CAPITOLUL IV
MAREA ZI A ISPĂŞIRII
Leviticul 16:3-33

Rânduiala tipului şi semnificaţiile lui antitipice — Viţelul — Preotul — Intrarea în încăperile sfinte cu sânge — Tămâia, mirosul plăcut şi cel urât — Intrarea în Sfânta Sfintelor — Ţapul Domnului — Ţapul de trimis — Binecuvântarea poporului

89. Ziua Ispăşirii, ca tip, trebuie considerată separat de celelalte tipuri ale Tabernacolului şi totuşi ca o parte a lor şi în legătură cu ele. Într-adevăr, fiecare din aceste tipuri sunt tablouri separate, ca să spunem aşa; fiecare îşi are subiectul său propriu şi învaţă lecţiile sale proprii şi totuşi toate sunt în acord — piese ale aceleaşi galerii şi armonioase ca opera aceluiaşi mare Artist. În toate acestea noi trebuie să căutăm în primul rând Capul şi apoi Corpul Său, sub-preoţii, Biserica.

90. Pentru a înţelege însemnătatea Zilei Ispăşirii şi opera ei, trebuie să recunoaştem că în timp ce Domnul Isus, personal, este Preotul Şef pentru sub-preoţimea Sa, Biserica Evanghelică, „Corpul Său”, totuşi, într-un sens mai deplin şi mai complet, El este Capul şi noi suntem membrele corpului Marelui Preot al lumii. Exact aşa, Aaron a fost şef peste sub-preoţimea sa, în timp ce, de fapt, în înţelesul general şi potrivit şi reprezentân-du-i pe sub-preoţi, el era orânduit să slujească în calitate de Mare Preot „pentru tot poporul” lui Israel — care repre-zintă în mod tipic întreaga omenire doritoare să aibă ispăşire făcută pentru păcate şi să se întoarcă la favoare şi ascultare divină.

91. Precum consacrarea preoţimii antitipice îi cuprinde pe toţi membrii Corpului şi cere toată Vârsta Evanghelică pentru a se completa, aşa este şi cu jertfa pentru păcat sau sacrificiul ispăşirii: a început cu Capul, iar noi, membrele Corpului Său, împlinim ce lipseşte suferinţelor lui Hristos. Şi aceste suferinţe cer toată Vârsta Evanghelică pentru a se completa (1 Pet. 4:13; Rom. 8:17; 2 Cor. 1:7; 4:10; Filip. 3:10; Col. 1:24; 2 Tim. 2:12; 1 Pet. 5:1,10).

92. „Ziua Ispăşirii”, care în tip era numai o zi de 24 de ore, în antitip vedem că este întreaga Vârstă Evanghelică. Cu terminarea ei sacrificiul încetează, gloria şi binecuvântarea încep, iar Marele Preot al lumii (Isus şi Mireasa Lui, făcuţi una, Cap şi membre — complet) va sta încoronat ca Rege şi Preot după rânduiala lui Melhisedec, un Rege al Păcii — un Preot pe tronul Lui (Evr. 5:10).

93. Atunci El va sta în faţa lumii (se va manifesta, va fi recunoscut, dar nu va fi văzut cu ochii naturali) nu numai ca Rege şi Preot, ci şi ca marele Profet — „Domnul, Dumnezeul vostru vă va ridica dintre fraţii voştri un proroc ca mine (ca Moise)...şi oricine nu va asculta de prorocul acela, va fi nimicit cu desăvârşire din mijlocul norodului”. Când, în timpul Mileniului, sub conducerea şi învăţătura acestui mare Profet, Preot şi Rege, omenirea va fi adusă la cunoştinţă şi capacitate desăvârşită, se va cere ascultare desăvârşită şi toţi acei care nu o vor da vor fi tăiaţi de la viaţă, fără nici o speranţă viitoare — a doua moarte (Fapt. 3:22,23).

94. La sfârşitul Vârstei Iudaice, Isus s-a oferit individual lui Israel ca profet, preot şi rege, tipificând sau ilustrând oferirea întregului Corp, a Hristosului complet şi glorificat, întregii lumi. Ca profet El i-a învăţat, ca preot „s-a adus jertfă pe Sine Însuşi” (Evr. 7:27), iar ca rege a intrat călare în cetatea lor, la încheierea misiunii Sale. Dar ei nu L-au primit în nici una din aceste funcţii. În timpul Vârstei Evanghelice, Biserica sau Corpul Său L-a recunoscut ca „un Învăţător venit de la Dumnezeu” — Marele Profet, ca „Marele Preot al mărturisirii noastre” şi ca Regele de drept. Totuşi, Cuvântul lui Dumnezeu învaţă că El trebuie să fie acceptat nu numai de către Biserică, ci El (împreună cu Corpul Său, Biserica) va fi Profetul pentru tot poporul, Preotul pentru tot poporul şi Regele „peste toate seminţiile, popoarele şi limbile ”; „Domn al tuturor”, Preot al tuturor şi Profet sau Învăţător al tuturor.

95. Am văzut că în consacrarea preoţilor tipici Aaron şi fiii săi reprezentau pe Domnul nostru Isus şi Corpul Său ca şi „creaturi noi” şi un viţel reprezenta umanitatea lor. În tipul ce va fi analizat acum, aflăm că Aaron singur reprezenta pe Unsul întreg (Cap şi Corp), iar cele două sacrificii diferite, un viţel şi un ţap, sunt întrebuinţate aici pentru a reprezenta separarea, şi totuşi asemănarea în suferinţe, dintre Corp şi Capul lui, ca „jertfa pentru păcat”.

ÎNTÂIA JERTFĂ A ZILEI DE ISPĂŞIRE, VIŢELUL

96. Viţelul îl reprezenta pe Isus la vârsta de treizeci de ani — OMUL perfect care s-a dat pe sine şi a murit pentru noi. Marele Preot, după cum am văzut deja, reprezenta „noua” natură a lui Isus, Capul uns şi toţi membrii Corpului Său, cunoscut de Dumnezeu dinainte. Deosebirea făcută aici între creatura omenească şi cea „nouă” trebuie bine înţeleasă şi ţinută în minte*. „Omul Isus Hristos care s-a dat pe Sine Însuşi” la vârsta de treizeci de ani, a fost cel ce mai întâi a fost bogat (de o natură mai înaltă), dar pentru noi a devenit sărac. Aceasta înseamnă că El a devenit om ca să poată da pentru omenire unica răscumpărare posibilă — viaţa unui om perfect (1 Cor. 15:21); (1 Tim 2:6; Tit 2:14 — n. e.).

97. Deoarece pedeapsa pentru păcatul omului era moartea, era necesar ca Mântuitorul nostru să devină om, să fie „făcut carne”, altfel El n-ar fi putut răscumpăra omenirea. Un om a păcătuit şi pedeapsa a fost moartea. Dacă Domnul nostru voia să plătească pedeapsa, era esenţial ca El să aibă aceeaşi natură (dar nepătat, despărţit de păcat şi de rasa păcătoşilor) şi să moară ca înlocuitorul lui Adam, altfel omenirea nu putea fi eliberată niciodată din moarte. În scopul acesta omul Isus a jertfit „tot ce avea” — gloria ca om perfect, onoarea care o putea avea ca om perfect, şi, în sfârşit, viaţa ca om perfect. Acestea erau tot ce avea El (cu excepţia făgăduinţei lui Dumnezeu privind o natură nouă şi a speranţei născute din această făgăduinţă), pentru că El îşi schimbase fiinţa sau existenţa spirituală cu cea omenească, pe care a făcut-o „jertfă pentru păcat” şi care era tipificată prin viţelul jertfit în „Ziua Ispăşirii” (Ioan 1:14; Is. 53:10).

