CAPITOLUL II
ISRAELIŢII, LEVIŢII ŞI PREOŢIMEA

Clasele omenirii tipificate prin israeliţi, leviţi şi preoţi — Ungerea preoţilor — Semnificaţia „veşmintelor de glorie şi frumuseţe” ale Marelui Preot, considerate în mod tipic — Preumbrirea Legământului Avraamic, Legământului Legii şi Legământului Nou

31. Este important ca noi să avem o idee clară nu numai despre construcţia Tabernacolului, despre mobilierul lui şi semnificaţia tipică a acestora, dar şi să ştim ceva despre participanţii în el şi despre semnificaţia lor ca tipuri.

32. Israelul este întrebuinţat în multe cazuri pentru a tipifica biserica creştină. De exemplu, când au părăsit robia egipteană ei au fost un tip al copiilor lui Dumnezeu care aud chemarea Lui de a ieşi afară din lume şi se angajează în serviciul Său.

33. Călătoria prin pustiu reprezintă peregrinajul obositor pe care îl fac mulţi în căutarea odihnei promise a Canaanului — „Veniţi la Mine şi Eu vă voi da repaus”. Ca şi în tip, aşa şi în realitate, Canaanul făgăduit al odihnei nu este departe, dacă copiii lui Dumnezeu au destulă credinţă să înainteze şi să intre imediat în el prin credinţă. Dumnezeu a făcut pregătiri din abundenţă pentru ei şi totuşi ei călătoresc prin pustiul păcatului căutând odihnă, dar negăsind-o, pentru că le lipseşte credinţa în făgăduinţele lui Dumnezeu. Unii rătăcesc astfel un timp îndelungat iar alţii nu intră niciodată în odihna Canaanului din cauza necredinţei. Dar, în timp ce Israelul după trup este întrebuinţat în felul acesta şi în alte feluri pentru a tipifica Israelul spiritual, totuşi, în legătura lui cu Tabernacolul, pe care o examinăm acum, el este un tip cu totul diferit. Aici Israelul a tipificat, indiscutabil, întreaga omenire. Jertfa pentru păcat, sacrificiul, ispăşirea etc., făcute în mod tipic pentru ei (şi numai pentru ei), erau tipuri pentru ispăşirea şi „jertfele mai bune” făcute în folosul lumii întregi, pentru că citim: „El este ispăşirea pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2:2 — Cornilescu rev.; Evr. 9:23).

34. Într-un cuvânt, Israel, precum şi Tabernacolul, preoţii, leviţii şi sacrificiile, au fost un tip. Şi ceea ce se făcea acolo în simbol, cu şi pentru Israel, se îndeplineşte de la prima venire a lui Hristos, pe un plan mai înalt şi pe o scară mai largă, această îndeplinire fiind realitatea căreia cealaltă i-a fost tipul sau umbra.

35. După cum Israel a tipificat lumea, tot aşa seminţia leviţilor a tipificat „casa credinţei” sau pe toţi cei ce cred în Isus şi în răscumpărarea Sa. Preoţimea, un corp sub un şef sau mare preot, a tipificat „turma mică”, care, cu „Capul” sau Marele ei Preot, este o preoţime împărătească, ai cărei membri, după timpul prezent de sacrificiu, vor fi regi şi preoţi ai lui Dumnezeu şi vor domni pe pământ (Apoc. 5:10). Privind astfel, noi îl vedem pe Isus — Marele Preot, nu un preot după rânduiala lui Aaron, care a fost numai tipul unei mărturisiri sau rânduieli mai mari şi mai măreţe, ci Capul preoţiei adevărate, pentru care cealaltă a fost doar o ilustraţie (Evr. 3:1; 4:14). Preoţia aaronică a tipificat mai cu seamă umilirea şi suferinţele lui Hristos, mai puţin gloria lui viitoare — Melhisedec fiind tipul Hristosului ca preoţie împărătească sau regală.

