CAPITOLUL V
UN ALT TIP AL SACRIFICIILOR ISPĂŞIRII
LEVITICUL 9

Sacrificiile ispăşirii arătate din nou cu diferite detalii — Moise şi Aaron au intrat în Tabernacol, apoi au ieşit şi au binecuvântat poporul — El „se va arăta...celor ce-L aşteaptă" — „Iar după moarte judecata" — Manifestarea acceptării divine a jertfei de ispăşire

175. În acest capitol avem o reprezentare a lucrării şi sacrificiilor de ispăşire mai condensată decât în cel deja examinat (Lev. 16) şi în plus el furnizează anumite trăsături care, în lumina celor văzute mai sus, vor fi în interesul şi totodată în folosul nostru. Aici avem un alt tablou al sacrificiilor ispăşirii.

176. „Şi Moise le-a zis: „Acesta este lucrul pe care Domnul l-a poruncit, faceţi aceasta şi slava Domnului vi se va arăta." Şi Moise i-a zis lui Aaron: „Apropie-te de altar; adu-ţi jertfa ta pentru păcat şi arderea ta de tot şi fă ispăşire pentru tine (pentru cei chemaţi să fie membri în Corpul său) şi pentru popor (lume)"" — (Cornilescu rev.).

177. Acest tip ilustrează faptul că Domnul nostru Isus (sacrificiul viţelului pentru păcate) a fost suficient să răscumpere atât „Corpul Său", „Turma mică", cât şi toată omenirea. Partea Bisericii în sacrificiul pentru păcat putea să lipsească cu totul: noi puteam fi cruţaţi de încercările speciale ale „căii înguste", cruţaţi de suferinţele sacrificiului şi puteam fi restabiliţi la perfecţiunea naturii umane, exact aşa cum va fi toată omenirea. Dar I-a plăcut lui Iehova nu numai să-L aleagă pe Isus pentru această mare lucrare de sacrificiu, ci să-L facă şi Căpetenia sau Capul „Bisericii care este Corpul Său" şi ca aceştia, la fel ca şi Căpetenia lor, să fie făcuţi perfecţi ca fiinţe SPIRITUALE, suferind în carne ca jertfe pentru păcat (Evr. 2:10; Col. 1:24).

178. Apostolul Pavel, referindu-se la relaţia noastră intimă cu Capul nostru, spune: „Binecuvântat să fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească, în locurile cereşti („Sfânta" şi „Sfânta Sfintelor"), în Hristos, după cum NE-A ALES în El înainte de întemeierea lumii...spre lauda slavei harului Său, pe care (îndreptăţindu-ne sau făcându-ne acceptaţi) ni l-a dat în Cel Preaiubit" (Efes. 1:3,4,6 — Cornilescu rev.). „Dumnezeu v-a chemat...prin Evanghelia noastră: ca să căpătaţi SLAVA Domnului nostru Isus Hristos" (2 Tes. 2:14), aşa că „dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El" (2 Tim. 2:12).

179. Marele Preot, după ce oferea propriul său sacrificiu, trebuia să aducă şi „jertfa poporului" (ţapul) şi să facă „ispăşire pentru el (tot Israelul) cum a poruncit Domnul". Acest aranjament, de-a avea şi noi parte în sacrificiul ispăşirii, după cum atestă apostolul Pavel (Col. 1:24-26), a fost o parte din porunca sau planul original al Părintelui nostru.

180. „Aaron s-a apropiat de altar şi a înjunghiat viţelul pentru jertfa pentru păcat care era pentru sine însuşi (în locul lui sau care-l substituia pe el). Fiii lui Aaron au adus sângele la el; el şi-a înmuiat degetul în sânge, a uns coarnele altarului...A ars pe altar grăsimea" etc....„iar carnea şi pielea le-a ars în foc, afară din tabără. A înjunghiat apoi arderea-de-tot (un berbece). Fiii lui Aaron i-au adus sângele şi el l-a stropit pe altar de jur împrejur. I-au adus şi arderea-de-tot, tăiată în bucăţi, cu cap cu tot şi le-a ars pe altar. A spălat măruntaiele şi picioarele; şi le-a ars pe altar, deasupra arderii-de-tot" (Cornilescu rev.); (foarte asemănător cu relatarea din capitolul 16 şi având aceeaşi semnificaţie).

