Capitolul 3 -- Zilele Aşteptării Impărăţiei

Daniel 12

((C127)) „Timpul sfîrşitului” fiind arătat în capitolul 11 din Daniel, capitolul 12 vorbeşte despre împărăţie şi îndeosebi despre aşteptarea care va precede stabilirea ei în decursul „timpului sfîrşitului”. Primele trei verseturi arată în puţine cuvinte succesul strălucit al planului lui Dumnezeu.

((C128)) „Şi în timpul acela se va scula Mihail, marele conducător, care apără pe fiii poporului tău, şi va fi un timp de strîmtoare cum n-a mai fost de cînd sînt popoarele şi pînă în timpul acela. Şi în timpul acela poporul tău va fi mîntuit: oricine va fi găsit scris în carte. Şi mulţi din cei ce dorm în ţărîna pămîntului se vor deştepta, unii pentru viaţă veşnică, iar alţii spre ocară şi spre scîrbă veşnică. Şi înţelepţii vor străluci cum străluceşte bolta cerului (ca soarele--Mat. 13:43), şi cei ce vor fi îndemnat pe mulţi să umble pe calea dreptăţii, ca stelele, în veci şi perpetuu”.--Dan. 12:1-3.

((C129)) Dacă cei 2300 de ani ai istoriei lumii sînt arătaţi, în capitolul unsprezece, în mod concis şi clar, acest rezumat în trei versete ale domniei milenare a lui Messia este încă şi mai mult. Şi cu toate acestea totul este acolo menţionat. Mihail („care este ca Dumnezeu” sau care reprezintă pe Dumnezeu) este numele aplicat marelui nostru Răscumpărător. El e în adevăr marele Prinţ rînduit de Dumnezeu să eliberize pe poporul lui Daniel, pe poporul lui Dumnezeu alcătuit din cei ce-l iubesc în adevăr, sincer--din adevăraţii Izraeliţi. (Rom. 9:6,25,26; Gal. 6:16.) El este acela care îi va elibera din pacat, din ignoranţă, din suferinţă, din moarte, din toate persecuţiunile şi ispitele la care au fost supuşi din partea slujitorilor orbiţi ai lui Satan şi pe care le-au suportat la fel sfinţii din trecut. Toţi acei ale căror nume vor fi fost înscrise în cartea vieţii Mielului, în cursul vîrstei patriarhale şi iudaice, ca şi în cursul vîrstei evanghelice, vor fi scăpaţi pentru totdeauna de duşmanii lor; aşişderea cei ce vor fi găsiţi vrednici în decursul vîrstei milenare. Toţi copiii lui Dumnezeu (toţi cei ce vor fi fost pregătiţi a-L cunoaşte, a-L iubi şi a-L asculta) vor fi mîntuiţi. Să notăm că gradul de onoare acordat unora--celor învingători--este clar specificat, în timp ce unii dintre oamenii puternici ai trecutului, acei care au abuzat de puterea şi talentele lor pentru a impila lumea şi a o amăgi--Alexandru cel Mare, Nerone, Napoleon, Cezarii şi papii, de pildă--vor fi văzuţi, în timpul Mileniului, sub adevăratul lor caracter şi acoperiţi de ruşine şi dezonoare. Acest rezumat sinoptic al împărăţiei lui Christos nu omite nici timpul de strîmtorare prin care va fi inaugurată--un timp de strîmtorare aşa cum nici o revoluţie din trecut nu-i va putea fi comparată, nici chiar teribila revoluţie franceză, un timp de strîmtorare cum n-a mai fost de cînd există popor şi nici nu va mai fi alta. Căci marele Prinţ, Mihail, nu numai că va cuceri lumea întreagă, ci domnia lui va fi o domnie veşnică. Dreptatea este temelia tronului Său; şi cînd omenirea va fi gustat binefacerile acestei împărăţii marea majoritate nu va dori alta pentru că ea va fi însemnat împlinirea „dorinţei tuturor popoarelor”.--Hagai 2:7.

((C130)) Firul acestei profeţii se opreşte aici, iar versetele următoare au de scop să arate (nu lui Daniel şi tovarăşilor săi de serviciu de atunci, ci copiilor lui Dumnezeu, tovarăşilor lui Daniel de la timpul sfîrşitului) anumite perioade respectiv de 1260, 1290 şi 1335 de zile simbolice prin care vom putea recunoaşte la momentul hotărît, timpul în care trăim, ca fiind tocmai cel al secerişului, al „sfîrşitului” vîrstei evanghelice.

((C131)) După ce a auzit povestirea despre luptele ce trebuiau să se ivească între împărăţiile acestei lumi şi despre triumful final al împărăţiei lui Dumnezeu guvernată de Mihail, Prinţul cel mare, Daniel era dornic să ştie cînd anume va fi eliberat poporul lui Dumnezeu. Dar i se spuse în versetul 4: „Tu, însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte, şi pecetlueşte cartea, pînă la timpul sfîrşitului. Atunci mulţi vor alerga încoace şi încolo, şi cunoştinţa se va înmulţi”.--Dan. 12:4.

((C132)) Nu numai înmulţirea generală a cunoştinţei confirmă ceea ce ne învaţă Daniel cap. 11, şi anume că timpul sfîrşitului a început în 1799, ci şi împlinirea prezicerii despre călătorile rapide--„vor alerga încoace şi încolo”--confirmă aceasta pe deplin. Toate acestea aparţin acestui timp al sfîrşitului. Primul vapor fu construit în 1807; prima locomotivă în 1831; primul telegraf în 1844; iar astăzi mii de trenuri şi pacheboturi uriaşe transportă mulţimile în toate părţile--„încoace şi încolo”.

((C133)) Isaac Newton, celebrul astronom al veacului XVII, fu impresionat de această profeţie a lui Daniel; el era convins că ştiinţa omenească se va dezvolta atît de mult încît într-o bună zi va fi posibil a călători cu o viteză de 50 mile pe oră. Voltaire, celebrul necredincios francez, făcu în privinţa aceasta următoarea observaţie batjocoritoare:

((C134)) „Priviţi puţin acest spirit mare, pe acest Newton, ingeniosul filozof care descoperi legile gravitaţiei: îmbătrînind şi ajungînd în doago copilăriei, începu să studieze acea carte care se numeşte Biblia, şi pentru a ne face să-i acceptăm fabulosul nonsens, voi să ne facă să credem că cunoştinţa omenirii va creşte în aşa măsură încît omenirea va fi într-o zi în stare să călătorească cu optzeci de kilometri pe oră. (PROBABLE ERROR: In #133 it says «50 mile pe oră» yet here it says «optzeci de kilometri pe oră». The units should be the same, either miles or kilometers. Probably the units in #133 should be changed to 80 kilometers per hour.) Bietul ramolit!”.

((C135)) Aceşti doi oameni muriră mult înainte ca timpul sfîrşitului să aducă minunatele cunoştinţe actuale şi ca prezicerile filozofului creştin, bazate pe descoperirea divină, să se împlinească.

((C136)) Conversaţia relatată în versetele 5 pînă la 7 nu era destinată lui Daniel, ci copiilor lui Dumnezeu în viaţă la timpul sfîrşitului: „Şi eu, Daniel, m-am uitat, şi iată că alţi doi oameni stăteau în picioare, unul dincoace de rîu, şi altul dincolo de malul rîului. Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor rîului: Cît va mai fi pînă la sfîrşitul acestor minuni? Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor rîului; el şi-a ridicat spre ceruri mîna dreaptă şi mîna stîngă, şi a jurat pe cel ce trăieşte veşnic că aceasta (sfîrşitul) va fi într-un timp, două timpuri şi jumătatea unui timp”.

((C137)) Ceea ce preocupa mai mult pe Daniel, era „urîciunea pustiirii” despre care se vorbeşte în capitolul 11:31-33 şi pe care pe bună dreptate o punea în legătură cu grozava şi bestiala instituţie văzută în vedeniile sale precedente şi raportate în capitolele 7:8-11,21,24-26 şi 8:10-12,24-26.