36. Dar, înainte ca sub-preoţii*, membrii Corpului lui Hristos, preoţia împărătească, să fie uniţi cu Capul lor şi să-şi înceapă domnia, ei trebuie „să sufere cu El”, împărtăşindu-se de sacrificiile antitipice, aşa cum vom vedea îndată (2 Tim. 2:12).

37. Apostolul Petru arată cine au fost tipificaţi prin preoţii aaronici, când, adresându-se celor care erau sfinţiţi, el zice: „Voi ...sunteţi...o preoţie sfântă...să aduceţi jertfe plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos”. „Voi sunteţi...o preoţie împărătească” (1 Pet. 2:5,9). Ei sunt toţi slujitori (servitori) ai adevărului, deşi nu sunt toţi predicatori şi doctori în teologie şi fiecare trebuie să-şi facă partea sa de sacrificiu de sine înainte de a fi socotit vrednic să fie moştenitor împreună cu Hristos. Numai acelora care suferă cu El le este promis să domnească cu El (Rom. 8:17).

38. Apostolii menţionează în mod repetat că preotul şef (principal — n. e.) sau capul acestei preoţii, al acestei „turme mici”, este Domnul nostru Isus. Redăm doar un citat: „fraţi sfinţi („preoţia împărătească”), care aveţi parte de chemarea cerească, aţintiţi-vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre (al ordinului nostru preoţesc), adică Isus” (Evr. 3:1).

39. Trecând acum la examinarea inaugurării preoţiei tipice, notăm că seminţia leviţilor (reprezentând pe toţi credincioşii îndreptăţiţi) a existat înainte ca preoţia să fie instituită. Tot aşa, în antitip, „preoţia împărătească” a început cu ungerea lui Isus, Marele Preot (la botez, Luc. 3:22, Fapt. 10:38), dar credincioşi, îndreptăţiţi prin credinţă în Hristos, au trăit cu mult înainte de aceasta. De exemplu, Avraam a crezut pe Dumnezeu şi a fost îndreptăţit prin credinţa lui (Rom. 4:2,3). Cu toate că tipul nu venise încă în zilele lui, Avraam, ca un credincios îndreptăţit, a fost un membru al „casei credinţei”, reprezentată prin leviţi. Dar nici unul din „preoţia împărătească” n-a fost ales înainte ca preotul şef sau Marele Preot al acestui ordin să fi fost iniţiat şi instalat în funcţie. Şi de atunci încoace iniţierea şi instalarea sub-preoţilor a fost lucrarea specială a acestei dispensaţii creştine sau a Vârstei Evanghelice. Astfel preoţii, care se consacrează acum, fiind instalaţi şi oferindu-se pe ei înşişi ca sacrificii, se pregătesc să fie instrumente ale lui Dumnezeu, pentru demnitatea regală a Împărăţiei şi pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului.

PREOŢIMEA

40. Este bine să remarcăm că în toate ceremoniile legate de consacrarea şi lucrarea preoţimii, Marele Preot era primul; tot aşa şi în preoţimea antitipică, Isus a fost cel dintâi — Conducătorul, Căpitanul, Înain- te - Mergătorul — învăţând clar că înaintea Lui n-a fost altul. Observăm din aceasta că nici unul dintre patriarhi sau profeţi nu face parte din „turma mică”, „preoţia împărătească”, numită şi „Mireasa”, „Soţia Mielului”. Cu toate că ei vor fi foarte mult binecuvântaţi ca şi servitori ai Domnului, serviciul lor nu va fi atât de înalt ca al preoţilor, nici onoarea lor aşa de mare. Cu toate acestea, după cum este reprezentat prin leviţi, lucrarea şi onoarea lor viitoare vor fi evident mari.