98. Dar, deoarece „omul Isus Hristos” s-a dat pe sine ca PREŢUL RĂSCUMPĂRĂRII noastre, înseamnă că El nu poate fi restabilit la acea umanitate pe care a dat-o. Dacă ar lua înapoi preţul răscumpărării, noi cei răscumpăraţi am cădea iarăşi sub condamnarea la moarte. Dar, mulţumită lui Dumnezeu, jertfa Lui rămâne pentru totdeauna, ca să putem fi pentru totdeauna liberi de vina lui Adam şi de pedeapsa cu moartea. Prin urmare, dacă Tatăl i-ar da cândva lui Isus vreo onoare, mărire sau viaţă ca răsplată pentru ascultarea Sa până la moarte, aceasta trebuie să fie o glorie, o cinste şi o viaţă pe un alt plan de existenţă decât cea umană.

99. Acesta a fost scopul pe care l-a avut Iehova pentru Isus, adică să-L înalţe mai presus de planul uman şi deasupra condiţiei Sale preumane, deasupra tuturor îngerilor, domniilor şi stăpânirilor, la dreapta Sa (condiţia de favoare principală, primul după Iehova) şi să-L facă părtaş al nemuririi — al naturii divine. Pentru acestea şi pentru alte bucurii promise, Isus „a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evr. 12:2; Filip. 2:9; Evr. 1:3,4).

100. Natura nouă, pe care Domnul nostru a primit-o în locul naturii umane şi ca răsplată pentru jertfirea ei, este tipificată aici prin Preot. Deşi este adevărat că jertfirea naturii umane n-a fost sfârşită până la cruce, şi că răsplata, natura divină, n-a fost pe deplin primită până la înviere, trei zile mai târziu, totuşi, în socoteala lui Dumnezeu — după cum se arată în acest tip — moartea lui Isus (viţelul) a fost socotită completă când Isus s-a prezentat pe Sine Însuşi ca sacrificiu viu, simbolizându-şi moartea prin botez. Atunci El Însuşi s-a considerat mort — mort faţă de toate scopurile omeneşti, faţă de speranţele la glorie, onoare sau viaţă umană — în acelaşi sens în care noi, urmaşii Săi, suntem îndemnaţi să ne socotim noi înşine morţi cu adevărat faţă de lume, dar vii ca şi creaturi noi pentru Dumnezeu (Rom. 6:11).

101. Această acceptare a jertfei lui Isus de către Iehova, la timpul consacrării Sale, ca şi cum ar fi fost terminată iar El ar fi fost mort cu adevărat, a fost arătată prin ungerea cu Spiritul Sfânt — „arvuna” sau garanţia a ceea ce El va primi când moartea va avea loc în realitate.

102. Considerând astfel, vedem că moartea viţelului a tipificat faptul că Isus s-a oferit pe Sine Însuşi când s-a consacrat. Aceasta este în armonie cu afirmaţia apostolului cu privire la consacrarea sau prezentarea lui Isus ca jertfă. El citează profeţia, zicând: „Iată-Mă, (în sulul cărţii (Scripturii) este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule” — să mor şi să răscumpăr pe mulţi. Acolo, după cum zice scriitorul inspirat, „El desfiinţează astfel pe cele dintâi (adică a înlăturat sacrificiile tipice), ca să pună în loc (sau să împlinească) pe a doua” — (antitipul, sacrificiul real pentru păcate) (Evr. 10:7,9,14).

103. Da, acolo a avut loc înjunghierea jertfei pentru păcat, tipificată prin viţel, iar cei trei ani şi jumătate de serviciu ai lui Isus au arătat că toată voinţa Lui umană a fost moartă şi trupul Său uman a fost socotit astfel din momentul consacrării.

104. Unsul Isus, umplut cu Spiritul Sfânt în momentul botezului Său, a fost „creatura nouă” divină (cu toate că nu desăvârşit ca şi creatură divină, până la înviere) şi El a susţinut întotdeauna această relaţie, spunând: „Cuvintele, pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine (ca şi om); ci Tatăl, care locuieşte în Mine (prin Spiritul Său), El face aceste lucrări ale Lui”. „Cuvântul, pe care-l auziţi, nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a trimis.” (Ioan 14:10,24). „Facă-se nu voia Mea (ca om), ci a Ta (Părinte — divină)” în şi cu acest „vas pământesc” consacrat spre moarte (Luc. 22:42).

105. Viţelul a fost înjunghiat în „Curte”, care, după cum am văzut, a tipificat condiţia credinţei în Dumnezeu şi a armoniei cu El, cea mai înaltă realizare a cărnii, a naturii umane. Isus a fost în această condiţie, un om perfect, când S-a oferit pe Sine însuşi (viţelul, în tip) lui Dumnezeu.

106. Să ţinem minte aceste deosebiri în timp ce examinăm cu grijă opera Zilei de Ispăşire tipică, pentru ca să putem înţelege mai clar realităţile antitipice. Aaron a fost spălat, pentru ca el să reprezinte în mod potrivit puritatea şi nevinovăţia „creaturii noi” — a Capului şi membrilor Corpului Său („Nici unul care a fost conceput de Dumnezeu nu practică păcatul, pentru că sămânţa Lui rămâne în el şi nu poate păcătui, pentru că a fost conceput de Dumnezeu” — 1 Ioan 3:9, Diaglott). Creatura nouă nu poate păcătui şi datoria ei este să vegheze întruna asupra naturii vechi, socotită moartă, ca nu cumva să reînvie. Pentru că, dacă voinţa veche împarte conducerea cu cea nouă, înseamnă că cea veche nu este moartă şi cea nouă nu este „biruitoare”. Iar un triumf al celei vechi ar însemna moartea „creaturii noi” — „moartea a doua”.

107. Pentru serviciul „Zilei de Ispăşire” Aaron nu era îmbrăcat în obişnuitele sale veşminte „de glorie şi frumuseţe”, ci în haine de sacrificiu, în hainele din pânză de in subţire, simboluri ale purităţii — dreptatea sfinţilor. Mantia de in subţire era o arvună a mantiei glorioase ce urma; „brâul de in” îl înfăţişa ca pe un servitor, deşi nu aşa de puternic ca şi la încheierea „Zilei de Ispăşire”, când era încins cu brâul efodului; mitra din pânză de in, fiind la fel cu cea care aparţinea veşmintelor glorioase, proclama dreptatea desăvârşită a Capului nostru în timpul sacrificiului precum şi după aceea. Astfel, Marele Preot antitipic, cel cu minte divină, cel conceput de Spirit, deşi nu era încă născut din Spirit, era gata şi capabil să îndeplinească sacrificiul ispăşirii la prima venire, şi a pornit să-l facă, aşa cum a fost tipificat prin Aaron.

108. „Iată cum să intre Aaron în sfântul locaş (Sfânta şi Sfânta Sfintelor): cu un viţel pentru jertfa pentru păcat şi un berbec pentru arderea de tot...Aaron să-şi aducă viţelul lui (care îl reprezintă pe el însuşi) pentru jertfa pentru păcat şi să facă ispăşire pentru el (membrele corpului său — sub-preoţii) şi pentru casa lui (toţi credincioşii, toată „casa credinţei” — leviţii)...Să-şi înjunghie viţelul pentru jertfa lui pentru păcat (care-l reprezintă pe el). Să ia o cădelniţă plină cu cărbuni aprinşi de pe altarul dinaintea Domnului şi doi pumni de tămâie aromată pisată mărunt (pulbere); să ducă aceste lucruri dincolo de perdea (primul văl sau „uşă”); să pună tămâia pe foc înaintea Domnului (cădelniţa cu cărbuni aprinşi era aşezată deasupra altarului de aur din „Sfânta”, iar tămâia fărâmiţată treptat peste ei producea un fum plăcut parfumat) pentru ca norul de fum de tămâie (intrând în spatele vălului al doilea) să acopere capacul ispăşirii care este peste (acoperă) mărturie (Legea), ca să nu moară” — (călcând aceste condiţii, singurele prin care putea veni acceptabil în prezenţa divină — Lev. 16:3,6,11-13 — Cornilescu rev.).