((C138)) Un timp, două timpuri şi jumătatea unui timp, sau trei timpuri şi jumătate sau ani (360x3-1/2=1260 de zile, timp simbolic--1260 de ani literali) menţionate aici, sînt arătate în alt loc ca fiind perioada puterii papalităţii. Comparaţi Dan. 7:25; 12:7 şi Apoc. 12:14 cu Apoc. 12:6 şi 13:5. „Rîul” (sau puhoiul) în care (sau în decursul căruia) aceşti 1260 de ani ai puterii papale se termină--astfel cum se arată de către îngerul care stătea deasupra apelor rîului şi care face cunoscut limita timpurilor--simbolizează o stare de lucruri din timpul revoluţiei franceze, şi despre care am vorbit deja. Acesta e acelaşi rîu simbolic despre care se aminteşte în Apoc. 12:15,16, unde e arătat mai clar ca ieşind din gura şarpelui sau balaurului (Satan); scopul său adevărat era să înghită „femeia” (Biserica lui Dumnezeu ce protesta) în momentul cînd aceste 3 şi 1/2 timpuri (1260 de ani) de retragere în pustiu se terminau şi cînd ea venea ca să ocupe un loc important „rezemîndu-se pe (braţul) iubitul(ui) ei”--Cuvîntul lui Dumnezeu.--Cînt. Cînt. 8:5.

((C139)) In înţeles simbolic apa reprezintă în general adevărul; şi acest simbol îşi păstrează însemnătatea chiar şi în cazul cînd apa iese din gura balaurului sau sarpelui. Gîndul cuprins aici este că adevărul va ieşi din canale sau din gura agenţilor diabolici şi că aceşti agenţi vor avea intenţii rele. Şi, în adevăr, puterea revoluţiei franceze consta în faptul că ea fusese provocată de adevăruri aspre privind preoţimea şi autocraţia, libertăţile şi drepturile individuale ale tuturor; „drepturile omului”, fu în realitate cuvîntul de ordine al acestei revolte contra opresiunii civile şi ecleziastice. Dacă considerăm ignoranţa, superstiţia şi servilitatea la care massele fuseseră supuse pînă la această epocă, sîntem miraţi văzînd că adevărurile fundamentale formînd baza drepturilor omului au fost atît de bine înţelese şi (formulate). Multe din aceste adevăruri care inundară Franţa ca un „rîu” ce iese din matcă şi facură să curgă valuri de sînge, sînt în general acceptate astăzi de toate popoarele civilizate; numai că ele fuseseră prea tari şi prea subite pentru timpul acela.

((C140)) Profeţia arată clar că graţie Providenţei divine rezultatele obţinute fură contrar de ceea ce şarpele, Satan, dorise. In această împrejurare, ca şi în multe altele, el se înşelase pe sine însuşi. Niciodată Satan nu va răspîndi apele adevărului în scopul de a binecuvînta, împrospăta şi elibera omenirea din servitute; dimpotrivă, el s-a străduit totdeauna s-o orbească şi s-o încătuşeze prin ignoranţă şi superstiţie. Această inundaţie neaşteptată a apelor (adevărului) trebuia să aibă efectul unui vomitiv; ea trebuia să aducă respingerea hranei libertăţii pe care popoarele o primiseră deja prin mijlocirea Bibliei ca urmare a Reformătiunii. Satan spera că astfel cîrmuirile şi conducătorii religioşi vor fi siliţi să se împotrivească adevărului de teama anarhiei.

((C141)) Provocînd revoluţia franceză, Satan avea de scop să dea alarma în toată Europa, în special printre clasele influente, defavorabile libertăţii, şi să facă ilustră cu ajutorul Franţei acea teorie că orice lege şi orice rînduială ar înceta numaidecît dacă s-ar acorda libertăţii prea mult credit şi dacă superstiţiile Romai ar fi răsturnate. Era aceasta o lovitură de maestru în politică, vrednică de autorul ei şi care ţintea, cum arată profeţia, să înghită „femeia” (biserica reformată) şi să readucă în unire şi armonie cu papalitatea pe toţi conservatorii, prietenii păcii--domnitori şi supuşi. Neisbutirea acestui plan nu se datoreşte lipsei de vicleşug şi de iscusinţă a organizatorului său, ci puterii suverane a lui Dumnezeu care face ca toate lucrurile să conlucreze spre binele general.

((C142)) Se pot vedea aici lămurit planurile adoptate de Dumnezeu pentru a apăra „femeia” (biserica) de meşteşugurile lui Satan şi pentru a face ca răul premeditat să conlucreze spre bine; este împlinirea exactă a prezicerii făcută cu 1700 de ani înainte, şi anume: „Dar pămîntul a dat ajutor femeii, şi pămîntul şi-a deschis gura, şi a înghiţit rîul, pe care-l aruncase balaurul din gura sa”. (Apoc. 12:16.) „Pămîntul” simbolizează societatea--iubitorii de ordine; şi este un fapt istoric că rîul de adevăr ce se revarsă asupra Franţei, denunţînd papalitatea şi întreaga ei organizaţie, monarhia şi aristocraţia ei parazită ca fiind responsabile în cea mai mare parte de ignoranţa, sărăcia şi superstiţia popoarelor, fu înghiţit sau absorbit de popoarele din Europa în general („pămîntul” roman). Papalitatea şi aristocraţia, foarte alarmate, fură în adevăr complet separate prin căderea influenţei papale şi de către armatele lui Napoleon, în ciuda sforţărilor lor comune de rezistenţă. Şi cînd „omul providenţial” fu în sfîrşit înfrînt şi puterile Europei formaseră „Sfînta Alianţă” pentru a suprima libertăţile popoarelor şi a consolida tronurile lor, era prea tîrziu a mai încătuşa aceste popoare, căci ele băuseră din apele rîului şi nu mai voiau să se supună. Era prea tîrziu pentru a crede în restabilirea papalităţii care fusese atît de straşnic umilită şi a cărei anatemă (afurisenie) contra libertăţii şi contra Francezilor se întorsese în spre paguba ei proprie. Papa nu fu nici măcar învitat să se alăture la „Sfînta Alianţă” din 1815 al cărei căpetenie ar fi fost cu siguranţă recunoscut altădată.

((C143)) „Femeia”, biserica lui Dumnezeu, reformată şi în dezvoltare, fu astfel ajutată, scăpată de înghiţire. Libertatea şi adevărul dăinuiră deasemeni şi cîştigară o mare valoare în ochii oamenilor. Incepînd din acel moment, spiritul de libertate şi Cuvîntul lui Dumnezeu călăuziră către o lumină şi un adevăr din ce în ce mai mare pe toţi acei cari erau dispuşi la aceasta.

((C144)) Iată deci ce era acest „rîu” care marca atît sfîrşitul puterii papale cît şi începutul „zilei de pregătire” a lui Dumnezeu, sau „timpul sfîrşitului”. Şi deasupra apelor acestui rîu, din vedenia profetică, stătea trimusul lui Dumnezeu şi anunţa încheierea timpului, timpurilor şi jumătăţii de timp. Aceasta fu anunţat ca răspuns la întrebarea: „Cît va mai fi pînă la sfîrşitul acestor minuni?” Aceste „minuni” nu se referă la evenimentele relatate în capitolul 12:1-3 şi care privesc împărăţia lui Dumnezeu; acelea lucruri nu erau ciudate, sau „minuni”, ci erau aşteptate. E vorba aici de turburări, persecuţii şi încercări ce trebuiau să vină peste poporul sfînt al lui Dumnezeu, cu deosebire în timpul supremaţiei puterii sau „cornului” papal şi ca rezultat al său. Daniel pusese deja o întrebare în această privinţă. (Dan. 7:19-22.) El întrebă cît timp va permite Dumnezeu aceste uimitoare pervertiri ale adevărului, aceste groaznice amăgiri a copiilor Săi şi a naţiunilor? Răspunsul pe care-l primi dă măsura puterii papale şi timpul sfîrşitului ei; el conţine pe deasupra aceste cuvinte: „Şi (astfel) toate aceste lucruri (ciudate) se vor sfîrşi cînd puterea poporului sfînt va fi zdrobită de tot”. --Dan. 12:7.