41. „Calea îngustă spre viaţă” (nemurire) n-a fost deschisă până când a venit Isus. El a fost primul care a umblat pe ea. El „a adus la lumină, viaţa şi nemurirea” (2 Tim. 1:10). Cu toate că toţi credincioşii adevăraţi (leviţii) vor ajunge în posesia vieţii veşnice, şi lumea (reprezentată de „tabăra lui Israel”) de asemenea, dacă o vor accepta în timpul Vârstei Milenare, totuşi, numai preoţimea care biruie şi-şi urmează Conducătorul pe calea îngustă spre viaţă — jertfin- du-şi interesele umane — astfel căutând slava, cinstea şi nemurirea (Rom. 2:7), vor ajunge în posesia acelui nelimitat grad de viaţă numit nemurire, care la început aparţinea numai lui Iehova Dumnezeu, şi Domnului nostru Isus Hristos de la învierea Sa (vezi vol. I, Planul Divin al Vârstelor, cap. 10 şi 11).

UNGEREA

42. Sub Lege ungerea a fost ceremonia prin care preoţii erau instalaţi în serviciul lor. Ei erau unşi pentru slujba lor cu un ulei special, numit „uleiul sfânt al ungerii”, întrebuinţat numai de către preoţi şi nu era permis nimănui altuia să-l aibă sau să-l facă (Exod. 30:25-33,38). Acest ulei tipifică Spiritul Sfânt al înfierii, prin care noi, adevărata „preoţie împărătească”, suntem sigilaţi ca fii ai lui Dumnezeu. Numai cei consacraţi, preoţii, sunt unşi în felul acesta.

43. Aaron, Marele Preot tipic, reprezenta pe Isus, Capul, şi pe Biserica Sa ca membre ale Corpului — Marele Preot antitipic. Fiind doar un om păcătos ca şi alţii, Aaron trebuia să fie spălat ca să poată reprezenta în mod potrivit curăţenia antitipului, Isus, care n-a cunoscut păcat, şi Biserica Sa, curăţată prin sângele Său preţios şi spălată cu apă prin Cuvânt (Efes. 5:26).

44. După ce era spălat, Aaron era îmbrăcat cu veşmintele sfinte de „cinste şi podoabă” — (Exod. 28) şi în cele din urmă pe capul Lui se turna uleiul ungerii (Exod. 29:7). Fiecare articol al acestor veşminte glori-oase era un tip al calităţilor şi puterilor Marelui Eliberator — Cap şi Corp — aşa cum le-a văzut Iehova, privind în viitor la timpul „descoperirii fiilor lui Dumnezeu” şi la îndeplinirea, în ei, a făgăduinţelor Sale.

MARELE PREOT ÎN VEŞMINTELE TIPICE DE „GLORIE ŞI FRUMUSEŢE”*

45. „Iată veşmintele pe care le vor face: un pieptar, un efod, o mantie, o tunică lucrată la gherghef, o mitră şi un brâu” (Exod. 28:4).

46. „Tunica” albă, de pânză de in, reprezenta puritatea Marelui Preot, pe când broderia ei arăta creşterea acelui caracter curat în fapte de har.

47. „Mitra”, o fâşie din pânză fină, albă de in, (reprezentând dreptatea), legată peste frunte, de care era fixată cu un şnur albastru o placă de aur sau „coroană”, arăta că coroana era pe drept a lui.

48. Pe placa de aur erau gravate cuvintele: „Sfinţenie Domnului”, proclamând astfel: acest Mare Preot este devotat cu totul îndeplinirii scopurilor lui Iehova. Coroana de aur proclama, de asemenea, regalitatea Sa: Hristos va fi „preot pe scaunul Lui de domnie” — „preot în veac după rânduiala lui Melhisedec” (Zah. 6:13; Ps. 110:4; Evr. 7:17).

49. „Brâul din pânză de in” indica un servitor al dreptăţii: pânza de in — dreptate, brâul — servitute.

50. „Mantia de deasupra”, albastră, reprezenta credincioşia sa. Poalele erau făcute din clopoţei de aur şi rodii. Rodiile, fiind un fruct ales, arătau că îndeplinirea cu credincioşie a lucrării de sacrificiu a Răscumpărătorului nostru a adus rod bogat — răscumpărarea vieţii pierdute a rasei umane. Clopoţeii de aur semnificau că atunci când Marele nostru Preot se va arăta în glorie şi frumuseţe, rodul lucrării de sacrificiu va fi adus la cunoştinţa tuturor — vestit întregii lumi, aşa cum în tip clopoţeii îl vesteau între-gului Israel. Aceasta se indică prin faptul că erau foarte apropiate: clopoţeii atrăgeau atenţia asupra fructului.