109. Uitându-ne prin tip la antitip să comparăm acum pas cu pas faptele lui Isus cu acest tablou profetic al lucrării Sale. Când omul Isus Hristos s-a consacrat pe Sine Însuşi, El imediat, ca nouă creatură concepută de Spiritul Sfânt, a luat viaţa Sa umană sacrificată (sângele viţelului) spre a o prezenta înaintea lui Dumnezeu ca preţul de răscumpărare „pentru păcatele noastre, şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi” (1 Ioan 2:2 — n. e.). Conceput de Spirit El nu mai era în condiţia reprezentată de „Curte”, ci în „Sfânta” întâi, unde trebuia să zăbovească şi să-şi aducă tămâia pe focul încercărilor — El trebuia să-şi dovedească loialitatea faţă de Dumnezeu şi dreptate prin lucrurile pe care le-a suferit, ca un Fiu conceput, înainte de a intra în „Sfânta Sfintelor”, condiţia spirituală perfectă (Evr. 5:8).

110. Marele Preot a luat cu sine (odată cu sângele) foc de pe altar şi amândouă mâinile pline cu tămâie aromată, pentru a produce mirosul; asemănător, îndeplinirea angajamentului solemn de consacrare al Domnului nostru Isus, în decursul a trei ani şi jumătate cât a durat serviciul Său, a fost un parfum aromat şi acceptabil Tatălui, dovedind în acelaşi timp caracterul complet al consacrării şi perfecţiunea sacrificiului Său. Tămâia aromată bătută mărunt a reprezentat perfecţiunea Omului Isus. Focul de pe „altarul de aramă” reprezenta încercările la care El a fost supus iar faptul că acest foc era dus de preot însemna că Domnul nostru, prin cursul lui de credincioşie, trebuia să-şi atragă persecuţii asupra Sa. Şi când perfecţiunea fiinţei Sale (tămâia) a venit în contact cu încercările vieţii (focul), El a dovedit o perfectă supunere faţă de voinţa divină — un parfum plăcut. Astfel se arată ispitirea Lui în toate privinţele, dar fără de păcat. Precum toată tămâia trebuia consumată pe foc, tot aşa El şi-a predat totul în ascultare. Amândouă „mâinile pline”, pe care le-a oferit preotul, reprezintă astfel capacitatea şi putinţa deplină a dreptăţii Domnului nostru — cerute şi predate.

111. Dar, în timp ce Isus, ca o „creatură nouă”, se afla astfel în „Sfânta”, bucurându-se de lumina sfeşnicului de aur, hrănindu-se cu pâinea adevărului şi aducând tămâie acceptabilă lui Iehova, să privim în „Curte” şi chiar mai în afară, dincolo de „tabără”, şi să vedem un alt lucru care progresa în acelaşi timp. Ultima dată am văzut viţelul mort, în „Curte”, care reprezenta pe Omul Isus consacrat la vârsta de treizeci de ani, la botezul Său. Grăsimea lui era pusă pe „altarul de aramă” împreună cu rinichii şi diferite organe producătoare de viaţă. Ele ardeau cu furie pentru că un viţel are multă grăsime. Un nor de fum, numit „un miros plăcut pentru Dumnezeu”, se ridica în văzul tuturor celor care se aflau în „Curte”, leviţii — casa credinţei, credincioşii.

112. Aceasta reprezintă cum a fost văzut sacrificiul lui Isus de oamenii credincioşi. Ei au văzut devotamentul, sacrificiul de sine, zelul iubitor (grăsimea), care se înălţau la Dumnezeu ca o jertfă plăcută şi acceptabilă în decursul celor trei ani şi jumătate de serviciu ai Domnului. Ei ştiau bine că în faţa Tatălui El a fost întotdeauna plăcut. Ei ştiau, din ceea ce au văzut petrecându-se în „Curte” (în carne), că El era acceptabil, cu toate că nu puteau să vadă sacrificiul în măreţia şi perfecţiunea lui deplină, aşa cum a apărut în ochii lui Iehova (în „Sfânta”), o tămâie aromată pe „altarul de aur”.

113. În timp ce aceste două focuri ardeau (în „Curte” grăsimea şi în „Sfânta” tămâia, iar parfumurile lor se înălţau în acelaşi timp), mai era un alt foc „afară din tabără”. Acolo era distrus trupul de carne (vers. 27). Aceasta reprezintă lucrarea lui Isus, aşa cum este văzută de lume. Acestora li se pare o nebunie ca El să-şi cheltuiască viaţa în sacrificiu. Ei nu văd necesitatea jertfei ca preţ de răscumpărare a omului, nici spiritul supunerii care l-a îndemnat să o facă, aşa cum Tatăl le-a văzut. Ei nu văd perfecţiunea iubirii şi tăgăduirii de sine a Domnului nostru, aşa cum le văd credincioşii (din starea „Curţii”). Nu, ei n-au văzut în El, nici pe vremea Lui şi nici de atunci încoace, pe eroul şi conducătorul lor ideal. Ei au observat mai ales acele elemente ale caracterului Său pe care le-au dispreţuit, ca slabe, nefiind în stare să-L iubească şi să-L admire. Pentru aceştia sacrificiul Lui a fost şi este ofensator, dispreţuit: El a fost dispreţuit şi respins de oameni şi, cum s-ar zice, ei au roşit şi şi-au ascuns feţele de Dânsul, aşa cum în tip israeliţii se întorceau dezgustaţi de mirosul urât al hoiturilor care ardeau.

114. Vedem, prin urmare, în ce mod viaţa lui Isus, în timpul celor trei ani şi jumătate, a îndeplinit toate aceste trei tablouri: sacrificiul umanităţii Sale perfecte a fost în ochii oamenilor un lucru nebunesc şi dezgustător; în ochii celor credincioşi un sacrificiu acceptabil lui Dumnezeu, iar în ochii lui Iehova „o tămâie aromată”. Toate acestea s-au sfârşit în acelaşi timp — la cruce. Viţelul a fost lichidat în întregime, grăsimea consumată complet şi tămâia toată oferită atunci când Isus a exclamat „S-a sfârşit!” şi a murit. Astfel Omul Isus Hristos S-a dat pe Sine Însuşi ca răscumpărare pentru toţi.

115. Fumul tămâiei de pe „altarul de aur” intrând înaintea Lui şi fiind satisfăcător, Marele Preot trecea pe sub al doilea „Văl” în „Sfânta Sfintelor”. Aşa a fost şi cu Isus: după ce a adus timp de trei ani şi jumătate o tămâie acceptabilă în „Sfânta”, starea consacrării şi conceperii de Spirit, El a trecut dincolo de „al doilea Văl”, moartea. Timp de trei zile El a fost sub „Văl”, în moarte, apoi a înviat în perfecţiunea naturii divine mai presus de carne, dincolo de Văl, „întipărirea fiinţei Tatălui”. El „a fost omorât în trup, dar înviat (făcut viu) în duh”; „semănat trup firesc (uman) şi înviat trup duhovnicesc”. Astfel, Domnul nostru a atins condiţia „Prea Sfântă”, perfecţiunea fiinţei spirituale, la învierea Sa (1 Pet. 3:18; 1 Cor. 15:44).

116. Următorul lucru pe care El l-a făcut a fost prezentarea sângelui ispăşirii (vers. 14) — preţul răscumpărării noastre — lui Dumnezeu, deoarece „voi aţi fost răscumpăraţi...cu sângele scump (viaţa jertfită) a lui Hristos” (1 Pet. 1:18,19). Preotul, în prezenţa lui Iehova, care era reprezentată prin lumina şechină ce se afla între heruvimi pe „capacul ispăşirii”, stropea sau prezenta lui Iehova sângele, stropindu-l pe şi înaintea capacului ispăşirii. Aşa şi Domnul nostru Isus, după patruzeci de zile S-a înălţat la cer „ca să se înfăţişeze PENTRU NOI înaintea lui Dumnezeu”, prezentând în folosul nostru şi ca preţ al răscumpărării noastre valoarea şi meritul sacrificiului tocmai sfârşit la Calvar (Evr. 9:24).