((C145)) In versetul 5, Daniel vede două persoane, una de o parte şi alta de cealaltă parte a rîului, care întreabă împreună cînd se vor sfîrşi aceste lucruri ciudate. Aceasta pare să arate că chiar cînd puterea papală va fi luat sfîrşit, poporul se va îndoi ca şi înainte că puterea ei de persecuţie şi de zdrobire a luat într-adevăr sfîrşit. Şi nu trebuie să ne mirăm de aceasta; să ne amintim că chiar după ce puterea ei fusese zdrobită şi după ce „stăpînirea” îi fusese luată, în timp ce se mistuia, acest „corn” rostea cuvinte trufaşe privitor la infailibilitatea sa, mai cu seamă în 1870. Daniel, reprezentînd pe cei sfinţi, zice (Dan. 7:11): „Eu mă uitam mereu (după ce s-a pus capăt domniei sale şi după ce a fost făcută neputincioasă pentru a mai zdrobi şi pe mai departe adevărul, puterea poporului sfînt), din pricina cuvintelor pline de trufie, pe care le rostea cornul acela, m-am uitat pînă cînd fiara fu ucisă (pînă cînd nu mai avu putere asupra sfinţilor şi adevărului, ci avu un alt efect), şi trupul ei a fost nimicit şi aruncat în foc”--focul anarhiei generale. Aici vedem nimicirea restului guvernamentelor vechiului imperiu roman, cauzată de influenţa amăgitoare, stăruitoare a popalităţii care chiar şi după ce i se luase puterea, continuă, totuşi să rostească cuvinte trufaşe.

((C146)) Sfîrşitul puterii papale fiind astfel clar fixat, nu numai ca avînd loc în cursul revoluţiei franceze, ci şi prin evenimentele relatate în capitolul 11:40-44 indicînd chiar anul 1799, putem vedea, scăzînd din aceştia 1260 de ani, dacă puterea papală a început într-adevăr atunci. Dacă aceasta este aşa, atunci avem dovada cea mai evidentă şi cea mai clară pe care credinţa o poate dori.

((C147)) Dacă scădem 1260 ani din 1799, ajungem la anul 539 cînd putem dovedi începutul puterii papale. Dar sistemul papal fu un astfel de amestec de politică de Stat şi de înşelăciune religioasă, el avu un început şi un sfîrşit atît de neînsemnat şi atît de treptat încît diferitele păreri ce domnesc cu privire la epoca exactă a unuia şi a celuilalt ar fi multe dacă n-am avea datele fixate de Dumnezeu în ceea ce priveşte începutul şi căderea lui. Papalitatea pretinse supremaţia în afacerile bisericii şi în cele ale Statului şi se amestecă în politică înainte de a fi recunoscută de potrivnicii ei, întocmai după cum ea încercă să exercite autoritatea civilă şi proclamă pe şeful ei de infailibil de la perioada indicată de profeţie ca fiind cea a căderii puterii ei şi a începutului sfîrşitului ei. Dar papalitatea nu mai fu recunoscută de poporul italian din provincia Romagna după ce Revoluţia franceză rupsese legăturile ignoranţei şi superstiţiei. Dacă papa domnea încă uneori, între două revoluţii, ca guvernator nominal al statelor pontificate, el domnea numai în calitate de reprezentant al Austriei sau al Franţei ale căror trupe, în schimb, îl protejau în funcţiunea sa.

((C148)) Deoarece ştim acum că cei 1260 de ani au început în anul 539, sîntem în stare a găsi ceea ce mai nainte nu puteam cunoaşte. Inşişi papiştii sînt înclinaţi să creadă că începutul puterii papale datează de la convertirea lui Constantin şi de la aşa zisa creştinizare a imperiului roman în anul 328, sau cu începere de la dăruirea statelor pontificale bisericii de către Carol Magnu în anul 800. Adevărul este însă că Constantin nu recunoscu în nici un chip puterea civilă ca fiind un drept sau o posesiune a bisericii. Dimpotrivă cu toate că favoriza creştinismul, mai mult biserica fu aceea care făcu din împărat şeful ei asociat, astfel că acesta convoca conciliile şi se amesteca în afacerile bisericii, pe cînd acesteia nu-i era îngăduit să se amestece în afacerile civile. Data 539, dovedită prin măsura cronologică a celor 1260 de ani, e aproape la jumătatea drumului între această unire a bisericii cu Statul în anul 328 şi anul 800, dată la care Carol Magnu recunoscu papalitatea ca puterea supremă, distribuitorul autorităţii civile şi religioase.

((C149)) De la domnia lui Constantin, episcopii Romei ocupară o înaltă poziţie în lume şi ei nu zăboviră să-şi asume autoritatea asupra oricărei alte puteri, civile şi religioase. Ei puseră pe episcopul din Roma ca autoritate sau şef al bisericii. Ei pretinseră că, deoarece Petru şi Pavel trăiseră la Roma, aceasta trebuia să fie scaunul autorităţii apostolice; ei revendicară mai departe prerogativa pentru Roma în considerare cu aceea că ea fusese mult timp sediul Cezarilor şi al guvernămîntului civil şi că ea ocupa astfel în ochii popoarelor un loc preponderent.

((C150)) Aceste pretexte nu fură însă admise fără lupte, spiritul de rivalitate era mare şi episcopii altor oraşe rîvneau deopotrivă la supremaţie pentru un motiv sau altul. Abia în anul 539 episcopul din Roma fu recunoscut ca şef al bisericii de către împăratul Justinian I. Aceasta s-a întîmplat cu ocaziunea unei înverşunate discuţiuni religioase în care împăratul fu departea episcopului din Roma recunoscînd pe fecioara Maria ca vrednică de închinare şi disputînd cu partizanii lui Eutyches şi Nestoriu în privinţa naturilor distincte ce pretindeau a fi reunite în Domnul nostru Isus. Impăratul se temea că disputa va aduce desbinarea bisericii şi că aceasta va pricinui la rîndul ei împărţirea imperiului pe cînd el dorea dimpotrivă o unitate completă, biserica nominală şi imperiul formînd deja un tot: „Creştinătatea”. Dorin să aibă o oarecare autoritate pentru a face să înceteze disputa şi să spună poporului ceea ce trebuia şi nu trebuia să creadă, şi văzînd că episcopul din Roma era cel mai popular dintre cei ce rîvneau la întîietate (la papalitate sau la autoritate supremă) cum şi unul din cei mai „ortodocşi”--ale cărui vederi în chestiunile ce erau de rezolvat se apropiau cel mai mult de ale sale--el (împăratul) nu se mărgini numai să condamne prin documente doctrinele eutychianismului şi nestorianismului, ci se adresă episcopului din Roma ca la „şeful tuturor sfintelor biserici şi al tuturor sfinţilor preoţi ai lui Dumnezeu”, recunoscîndu-l ca papă şi arătîndu-şi dorinţa de a-l ajuta în represiunea ereziei şi în stabilirea unităţii bisericii. In legătură cu acest edict, împăratul trimise papei Ioan, patriarhul Romei, scrisoarea următoare:

((C151)) „Majestatea sa împăratul Justinian, victoriosul, smeritul, bogatul, celebrul, triumfătorul, augustul, către Ioan cel mai sfînt dintre episcopii şi patriarhii înfloritorului oraş Roma.