181. Astfel, arderea-de-tot a lui Isus a ars în întregime de-a lungul Vârstei Evanghelice, dovedind tuturor celor din condiţia „Curţii" (celor îndreptăţiţi) acceptarea Lui de către Dumnezeu şi acceptarea tuturor membrilor „Corpului Său" — aşezaţi pe altar lângă Cap.

182. „A adus jertfa pentru popor, a luat ţapul pentru jertfa pentru păcat a poporului (nu pentru preoţi şi leviţi ca şi cea precedentă), l-a înjunghiat şi l-a adus jertfă pentru păcat, ca şi pe cea dintâi" (Cornilescu rev.), adică l-a tratat exact cum a tratat şi viţelul. Acest ţap este acelaşi cu „ţapul Domnului" din cealaltă ilustraţie, „ţapul de trimis" şi alte trăsături fiind omise în această imagine mai generală. Aceasta este încă o confirmare a învăţăturii că cei care merg pe urmele Domnului sunt participanţi la sacrificiul pentru păcat.

183. „A adus apoi arderea-de-tot şi a jertfit-o, după rânduielile aşezate. A adus şi jertfa de mâncare, a umplut un pumn din ea şi a ars-o pe altar, afară de arderea-de-tot de dimineaţă. A înjunghiat apoi taurul (viţelul) şi berbecul, ca jertfă de mulţumire pentru popor" (Cornilescu rev.).

184. Jertfa de pace (de mulţumire; n. e.), care a fost descrisă deja, reprezenta un angajament sau legământ. Făcută în legătură cu jertfa pentru păcat a Marelui Preot, ea semnifica angajamentele, obligaţiile şi legămintele asumate de Preot, bazate pe sacrificiul pentru păcat. În tip pacea era stabilită între Iehova şi Israel după cum urmează: sacrificiul pentru păcat fiind făcut, de asemenea arderea-de-tot arătând acceptarea lui înaintea lui Dumnezeu, era pace între Iehova şi Israel, deoarece vechiul lor păcat adamic era în mod tipic îndepărtat şi prin urmare ei erau obligaţi să trăiască supuşi unui legământ bazat pe iertarea lor — ei trebuiau să ţină Legea — căci acela care face aceste lucruri va trăi prin ele (ca o răsplată pentru respectarea lor). Dar, după cum sacrificiile noastre pentru păcat sunt mai bune decât cele tipice, tot aşa este şi cu jertfa de pace sau cu legământul stabilit de aceste sacrificii; el este un legământ mai bun. Astfel, în această jertfă de pace, sau jertfă-legământ, preotul serveşte ca exemplu şi umbră a lucrurilor spirituale — mijlocitorul unui legământ mai bun (Evr. 8:6-13), sub care tot poporul va fi binecuvântat cu RESTABILIREA şi astfel va fi făcut capabil să asculte de legea perfectă şi să trăiască veşnic.

185. „Şi Aaron şi-a ridicat mâinile spre popor şi l-a binecuvântat. Apoi, după ce a adus jertfa pentru păcat, arderea-de-tot şi jertfa de mulţumire, s-a coborât". Aici vedem ilustrat în tip faptul că deşi binecuvântarea nu este pe deplin cuvenită să vină asupra poporului decât atunci când toate sacrificiile sunt terminate, totuşi, o măsură de binecuvântare vine asupra omenirii de la membrii Preotului chiar şi acum, în decursul vârstei de sacrificiu, înainte ca noi toţi să intrăm în „Sfânta Sfintelor" sau condiţia spirituală. Cât de adevărat este acest fapt în realitate: oriunde este preoţimea împărătească, o binecuvântare mai mult sau mai puţin pronunţată curge de la ei spre semenii lor.

