CAPITOLUL III
CONSACRAREA PREOŢIMII
Leviticul 8:14-33

Puşi deoparte pentru serviciul lui Dumnezeu — „Fii credincios până la moarte" — „Sfinţiţi-vă" şi „Eu vă voi sfinţi" — Viţeii şi berbecii de consacrare — Uleiul de ungere al consacrării

70. Consacrarea preoţimii a tipificat consacrarea naturii umane a Domnului nostru Isus şi a Corpului Său, Biserica, voinţei lui Iehova — supunerea lui Isus chiar până la moarte şi supunerea membrilor Corpului Său, suferind cu El pentru cauza dreptăţii chiar „până la moarte". Întregul Corp, reprezentat prin fiii lui Aaron (ca şi Capul, reprezentat personal de către Aaron însuşi), este, prin sacrificiile antitipice care se aduc în decursul Vârstei Evanghelice, consacrat pentru lucrarea lor viitoare ca regi şi preoţi, pentru a restaura, conduce şi binecuvânta omenirea. Această consacrare înseamnă predarea a TOT ce au ei voinţei lui Dumnezeu, în serviciul Său. Iar limita extremă a celor care se sacrifică devine ocazia favorabilă a lui Dumnezeu; când aceşti preoţi au consacrat tot ce au, tot ce sunt şi toate speranţele lor ca fiinţe omeneşti, dedicându-le sau jertfindu-le spre nimicire, devenind astfel împreu-nă-jertfitori cu Isus, Răscumpărătorul lor, atunci, pri-mindu-le jertfa, Iehova îi concepe la o natură nouă — natura spirituală. Şi nu numai atât, dar, ca răsplată pentru credincioşie, El promite să le dea cel mai înalt grad de existenţă spirituală — natura divină; şi imediat ei sunt socotiţi ca fii spirituali ai lui Dumnezeu (Gal. 4:4-7; 2 Pet. 1:4).

„FII CREDINCIOS PÂNĂ LA MOARTE"

71. Faptul că unii care se consacrează pentru jertfă, alăturându-se astfel „preoţimii împărăteşti", nu vor ajunge la serviciul împărătesc din viitor este, de asemenea, arătat în aceste tipuri, precum este şi explicit declarat în Noul Testament. O clasă va fi „mântuită ca prin foc", „ieşind din marele necaz", dar pierzând premiul pentru care ei au intrat în consacrare, deoarece n-au apreciat suficient privilegiul de a jertfi ca preoţi — n-au fost destul de zeloşi să „sufere împreună cu El", cu Marele Preot. Acestea vor fi analizate în amănunţime ceva mai târziu, când vom examina jertfele din Ziua Ispăşirii.

72. O altă clasă din aceia care se consacrează ca preoţi, dar care nu vor câştiga binecuvântările împărăteşti făgăduite acestor preoţi, va fi distrusă în moartea a doua. Aceştia, asupra cărora ni se atrage în mod expres atenţia în Noul Testament (Evr. 6:4-6; 10:28-31; 1 Ioan 5:16) sunt, de asemenea, ilustraţi în aceste tipuri sau umbre ale serviciilor Tabernacolului.

73. Cei patru fii ai lui Aaron reprezentau la început sub-preoţimea, dar doi dintre aceştia au fost nimiciţi — corespunzând celor două clase descrise mai sus, care nu reuşesc să ajungă în preoţia împărătească; una din acestea va suferi moartea a doua, iar cealaltă va fi salvată de ea, dar numai „ca prin foc" — necaz, purificare. Aaron şi cei doi fii ai săi au fost opriţi să plângă după fraţii lor, care au fost astfel îndepărtaţi, ceea ce ilustrează faptul că toţi cei credincioşi dintre preoţi vor recunoaşte dreptatea hotărârilor divine şi li se vor supune într-o ascultare umilă, zicând: „Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!" Într-adevăr, aceasta aduce o binecuvântare credincioşilor, conducându-i spre un zel mai mare, zicând: „Să luăm dar bine seama, ca atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, nici unul din noi să nu se pomenească venit prea târziu" (Lev. 10:1-7; Apoc. 15:3; Evr. 4:1).