((C152)) „Aducînd omagii Scaunului apostolic şi Sanctităţii voastre (ceea ce a fost totdeauna dorinţa noastră) şi preacinstind persoana Voastră binecuvîntată, cum se cuvine faţă de un părinte, ne grăbim să aducem la cunoştinţa Sanctităţii voastre tot ceea ce priveşte starea bisericilor, marea noastră dorinţă fiind totdeauna de a păstra unitatea Scaunului vostru apostolic şi stabilitatea sfinţelor biserici ale lui Dumnezeu care se menţin neclintite. De aceea am pus toată rîvna noastră pentru a supune Scaunului Sanctităţii voastre pe toţi sfinţii preoţi din districtul de Răsărit. Şi acum am ţinut de necesar să facem cunoscut Sanctităţii voastre lucrurile care sînt tăgăduite, aşa cum sînt şi cum au fost totdeauna păzite şi mărturisite de către toţi preoţii după învăţătura Scaunului vostru apostolic; căci nici o dispută nu va avea loc asupra nici unei chestiuni privind starea bisericilor fără ca Sanctitatea voastră, care este Capul tuturor sfintelor biserici, să aibă cunoştinţă despre aceasta. In toate lucrurile (cum am spus), sîntem doritori de a mări cinstea şi autoritatea Scaunului vostru”.

((C153)) Scrisoarea vorbeşte apoi de oarecari păreri numite eretice, care fuseseră cauza disputei; ea arată că credinţa împăratului era în armonie cu cea a bisericii Romei, şi se termină cam în aceste cuvinte:

((C154)) „Noi admitem patru concilii sfinte şi anume: conciliul celor 318 sfinţi părinţi adunaţi la Nicea (conciliul din Nicea) şi al celor 140 de sfinţi părinţi adunaţi în acest oraş regal (conciliul din Constantinople); apoi al sfinţilor părinţi care se adunară mai întîi la Efes (conciliul din Efes) şi al celor ce se adunară în Calcedonia (conciliul din Calcedonia), cum învaţă şi afirmă Scaunul vostru apostolic. Toţi preoţii, deci, cari urmează doctrina Scaunului vostru apostolic cred, mărturisesc şi afirmă aceasta. Pentru acest motiv ne-am grăbit să aducem la cunoştinţa Sanctităţii voastre, prin preafericiţii episcopi Hypatius şi Demetrius, ceea ce nu-i putea rămîne ascuns: că această doctrină a fost cu multă răutate tăgăduită de cîţiva călugări jidoviţi, care s-au luat după poveştile lui Nestoriu. Şi rugăm stăruitor pe Sanctitatea voastră să ne încredinţeze printr-o scrisoare că ea recunoaşte pe toţi cei ce mărturisesc după cum se cuvine ceea ce a rînduit şi că condamnă erezia celor ce au îndraznit să se lapede de adevărate credinţă, urmînd crezurile jidoveşti. Făcînd aceasta ea va cîştiga dragostea tuturor, autoritatea Scaunului ei va fi sporită; unitatea sfintelor biserici va fi păstrată, fiindcă toţi sfinţii episcopi vor fi învăţat doctrina curată a Sanctităţii voastre cu privire la punctele mai sus amintite. Rugăm acum pe Sanctitatea voastră să ceară asupra noastră ocrotirea cerului”.

((C155)) Papa Ioan răspunse la această scrisoare, la 24 Martie 534. El afirmă într-adevăr legitimitatea pretenţiunilor pontificale la autoritate în vederea unităţii, şi arătă că se va folosi de această autoritate pentru a stîrpi ereziile.

((C156)) Cu acelaşi prilej, împăratul scria patriarhului din Constantinopole. Reproducem primul paragraf din această scrisoare:

((C157)) „Către Epifan, prea sfîntul şi prea fericitul episcop al acestui oraş regal şi patriarh ecumenic:--Dorim ca Sanctitatea voastră să cunoască tot ce se referă la starea bisericii, am socotit necesar a uza de aceste compendiuri ecleziastice pentru a învedera mişcarea ce s-a ivit în sînul ei, cu toate că sîntem încredinţaţi că o cunoaşteţi deja. Fiind asiguraţi că anumite personaje străine de sfînta biserică catolică şi apostolică au urmat erezia nelegiuiţilor Nestoriu şi Eutiche, am promulgat un edict ecleziastic (ceea ce Sanctitatea voastră ştie deopotrivă) prin care censurăm nebunia ereticilor. Totuşi (ceea ce Sanctitatea voastră ştie tot atît de bine) n-am schimbat nimic din această poziţie a bisericii care, prin favoarea lui Dumnezeu, a fost pînă aici apărată. In toate privinţele, unitatea prea sfintelor biserici cu SANCTITATEA SA SUPREMA, PAPA VECHEI ROME (căruia de asemeni i-am scris aceleaşi lucruri) a fost menţinută. Noi nu vom îngădui să fie ascuns ceva SANCTITATII SALE, fiindcă el este Capul tuturor sfintelor biserici ale lui Dumnezeu; şi tocmai pentru acest motiv s-a întîmplat că ori de cîte ori s-au ridicat în aceste locuri eretici, ei au fost reprimaţi (literal tăiaţi ca crengile unui copac) prin înţelepciunea şi dreptele hotărîri ale acestui venerabil Scaun”.

((C158)) Aceste scrisori din care n-am dat decît extrase se găsesc în codul legilor civile--Codicis lib. 1, tit. i.--împreună cu edictul lui Justinian conţinînd condamnarea ereticilor.

((C159)) Această primă recunoaştere oficială a pretenţiunilor papalităţii fu mărturisită într-un mod din ce în ce mai pronunţat de către Phoca şi împăraţii care-i urmară.

((C160)) Dar cîtva timp încă după ce a fost recunoscut ca guvernator, ca împărat sacerdotal, papa nu avu niciun avantaj special în afară de titlul său; căci Justinian era departe de Roma, capitala lui fiind Constantinopole, Roma şi Italia în general erau sub dominaţia Ostrogoţilor care nu recunoşteau pe episcopul din Roma ca suveran pontif, cei mai mulţi făcînd parte din secta arienilor. Papalitatea nu fu deci favorizată decît numai cu numele prin recunoaşterea împăratului pînă la căderea monarhiei Ostrogoţilor; atunci exaltarea ei deveni un fapt împlinit. In adevăr, ca prin un aranjament premeditat, împăratul trimise deodată în Italia pe Belizar cu o armată (în anul 534). Şase ani după ce împăratul a recunoscut pe papa, puterea Ostrogoţilor fu învinsă; regele lor, Vitiges, şi floarea oştirii sale fură prinşi şi aduşi împreună cu alte prăzi de războiu la picioarele lui Justinian. Aceasta s-a întîmplat în anul 539. Trebuie deci să recunoaştem că numai cu începere de la acest moment fu aşezată „urăciunea pustiirii”. Această dată marchiază începuturile slabe ale papalităţii. Abia atunci micul „corn” extraordinar, specificat în profeţie (Dan. 7:8,11,20-22), începu să se ridice deasupra fiarei romane. Cu două veacuri înainte el începuse să se formeze, să prindă rădăcină, şi două veacuri după mica lui aparenţă „înfăţişarea lui era mai mare decît cea a soţilor săi” (L. & D.)--celelalte coarne (autorităţi sau puteri în teritoriul vechiului imperiu)--ochii şi gura lui rostind lucruri trufaşe, începu să se dezvolte. El stăpînea peste celelalte coarne, pretinzînd a avea la aceasta dreptul în numele autorităţii divine.

((C161)) Profetul spusese că trei coarne vor fi smulse, sau dezrădăcinate pentru a pregăti calea acestei puteri ciudate sau „corn”. Noi vedem într-adevăr că aceasta se împlini. Constantin zidi oraşul Constantinople şi făcu din el capitala sa; şi dacă acest fapt fu prielnic dezvoltării papalităţii Cezarilor, el strică considerabil imperiului. In curînd se simţi necesitatea de a-l împărţi; şi începînd din acest moment Italia fu cunoscută sub numele de „imperiul de Apus”, al cărui capitală fu Ravena. Acesta fu unul din „coarne”; el căzu în anul 476 în mîinile Herulilor, un alt „corn” care se stabili pe ruinele lui. Apoi veni regatul Ostrogoţilor (iarăşi un „corn”) care răsturnă pe Heruli şi se stabili ca guvernament al Italiei în anul 489. Şi după cum văzurăm, Justinian recunoscu supremaţia papală în timpul puterii acestui „corn”, al treilea, care fu smuls din ordinul său pentru a face loc cornului papal. După cum de asemeni am văzut, era necesar ca el să fie dezrădăcinat pentru ca papalitatea să se poată ridica la putere, atît politic cît şi religios, pentru ca ea să devină un „corn” deosebit de toate celelalte. Pare probabil, în adevăr, că papalitatea favoriză în ascuns căderea acestor alte „coarne” sau puteri, sperînd prin aceasta să deschidă drum propriei sale ridicări, ceea ce la urmă se şi întîmplă.