„MOISE ŞI AARON AU INTRAT ÎN TABERNACOL
APOI AU IEŞIT DIN EL ŞI AU BINECUVÂNTAT POPORUL"

186. Când această zi (vârstă) a sacrificiului este terminată, Preotul complet (Capul şi Corpul) se va prezenta înaintea lui Dumnezeu şi va da dovada că a mulţumit toate pretenţiile dreptăţii faţă de popor (lume). Se va observa că în vreme ce tipul din Levitic 16 a împărţit lucrarea Zilei de Ispăşire şi a arătat toate particularităţile modului în care sacrificiul Domnului ni le face mai întâi pe ale noastre vrednice de acceptare etc., acest tip arată întreaga lucrare a Vârstei Evanghelice, ca jertfe succesive, unite de fapt în una — toate suferinţele Hristosului întreg, urmate imediat de binecuvântările restabilirii. Intrarea lui Moise împreună cu Aaron în Tabernacol pare să spună: Legea este pe deplin satisfăcută şi dreptatea ei este dovedită în sa-crificiul lui Hristos. Legea (reprezentată în tip prin Moise) va mărturisi în favoarea celor care se aflau sub Lege — Israelul după trup — că toţi cei condamnaţi sub ea au fost, de asemenea, îndreptăţiţi spre viaţă prin sa-crificiile Preotului, care „s-a jertfit pe Sine" o dată pentru toţi.

187. Când a fost prezentat, întreg sacrificiul a fost „sfânt şi bine primit de Dumnezeu", aceasta dovedindu-se prin faptul că Moise şi Aaron n-au murit la pragul Sfintei Sfintelor. Moise şi Aaron au ieşit şi împreună au binecuvântat poporul. Tot aşa şi în vârsta care vine, Hristosul va binecuvânta toate familiile pământului (Gal. 3:8,16,29; Gen. 12:3), însă nu înlăturând sau ignorând Legea lui Dumnezeu şi scuzând păcatul, ci restaurând omul la perfecţiunea umană, condiţie în care el va fi capabil să ţină legea perfectă a lui Dumnezeu şi să fie binecuvântat prin ea. Binecuvântat de Preot, făcut perfect şi capabil să o ţină, Legea — ascultă şi trăieşte — „Cel ce face dreptate e drept" — va fi o mare binecuvântare; pentru că oricine va voi va putea atunci să asculte şi să trăiască veşnic în fericire şi comuniune cu Iehova.

„ŞI SLAVA DOMNULUI S-A ARĂTAT ÎNTREGULUI POPOR"

188. Pe măsură ce binecuvântarea progresează (restaurând şi ridicând rasa, mintal şi fizic), rezultatele vor deveni evidente. Poporul — lumea în general — va recunoaşte tot mai mult, în fiecare zi, iubirea plină de har a lui Dumnezeu. Astfel va fi că „atunci se va revela slava Domnului şi în clipa aceea orice făptură o va vedea" (Isa. 40:5 — Cornilescu rev.). Ei vor ajunge să vadă treptat lungimea, lărgimea, înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu, care întrece orice înţelegere.

189. Este vrednic de remarcat că binecuvântarea menţionată aici nu era o binecuvântare pentru sub-preoţi. Nu, ei erau reprezentaţi prin cel care binecuvânta — prin Aaron. Binecuvântarea venea peste tot poporul lui Israel, care în tip a reprezentat lumea. La această binecuvântare a lumii prin „Sămânţa" — Hristosul întreg, după ce toate suferinţele sunt împlinite de Corp (Col. 1:24) — se referă Pavel, zicând: „Căci ştim că până în ziua de azi toată creaţia (umanitatea) suspină şi suferă durerile naşterii...aşteaptă...descoperirea fiilor lui Dumnezeu". Înainte ca ei să poată avea experienţa eliberării din robia stricăciunii (păcat şi moarte) şi să fie restabiliţi la libertatea fiilor lui Dumnezeu (eliberaţi de sub condamnare, păcat, moarte etc.), de care s-a bucurat primul fiu uman al lui Dumnezeu, Adam (Luc. 3:38), sacrificiile Zilei de Ispăşire trebuie să fie terminate şi preoţii care au jertfit trebuie să fie îmbrăcaţi cu hainele glorioase, cele împărăteşti, cu autoritatea şi puterea divină ca astfel să-i elibereze (Rom. 8:19-22; Cornilescu rev.).