AL DOILEA SACRIFICIU AL ZILEI DE ISPĂŞIRE, ŢAPUL DOMNULUI

117. Îl vom lăsa acum pe Marele Preot înaintea „capacului ispăşirii” şi vom ieşi în Curte, ca să vedem o altă lucrare. Cităm:

118. „Să ia, de la adunarea fiilor lui Israel, doi ţapi pentru jertfa pentru păcat...Să ia cei doi ţapi şi să-i pună înaintea Domnului, la uşa cortului întâlnirii. Aaron să arunce sorţi pentru cei doi ţapi: un sorţ pentru Domnul şi un sorţ pentru Azazel. Aaron să ia ţapul care a ieşit la sorţi pentru Domnul şi să-l aducă jertfă pentru păcat. Iar ţapul care a ieşit la sorţi pentru Azazel, să fie pus viu înaintea Domnului, ca să facă ispăşire pe el, şi să i se dea drumul în pustie, ca Azazel”* (Lev. 16:5-10 — Cornilescu rev.).

119. Aceşti doi ţapi, luaţi de la Israel şi aduşi în „Curte”, tipificau sau reprezentau pe toţi cei care, venind din lume şi acceptând răscumpărarea lui Isus, îşi consacrează cu totul viaţa, chiar până la moarte, pentru serviciul lui Dumnezeu, în timpul acestei Vârste Evanghelice. Luaţi mai întâi din „Tabără” sau condiţia lumii, „păcătoşi ca şi alţii”, ei au fost aduşi în „Curte”, condiţia credinţei sau îndreptăţirii. Acolo ei se prezintă pe ei înşişi înaintea Domnului (reprezentaţi prin ţapii de la uşa Tabernacolului), dorind să devină morţi împreună cu Răscumpărătorul lor Isus Hristos, ca fiinţe umane, şi să intre în condiţiile cereşti sau spirituale, cum a intrat El: mai întâi în condiţia conceperii de spirit a minţii spirituale şi apoi în condiţia naşterii de spirit a trupului spiritual — reprezentate prin „Sfânta” şi respectiv „Sfânta Sfintelor”.

120. Învăţătorul nostru spune, însă, că nu toţi cei care zic: „Doamne! Doamne!” vor intra în Împărăţie. Aşa şi acest tip arată că sunt unii care zic: „Doamne, iată, eu jertfesc toate ale mele” şi de fapt promit mai mult decât sunt dispuşi să îndeplinească. Ei nu ştiu ce promit sau câtă tăgăduire de sine îi costă să ia crucea în fiecare zi şi să meargă pe urmele Omului Isus (viţelul) — „Să ieşim dar afară din tabără la El (la desconsiderarea şi distrugerea totală a speranţelor omeneşti) şi să suferim ocara Lui” (Evr. 13:13).

121. În acest tip, al celor doi ţapi, sunt reprezentate ambele clase ale acelora care fac legământ să moară cu Hristos: cei care într-adevăr merg pe urmele Lui, aşa cum ne-a lăsat El exemplu, şi cei care „prin frica morţii”, (acesteia) sunt „supuşi robiei toată viaţa lor” (Evr. 2:15). Prima clasă este „ţapul Domnului”, cealaltă, „ţapul de trimis”. Ambele aceste clase ale ţapilor, după cum vom vedea, vor avea o parte în lucrarea împăcării — în adu-cerea lumii în armonie deplină cu Dumnezeu şi cu Legea Sa, când această „Zi a Ispăşirii”, Vârsta Evanghelică, este sfârşită. Dar numai cei din clasa dintâi, „ţapul Domnului”, care urmează Conducătorul, sunt o parte din „jertfa pentru păcat” şi în cele din urmă membri ai Corpului Său glorificat.

122. Aruncarea sorţilor ca să se vadă care ţap va fi „ţapul Domnului” şi care va fi cel „de trimis”, arăta că Dumnezeu nu alege care dintre cei ce se prezintă pe sine vor câştiga premiul. Aceasta arăta că Dumnezeu nu hotărăşte în mod arbitrar care dintre cei consacraţi vor deveni părtaşi ai naturii divine şi moştenitori împreună cu Hristos Domnul nostru şi care nu. Cei ce suferă cu El vor şi domni împreună cu El; cei ce au succes în evitarea încercărilor înfocate, printr-o comportare compromiţătoare, pierd şi comoştenirea în glorie (Rom. 8:17).

123. Fiecare credincios, fiecare îndreptăţit (levit) din „Curte”, care se prezintă pe sine însuşi în decursul Zilei de Ispăşire, Vârsta Evanghelică, este acceptabil ca sacrificiu — acum este timpul acceptabil. Acela care-şi ţine legământul şi îndeplineşte sacrificiul este tipic reprezentat prin „ţapul Domnului”. Cei care nu se predau pe ei înşişi ca sacrificii de bună voie, „iubind lumea prezentă”, sunt reprezentaţi prin „ţapul de trimis”.

124. Să ne întoarcem la Marele Preot: după ce a stropit „capacul ispăşirii” (literal, Împăciuitorul, locul unde se făcea ispăşirea) de şapte ori (perfect) cu sângele viţelului, „să înjunghie ţapul adus ca jertfă pentru păcat pentru popor şi să-i ducă sângele dincolo de perdea. Cu sângele acesta să facă întocmai cum a făcut cu sângele viţelului, să-l stropească spre capacul ispăşirii şi înaintea capacului ispăşirii” (vers. 15 — Cornilescu rev.). Într-un cuvânt, tot ce s-a făcut cu viţelul a fost repetat cu „ţapul Domnului”. El a fost înjunghiat de acelaşi Mare Preot, sângele lui a fost stropit exact la fel; grăsimea lui etc. se ardeau de asemenea pe altarul din „Curte”. (Este vrednic de notat că în timp ce un viţel de primă calitate este totdeauna foarte gras, un ţap este un animal foarte slab. Tot aşa şi Domnul nostru Isus, fiind reprezentat de viţel, a avut o mare abundenţă de grăsime, de zel şi iubire pentru jertfirea Sa, în timp ce urmaşii Săi, reprezentaţi de ţap, sunt slabi în comparaţie cu El). Trupul „ţapului Domnului” era ars în acelaşi fel ca şi cel al viţelului — „afară din tabără”.

125. Apostolul Pavel explică faptul că numai acele animale care serveau ca jertfă pentru păcat se ardeau afară din tabără. Şi apoi adaugă: „Să ieşim dar afară din tabără, la El, purtând batjocorirea Lui” (Evr. 13:11-13; Cornilescu rev.). Ni se dă astfel o dovadă de netăgăduit nu numai că urmaşii lui Isus sunt reprezentaţi de acest „ţap al Domnului”, ci şi că sacrificiul lor, socotit împreună cu al Capului lor, Isus, formează o parte din jertfa pentru păcat a lumii. „Batjocurile celor ce Te insultă pe Tine au căzut asupra mea” (Ps. 69:9 — Cornilescu rev.).