((C162)) După căderea Ostrogoţilor, împăratul roman fu recunoscut cîtva timp ca guvernator al Italiei şi reprezentat prin exarhi. Capitala lor era Ravena şi nu Roma, însă veniseră aici pentru a recunoaşte pe papa, după cum s-a spus; urmează că începînd din anul 539, papalitatea fu recunoscută ca principala autoritate în oraşul Roma; şi începînd de atunci (de cînd fu „stabilită”) începu să crească şi să prospereze ca „corn” sau putere între celelalte „coarne” sau puteri reprezentînd puterea Romei odinioară unificată. Situaţia foarte turbure prin care trecea Italia şi Roma în special, slăbită prin jaful năvălitorilor ce veneau de la nord, şi prin grelele contribuţiuni ce-i fuseseră impuse de ocupanţi, rînd pe rînd, o despuiară încetul cu încetul de puterea imperială a Constantinopolului. In schimb, conducătorii bisericii care stăteau mereu în ţară, care vorbeau limba poporului şi participau la avantajele şi pierderile lui, fură acceptaţi cu dragă inimă de aceste din urmă ca sfătuitori, protectori şi guvernatori ai cetăţii Romei şi împrejurimilor ei.

((C163)) Nu poate fi îndoială în adevăr că scopul urmărit de Justinian prin recunoaşterea pretenţiunilor episcopului din Roma la supremaţie era în mare parte să-şi asigure colaborarea acestuia în războiul ce avea să-l ducă împotriva Ostrogoţilor pentru recucerirea Italiei ca făcînd parte din imperiul oriental roman; căci influenţa papei şi a bisericii fiind deja considerabile, a le avea de partea sa însemna jumătatea victoriei.

((C164)) Este adevărat că Goţii se răsvrătiră contra imperiului şi prădară oraşul Roma, însă nu-şi stabiliră autoritatea întrînsul; şi singurul guvernămînt al Romei fu cel al bisericii. Lombarzii, care curînd după aceasta le succedară şi care stăpîniră peste o mare parte a Italiei, rasturnînd chiar guvernămîntul imperiului de Răsărit încredintat de Justinian exarhilor, recunoscură autoritatea papală la Roma. Abia către sfîrşitul acestei stăpîniri în veacul al optulea, aduseră ei în mod serios atingere acestei autorităţi, iar istoria ne spune că papii fură unul după altul adevăraţii guvernatori ai Romei, pretinşii „succesori ai Cezarilor”--„Cezarii spirituali”, cu toate că au pretins protecţia guvernamentului din Constantinopole atît timp cît ea le era de folos. Cînd, în sfîrşit, Lombarzii voiră să se facă stăpîni ai Romei, papa ceru ajutor regelui Francilor pentru a protegui biserica (papalitatea) şi pentru a conserva autoritatea multă vreme exercitată asupra a ceea ce papii numiau „patrimoniul Sfîntului Petru”, pretinzînd că el fusese dăruit bisericii de către Constantin.

((C165)) (Aceste pretenţiuni erau false şi bazate pe neadevăruri, ceea ce se recunoaşte astăzi chiar de către romano-catolici. Constantin nu făcu niciodată asemenea donaţie; papalitatea ajunse treptat la autoritate şi la putere la Roma, după cum am dovedit aici.)

((C166)) Regii Francilor--Pepin şi Carol Magnu--trimiseră unul după altul armatelor lor pentru a protegui dominaţia papalităţii şi învinseră pe Lombarzi. Carol Magnu fu acela care, în anul 800, oferi papalităţii după toate regulile, diferite state, cunoscute de atunci sub numele de „state pontificale”, despre care am vorbit deja. Ele fură adăugate la oraşul Roma şi la împrejurimile lui, pe care în realitate papalitatea le stăpînea deja din anul 539. Astfel regatul sau „cornul” Lombard nu stînjeni cornul papal, nici nu-i luă locul, cum au crezut unii, cu toate că uneori era aproape să-l ajunga. Istoricul englez Gibbon, zice despre acest atac al Lombarzilor împotriva Romei:

((C167)) „Un exemplu de pocăinţă şi de pietate vrednic de amintit fu dat de către Lutiprand, regele Lombarzilor. Cuceritorul se opri la poarta Vaticanului cînd auzi glasul lui Gregorie I, îşi retrase trupele, renunţă la cucerire, vizită respectuos biserica Sf. Petru şi, după ce s-a spovedit şi cuminecat, îşi aduse spada şi pumnalul, platoşa şi mantaua, crucea de argint şi coroana-i de aur şi le aşeză pe mormîntul apostolului. Insă Astolf, succesorul său, se declară din nou duşmanul împăratului şi al papei. Roma fu somată să recunoască pe Lombardul victorios ca suveran . . . Romanii şovăiră, parlamentară şi se plînseră. Lombarzii ameninţători fură ţinuţi pe loc cu ajutorul armelor şi prin iscusite negocieri, pînă cînd papii cîştigaseră prietenia unui aliat răzbunător de dincolo de Alpi”.

((C168)) Papa Stefan III vizită Franţa şi izbuti să obţină ajutoul necesar; şi, zice Gibbon, se întoarse în Italia ca cuceritor, în fruntea unei oştiri de Franci condusă de regele Pepin în persoană. După o slabă rezistenţă, Lombarzii obţinură o pace ruşinoasă şi jurară să restituie posesiunile bisericii romane şi să respecte pe Sanctitatea Sa.

((C169)) Dar îndată după plecarea Francilor, ei asediară din nou Roma. Pontificele, dorind un nou ajutor, se adresă iarăşi regelui Francilor. Pentru a ilustra ambiţia şi puterea la care rîvneau papii, cităm după Gibbon scrisoarea ce i-o trimise în numele Sf. Petru: „Apostolul garantează fiilor săi adoptivi, regelui, clerului şi nobililor Franci, că deşi mort în trup, el este viu în spirit în vecii vecilor. Să ia aminte acum şi să asculte la glasul întemeietorului şi păzitorului bisericii romane; fecioara, îngerii, sfinţii, martirii şi toată oştirea cerurilor sa staruie cu acelaşi glas pentru această rugăciune, şi să fie îndatoraţi faţă de ea; bogăţia, victoria şi paradisul vor încununa pioasa lor faptă (întreprindere), şi osînda veşnică va fi pedeapsa neglijenţei lor dacă îngăduie ca mormîntul, templul şi poporul său să cadă în mîinile perfizilor Lombarzi”. Şi Gibbon adaugă: „A doua expediţie a lui Pepin nu fu mai puţin rapidă şi norocoasă decît prima; Sfîntul Petru fu satisfăcut; Roma era din nou salvată”.

((C170)) Cum acest început al dominaţiei papale, fu obscur şi este totuşi important să fie limpede cunoscut, am crezut necesar a-l semnala aici mai sus într-un mod amănunţit. Ca dovadă concludentă că anul 539 fu data indicată de profeţi, cităm de asemeni această mărturie coroborativă a unui scriitor romano-catolic:

((C171)) „După căderea imperiului roman de Apus, influenţa politică a papilor în Italia deveni de o importanţă din ce în ce mai mare prin faptul că aceştia din urmă au trebuit să ia sub protecţia lor această nefericită ţară, şi în special Roma şi împrejurimile ei care erau supuse la schimbări repetate de către stăpîni şi expuse invaziunilor de către cuceritorii sălbatici şi brutali. In timp ce urmaşii Sf. Petru se interesau cu atîta rîvnă de fericirea locuitorilor Italiei, aceştia erau cu desăvîrşire neglijaţi de împăraţii romani din Răsărit care pretindeau încă a guverna ţara. Chiar după ce Justinian I a recucerit o parte din Italia (în a. 539) şi a prefăcut-o în provincie greacă, soarta locuitorilor fu mai bună, căci împăraţii din Bizanţiu se pricepeau foarte bine să-i stoarcă pe supuşii exarcatului din Ravena prin dări grele, dar fără şa le poată da totuşi protecţia necesară.