190. Aceasta este fără îndoială binecuvântarea întregului popor — mântuirea de la moarte şi boldul ei, păcatul — la care se referă apostolul Pavel, spunând: „SE VA ARĂTA A DOUA OARĂ, CELOR CARE ÎL AŞTEAPTĂ, NU ÎN LEGĂTURĂ CU PĂCATUL (nu se prezintă din nou ca un sacrificiu pentru păcat, fără a fi contaminat de păcatele purtate pentru păcătoşi), ci pentru mântuire" (Evr. 9:28 — Cornilescu rev.). Lumea a văzut Preotul — Capul şi Corpul — suferind ca sacrificiu pentru păcat în decursul acestei vârste; Isus s-a prezentat evreilor în trup (ca sacrificiu pentru păcat) şi aşa cum a putut zice Pavel pot zice toţi cei ce calcă în urmele Lui: „pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor" (2 Cor. 4:11 — Cornilescu rev.). După cum întregul Hristos s-a arătat şi a suferit în trup, tot aşa vor fi şi ei „glorificaţi împreună" în faţa lumii; „pentru că mărirea (binecuvântarea şi mântuirea) va fi descoperită şi toată carnea o va vedea". Când El se va arăta, ne vom arăta şi noi cu El în slavă (Col. 3:4).

191. Dar acest Mare Preot al lumii va fi recunoscut numai de „cei ce-L aşteaptă". Dacă El s-ar arăta ca fiinţă de carne, în cer sau în alt loc, ar fi o apariţie pentru toţi, indiferent dacă-l aşteaptă sau nu, dar noi am văzut deja că Scripturile ne învaţă că El, Capul, a fost desăvârşit ca fiinţă spirituală şi că turma Lui mică va fi făcută „asemenea Lui", fiinţe spirituale, de natură divină, pe care nici un om nu le-a văzut şi nici nu le poate vedea (1 Tim. 6:16). Noi am văzut că felul în care lumea va vedea Biserica glorificată va fi prin percepţie mintală, în acelaşi sens în care se poate spune despre o persoană nevăzătoare că vede. În acelaşi sens noi vedem acum premiul, „coroana vieţii", „pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd (cu vederea fizică), ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice" (2 Cor. 4:18). În acest fel întreaga Biserică din această vârstă „s-a uitat ţintă" la Isus şi aşa „îl vedem pe Isus" (Evr. 2:9; 12:2). Tot aşa, cu ochii înţelegerii lor, „ve-ghetorii" discern a doua prezenţă a Domnului la timpul ei cuvenit, prin lumina Cuvântului divin. Mai târziu lumea, „orice ochi, îl va vedea" în acelaşi mod, dar prin lumina „flăcării de foc" a judecăţilor Sale (2 Tes. 1:8).

192. Acesta este singurul mod în care fiinţele umane pot să vadă sau să recunoască lucrurile de pe planul spiritual. Isus a exprimat această idee ucenicilor, că ei care au recunoscut spiritul sau mintea Sa şi astfel L-au cunoscut, în acelaşi fel se vor cunoaşte şi cu Tatăl. „Dacă M-aţi cunoaşte pe Mine, aţi cunoaşte şi pe Tatăl Meu...Şi de acum încolo, Îl veţi cunoaşte; şi L-aţi şi văzut" (Ioan 8:19; 14:7 — Cornilescu rev.). Acesta este singurul sens în care lumea îl va vedea vreodată pe Dumnezeu, pentru că „nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu" („pe care nici un om nu L-a văzut şi nici nu-L poate vedea") — „Singurul Lui Fiu...Acela L-a făcut cunoscut (L-a descoperit, L-a arătat)" (Ioan 1:18 - Cornilescu rev.; 1 Tim 6:16). Isus le-a descoperit sau a făcut ca discipolii Săi să-L vadă pe Tatăl, făcându-le cunoscut caracterul Lui — descope-rindu-L prin cuvinte şi fapte ca Dumnezeul Iubirii.