126. Cum este cu viţelul, aşa este şi cu ţapul în jertfa pentru păcat: arderea afară din tabără reprezintă dispreţul cu care urma să fie privită jertfa de către cei din afara „taberei” — care nu sunt în relaţie de legământ cu Dumnezeu — necredincioşii. (1) Cei care recunosc sa-crificiul corpului lui Hristos din punctul de vedere divin, ca o tămâie aromată pentru Dumnezeu, intrând chiar până la „capacul ispăşirii”, sunt doar puţini — numai aceia care sunt ei înşişi în „Sfânta” — care stau „în locurile cereşti, în Hristos Isus”. (2) Cei care recunosc sa-crificiile sfinţilor, reprezentate prin grăsimea „ţapului Domnului”, al jertfei pentru păcat de pe altarul de aramă, şi care îşi dau seama că tăgăduirile lor de sine sunt plăcute lui Dumnezeu, sunt în număr mai mare — toţi cei care ocupă condiţia de îndreptăţire a „Curţii” — „casa credinţei”. (3) Ceilalţi, din afara taberei, care văd pe aceşti sacrificatori şi tăgăduirea lor de sine numai ca o consumare a „gunoaielor şi lepădăturilor pământului”, sunt o clasă care este departe de Dumnezeu — sunt „vrăjmaşii Lui prin fapte rele”. Ei sunt cei despre care a prezis Domnul nostru, „. . . din pricina Mea...vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!” (Mat. 5:11 — n. e.).

127. Ce lecţii ne transmit aceste lucruri? Că atâta vreme cât noi înşine suntem sacrificatori adevăraţi în „Sfânta” sau membri adevăraţi în „casa credinţei”, în „Curte”, nu vom fi defăimători ai nici unuia din cei care sunt sacrificatori adevăraţi în timpul prezent. Nu vom fi nici orbiţi de răutate, ură, invidie sau ceartă — aşa încât să fim incapabili să vedem sacrificiile pe care Dumnezeu le acceptă. Ce vom zice, deci, despre cei care odată erau „fraţi”, părtaşi la aceleaşi sacrificii şi jertfitori la acelaşi „altar de aur” şi membri ai ordinului preoţimii împărăteşti, care devin atât de schimbaţi, atât de stăpâniţi de un spirit împotrivitor, încât pot vorbi rău neîncetat despre confraţii lor preoţi! Trebuie, desigur, să ne „temem” pentru ei (Evr. 4:1), că au părăsit „Sfânta” şi „Curtea” şi au ieşit în afara oricărei relaţii cu Dumnezeu — în „întunericul de afară”. Ar trebui să facem tot posibilul să-i recâştigăm (Iac. 5:20), dar sub nici un considerent nu trebuie să părăsim „Sfânta” pentru a răsplăti rău pentru rău sau defăimare pentru defăimare. Nu, toţi cei care doresc să fie sub-preoţi credincioşi trebuie să meargă pe urmele Marelui Preot, să-şi iubească duşmanii şi să facă bine celor care îi persecută. Ei trebuie să-l imite pe Cel care, atunci „când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri, când era chinuit nu ameninţa, ci se supunea dreptului Judecător” (1 Pet. 2:23).

128. Ţapul Domnului i-a reprezentat pe toţi cei din „turma mică” de urmaşi credincioşi ai Domnului. Ei toţi sunt la fel; toţi vin pe aceeaşi „cale îngustă";, astfel că ceea ce este adevărat despre corporaţia lor, ca întreg, este adevărat despre fiecare din ei. De aceea, „ţapul Domnului” a tipificat pe fiecare dintre ei şi sacrificiul său, cu deosebirea că întregul trebuie să fie completat şi sacrificiul tuturor trebuie să fie terminat înainte ca „sângele ţapului” (care reprezenta întreg Corpul lui Hristos) să fie prezentat pe „capacul ispăşirii”.

129. Sângele stropit pe şi înaintea „capacului ispăşirii” era în forma unei cruci, cu vârful sau capul crucii pe „capacul ispăşirii”. Acest lucru este arătat în următoarea descriere: „să stropească cu degetul pe partea dinainte a capacului ispăşirii, spre răsărit (spre Văl)...şi înaintea (cruciş, în faţa) capacului ispăşirii”. Astfel s-au completat jertfele pentru păcatele lui Israel — viţelul pentru sub-preoţi, corpul Marelui Preot, şi pentru leviţi, „casa credinţei” din vârsta prezentă; ţapul „pentru popor”, Israel — tipul întregii omeniri, care prin cunoştinţa şi posibilităţile viitorului va deveni poporul lui Dumnezeu.

130. Astfel, vedem limpede că întreagă această Vârstă Evanghelică este o vârstă de suferinţă şi moarte pentru cei care-şi sacrifică natura umană, pământească, pentru a deveni părtaşi la cea spirituală, cerească. Îndată ce sa-crificiul lui Isus pentru „Corpul” şi „casa” Sa a fost complet şi prezentat înaintea Tatălui, după înălţarea Sa, a fost trimisă dovada că sacrificiul Său a fost acceptat de Tatăl — botezul cu Spiritul Sfânt din ziua Cincizecimii asupra reprezentanţilor Bisericii Sale, Corpul Său şi casa Sa. Acolo ungerea Sa, Spiritul Sfânt (simbolizat prin uleiul sfânt al ungerii), s-a coborât asupra Bisericii şi de atunci continuă să curgă în jos peste toţi membrii vii ai Corpului Marelui Preot şi nu este nevoie să se mai repete, pentru că oricine s-a scufundat în Hristos, ca un membru al Corpului Său, s-a scufundat prin aceasta în Spiritul Său Sfânt, spiritul care însufleţeşte pe fiecare membru al acestui Corp.

131. Această distribuire a Spiritului Sfânt a fost semnul din partea lui Dumnezeu al acceptării celor care credeau în Isus, consacraţi deja şi rămânând, după cum îi îndrumase Mântuitorul, aşteptând ca Tatăl să primească jertfele lor (acceptabile în Cel Iubit) şi să fie concepuţi ca fii prin spiritul înfierii. Această venire a Spiritului Sfânt, puterea sau „mâna” Domnului, în ziua Cincizecimii, a fost arătată în tip (vers. 15) prin venirea Marelui Preot la uşa Tabernacolului, prin punerea mâinilor sale asupra „ţapului Domnului” şi prin înjunghierea lui. Întocmai cum Spiritul Tatălui L-a făcut capabil pe Isus să îndeplinească tot ce era reprezentat prin înjunghierea viţelului, tot aşa, acelaşi spirit, spiritul, puterea sau influenţa lui Dumnezeu, spiritul sau influenţa Adevărului, prin Hristos, asupra clasei simbolizate prin „ţapul Domnului”, îi face în stare să se sacrifice ca oameni — să ucidă ţapul, voinţa degradată — în speranţa gloriei, onoarei şi nemuririi promise a naturii divine, ca şi „noi creaturi în Hristos” (Rom. 8:15 — n. e.).

132. Aşa a fost, de exemplu, cu apostolul Pavel, când, influenţat de Spiritul Sfânt al Învăţătorului şi Capului său, a putut socoti toate lucrurile ca pierdere şi gunoi pentru a putea câştiga pe Hristos şi să fie găsit (ca membru) în El (Filip. 3:8,9 — n. e.). Inspirat de această speranţă şi de acest spirit el a putut spune: „Trăiesc (noua creatură)...dar nu mai trăiesc eu (vechea creatură reprezentată prin ţapul jertfit)”. El se consuma cu reproşurile şi dispreţul lumii — afară din tabără. Afecţiunile şi puterile pământeşti ale lui Pavel fuseseră prezentate în întregime lui Dumnezeu ca jertfă vie. După aceasta Hristos trăia în el, nădejdea slavei — mintea lui Hristos, crucificând şi ţinând în subordine natura sa umană, degradată şi îndreptăţită, şi voinţa ei.