((C172)) „Drept consecinţă a acestor condiţiuni se întîmplă că împăraţii pierdură orice putere reală şi nu rămaseră stăpînii cîrmuirii decît numai cu numele în timp ce papii, în virtutea nevoilor momentului, îşi însuşiră de fapt supremaţia asupra domeniului roman. Acest rezultat spontan al unui mărinimos efort fu recunoscut mai tîrziu ca o achiziţie legală (de către Pepin şi Carol Magnu). Unii scriitori contemporani afirmă că Pepin e acela care restitui scaunului apostolic teritoriul cucerit şi că această donaţie sau restituţiune fu confirmată în mod solemn de către fiul său Carol Magnu care puse capăt domniei Lombarzilor în Italia, în anul 774. Pe această cale legitimă, PUTEREA TEMPORALA ŞI SUVERANITATEA PAPILOR fură treptat stabilite grătie providenţei divine”.

((C173)) Aceste citaţiuni sînt scoase din „Istoria Bisericii catolice” de H. Brueck, D.D. vol. 1, pag. 250, 251. Cum această lucrare e recunoscută de romano-catolici şi e folosită în colegiile şi seminariile lor şi aprobată de înalţii demnitari ai papalităţii, mărturia ei cu privire la ridicarea treptată a papalităţii precum şi momentul cînd dezvoltarea ei fu favorizată de împrejurări este de o mare valoare. Ea dovedeşte că prăbuşirea regatului Ostrogoţilor în anul 539 fu, după cum e clar arătat de măsura profetică (1260 ani), momentul exact cînd acest sistem de pustiire mîrşav în ochii lui Dumnezeu fu „stabilit”.

((C174)) In armonie cu însuşi acest cuget şi în aceste strădanii pentru a stabili clar faptul că autoritatea papală începu înainte de ziua lui Carol Magnu, o altă lucrare catolică, în engleză, Scaunul Sf. Petru, zice în capitolul întitulat „Dezvoltarea puterii temporale” (pag. 173): „Roma numai cu numele era guvernată de un patrician ales de împăratul, în realitate însă şi prin forţa împrejurărilor papii deveniră supremii stăpîni ai oraşului”. Pentru a dovedi această autoritate şi această guvernare, scriitorul continuă citînd dovezi istorice despre puterea papilor şi despre slăbiciunea guvernatorilor nominali. El vorbeşte de papa Gregorie cel Mare ca fiind o ilustraţie a puterii ce posedau deja papii (în anul 590, abia după 50 ani de la „stabilirea” papalităţii); el zice;

((C175)) „Il găsim trimiţînd pe Leontius ca guvernator la Nepi în Etruria, poruncind locuitorilor să i se supună ca lui însuşi. Denumi încă pe Constanţiu în postul important de guvernator al Neapolului. Scrise apoi episcopilor în privinţa apărătii şi aprovizionării cetăţilor lor respective; şi trimise ordine comandanţilor militari . . . Intr-un cuvînt, el deveni guvernatorul real al Italiei şi protectorul ei, astfel că e pe deplin în adevăr cînd zice: «Cel ce ţine locul meu ca păstor este serios ocupat de grijile exterioare, ceea ce face ca adesea să se întrebe dacă exercită funcţiunile unui păstor sau pe cele ale unui prinţ temporal»”.

((C176)) Aşa s-a dezvoltat puterea temporală în acest scurt spaţiu de 50 de ani, de la începutul ei în anul 539. Putem fi deci siguri că începutul şi sfîrşitul celor 1260 de ani, sau trei timpuri şi jumătate a dominaţiei papale, sînt clar arătaţi.

((C177)) Daniel care auzise limita impusă puterii urîciunii pentru a pustii Biserica şi a zdrobi adevărul, puterea poporului lui Dumnezeu, văzu că această limită nu va introduce încă împărăţia lui Mihail (Christos) şi înălţarea sfinţilor la putere, ci îi va libera numai de asupritorul lor. Totuşi, aceasta nu era încă ceea ce dorea el să înţeleagă.

((C178)) „Şi eu am auzit, dar n-am înţeles (încă); şi am zis: Domnul me, care va fi sfîrşitul acestor lucruri (sau ce se va întîmpla după aceste lucruri)? El a răspuns: Du-te, Daniele! (este fără folos pentru tine să încerci a înţelege aceste lucruri); Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite pînă la timpul sfîrşitului” . . . „De la timpul cînd jertfa necurmată va fi desfiinţată, şi de cînd se va aşeza urîciunea care pustieşte (în anul 539), vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile (de ani). (Atunci) mulţi vor fi curăţiţi (deosebiţi), albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul, şi niciunul din cei răi nu va înţelege dar cei întelepţi var înţelege (atunci). Fericit cine va aştepta şi va ajunge pînă la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile. (Mai literal: «Fericire (o stare prea fericită) aceluia care aşteaptă liniştit pînă cînd vor ajunge (la sfîrşit cele 1335 de zile!)» Iar tu, du-te, pînă va veni sfîrşitul; tu te vei odihni, şi te vei scula iaraşi odată în partea ta de moştenire (de răsplată), la sfîrşitul zilelor”.--Dan. 12:8-13.

((C179)) Cel ce studiază cu băgare de seamă acest subiect va observa că aceste 1290 şi 1335 de zile profetice--ani literali--au acelaşi punct de plecare ca şi cei 1260 de ani ai puterii papale pentru nimicirea sfinţilor, adică cu începere din momentul stabilirii urîciunii pustiirii, în anul 539. Cînd două evenimente, ce se petrec la epoci diferite, sînt menţionate, cum sînt aici--desfiinţarea jertfei necurmate şi stabilirea urîciunii--trebuie să calculăm cu începere de la data cînd amîndouă sînt pe cale de realizare. Vom arăta în capitolul următor că „jertfa necurmată”, fu desfiinţată cîţiva ani înainte de stabilirea urîciunii în anul 539; şi din cauză importanţei acestui amănunt el fu numit astfel „urîciune”. Va trebui deci să calculăm (ceea ce vom face) „stabilirea” urîciunii cu începere de la ultimul din aceste două evenimente.

((C180)) Să observăm mai departe că aceste două date au fost anunţate ca răspuns la întrebarea lui Daniel că ce li se va întîmpla sfinţilor lui Dumnezeu după ce puterea lor (adevărul) nu va mai fi nimicit de papalitate (adică după 1799) şi înainte de stabilirea împărăţiei lui Messia--a luî Mihail. Ralpunsul eraîn substanţă că Daniel nu trebuia să spereze a înţelege mai departe, dar că la treizeci de ani după începutul timpului sfîrsitului (1260+30=1290) o lucrare de curăţire, de separare şi de lămurire va începe în poporul sfînt; că în legătură cu această lucrare înţelepţii din această clasă purificată, încercată şi separată vor primi înţelegerea profeţilor; că cunoştinţa le va fi comunicată de aşa fel încît cei nelegiuiţi şi cei necuraţi nu o vor putea accepta. S-a arătat mai departe că adevărata înţelegere a vedeniei va fi departe de a fi completă şi deplină; şi de fapt, ea trebuia să fie încă lipsită de cîteva din principalele ei elemente timp de 45 de ani (1290+45=1335), sau 75 ani după începutul timpului sfîrşitului, în 1799 (1260+75=1335). Aceasta este clar înfăţişat în textul evreesc prin veghetorii care au întrevăzut deja ceva, care aşteaptă cu răbdare şi care au deodată (după ce au trecut cele „1335 de zile”) o vedere clară si completă a planurilor lui Dumnezeu, mult peste aşteptarea lor.--„Fericit cine va ajunge la 1335 de zile!”

