CAPITOLUL VII
„CENUŞA UNEI JUNCI STROPITĂ PESTE CEI ÎNTINAŢI"
Evrei 9:13

N-a fost un sacrificiu al Zilei de Ispăşire — Nici unul din sacrificiile care urmau nu erau pentru popor — Clasa tipificată prin acest sacrificiu — Apostolul Pavel, sub-preotul care este martor şi mărturiseşte cu privire la antitip — Stropirea cenuşii pentru curăţarea poporului va fi în decursul Vârstei Milenare — Cum se va efectua curăţarea

242. O trăsătură a Legii ceremoniale a lui Israel, relatată în Numeri 19, cerea înjunghierea unei junci roşii (vaci) — una fără defect şi care niciodată n-a fost pusă la jug. Aceasta nu era una din jertfele pentru păcat ale Zilei de Ispăşire şi nici n-a fost una din jertfele poporului care se aduceau după Ziua Ispăşirii — de fapt, aceasta nu era deloc o „jertfă", pentru că nici o parte din ea nu era adusă ca jertfă pe altarul Domnului sau mâncată de preoţi. Ea era sacrificată, dar nu în acelaşi sens, nici în acelaşi loc ca şi aceste jertfe — în Curte. Ea nici măcar nu era înjunghiată de unul din preoţi şi nici sângele ei nu era dus în Sfânta şi Sfânta Sfintelor. Junca roşie era dusă afară din tabăra lui Israel şi acolo era înjunghiată şi arsă până la cenuşă — carnea, grăsimea, pielea, sângele etc. — cu excepţia a puţin din sânge, care era luat de preot şi stropit de şapte ori spre faţa Tabernacolului (versiunea revizuită şi Leeser). Cenuşa juncii nu se aducea în locul Sfânt, ci se lăsa afară din Tabără, strânsă la un loc într-o movilă şi în mod vădit accesibilă oricui avea nevoie de ea. După cum era scris în Lege, o parte din cenuşă trebuia să fie amestecată cu apă într-un vas şi un mănunchi de isop înmuiat în acest amestec trebuia folosit pentru stropirea persoanei, hainelor, cortului etc. celui necurat după Lege, pentru curăţarea lui.

243. În tabloul pe care l-am văzut cu privire la sacrificiile Zilei de Ispăşire, care preumbreau jertfele mai bune ale acestei Vârste Evanghelice (îndeplinite de preoţimea împărătească, Hristos, Cap şi Corp), această juncă nu avea legătură în nici un sens cu acestea şi este evident că nu tipifica nici unul din sacrificiile acestui timp prezent. De asemenea, ea este deosebită de oricare din jertfele care erau acceptate în folosul poporului lui Israel după Ziua Ispăşirii, despre care tocmai am văzut că însemnau căinţa şi regretul lor pentru păcate în cursul Mileniului şi deplina consacrare a lor înşişi Domnului. Arderea juncii nu avea legătură cu nici una din aceste jertfe, care, toate, au fost făcute de preoţi şi în Curte. Trebuie să căutăm în altă parte un antitip al acestei junci roşii, pentru că, dacă în vreun sens al cuvântului i-ar fi reprezentat pe preoţi, era necesar să fi fost înjunghiată de unul din ei pentru a indica acest fapt.

244. Deci, ce semnifica sacrificiul acestei junci roşii? Ce clasă sau persoane erau reprezentate prin ea, care au suferit afară din „tabără" şi în ce sens al cuvântului ar avea suferinţele lor de-a face cu purificarea sau curăţarea poporului lui Dumnezeu, incluzându-i şi pe cei care vor deveni poporul Său în decursul Vârstei Milenare?

245. Răspundem că o clasă din poporul lui Dumnezeu, nu din „preoţimea împărătească", a suferit pentru cauza dreptăţii afară din „tabără"; o scurtă istorie a acestora şi a încercărilor înfocate pe care le-au suferit ne este dată de apostol în Evrei 11. După ce relatează faptele vitejeşti ale credinţei unora dintre ei, el spune despre aceştia: „Şi ce voi mai zice? Căci nu mi-ar ajunge timpul dacă aş vorbi de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Iefta, de David, de Samuel şi de proroci. Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au primit lucrurile făgăduite, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, din slabi au devenit puternici, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă armatele vrăjmaşe. Femeile şi-au primit prin înviere pe morţii lor; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească eliberarea şi au fost torturaţi. Alţii au suferit batjocuri şi biciuiri, lanţuri şi închisoare, au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul, ispitiţi, au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capră, lipsiţi de toate, prigoniţi, primiţi rău, ei, de care lumea nu era vrednică, rătăcind prin deşerturi, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului" (Evr. 11:32-38 — Cornilescu rev.).