„SFINŢIŢI-VĂ" — ŞI — „EU VĂ VOI SFINŢI"

74. Invitarea credincioşilor îndreptăţiţi spre a se consacra, sfinţi, sau a se pune deoparte pentru serviciul divin, este o invitare spre jertfirea intereselor şi drepturilor pământeşti şi făgăduinţa din partea lui Dumnezeu este că astfel de jertfe vor fi sfinte şi acceptabile prin meritul Răscumpărătorului nostru şi că în schimb El ne va accepta ca şi creaturi noi, concepându-ne la o natură nouă prin Spiritul Sfânt al adevărului. Astfel Dumnezeu sfinţeşte sau pune deoparte pe acei care sunt socotiţi creaturi noi, sfinte.

75. Serviciul consacrării tipice făcut asupra preoţilor tipici arată cele două părţi ale consacrării — partea noastră fiind predarea naturii umane şi a drepturilor ei, iar partea lui Dumnezeu fiind acceptarea sacrificiului nostru, punerea noastră deoparte şi recunoaşterea noastră ca şi creaturi noi. Natura nouă spirituală a fost reprezentată prin Aaron şi fiii săi, natura pământească jertfită a fost reprezentată prin viţelul şi berbecii aduşi pe altar (Lev. 8:14-33).

76. Viţelul de jertfă pentru păcat era adus iar „Aaron şi fiii săi îşi puneau mâinile pe capul viţelului", spunând astfel despre el: acest sacrificiu ne reprezintă pe noi. Din acel moment, tot ce se întâmpla cu viţelul reprezenta ceea ce urma să fie făcut cu Isus şi Corpul Său, Biserica, ca fiinţe umane. Viţelul a fost predat „Legii" (reprezentată de Moise) pentru a satisface cerinţele ei împotriva lui Israel, care tipifica omenirea în general. Pentru a mulţumi cerinţele Legii, viţelul trebuia să fie înjunghiat — „Şi Moise l-a înjunghiat". El a pus apoi sânge pe coarnele altarului. „Degetul" „Legii" arăta astfel că altarul sacrificiilor pământeşti era acceptabil pentru Dumnezeu datorită sângelui vărsat (viaţa dată) şi că toţi cei care recunosc puterea altarului (coarnele simbolizează puterea) trebuie mai întâi să recunoască sângele care-l sfinţeşte. Sângele vărsat la baza altarului arată că prin sângele sacrificiului (viaţa dată) chiar şi pământul a fost răscumpărat de sub blestem. „Spre răscumpărarea stăpânirii cumpărate" (vezi Efes. 1:14; Diaglott).

UN PREOT — ÎN HAINE DE IN

77. Iar Moise a luat viţelul, pielea lui, carnea etc. şi le-a ars în foc afară din „Tabără" (Lev. 8:17). Astfel natura umană a Hristosului complet — Cap şi Corp — este făcută „un sacrificiu pentru păcat", suferind distrugerea la care lumea a fost osândită şi din care, prin acest sacrificiu, va fi în cele din urmă eliberată — meritul fiind în sacrificiul Domnului nostru Isus, iar noi, „fraţii" Săi, fiind privilegiaţi să împlinim o măsură din suferinţele SALE, ca „membre ale Corpului Său" (Col. 1:24). Dar, în timp ce natura umană a preoţimii împărăteşti este distrusă, ca un lucru respingător în ochii lumii, aşa cum este reprezentat prin arderea viţelului afară din „tabără", Dumnezeu acceptă dăruirea inimii care îndeamnă la sacrificiu, care spune: „Iată, vin să fac voia Ta, o Dumnezeul meu", „Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, o Dumnezeul meu!" Aceasta a fost reprezentată prin prezentarea pe altar a grăsimii şi a părţilor interne producătoare de viaţă ale organismului, ca un „miros plăcut" pentru Domnul.