133. Cu toate că de fapt era în lume, el nu-i aparţinea, şi atât de adevărat era acest lucru încât a putut spune: „Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credinţa în Fiul Lui Dumnezeu” (Gal. 2:20 — Cornilescu rev.). Da, prin credinţă fusese socotit o „creatură nouă”, căreia îi aparţineau făgăduinţele nespus de mari şi preţioase ale naturii divine, dacă era credincios (2 Pet. 1:4). El trăia în condiţia „Sfântei”, mâncând din „pâinea pentru punere înainte” şi luminat continuu de lumina „sfeşnicului de aur”. Înzestrat astfel cu cunoştinţă şi putere, el a fost capabil să aducă „tămâie” acceptabilă lui Dumnezeu prin Isus Hristos. Cu alte cuvinte, jertfa apostolului Pavel, din cauza meritului lui Isus atribuit ei, a fost acceptabilă lui Dumnezeu. Aşa a ţinut el natura ţapului întotdeauna sacrificată; nu numai că a ţinut moartă voinţa cărnii, dar, cât a fost posibil, şi-a „ţinut” trupul de carne supus voinţei noi. La fel, acelaşi lucru au făcut şi ceilalţi membri ai acestei companii a „ţapului Domnului”, cu toate că alţii n-au fost atât de bine cunoscuţi. Sacrificiul lui Pavel a înălţat un parfum foarte bogat; jertfa lui a fost de o mireasmă foarte plăcută pentru Dumnezeu, dar, la fel ca a noastră, ea a fost primită de Dumnezeu nu în virtutea propriei sale valori, ci pentru că a fost oferită pe şi împărtăşindu-se din meritul lui Hristos, Răscumpărătorul, „Altarul de Aur”.

134. Aşa cum ţapul împlinea ceea ce lipsea jertfei pentru păcat, completând jertfa începută cu viţelul, tot aşa „turma mică”, urmând după Isus, împlineşte „ceea ce lipseşte suferinţelor lui Hristos” (Col. 1:24). Nu pentru că jertfele noastre sunt prin natura lor valoroase, aşa cum a fost a Domnului nostru, deoarece El singur a fost perfect şi potrivit ca o răscumpărare, o jertfă pentru păcat: acceptarea jertfelor noastre se face prin meritul Său care ni se atribuie, îndreptăţindu-ne mai întâi. Apoi, prin harul care ne permite să ne aducem fiinţele îndreptăţite împreună cu jertfa perfectă a Domnului nostru, nouă, ca membri ai Corpului Său, ni s-a acordat o parte în suferinţele lui Hristos, ca să ne putem împărtăşi în cele din urmă şi de gloria Sa — având parte în lucrarea Sa viitoare de binecuvântare a întregii omeniri cu privilegiile şi posibilităţile restabilirii.

135. Cândva trebuie să sosească ceasul când sacrificiul ultimilor membri ai „ţapului Domnului” va fi consumat şi sacrificiul pentru păcat va fi sfârşit pentru totdeauna. Noi credem cu tărie, pe baza dovezilor date în alt loc, că acum ne găsim la încheierea „Zilei de Ispăşire” şi că în prezent sunt în sacrificiu ultimii membri ai acestei clase a „ţapului Domnului”. În curând ultimii membri ai acestei clase, Corpul lui Hristos, vor trece dincolo de „Văl” — dincolo de carne — în perfecţiunea naturii spi-rituale, începută deja în mintea sau voinţa nouă care controlează acum trupurile lor muritoare. Nu numai atât, dar unor astfel de credincioşi le este promisă cea mai înaltă dintre naturile spirituale — „natura divină” (2 Pet. 1:4).

136. Trecerea pe sub „Vălul” al doilea înseamnă pentru Corp ceea ce a însemnat pentru Cap: prezentarea sângelui ţapului are aceeaşi semnificaţie ca şi prezentarea sângelui viţelului. Corpul Preotului trecând pe sub „Vălul” al doilea, ducând cu sine sângele ţapului, reprezenta trecerea Corpului lui Hristos în întregime dincolo de condiţiile omeneşti, la perfecţiunea naturii divine, când vom fi ca Hristos Isus, care este acum „întipărirea fiinţei Tatălui”. O, binecuvântată speranţă! „Cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău”, s-a spus profetic pentru Isus, şi ce înălţătoare este făgăduinţa că „vom fi ca El!” (Evr. 1:3; Rom. 8:29; Ps. 17:15; 1 Ioan 3:2).

137. Dacă putem câştiga premiul pentru care alergăm, atunci:

„Piară orice ambiţii deşarte,
Tot ce am căutat sau ştiut pe pământ;
Deja-i bogată a noastră condiţie!
Speranţe cereşti noi acum avem.”

138. Ajuns în Sfânta Sfintelor, va fi prezentată dovada jertfei Corpului „pentru popor”, aşa cum este tipificat prin sângele ţapului stropit pe „capacul ispăşirii”. „Astfel să facă ispăşire pentru sfântul locaş, pentru necurăţiile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege, prin care au păcătuit ei. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor”; (Lev. 16:16).

139. Când va fi prezentat, el va fi acceptat „pentru popor”, aşa cum a fost acceptat şi cel al gloriosului nostru Conducător: „pentru El (Corpul Său) şi pentru casa Lui (casa credinţei)”. Astfel va fi împlinită opera de împăcare. Păcatul şi condamnarea vor fi acoperite pe deplin pentru toţi iar marea operă prin care se vor da lumii rezultatele măreţe ale acestei ispăşiri va urma fără întârziere — întocmai cum binecuvântarea zilei Cincizecimii a venit peste „Corp” şi influenţa ei s-a răsfrânt asupra „casei credinţei”, îndată după acceptarea jertfei lui Isus — după ce El a trecut dincolo de „Vălul” cărnii şi a prezentat sacrificiul pentru răscumpărarea noastră înaintea lui Dumnezeu.

140. Stropirea tuturor lucrurilor cu sânge arăta că „sângele” este satisfacerea deplină şi arăta, de asemenea, că lucrarea cu „ţapul de trimis”, care a urmat, n-a fost o parte a jertfei pentru păcat şi că n-a fost necesar să se completeze „ispăşirea”. De aceea, în el trebuie să vedem alt scop şi altă semnificaţie.

ŢAPUL DE TRIMIS

141. „Când va isprăvi de făcut ispăşirea pentru Sfântul Locaş (Sfânta Sfintelor), pentru cortul întâlnirii (Sfânta) şi pentru altar (din Curte), să aducă ţapul cel viu. Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului celui viu (ţapul de trimis) şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel (care erau un tip al lumii) şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului, apoi să-l izgonească în pustie printr-un om care va avea însărcinarea aceasta (oricine era potrivit)” (vers. 20-21).

142. Aşa cum s-a spus mai înainte, noi înţelegem că acest „ţap de trimis”, care a fost prezentat de jertfă împreună cu celălalt însă nu s-a sacrificat şi n-a urmat exemplul viţelului, reprezenta o clasă a poporului lui Dumnezeu care au făcut legământul să devină morţi faţă de lume, să-şi sacrifice natura umană îndreptăţită, dar nu-şi îndeplinesc sacrificiile la care s-au angajat prin legământ. „Ţapul” acesta nu-i reprezintă pe „cei ce dau înapoi spre pierzare”, pe cei ce se întorc, ca porcul, să se tăvălească în mocirla păcatului (Evr. 10:39 — Cornilescu rev.; 2 Pet. 2:22), ci o clasă care caută să se ferească de păcat, să trăiască moral şi să-L cinstească pe Domnul; dar, căutând în acelaşi timp mărirea şi favoarea lumii ei sunt opriţi de la îndeplinirea jertfirii drepturilor pământeşti în slujba Domnului şi a cauzei Lui.

143. Clasa acestui „ţap de trimis” a existat în tot cursul acestei Vârste Evanghelice. Un singur ţap şi opera făcută cu el la încheierea „Zilei Ispăşirii” a reprezentat în sens general pe fiecare individ din compania aceasta în decursul vârstei, cu toate că el a reprezentat în special membrii acestei clase care trăiesc la sfârşitul vârstei de sacrificiu. Să privim mai întâi la procedura intenţionată de Dumnezeu cu membrii acestei companii care vor fi în viaţă când opera jertfei pentru păcat va fi completă — cei din urmă membri ai companiei „ţapului de trimis” — şi apoi să vedem cum tipul acesta se aplică şi la membrii de mai înainte ai aceleiaşi clase.

