură -- slăbiciunea menționată fiind aceea a corpurilor naturale muritoare, imperfecțiunile lor, pe care toate Creaturile Noi le deplâng și pe care Dumnezeu cu îndurare nu le socotește ca slăbiciuni ale Noii Creaturi, ale cărei scopuri sau intenții față de Domnul sunt pure, perfecte, loiale și puternice. Faptul că aceste slăbiciuni nu vor însoți noile corpuri înviate ale celor „aleși” este declarat în mod foarte specific. „Este înviat în putere” -- puterea perfecțiunii, puterea naturii noi, puterea lui Dumnezeu.

„Este semănat trup natural și înviază trup duhovnicesc.” Aceeași Ea, aceeași Creatură Nouă. Acum este trup natural -- singurul lucru palpabil este carnea. Numai prin harul lui Dumnezeu ni se permite să socotim mintea nouă o Creatură Nouă și să așteptăm timpul când acestei minți noi i se va da un corp spiritual, potrivit pentru ea. Atunci Ea va fi corpul spiritual, în același sens în care Ea este acum corpul natural. Ce perspectivă glorioasă este aceasta! Cu adevărat, este de neînțeles pentru noi care n-avem alte experiențe decât cele obișnuite pentru omul natural -- exceptând faptul că mintea noastră a pătruns prin credință făgăduințele și revelațiile Domnului și a intrat în spiritul „lucrurilor care încă nu se văd”.

Dar dacă însuși gândul la gloriile viitoare ne-a ridicat deasupra lumii și a grijilor ei, a încercărilor ei, a nebuniilor ei ((729)) și a plăcerilor ei, cu cât mai mult vor însemna pentru noi realitățile când vom fi perfecți și asemenea Domnului nostru și ne vom împărtăși de gloria Lui! Nu este de mirare că Domnul nostru i-a spus lui Nicodim: „Dacă v-am vorbit despre lucruri pământești și nu credeți, cum veți crede când vă voi vorbi despre cele cerești?” Nu este de mirare că trebuie să fim concepuți de Spiritul sfânt înainte de a putea chiar și începe să înțelegem lucrurile cerești. Fără îndoială, prin urmare, capacitatea noastră de a alerga alergarea pusă în fața noastră în Evanghelie, străduința noastră de a birui spiritul lumii și asalturile Adversarului, va fi în măsura în care vom fi ascultători de sfatul divin, nu vom iubi lumea și vom da la o parte orice ne îngreuiază și păcatul care ne înfășoară așa de ușor, nepărăsind strângerea noastră laolaltă și cercetând Scripturile zilnic, și în toate sensurile cuvântului făcând uz de privilegiile, îndurările și binecuvântările conferite nouă ca și copii ai lui Dumnezeu. „Dacă facem aceste lucruri nu vom aluneca niciodată, ci ni se va da din belșug intrare în împărăția veșnică a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos.” 1 Ioan 3:2, 3; Rom. 8:17; Ioan 3:12; 1 Cor. 2:14; 1 Ioan 2:15; Efes. 6:10-18; Evr. 12:1, 2; 10:25; Ioan 5:29; Fapt. 17:11; 2 Pet. 1:4-11.

((730))

Dor de casă

Cum cerbul dorește izvorul de apă,
Așa Te dorește sufletul meu.
O, când voi privi a Ta față,
Când îmi vei spune la Tine să vin?

Cât de ades noaptea ochii-mi îndrept
Spre a mea casă cerească,
Și timpul fericit aștept când Tu,
Domnul meu, îmi vei zice «Vino!»

Totuși eu știu că aceia doar
Îți vor vedea slăvita față,
Cari inima și-au curățat
Și-au scos din ea chiar orice urmă de păcat.

Dar, vai, Stăpân și Domn al meu,
Eu știu că încă sunt departe
De a-i întâlni pe-ai Tăi sfinți în lumină
Și a avea cu ei o dulce părtășie.

Știu că aceia cari pe tronul Tău vor sta,
În dulce asemănarea Ta vor trebui să fie;
Și toată a Spiritului scumpă roadă,
Tatăl va trebui în ei să vadă.

Doamne, dă-mi har ca eu mai răbdător
Să mă silesc din inima-mi sărmană;
Și adu timpul când cu Tine eu voi fi
Și Te voi vedea față în față!

G. W. S.