78. Alte trăsături ale aceleiaşi consacrări au fost arătate prin cei doi berbeci amintiţi în versetele 18 şi 22. Primul menţionat a fost berbecele pentru arderea-de-tot. Aaron şi fiii săi şi-au pus mâinile pe capul berbecelui, indicând astfel că îi reprezenta pe ei. Şi acesta a fost înjunghiat; sângele lui a fost stropit pe altar şi Moise a „tăiat berbecele în bucăţi şi a spălat părţile dinăuntru şi picioarele cu apă" şi „au ars capul, bucăţile şi grăsimea". Astfel, în decursul întregii Vârste Evanghelice, Isus şi Corpul Său, Biserica, sunt prezentaţi membru cu membru înaintea lui Dumnezeu pe altar, dar cu toate acestea sunt socotiţi împreună ca o singură jertfă. Capul a fost primul pus pe altar şi de atunci toţi câţi sunt morţi cu El şi curăţaţi, ca în tip, prin spălare cu apă — prin Cuvânt — sunt socotiţi ca puşi pe acelaşi altar împreună cu Capul. Arderea jertfei pe altar arată cum primeşte Dumnezeu sacrificiul: ca „un miros plăcut".

79. Al doilea berbece, „berbecele de consacrare", arăta ce efect va avea sacrificiul asupra noastră, după cum cel dintâi arăta cum primeşte Dumnezeu sacrificiul nostru. Aaron şi fiii săi şi-au pus mâinile pe capul berbecelui de consacrare, arătând astfel că el îi reprezenta pe ei. Iar Moise l-a înjunghiat, a luat sângele lui (viaţa consacrată) şi l-a pus pe fiecare dintre ei, arătând prin aceasta că pentru noi consacrarea este o lucrare individuală. Şi l-a pus pe vârful urechii drepte, pe degetul mare de la mâna dreaptă şi pe degetul mare de la piciorul drept. Astfel prin consacrare ni se dă posibilitatea să avem „auzul credinţei" şi să preţuim promisiunile lui Dumnezeu aşa cum nu o poate face nimeni în afara celor consacraţi. Mâinile noastre sunt consacrate, astfel că orice află mâinile noastre de făcut, noi facem cu puterea noastră, ca pentru Domnul. Picioarele noastre sunt consacrate, aşa că de aici înainte nu „trăim ca neamurile", ci „umblăm în înnoire de viaţă" „umblăm prin credinţă", „umblăm potrivit duhului", „umblăm în lumină" şi „cum l-am primit pe Hristos, aşa umblăm în El" (vers. 23,24). (Efes.4:17; Rom. 6:4; 2 Cor. 5:7; Rom. 8:4 — Cornilescu rev.; 1 Ioan 1:7; Col. 2:6 — n. e.)

80. Bucăţile alese ale berbecelui, „măruntaiele" şi „grăsimea" lui, reprezintă sentimentele inimii noastre, puterile noastre cele mai bune. Acestea erau luate în mâini de către preoţi şi „legănate" — trecute încolo şi încoace înaintea Domnului, reprezentând faptul că o jertfă consacrată nu este adusă lui Dumnezeu pentru un moment, o zi sau un an, ci noi ne consacrăm ca să ţinem sentimentele şi puterile noastre încontinuu ridicate, ca să nu încetăm niciodată până ce nu vom fi acceptaţi de El ca unii care ne-am sfârşit alergarea. Iar Moise a luat jertfa legănată din mâinile lor (preoţii nu o lăsau jos), acceptarea de către Dumnezeu fiind arătată prin foc. Astfel noi, „preoţii împărăteşti", n-avem voie să punem jos sau să încetăm a ne oferi toate puterile noastre în serviciul lui Dumnezeu atâta timp cât le avem, până când sunt consumate cu totul în serviciul Lui, până când Dumnezeu va zice: Este destul — vino mai sus. Când iubirea („grăsimea") fiinţei noastre cea mai lăuntrică este pusă pe altar, ea ajută la creşterea focului acceptării din partea lui Dumnezeu. Cu cât este mai multă iubire legată de consacrarea noastră faţă de Dumnezeu, cu atât mai curând ni se va consuma jertfa.

81. Peste această „jertfă legănată", în timp ce ea era în mâinile lor, erau puse trei turte nedospite luate dintr-un coş. Această jertfă era pusă de Moise atât în mâinile Marelui Preot, cât şi ale sub-preoţilor.