193. În acelaşi fel sistemul papal a fost arătat de Luther şi de alţii şi văzut de mulţi ca fiind Antihristul sau, după cum a prezis Pavel, acel sistem nelegiuit, omul păcatului, a fost atunci descoperit, cu toate că mulţi nici chiar astăzi nu-l văd astfel.

194. În acest fel Domnul nostru Isus, Capul (prezent acum să strângă giuvaerele), se descoperă în acest timp membrilor vii ai „turmei mici", cu toate că alţii nu ştiu despre prezenţa Sa (Luc. 17:26-30; Mal. 3:17 — King James).

195. Tot aşa va fi şi în Ziua Milenară, când Hristosul complet — Preotul — este descoperit. El se va descoperi numai celor ce-L aşteaptă şi numai aceia Îl vor vedea. Ei nu-L vor vedea prin vedere fizică, ci aşa cum vedem noi acum toate lucrurile spirituale — pe Domnul nostru Isus Hristos, pe Tatăl, premiul etc. — cu ochii credinţei. Oamenii nu vor vedea Hristosul cu vederea fizică, pentru că vor fi pe planuri diferite de existenţă — unul spiritual, celălat carnal; din aceeaşi cauză ei nu-L vor vedea niciodată pe Iehova. Dar noi („turma mică", când vom fi glorificaţi) Îl vom vedea aşa cum este El, pentru că vom fi asemenea Lui (1 Ioan 3:2).

196. Cu toate că numai „cei ce-L aşteaptă" vor fi în stare să recunoască Hristosul ca şi Eliberatorul care îi va salva de sub domnia morţii, totuşi aceasta va cuprinde toată lumea, pentru că felul descoperirii va fi astfel încât până la urmă toţi vor trebui să vadă. „Tot ochiul Îl va vedea" şi toţi din morminte, fiind atunci treziţi, chiar şi cei ce L-au străpuns, vor recunoaşte că au crucificat pe Domnul slavei. El se va descoperi (în cer? Nu!) „într-o flacără de foc (judecăţi), ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc (nu-L recunosc) pe Dumnezeu şi (de asemenea) pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos". În astfel de împrejurări nu va dura mult timp pentru ca toată omenirea să-L recunoască. Acum cel drept suferă, dar atunci se va vedea „deosebirea dintre...cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte", pentru că în acea zi deosebirea va fi dovedită (Mal. 3:15-18). Atunci toţi, văzând clar, vor putea să aibă viaţă veşnică, acceptând pe Hristos şi oferta Sa de viaţă sub Noul Legământ, pentru că noi „ne-am pus nădejdea în Dumnezeul Cel viu, care este Mântuitorul tuturor oamenilor şi mai ales al celor credincioşi" (1 Tim. 4:10)

„IAR DUPĂ MOARTE JUDECATA"

197. Un text legat direct de subiectul nostru, după cum reiese din contextul lui, dar care este aplicat greşit, rău înţeles, mai des, poate, decât oricare altul din Scriptură, spune: „şi, după cum oamenilor (lui Aaron şi urmaşilor săi, care au fost numai tipuri ale Marelui Preot, al creaţiei noi) le este rânduit să moară o singură dată (în mod tipic, cum este reprezentat prin animalul înjunghiat), iar după aceea (ca rezultat al acestor jertfe) vine judecata (lui Dumnezeu, aprobând sau respingând sacrificiul), tot aşa şi Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată (ce nu va mai fi repetată niciodată), ca să poarte păcatele multora („fiecărui om"), Se va arăta a doua oară celor ce-L aşteaptă, nu în legătură cu păcatul (fără să fie pătat de păcatele purtate şi nici ca să repete jertfa pentru păcat), ci pentru mântuire" — să dea viaţă veşnică tuturor celor ce o doresc acceptând condiţiile lui Dumnezeu de credinţă şi ascultare (Evr. 9:27,28 — Cornilescu rev.).