((C181)) Socotind cu începere de la anul 539, cele 1290 de zile simbolice se termină în 1829 şi cele 1335 de zile, la sfîrşitul lui 1874. Cititorul să examineze cu băgare de seamă preciziunea cu care aceste date permit a descifra vedenia şi toate profeţiile referindu-se la timpul sfîrşitului, la separaţiunea, la purificarea şi la lămurirea prin focul care trebuie să aducă pe copiii lui Dumnezeu în starea de spirit şi de inimă umilită şi încrezătoare necesară, pentru ca ei să poată primi şi aprecia lucrarea lui Dumnezeu, după căile Sale şi timpul Său.

((C182)) O mişcare religioasă îşi ajunse apogeul în anul 1844; cei ce făceau parte din această mişcare erau cunoscuţi sub numele de „adventişti” („seconds-adventistes”) pentru că ei aşteptau a doua venire a Domnului la această dată, sau („millerişti”, pentru că William Miller fu promotorul şi conducătorul acestei mişcări. Mişcarea, care începu pe la 1829, atrăsese deja înainte de 1844 atenţia tuturor denominaţiunilor creştine, în special în estul şi centrul Statelor Unite unde produse o mare fierbere. Mult înainte de aceste evenimente, profesorul Bengel, din Tübingen, Germania, atrăsese atenţiunea asupra profeţiilor şi venirii împărăţiei lui Messia; iar vestitul misionar Wolf făcea acelaşi lucru în Asia. Insă centrul mişcării şi al entuziasmului fu totuşi America, unde, mai mult decît oriunde, condiţiunile religioase, sociale şi politice favorizau libertatea atît în studierea Bibliei cît şi în alte domenii. Tot astfel, mişcarea de la prima venire se mărgini la Iudeea, cu toate că toţi Izraeliţii credincioşi, de pretutindeni, au auzit mai mult sau mai puţin vorbindu-se de ea.--Fapte 2:5.

((C183)) Toţi ştiu că fratele Miller fu înşelat în aşteptarea sa. Domnul nu veni în 1844 şi pămîntul nu fu mistuit de flăcări, cum crezuse şi propovăduise el. Aceasta fu o mare dezamăgire pentru acest „popor sfînt” care aşteptase cu atîta încredere arătarea lui Christos (Mihail) pentru a fi înălţat împreună cu El în putere şi mărire. Dar cu toate acestea, mişcarea avu rezultatele aşteptate: ea deşteptă interesul asupra venirii Domnului şi aruncă în acelaşi timp discreditul asupra acestui subiect în proporţie cu aparenţele nerealizate. Spunem rezultatele aşteptate, deoarece este vădit că aici a lucrat mîna lui Dumnezeu. Aceasta fu nu numai o mişcare asemenea aceleia ce avu loc la prima venire, la naşterea lui Isus, atunci cînd magii veniră de la Răsărit şi cînd tot „poporul era în aşteptare (a lui Messia)” (Mat. 2:1,2; Luca 3:15)--ci şi în ce priveşte timpul a fost o coincidenţă, ungerea lui Isus, la începutul misiunii ca Messia avînd loc la treizeci ani după naşterea sa. Această „mişcare Miller”, cum e numită în batjocură, aduse şi binecuvîntări individuale „poporului sfînt” care luă parte la ea: făcu să se cerceteze Scripturile cu mai mare băgare de seamă şi să se dea mai multă încredere Cuvîntului lui Dumnezeu decît tradiţiunilor omeneşti; reîncălzi, hrăni şi uni inimile copiilor lui Dumnezeu în afară de orice formă sectară, pentru că, deşi cea mai mare parte din cei ce se interesau de ea fură Baptişti, totuşi se aflau într-însa din toate denominaţiunile. Şi numai după ce luă sfîrşit unii dintre ei se organizară şi se uniră pentru a forma noi secte, lipsindu-se astfel de anumite binecuvîntări ce au venit la timpul „secerişului”.

((C184)) Cititorul a observat fără îndoială că noi nu sîntem de acord cu cea mai mare parte a interpretărilor şi concluziunilor lui Miller cu privire la scopul, felul şi timpul venirii Domnului nostru. Recunoaştem însă că această mişcare era voită de Dumnezeu şi că avea drept scop importanta lucrare de separaţie, de curăţire, de lămurire, într-un cuvînt de pregătire a unui popor care aştepta pe Domnul. Şi nu numai că făcu o lucrare de curăţire şi de mărturie la timpul cuvenit, ci discreditul ce-l aruncă asupra studiului profeţiilor şi a învăţăturii cu privire la a doua venire servi de atunci să încerce pe cei consacraţi, chiar şi pe cei care nu s-au împărtăşit cu nimic din învăţăturile şi speranţele lui Miller. Simplul fapt de a vorbi cu profeţii, de venirea Domnului nostru şi de împărăţia milenară provoacă acum dispreţul înţelepţilor acestei lumi, în special din partea membrilor bisericii nominale. Aceasta făcea parte, fără îndoială, din planurile lui Dumnezeu şi trebuia să împlinească acelaşi scop ca pentru un timp trimiterea copilului Isus la Nazaret: „ca să se numiască Nazarinean”, deşi în realitate el se născu în onorabila cetate a Betleemului. Acesta fu în mod vădit un mijloc de a separa cu ajutorul adevărului pe „adevăraţii Izraeliţi” de „pleava” neamului ales de Dumnezeu. Pleava fu vînturată prin declaraţiunea că Isus era un Nazarinean; căci ei ziceau: „poate să iasă ceva bun din Nazaret?” Tot astfel în zilele noastre unii întreabă cu dispreţ: „Poate să iasă ceva bun din adventism?” Şi resping fără socotinţă mărturia Domnului, a apostolilor şi a profeţilor. Insa cei umili, cei sfinţi, cei înţelepţi în ochii lui Dumnezeu deşi nebuni în ochii lumii nu iau o asemenea atitudine.

((C185)) „Mişcarea Miller” fu ceva mai mult: ea fu începutul exactei înţelegeri a vedeniilor lui Daniel şi avu loc la timpul cuvenit pentru a se adapta profeţiei. Aplicarea de către Miller a celor trei timpuri şi jumătate (1260 ani) fu de fapt aceeaşi pe care am dat-o noi, însă Miller făcu greşeala de a nu da celor 1290 şi 1335 de ani acelaşi punct de plecare. Dacă ar fi făcut aşa, ar fi fost de acord cu noi, însă el i-a aşezat cu treizeci de ani mai de vreme--cam la 509 în loc de 539--astfel că cele 1335 de zile se termină în 1844 în loc de 1874. (Nu ne-am putut procura scrietile lui Miller pentru a compara interpretările sale; am aflat numai datele la care aplica anii profetici). Totuşi aceasta a fost începutul unei înţelegeri exacte a profeţiei, pentru că în definitiv perioada de 1260 ani, pe care el o văzu limpede, era cheia, şi predicarea acestui adevăr (chiar amestecat cu greşelile falselor aplicaţiuni şi concluziuni) avu drept efect separarea şi purificarea „multora” şi aceasta la timpul prezis de Domnul.

((C186)) Neînţelegînd modul, nici scopul reîntoarcerii Domnului, şi aşteptînd o apariţie subită şi sfîrşitul tuturor lucrurilor într-o singură zi, Miller presupunea că toate profeţiile vor lua sfîrşit în acel moment, de aceea se străduia să dovedească acest sfîrşit comun. De aici eşecul său--Dumnezeu nu luminase încă pe nimeni, căci timpul cuvenit pentru o mai mare lumină nu sosise încă.