82. Prima, o turtă nedospită, reprezenta puritatea reală a lui Isus ca om şi puritatea socotită Bisericii ca oameni, ca atestată de Lege (reprezentată prin Moise) — îndreptăţirea — pentru că, „dreptatea Legii se împlineşte în noi" (Rom. 8:4 — Diaglott), atâta vreme cât suntem acceptaţi ca membri ai Corpului Lui. A doua turtă nedospită, făcută cu ulei, reprezenta locuirea Spiritului lui Dumnezeu în noi — sfinţirea. A treia, o „plăcintă", reprezenta speranţa şi credinţa noastră în promisiunile nespus de preţioase, de glorie, onoare şi nemurire.

83. Fără de aceste elemente este imposibil să ne fie completă consacrarea şi de aceea să fie acceptabilă, adică fără de îndreptăţire (puritate), sfinţire prin Spirit prin credinţa în adevăr, şi credinţă în glorificarea făgăduită.

84. Uleiul de ungere amestecat cu sângele de consacrare era stropit peste ei (vers. 30), învăţând că consacrarea noastră este acceptată numai pentru că suntem îndreptăţiţi prin sângele preţios al Mântuitorului nostru; astfel ni se spune că suntem acceptaţi „în Cel Preaiubit" (Efes. 1:6 — Cornilescu rev.).

85. Fierberea cărnii de consacrare (versetul 31) nu făcea parte din sacrificiu: aceasta era numai pregătirea bucăţii care urma să fie mâncată. Totul trebuia să fie lichidat (versul 32), arătând că noi trebuie să fim consacraţi în întregime şi complet şi că nimic din timpul şi puterea noastră să nu fie risipit.

86. Cele şapte zile ale consacrării (vers. 33, 35) arătau din nou că noi ne-am consacrat în serviciul lui Dumnezeu nu numai pentru o parte din timpul nostru, ci pentru tot. Şapte în Scriptură este un număr complet şi înseamnă tot sau totalitatea lucrurilor la care se referă („şapte peceţi", „şapte trâmbiţe", „şapte plăgi" etc.). Versetul 36 arată terminarea lucrării de consacrare.

87. Niciodată n-a fost mai mare nevoie decât acum ca toţi cei care suntem consacraţi ca preoţi să căutăm să fim „morţi cu El" şi fiecare capacitate a noastră să fie legănată înaintea lui Dumnezeu, pentru ca El să poată accepta şi folosi talentele noastre spre gloria Lui. Acest lucru prezintă interes în special pentru cei care înţeleg că Scripturile învaţă că foarte curând toţi membrii Corpului vor fi acceptaţi împreună cu Capul, o mireasmă plăcută lui Dumnezeu şi că, lucrarea sacrificiului de sine fiind atunci terminată, va începe opera glorioasă a binecuvântării omenirii şi a împlinirii Legământului lui Dumnezeu.

88. Consacrarea antitipică a preoţilor antitipici este limitată la Vârsta prezentă (Evanghelică). Ea a progresat cu hotărâre de când Domnul şi Înainte-Mergătorul nostru s-a „oferit pe Sine Însuşi" — şi va fi completă înainte ca vârsta prezentă să se sfârşească în întregime. Şi dacă nu reuşim să fim printre preoţi acum, în decursul timpului de consacrare, noi nu vom putea fi cu ei când îşi vor începe serviciul pentru popor în Împărăţie, când acestor preoţi (dispreţuiţi acum de oameni, dar „un miros plăcut lui Dumnezeu") li se va adăuga titlul de Rege şi, împreună cu Capul lor, Isus, vor conduce şi binecuvânta toate naţiunile (Apoc. 20:6). Dorim noi în mod serios să fim printre cei care vor cânta spre lauda Marelui nostru Preot: „Ai făcut din noi regi şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi vom împărăţi pe pământ"? Dacă este aşa, vom fi pe deplin consacraţi acum, pentru că numai „dacă suferim cu El" vom „şi împărăţi împreună cu El" (2 Tim. 2:12); (vezi Apoc. 5:10 — n. e.).

RUGĂCIUNEA SUB-PREOŢILOR