51. „Efodul” era făcut dintr-o ţesătură de fire purpurii, albastre, stacojii, albe şi de aur, întreţesute frumos şi cu măiestrie. El era făcut din două părţi: una atârna în faţă şi cealaltă pe spate. Aceste două părţi erau fixate împreună prin două încheietori de aur aşezate pe umeri. Efodul tipifica cele două mari legăminte — Legământul Avraamic, reprezentat de partea dinainte, şi Noul Legământ, reprezentat de partea dinapoi, ambele arătate ca fiind dependente de Marele nostru Preot. Amândouă aceste legăminte sunt aşezate pe El; dacă El nu reuşeşte să le sprijine, nu reuşeşte să ducă la îndeplinire termenii şi condiţiile lor, ele cad la pământ — nu reuşesc. Dar, mulţumită lui Dumnezeu, aceste legăminte sunt unite şi bine fixate pe umerii Săi cu încheietorile de aur (puterea divină), precum şi legate bine de El cu „brâul efodului” — un şnur făcut din acelaşi material ca şi efodul.

52. Acest „brâu” lucrat cu măiestrie pare să spună: „acesta este un servitor” şi, deoarece el este cingătoarea efodului, ne spune că acesta este „solul (servitorul) Legământului pe care-l doriţi” (Mal. 3:1).

53. O parte a efodului care reprezenta Noul Legământ a fost garantată la Calvar: căci n-a fost oare moartea Domnului nostru „sângele Legământului Nou” în care se împărtăşesc membrii Săi? (Mat. 26:28; 1 Cor. 10:16).

54. Cealaltă parte este încă incompletă, dar Tatăl ceresc îi vede îndeplinirea în viitor, deoarece Legământul Avraamic a făgăduit dezvoltarea Seminţei lui Avraam, prin care Noul Legământ va binecuvânta toţi oamenii, iar această Sămânţă încă nu este completă. Este adevărat, Domnul nostru Isus este Sămânţa, însă Dumnezeu a prevăzut şi a prezis o sămânţă mai mare, spirituală, care va cuprinde Corpul, Biserica împreună cu Capul (Gal. 3:16,29). Iar apostolul arată că şi o sămânţă pământească a lui Avraam va lua parte, de asemenea, la opera de binecuvântare a lumii, totuşi Israelul spiritual este sămânţa adevărată, după cum este scris: „fiul celei roabe nu va moşteni împreună cu fiul femeii libere” (Gal. 4:22-31 — Cornilescu rev.).

55. În ceea ce priveşte sămânţa naturală a lui Avraam şi ca dovadă că ei nu vor fi membri ai Preotului care va binecuvânta, apostolul spune: „În ce priveşte Evanghelia (partea spirituală a Legământului), ei (sămânţa naturală) sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea sunt (încă) iubiţi din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută”. Pentru că „acesta” este „Legământul...CU EI” — „Izbăvitorul (Marele Preot, Servitorul Legământului — Isus, Capul, şi „turma mică”, Corpul Său) va veni din Sion (Biserica spirituală) şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov”. Ei vor fi cei dintâi binecuvântaţi de către sămânţa spirituală sau adevărată şi vor putea deveni după aceea lucrători asociaţi (Rom. 11:26-29).

56. Aşadar, după ce Corpul lui Hristos completează „sămânţa” spirituală, această făgăduinţă suplimentară făcută lui Avraam cu privire la sămânţa pământească trebuie să se împlinească; sămânţa trupească trebuie să devină mare „ca nisipul de pe ţărmul mării” — sămânţa cerească fiind comparată cu „stelele cerului” (Gen. 22:17). Ei trebuie mai întâi să fie întorşi la dreptate şi adevăr iar după aceea vor deveni un mijloc prin care sămânţa spirituală va opera pentru îndeplinirea binecuvântării promise întregii omeniri cu adevăr şi har.