144. Să ţinem minte că noi ne ocupăm acum de lucruri viitoare, după „sacrificiile pentru păcat”. „Ţapul Domnului” nu este încă consumat pe deplin, prin urmare „turma mică”, reprezentată prin corpul Preotului, n-a fost încă dusă dincolo de al doilea „Văl”, în condiţia perfecţiunii spirituale, iar lucrarea specială cu „ţapul de trimis” care este în viaţă nu va avea loc până după aceasta.

145. Alte scripturi (Apoc. 7:9,13-17 şi 1 Cor. 3:15) ne arată că va fi o „mare mulţime”, care în cursul acestui veac au intrat în alergare pentru marele premiu al comoştenirii cu Isus şi care nu reuşesc „să alerge astfel” încât să-l obţină. Aceştia, cu toate că sunt „dezaprobaţi” în ceea ce priveşte premiul (1 Cor. 9:27 — Cornilescu rev.), totuşi sunt iubiţi de Domnul, pentru că în inimă ei sunt prieteni ai dreptăţii şi nu ai păcatului. De aceea, în providenţele Sale prin împrejurările vieţii, Domnul îi va face să treacă prin „mare necaz”, săvârşind astfel pentru ei „nimicirea cărnii, ca duhul” lor „să fie mântuit în ziua Domnului Isus” (1 Cor. 5:5). Ei şi-au consacrat viaţa umană îndreptăţită, Dumnezeu le-a acceptat această consacrare şi i-a socotit, potrivit cu legământul lor, morţi ca fiinţe umane şi vii ca şi creaturi noi — spirituale. Dar, prin nereuşita lor de a duce la bun sfârşit contractul jertfirii de sine, ei se taie singuri de la „preoţia împărătească” — dintre membrii care formează Corpul lui Hristos. „Pe orice mlădiţă care este în Mine şi n-aduce roadă El o taie” (Ioan 15:2).

146. Aceştia se află într-o stare jalnică; n-au reuşit să câştige premiul şi de aceea nu pot avea natura divină, nici nu pot avea restabilirea la natura umană desăvârşită cu lumea, pentru că, în consacrarea lor, toate drepturile şi privilegiile umane au fost schimbate pentru cele spirituale şi pentru ocazia de-a alerga în cursa pentru natura divină. Dar, deşi nu sunt biruitori de bună voie, Domnul îi iubeşte şi-i va elibera pe cei care prin frica morţii (frica de dispreţ — frica de batjocura purtată de viţel şi de ţap afară de „tabără” — în pustietate, condiţia separării sau morţii) au fost toată viaţa lor supuşi robiei — robia fricii de oameni şi de opiniile şi tradiţiile omeneşti, care aduc totdeauna o cursă şi opresc de la deplina ascultare faţă de Dumnezeu, chiar până la moarte (Evr. 2:15).

147. Prin favoarea Marelui Preot, această turmă mare trebuie să treacă prin „marele necaz” pentru nimicirea cărnii. Aceasta nu va face din ei biruitori voluntari şi nici nu li se va da calitatea de membri în Corp — Mireasa lui Hristos. Nu li se va da un loc pe tronul de Împăraţi şi Preoţi, ci o poziţie „înaintea tronului”, ca fiinţe spirituale perfecte, dar nu de cel mai înalt ordin spiritual — cel divin. Cu toate că nu vor poseda coroana vieţii, nemurirea, totuşi, dacă vor fi instruiţi cum trebuie de necaz, ei vor ajunge la o condiţie „ca îngerii”. Îl vor servi pe Dumnezeu în Templul Său, deşi nu vor fi membri ai acestui Templu simbolic, care este Hristosul (Apoc. 7:14,15).

148. Clasa aceasta, reprezentată prin „ţapul de trimis”, va fi trimisă în condiţia pustietăţii, a separării de lume, forţată într-acolo de „omul oportunităţii” — împrejurări nefavorabile — pentru ca acolo să fie bătută de adversităţi până va învăţa deşertăciunea, înşelăciunea şi totala inutilitate a aprobării lumii şi până când toate speranţele şi ambiţiile omeneşti vor muri şi ei vor fi gata să zică: Facă-se voia lui Dumnezeu, nu a mea! Lumea este totdeauna gata să dispreţuiască şi să respingă pe cei pedepsiţi şi năpăstuiţi, chiar dacă surâsul ei înşelător şi onorurile ei deşarte sunt râvnite sincer de aceştia. Corpul „ţapului de trimis” n-a fost ars în pustie. Numai jertfa pentru păcat (viţelul şi „ţapul Domnului”) erau arse (Evr. 13:11). Arderea jertfei pentru păcat reprezintă supunerea statornică, continuă a acestor clase, la chinul înfocat al suferinţei — „credincios (jertfe de bunăvoie) până la moarte”. Ambele clase suferă chiar până la moartea voinţei şi trupului omenesc, însă cei din prima clasă mor de bunăvoie: ei se consumă prin crucificarea continuă a cărnii, aşa cum se arată în simbolul focului care arde într-una până nu mai este nimic de ars. Cei din a doua clasă sunt trimişi numai în pustiu şi sunt lăsaţi acolo să moară fără voie. Iubirea lor pentru consideraţia lumii piere, în desconsiderarea, dispreţul şi reproşul lumii, iar noua lor natură spirituală se coace între timp spre viaţă. Clasa „ţapul Domnului” îşi dă de bună voie natura umană, prin spiritul şi ajutorul Domnului, ca sacrificiu de bună voie, voluntar; clasei „ţapului de trimis” i se nimiceşte carnea sub providenţa divină, pentru ca spi-ritul să poată fi salvat.

149. Acest lucru nu numai că se va îndeplini consi-derabil, în scurtă vreme, cu cei din urmă membri ai clasei acestui „ţap de trimis”, ci el s-a îndeplinit într-o oarecare măsură în cursul întregului Veac Evanghelic, pentru că întotdeauna a fost o clasă, şi una mare, care numai prin constrângere şi-a dat la moarte voinţa proprie şi în loc să se sacrifice de bunăvoie a suferit „nimicirea cărnii” (1 Cor. 5:5). Clasele reprezentate prin ambii ţapi s-au dezvoltat una alături de cealaltă în tot cursul vârstei.

150. Când toţi membrii „turmei mici” vor fi trecuţi dincolo de „Văl”, providenţa divină, mâna Domnului, îi va elibera pe cei legaţi, care „de frica morţii (faţă de lume) sunt toată viaţa lor supuşi robiei”, prin răsturnarea numeroaselor teorii, crezuri şi tradiţii ale oamenilor şi ale marilor organizaţii bisericeşti nominale, în care, la care şi prin care poporul Său din clasa „ţapului de trimis” este reţinut — împiedicat să audă şi să se supună glasului Domnului.

151. Aduşi forţat în libertate prin căderea „Babilonului”, în timp ce îşi dau seama că marele premiu a fost pierdut, aceşti „sfinţi strâmtoraţi” vor auzi atunci glasul Marelui Preot şi se vor găsi împinşi în starea de pustie a separării şi nimicirii cărnii. Niciodată înainte n-au fost atât de mulţi CONSACRAŢI legaţi ca în prezent, deşi au existat unii în tot cursul vârstei.

152. Toţi cei consacraţi din ambele clase (clasa „ţapului Domnului” şi clasa „ţapului de trimis”) trec prin încercări şi necazuri mari, totuşi o clasă le socotesc suferinţe uşoare, le primesc cu voioşie, fiind bucuroşi că sunt socotiţi vrednici să le sufere. Jertfa lor este de bunăvoie, ca şi cea a Capului. Pentru cealaltă clasă ele sunt o povară, suferinţe mari, aproape fără bucurie — o nimicire forţată a cărnii. În aceeaşi proporţie se vor deosebi şi poziţiile şi răsplăţile lor la sfârşitul alergării.