246. Avem aici o clasă care se potriveşte descrierii juncii roşii — o clasă care şi-a jertfit viaţa afară din „tabără" — o clasă onorabilă în toate privinţele şi totuşi nu o clasă preoţească. Această clasă, nefăcând parte din Corpul Marelui Preot, nu a putut avea parte sau împărtăşire în sacrificiile pentru păcat ale Zilei de Ispăşire — şi nici nu a putut fi admisă în condiţiile spirituale tipificate prin Sfânta şi Sfânta Sfintelor. Poate să uimească pe unii că noi declarăm cu atât de multă siguranţă că aceşti vrednici din vechime n-au fost membri ai „preoţimii împărăteşti", în timp ce cu aceeaşi siguranţă declarăm că, fără a avea mai multă credincioşie, slujitorii lui Dumnezeu din această Vârstă Evanghelică sunt membri ai acestei „preoţimi împărăteşti". Siguranţa noastră cu privire la acest subiect este siguranţa Cuvântului lui Dumnezeu, care, tocmai în legătură cu istorisirea despre credincioşia acestor patriarhi, declară în atât de multe cuvinte: „toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit (nu au primit binecuvântarea principală), pentru că Dumnezeu avea în vedere ÂIâceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi" (Evr. 11:39,40).

247. N-ar trebui să ne fie greu să înţelegem că deşi puteau fi leviţi antitipici (îndreptăţiţi prin credinţa într-o ispăşire viitoare) înainte ca Domnul nostru Isus să fi venit în lume, totuşi nu puteau fi „preoţi antitipici", pentru că El a fost Capul sau Preotul Şef, a avut întâietate în toate lucrurile şi a făcut ispăşire pentru petele „Corpului" Său şi ale „casei Sale", înainte ca cineva să fi putut deveni fraţi ai Săi şi membri ai „preoţimii împărăteşti". Domnul nostru Însuşi a declarat acest lucru foarte desluşit şi a arătat pe scurt linia de despărţire între credincioşii care au fost înainte de El şi credincioşii care vor urma după El, călcând în urmele Sale şi devenind comoştenitorii Săi. Despre Ioan Botezătorul, El a spus: „Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a ridicat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el" (Mat. 11:11 — Cornilescu rev.). Ioan Botezătorul a aparţinut acestei clase a juncii roşii care a suferit afară din „tabără", chiar până la moarte, dar el nu a avut în nici un fel de-a face cu sacrificiile mai bune ale preoţimii împărăteşti din cursul Zilei de Ispăşire, a căror grăsime şi organe producătoare de viaţă au fost oferite pe altarul lui Dumnezeu în „Curte" şi al căror sânge a fost dus în „Sfânta Sfintelor", tipic pentru cei care devin „creaturi noi" în Hristos Isus, chiar membri ai Corpului Său, Biserica, moştenitori cu El în toate lucrurile.

248. Dar, deşi aceşti vrednici din vechime nu fac parte în nici un sens din sacrificiul pentru păcat, ei au totuşi legătură cu curăţarea de păcat: cenuşa lor (cunoaşterea şi amintirea credincioşiei lor până la moarte), amestecată cu apa adevărului şi folosită cu purificatorul, curăţitorul isop, este de mare preţ, purificând, sfinţind pe toţi cei ce doresc să vină în deplină armonie cu Dumnezeu — şi stropind „pe cei întinaţi îi sfinţeşte pentru curăţirea cărnii". Totuşi, aceste pilde de credinţă din trecut nu au valoare pentru noi prin ele însele, ci numai prin şi asociate cu sacrificiile pentru păcat ale Zilei de Ispăşire, la care se referă apostolul în acelaşi context — „sângele taurilor şi al ţapilor". Amintirea şi lecţiile de credincioşie ale vrednicilor vechi (tipificate de cenuşa juncii roşii) sunt o putere sfinţitoare nu numai pentru noi acum, ci, într-un sens mult mai larg, ele se vor aplica şi vor fi o binecuvântare pentru omenire în general în decursul Vârstei Milenare. Aşa după cum am văzut în alt loc, aranjamentul divin este ca aceşti vrednici din vechime, dintre care cel mai mare este mai mic în onoare decât cel mai mic din Împărăţie, vor ocupa cu toate acestea un loc de mare onoare şi distincţie sub această Împărăţie a lui Dumnezeu — ca agenţii şi reprezentanţii ei. Ei vor fi „prinţi în toată ţara", agenţii judecăţilor Împărăţiei şi canalele binecuvântărilor ei, pentru „toate familiile pământului". Astfel, credincioşia acestor vrednici din vechime a fost reprezentată în cenuşa strânsă a juncii, ca pusă în păstrare pentru întrebuinţarea ei în viitor, lecţii valoroase de experienţă, credinţă, ascultare, încredere etc., care, aplicate oamenilor în căutarea curăţării în vârsta viitoare, îi va sfinţi şi-i va purifica — nu fără sacrificiile Zilei de Ispăşire, ci în legătură cu ele şi bazate pe acestea (Ps. 45:16).