57. Stacojiul, albastrul, purpuriul etc., din care era compus efodul, arată condiţiile celor două legăminte. Stacojiul arată modul în care Dumnezeu a pregătit eliberarea din blestemul lui Adam prin sângele răscumpărării. Pânza albă subţire de in arată restaurarea omului la starea sa de puritate originară. Albastrul îi garantează ajutorul, abilitatea pentru a-şi menţine cu credincioşie caracterul său drept. Purpuriul proclamă puterea regală a împărăţiei cooperând. Toate aceste binecuvântări ţesute împreună sunt făcute sigure prin puterea divină a Preotului uns, reprezentată prin firul de aur întreţesut. Astfel, Iehova a pus ambele legăminte, aşa cum ele se raportează la oameni, asupra unuia care este atât puternic cât şi dispus să înfăptuiască aceste glorioase binecuvântări făgăduite — „la timpul cuvenit”.

58. „Pieptarul judecăţii” — era aşezat pe partea dinainte a efodului. El era atârnat cu un lanţ de aur de încheietorile de pe umeri şi era ataşat de efod prin- tr-un şnur trecut prin verigile de aur — această legătură era în aşa fel ascunsă dedesubt încât unui observator întâmplător putea să i se pară că este o parte din efod (Exod. 28:26-28). Acest pieptar reprezenta admirabil Legea: ea nu a fost o parte a Legământului Avraamic (efod), ci „a fost adăugată” (Gal. 3:19). Aşa cum erau privite de israeliţi (neobservând legătura ascunsă), Legământul cu Avraam şi „Legea venită după 430 de ani” erau tot una. Dar apostolul Pavel ne arată că Dumnezeu avea în vedere două seminţe, cea spirituală şi cea naturală, şi că Legământul şi Legea erau distincte, „pentru ca făgăduinţa să fie sigură pentru toată sămânţa; nu numai pentru aceea de sub Lege, ci şi pentru aceea care are credinţa lui Avraam” (Rom. 4:16 — Cornilescu rev.).

59. Această emblemă a Legii (pieptarul) era printre cele mai frumoase dintre veşmintele Marelui Preot. El era făcut din aceleaşi materiale ca şi efodul. Avea în el, fixate în aur, douăsprezece pietre preţioase, pe care erau gravate numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel. El era legat în dreptul inimii ca să arate prin aceasta că-i era preţios. Ca şi „o platoşă a dreptăţii” acesta îi acoperea inima. Ceea ce condamna orice imperfecţiune era plăcerea lui — „Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, o Dumnezeul meu, şi Legea Ta este înăuntrul inimii mele” (Ps. 40:8 — Cornilescu rev.).

60. Acest pieptar avea două palme* lungime şi o palmă lăţime, îndoit la mijloc, adică avea o palmă lungime şi o palmă lăţime când era îndoit. Măsura de o palmă indica faptul că Legea lui Dumnezeu este măsura deplină a capacităţii omului perfect. Omul Isus Hristos, fiind perfect, a fost unicul care a ţinut vreodată Legea perfectă a lui Dumnezeu, pe când celor care compun „turma mică”, Corpul Său, li se atribuie dreptatea Lui şi de aceea pot spune cu adevărat: „dreptatea Legii se împlineşte în noi”.

61. Faptul că acest pieptar era îndoit în două şi că părţile erau de aceeaşi mărime, a reprezentat litera şi spiritul Legii. Partea din faţă conţinea giuvaerele şi era atârnată cu lanţul de aur de încheietorile din aur ale efodului. Partea dedesubt era fixată de efod. Această jumătate dedesubt, legată de efod (Legământ), pare să reprezinte Legea în literă, aşa cum a fost prezentată Israelului natural. Partea din faţă pare să ilustreze spiritul Legii împlinit în noi, „care umblăm nu după carne, ci după spirit” (Rom. 8:4 — King James). Acestea două în realitate sunt una, când sunt văzute aşa cum trebuie, dar numai partea din faţă poartă preţioasele giuvaere.