198. De fiecare dată când un preot intra în „Sfânta Sfintelor" în Ziua Ispăşirii îşi risca viaţa, căci, dacă sacrificiul său ar fi fost imperfect ar fi murit imediat după trecerea „celui de-al doilea văl". El n-ar mai fi fost acceptat în „Sfânta Sfintelor", nici sacrificiul său imperfect n-ar fi fost acceptabil ca o ispăşire pentru păcatele poporului. De aceea, orice lipsă însemna moartea sa şi condamnarea tuturor celor pentru ale căror păcate încerca să facă reconciliere. Aceasta era „judecata" menţionată în acest text, prin care treceau preoţii tipici în fiecare an; de trecerea acestei judecăţi în mod favorabil depindeau viaţa preotului şi ispăşirea anuală tipică pentru păcatele poporului.

199. Marele nostru Preot, Isus Hristos, a trecut pe sub al doilea văl antitipic când a murit la Calvar şi dacă sacrificiul Său ar fi fost în vreun fel sau în vreo măsură imperfect, El n-ar fi fost înviat niciodată din morţi, — „judecata" dreptăţii ar fi mers împotriva Lui. Dar învierea Sa, în a treia zi, a dovedit că lucrarea Sa a fost perfect îndeplinită, că a trecut proba „judecăţii" divine (vezi Fapte 17:31).

200. O altă dovadă că Domnul nostru a trecut această „judecată" cu succes, o dată pentru totdeauna, şi că sacrificiul Său a fost acceptat, s-a arătat în binecuvântările din ziua Cincizecimii iar aceasta a fost o pregustare a binecuvântărilor încă şi mai mari din viitor şi a revărsării Spiritului Sfânt peste toată carnea (Ioel 2:28), o garanţie sau asigurare că în cele din urmă El (şi noi în El), va ieşi să binecuvânteze poporul — lumea, pentru ale cărei păcate El a ispăşit pe deplin şi acceptabil.

201. Orice interpretare a acestui text care îl aplică morţii obişnuite a omenirii în general este cu totul contrazisă şi respinsă de context.

202. Mulţi au sperat în mod nedefinit într-un timp viitor bun — de înlăturare într-un fel oarecare a blestemului păcatului, morţii şi răului în general, dar ei n-au înţeles lunga întârziere. Nu-şi dau seama că sacrificiul „Zilei de Ispăşire" este necesar şi trebuie să fie terminat înainte ca gloria şi binecuvântarea să poată veni şi nici nu pot să vadă că Biserica, „aleşii", „turma mică", sunt asociaţi în sacrificiul Hristosului şi în suferinţele Lui, aşa cum vor fi şi în gloria care va urma. „De asemenea şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată (în ignoranţă) descoperirea fiilor lui Dumnezeu (a Bisericii)" (Rom. 8:19, 22).

203. Mai mult decât atât, deoarece preotul tipic a reprezentat atât „corpul" cât şi „capul" Preotului antitipic, Hristosul, înseamnă că fiecare membru al Bisericii trebuie să treacă această „judecată" — că deşi au fost chemaţi mulţi, nici unul nu va fi ales ca „membru" în final acceptabil al Corpului lui Hristos, mlădiţă în via adevărată, decât dacă va fi biruitor — credincios până la moarte (Apoc. 3:21). Cu toate acestea, ei nu trebuie să atingă perfecţiunea trupească, ci perfecţiunea inimii, a voinţei, a intenţiei: ei trebuie să fie „curaţi în inimă" — tezaurul trebuie să fie din aur curat încercat în foc, deşi caseta lui prezentă este doar un vas de lut imperfect.

ACCEPTAREA DIVINĂ TREBUIE SĂ FIE MANIFESTATĂ