249. La arderea juncii era martor un preot, care lua lemn de cedru, un mănunchi de isop şi o frânghie stacojie şi le arunca în mijlocul vacii care ardea. Isopul ar reprezenta purificarea sau curăţarea, lemnul de cedru sau lemnul veşnic verde ar reprezenta viaţa veşnică, iar frânghia stacojie ar reprezenta sângele lui Hristos. Aruncarea acestor trei lucruri în mijlocul arderii ar însemna că batjocura aruncată asupra vechilor vrednici, care au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul etc. şi de care lumea nu era vrednică, a permis ca meritul sângelui preţios, curăţarea adevărului şi darul vieţii veşnice să le fie socotite prin credinţă şi că după moartea lor ei ar fi recunoscuţi ca fiind curaţi, îndreptăţiţi, acceptaţi. Sub-preotul care privea, recunoştea şi aproba arderea juncii (nu Aaron, care-l tipifica pe Domnul Isus) şi care lua din sângele ei şi-l stropea în direcţia uşii Tabernacolului, pare bine antitipificat în acel mare „sub-preot", apostolul Pavel, care, cu ajutorul lui Dumnezeu (numele Eleazar înseamnă „ajutat de Dumnezeu"), nu numai că a identificat pentru noi sacrificiile pentru păcat din Ziua Ispăşirii, dar totodată, în scrierile sale ne dă indicaţii (Evr. 11) care ne permit să recunoaştem jertfa juncii roşii ca reprezentându-i pe vrednicii din vechime. Astfel, el stropeşte sângele lor către Tabernacol, arătând că vieţile lor au fost în deplină, completă armonie cu condiţiile Tabernacolului — cu toate că, nefiind în viaţă în timpul acestei înalte chemări, n-a fost privilegiul lor să devină membri ai Corpului Marelui Preot, ai preoţimii împărăteşti.

250. Faptul că junca roşie n-a purtat niciodată jugul reprezintă o clasă de oameni îndreptăţiţi — eliberaţi de sub Legământul Legii. Cu toate că cei mai mulţi dintre vrednicii din vechime s-au născut sub Legământul Legii şi de aceea, din punct de vedere legal, erau supuşi condiţiilor şi condamnării ei prin imperfecţiunea cărnii, totuşi, vedem că Dumnezeu i-a îndreptăţit prin credinţă ca fii ai credinciosului Avraam. Acest fapt este deplin atestat şi confirmat de apostol, când spune că „toţi aceştia au primit o mărturie de la Dumnezeu prin credinţă" — verdictul „bine", o mărturie că au fost plăcuţi lui Dumnezeu şi că El prevăzuse pentru ei binecuvântări în armonie cu făgăduinţa Sa — chiar dacă aceste binecuvântări nu li s-au putut da în acea vreme, ci au trebuit aşteptate şi primite prin sămânţa spirituală a lui Avraam — Hristosul. Faptul că acest sacrificiu trebuia să fie o vacă şi nu un viţel a servit pentru a-l diferenţia de marele sacrificiu al Zilei de Ispăşire, care putea fi numai un viţel. Faptul că trebuia să fie o vacă roşie pare să ne înveţe că acei vrednici din vechime nu erau fără păcat şi de aceea nu erau acceptaţi de Dumnezeu înainte de marea jertfă a Zilei de Ispăşire, ci erau „păcătoşi la fel ca şi alţii". Faptul curăţării sau îndreptăţirii lor prin credinţă a fost indicat într-un mod diferit, aşa cum s-a sugerat mai sus.

251. Curăţarea pentru care era prescrisă cenuşa acestei junci roşii era de un fel deosebit, adică special pentru cei care veneau în atingere cu moartea. Acest lucru ar părea să indice că această cenuşă a juncii nu era destinată să îndepărteze vinovăţia individului — nu, vina lui morală putea fi îndepărtată numai prin meritul sacrificiilor Zilei de Ispăşire. Curăţarea de murdărirea prin atingere cu un mort pare a învăţa că această curăţare, îndeplinită de şi prin experienţele vrednicilor din vechime, se va aplica în mod special oamenilor în timpul Vârstei Milenare, când ei vor căuta să scape de toate pângăririle morţii adamice — căutând să atingă perfecţiunea umană. Toate lipsurile condiţiei căzute sunt mult din atingerea cu moartea; toate slăbiciunile şi lipsurile organice moştenite sunt atingeri cu moartea şi pentru curăţarea de toate acestea, a celor care vor deveni poporul lui Dumnezeu, se va folosi cenuşa juncii roşii. Ca şi cenuşa juncii roşii, adunată într-un loc curat, tot aşa şi rezultatele experienţelor dureroase ale vrednicilor din vechime vor fi o magazie de binecuvântări, învăţătură şi ajutor, prin care ei, când vor fi făcuţi „prinţi" subordonaţi în Împărăţie, vor ajuta în lucrarea de restabilire. Fiecare păcătos iertat, dorind să fie curăţat cu desăvârşire, nu numai că trebuie să se spele pe sine însuşi cu apă (adevăr), ci trebuie, de asemenea, să se folosească de instrucţiunile acestor „prinţi" — instrucţiunile menţionate fiind tipificate prin cenuşa stropită a juncii roşii, reprezentând lecţiile preţioase de credinţă şi ascultare, învăţate prin experienţă de această clasă (Exod 12:22, Lev. 14:4,49; Ps. 51:7; Evr. 9:19).

CE MARE SALVARE