62. Aurul curat fiind un simbol al lucrurilor divine, dependenţa acestei părţi a Legii, printr-un lanţ de aur, de încheietorile de aur pare să înveţe că Legea este divină; şi ştim, de asemenea, că noi prin ajutorul divin putem să umblăm — nu după carne, ci după spirit. Aceasta este partea Legii care poartă „giuvaerele”, fixate în aur, care reprezintă Israelul adevărat, „turma mică” a Domnului. „Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor, în acea zi când Îmi voi aduna giuvaerele” (Mal. 3:17 — King James). Fiind astfel bine fixaţi în aur (natura divină) şi susţinuţi de lanţul de aur al făgăduinţelor divine, nu este de mirare că „dreptatea Legii se împlineşte în noi!” (Rom. 8:1,4).

63. Aşa cum stătea Aaron acolo, îmbrăcat în acele veşminte frumoase, cu semnificaţii atât de tipice, şi era uns cu uleiul sfânt, capul său îl reprezenta pe Isus, Capul Preoţimii, iar corpul său reprezenta Biserica, completă în Hristos. Ce tip impresionant şi plin de semnificaţii al Marelui Preot al lumii, fără pată, îmbrăcat cu putere şi autoritate pentru a îndeplini Legămintele lui Iehova!

SUB-PREOŢII — „CORPUL”

64. Noi vedem Corpul sau membrele Marelui Preot tipificate din nou individual prin preoţi, fiecare purtând o „mitră” care-i acoperea capul, pentru a arăta că ei nu erau capul preoţimii, ci numai membre ale Corpului. Dumnezeu L-a dat pe Isus „să fie Cap peste toate lucrurile Bisericii, care este Trupul Lui (Efes. 1:22,23 — Cornilescu rev.). Acesta este motivul pentru care apostolul Pavel insistă ca femeia să-şi acopere capul, indicând că ea nu este capul; bărbatul şi femeia tipificând pe Isus şi Mireasa Sa — Biserica întâilor născuţi.

65. Sub-preoţii erau îmbrăcaţi în veşminte de in şi erau încinşi cu brâie. Hainele lor reprezentau dreptatea lui Isus, atribuită lor, iar brâiele arătau că ei sunt servitori ai dreptăţii. Marele Preot îmbrăca haine de acelaşi fel în timpul sacrificării (în Ziua Ispăşirii), iar după ce făcea ispăşirea îmbrăca veşmintele glorioase.

UNGEREA PREOTULUI

66. După cum pe capul lui Aaron s-a turnat ulei sfânt, tot aşa şi Capul nostru, Domnul Isus, a fost uns cu uleiul antitipic — Spiritul Sfânt — la vârsta de treizeci de ani, în apele Iordanului, la timpul consacrării Sale. Acolo, El a fost „uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât...însoţitorii” Săi — ca şi Cap peste toţi comoştenitorii Săi. O măsură de spirit se dă fiecărui membru care se consacrează astfel, dar Lui, Iehova nu i-a dat „Duhul cu măsură” (Ioan 3:34). Ioan a văzut şi a mărturisit că Marele nostru Preot a fost uns în felul acesta şi apostolul Petru îşi adaugă mărturia, zicând: „cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret” (Ioan 1:32; Luc. 4:1; Fapt. 10:38).

67. Uleiul ungerii era turnat numai pe cap. Sub-preoţii nu erau unşi individual*. Ei erau recunoscuţi ca membri ai corpului Marelui Preot şi primeau ungerea numai în El, ca şi cap al lor. Tot aşa şi preoţii antitipici sunt numai părtaşi ai Spiritului lui Hristos şi numai cei care sunt în Hristos Isus sunt părtaşi ungerii care-i sigilează pe toţi care vor fi recunoscuţi ca moştenitori ai făgăduinţelor lui Dumnezeu şi comoştenitori cu Isus Hristos, Domnul lor (Efes. 1:13,14; 4:30).