ARDERILE-DE-TOT DIN ZIUA ISPĂŞIRII

153. „Aaron să intre în cortul întâlnirii (Sfânta); să-şi lepede veşmintele de in pe care le îmbrăcase la intrarea în sfântul locaş (Sfânta Sfintelor) şi să le pună acolo. Să-şi spele trupul cu apă într-un loc sfânt (Curte) şi să-şi ia din nou veşmintele (obişnuite, adică hainele de glorie şi frumuseţe). Apoi să iasă afară, să-şi aducă arderea lui de-tot şi arderea-de-tot a poporului şi să facă ispăşire pentru el (Corpul — Biserica — „turma mică”) şi pentru popor” (Lev. 16:23,24), aceeaşi ispăşire ilustrată sau tipificată dintr-un alt punct de vedere.

154. Arderea-de-tot consta din doi berbeci (vers. 3, 5), unul reprezenta viţelul şi celălalt „ţapul Domnului”. Aceştia, fiind la fel, arată armonia şi unitatea jertfelor făcute de Isus şi de cei ce urmează în paşii Săi — faptul că în ochii lui Dumnezeu ei sunt toţi o singură jertfă. „Căci Cel ce sfinţeşte (Isus), şi cei ce sunt sfinţiţi (turma mică) sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-i este ruşine să-i numească fraţi” (Evr. 2:11).

155. Acest lucru este arătat după aceea în tratamentul fiecăreia din aceste jertfe. Berbecii pentru „arderea-de-tot” erau tăiaţi în bucăţi şi spălaţi iar bucăţile erau puse lângă cap pe altar şi arse — o ardere-de-tot de un miros plăcut pentru Iehova. Faptul că ambii berbeci au fost trataţi astfel, arată că în aprecierea lui Iehova amândoi erau părţi ale aceleiaşi jertfe: membrele alăturate Capului, acceptabile ca un întreg, ca impăcarea pentru păcatele lumii — satisfăcând astfel cerinţele dreptăţii în folosul întregii lumi a păcătoşilor.

156. După cum jertfele pentru păcat ilustrau moartea de sacrificiu a Răscumpărătorului, tot aşa arderea-de-tot care urma ilustra manifestarea acceptării aceleiaşi jertfe de către Dumnezeu. Să nu uităm că Dumnezeu indică astfel că El nu-şi va manifesta acceptarea „sacrificiilor mai bune” decât viţeii şi ţapii, până când jertfele pentru păcate nu sunt complete şi adevăratul Mare Preot nu este îmbrăcat în onoarea şi gloria funcţiei sale, reprezentat în schimbarea veşmintelor. În timp ce făcea sa-crificiul pentru păcat el purta numai haine albe de in. După aceea (în mod obişnuit) el purta hainele glorioase care ilustrau onoarea şi gloria acordate lui. În cursul Vârstei Evanghelice jertfele pentru păcat progresează şi nici o onoare nu le este acordată preoţilor, dar la încheierea ei Dumnezeu îşi arată vizibil aprobarea şi acceptarea lor, prin îmbrăcarea cu onoare şi glorie a preoţilor care au făcut jertfele şi prin binecuvântarea poporului, pentru ale cărui păcate au făcut ei împăcare.

157. Jertfa pentru arderea-de-tot se ardea pe altarul din „Curte”, învăţându-ne astfel că Dumnezeu îşi va manifesta acceptarea jertfei întregului Corp (Cap şi bucăţi, sau membre) în văzul tuturor celor din condiţia „Curţii”, adică a tuturor credincioşilor. Dar înaintea acestei manifestări în faţa credincioşilor a acceptării lucrării de către Dumnezeu, compania „ţapului de trimis” este trimisă iar hainele preotului sunt schimbate.

158. După cum hainele albe purtate în cursul aducerii jertfei acopereau corpul şi reprezentau îndreptăţirea Corpului, curăţenia lor în faţa lui Dumnezeu prin Hristos, tot aşa şi „hainele de glorie şi frumuseţe”, îmbrăcate după aceea, reprezintă gloria poziţiei şi operei Bisericii în viitor, după ce noile creaturi vor fi fost desăvârşite, după ce ele vor fi trecut dincolo de „Văl”. Spălarea cu apă la timpul acesta înseamnă că deşi hainele albe (dreptatea atribuită a Corpului) sunt date la o parte acum, asta nu înseamnă reimputarea păcatului, ci completarea curăţirii, făcând „Corpul” perfect prin desăvârşirea învierii — hainele de glorie şi frumuseţe reprezentând gloria, onoarea şi nemurirea primei învieri la natura divină. Spălarea după aceea arată că păcatele poporului pentru care s-a făcut ispăşirea nu au legătură cu curăţenia preotului sau nu o pătează.

159. Astfel s-a sfârşit acest tip al dezvoltării preoţimii şi al ispăşirii pentru păcatele lumii, dar mai zăbovim pentru a arunca o scurtă privire asupra câtorva versete din acest capitol (Lev. 16), care nu sunt atât de direct legate de tema noastră.

160. Versetul 17, „să nu fie nimeni în cortul întâlnirii când va intra Aaron să facă ispăşirea în sfântul locaş (Sfânta Sfintelor), până va ieşi din el. Să facă ispăşire pentru el şi pentru casa lui şi pentru toată adunarea lui Israel”.

161. Această restricţie este valabilă numai pentru această zi specială, deoarece apostolul spune: „Preoţii care fac slujbele intră totdeauna în partea dintâi a cortului (Sfânta). Dar în partea a doua (Tabernacolul — Sfânta Sfintelor) intră numai marele preot, o dată pe an”, în această „Zi a Ispăşirii” care era repetată anual (Evr. 9:6,7).

162. Privilegiile adevăratului Tabernacol aparţin numai celor ce sunt preoţi — membri ai Corpului Marelui Preot — aşa că, fie în prima din aceste condiţii cereşti (a minţii spirituale — creaturi noi în Hristos Isus), condiţia de acum, fie în condiţia a doua sau a perfecţiunii spirituale, după cum nădăjduim să fim în curând, în oricare din aceste două cazuri sau în amândouă va fi numai pentru că suntem în Isus Hristos, creaturi noi — şi nu oameni. Pentru că „voi însă nu mai sunteţi pământeşti (omeneşti), ci duhovniceşti (spirituali, creaturi noi), dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi” (Rom. 8:9).

163. Versetul 28, „Cel ce le va arde (viţelul şi ţapul de jertfă pentru păcat) să-şi spele hainele şi să-şi scalde trupul în apă, după aceea să intre iarăşi în tabără”.

164. Acest verset pare să ne înveţe că aceia care au contribuit în mod special la învinovăţirea, batjocorirea şi nimicirea umanităţii lui Isus (viţelul) şi a umanităţii „micii Sale turme” (ţapul) nu vor avea o pedeapsă specială pentru aceasta, pentru că au făcut-o din neştiinţă — îndeplinind în acelaşi timp planul lui Dumnezeu. Ei se pot spăla să fie curaţi şi să vină în tabără — adică în aceeaşi condiţie ca şi restul lumii, toţi fiind păcătoşi prin ereditate, toţi fiind răscumpăraţi din decăderea şi moartea adamică şi toţi aşteptând întoarcerea Marelui Preot şi binecuvântarea ce are să fie extinsă atunci tuturor.

165. Versetul 26, „cel care va izgoni ţapul pentru Azazel să-şi spele hainele şi să-şi scalde trupul în apă, după aceea să intre iarăşi în tabără”.

166. De aici învăţăm aceeaşi lecţie cu privire la cei care vor fi instrumentele de aducere a suferinţelor şi în acelaşi timp de nimicire a cărnii „turmei mari”, reprezentată prin „ţapul de trimis”. Ei vor fi obligaţi să ceară de la Domnul o iertare specială pentru aceste fapte rele, însă în cele din urmă vor sta pe aceeaşi treaptă cu ceilalţi oameni.

BINECUVÂNTĂRILE CARE URMEAZĂ DUPĂ JERTFELE „ZILEI DE ISPĂŞIRE”