((C187)) Miller fu un membru sincer şi stimat al bisericii baptiste; şi deoarece studia Scripturile cu o rîvnă sinceră, profeţiile începură a se deschide pentru el. Odată ce fu pe deplin convins de exactitatea aplicaţiunilor sale, începu să răspîndească felul său de a vedea printre pastori, mai întîi printre baptişti, apoi printre toate clasele şi denominaţiunile. Deoarece lucrarea se lăţea, el călătorea şi predica Cuvîntul lui Dumnezeu cu mai mulţi colaboratori. După memoriile sale, primul convertit dintre predicatorii baptişti care fu introdus a predica vederile sale în public fu bătrînul Fuller, de la biserica din Poultney, Vermont. Intr-o scrisoare scrisă cam trei ani după aceea, Miller zice:

((C188)) „Domnul răspîndeşte sămînţa. Eu pot conta acum pe opt predicatori care, ca şi mine, predică această învăţătură. Mai bine de o sută de fraţi laici au adoptat felul meu de a vedea. Oricum ar fi, adevărul este puternic şi el va birui”.

((C189)) Vedem deci că lucrarea de separaţie a „mişcării Miller” începu la timpul prezis--la sfîrşitul celor 1290 de zile, sau în 1829.

((C190)) Acum, ce este cu cei ce au aşteptat cu răbdare ca cele 1335 de zile să ajungă la capătul lor? Cine sînt ei?

((C191)) Cîţiva copii ai lui Dumnezeu (poporul sfînt) au căutat şi aşteptat cu răbdare împărăţia lui Mihail. Autorul „Studiilor în Scripturi” este din numărul acestora deşi n-a făcut parte nici din „mişcarea Miller” nici din secta organizată mai tîrziu şi care-şi atribue numele de „biserica adventistă”. Cu bucurie putem vorbi de fericirea simţită în toamna anului 1874--sfîrşitul celor 1335 de zile--şi de atunci încoace, mulţumită descoperirii clare şi minunate a planului bunului nostru Tată ceresc.

((C192)) Nu avem cuvinte pentru a exprima această fericire. Şi dacă am putea-o descrie, numai cei ce au fost împrospătaţi în spirit de acest vin nou al împărăţiei ar putea s-o aprecieze. E ceva ce se poate mai bine simţi decît exprima. Numai de la sfîrşitul acestor 1335 de zile profetice şi simbolice a fost recunoscută prezenţa Domnului precum şi faptul că noi trăim acum în timpul „secerişului” acestei vîrste a evangheliei şi în timpul stabilirii împărăţiei lui Mihail (Christos).

((C193)) O, fericite şi binecuvîntate timpuri! O, minunată armonie, frumuseţe, măreţie a planului divin, astfel cum se descoperi cînd cele 1335 de zile „ajunseră” la sfîrşit! Şi tocmai pentru a exprima, în măsura posibilului, această „fericire”, pentru a arăta „poporului sfînt” dezvoltarea treptată a planului divin au fost publicate „Studiile în Scripturi”. Numai „poporul sfînt” va înţelege; aceasta i se acordă lui ca o favoare. „Niciunul din nelegiuiţi nu va înţelege”; şi acei din poporul lui Dumnezeu care sînt legaţi de lume şi care ca nişte smintiţi se duc la sfatul nelegiuiţilor şi se aşează pe scaunul batjocoritorilor, nu vor înţelege şi nu vor simţi această fericire destinată numai celor „sfinţi” şi cu adevărat „inţelepţi”, celor ce-şi găsesc plăcerea în legea lui Dumnezeu şi cugetă la ea (o studiază) ziua şi noaptea.--Ps. 1:1,2.

((C194)) Mesajul privind împărăţia lui Mihail, care a fost încet-încet descoperit de la 1829, e înfăţişat simbolic în Apocalipsul (10:2,8-10) ca o „cărticică” pe care „înţelepţii poporului sfînt”, închipuiţi prin Ioan sînt învitaţi s-o mănînce. Şi experienţa lui Ioan, aşa cum se exprimă în versetul 10, este a tuturor celor ce primesc aceste adevăruri. Ele aduc o bucurie minunată: O, ce fericire! Insă efectele următoare sînt totdeauna mai mult sau mai puţin amestecate cu amărăciune provenind din persecuţie. Acestea sînt însă probe care curăţă şi lămuresc pe cei ce le suportă cu răbdare pînă la capăt, pentru ca ei să formeze mireasa lui Christos; ele se pregătesc pentru nuntă şi pentru glorificarea ce va avea loc la sfîrşitul „zilei de pregătire”.

((C195)) Cu privire la dezamăgirea mişcării milleriste care, după cum am arătat, fu totuşi o binecuvîntare şi începutul interpretării corecte a vedeniei, profetul Habacuc primi poruncă să scrie un cuvînt de încurajere (cap. 2:2): „Scrie vedenia, şi sapă-o pe table (cărţi), ca să se poată citi uşor . . . Dacă zăboveşte, aşteaptă-o («O,fericit cine aşteaptă pînă la 1335 de zile!»), căci va veni negreşit, şi nu va întîrzia” (fr.). Această aparentă întîrziere, sau această amînare, nu fu în realitate decît o eroare parţială a lui Miller, prevăzută şi îngăduită de Domnul pentru a încerca pe „poporul său sfînt”.

((C196)) Ca dovadă a consacrării, a studierii Bibliei şi a credinţei, ce au luat naştere prin această mişcare, vom cita cîteva extrase din ceea ce scria Miller celor ce, ca şi el, erau dezamăgiţi după 1844:

((C197)) Scrisoarea lui Miller: „Mulţumim lui Dumnezeu pentru voi cînd aflăm că recenta şi comuna noastră dezamăgire a produs în voi, ca şi în noi, o adîncă umilinţă şi a provocat o serioasă examinare a inimilor noastre. Dacă sîntem umiliţi şi întrucîtva mîhniţi de batjocorile unei generaţiuni stricate şi nelegiuite, totuşi nu sîntem nici speriaţi, nici abătuţi. Oricare din voi, cînd sînteţi întrebaţi de temeiurile nădejdii voastre, să-şi deschidă Biblia şi să arate cu blîndeţe şi umilinţă celor ce vă întreabă, că nădejdea voastră este în descoperirea marelui Dumnezeu şi a Mîntuitorului nostru Isus Christos. Voi nu aveţi trebuinţă, spre a vă dovedi credinţa, să faceţi dare de seamă despre misiunea voastră. Scriptura este crezul vostru . . . filozofia voastră este înţelepciunea care purcede de la Dumnezeu; legătura voastră este iubirea şi tovarăşia sfinţilor; conducătorul vostru este Spiritul Sfînt, iar profesorul vostru, Domnul Isus Christos . . . Vă îndemnăm prin iubirea şi tovărăşia sfinţilor să ţineţi cu tărie nădejdea voastră. Ea e garantată de fiecare făgăduinţă a Cuvîntului lui Dumnezeu; ea vă este asigurată de două lucruri neclintite--hotărîrea şi jurămîntul lui Dumnezeu, în care este cu neputinţă ca el să mintă. (Evrei 6:17,18.) Ea este întărită şi sigilată prin moartea, sîngele, învierea şi viaţa lui Isus Christos . . . Să nu aveţi nici o teamă, fraţilor; Dumnezeu vă va învăţa ce trebuie să spuneţi; faceţi ce vă porunceşte El şi de rezultate va purta El de grijă. Dumnezeu a zis: «Spune-le: Se apropie zilele, şi toate vedeniile se vor împlini» (Ezek. 12:22,23) . . . Aceasta este pentru mine o dovadă că mîna lui Dumnezeu a condus toate lucrurile. Mii şi mii au fost îndemnaţi să studieze Scripturile prin predicarea timpurilor profetice . . . Inţelepciunea lui Dumnezeu a trasat, în mare măsură cărarea noastră în vederea binelui ce-l va înfăptui la timpul cuvenit şi după metoda Sa”.

((C198)) Parabola următoare a Domnului nostru a fost dată anume pentru a ilustra această perioadă de aşteptare, perioadă care începe de la dezamăgirea din 1844 pînă la sfîrşitul celor „1335 de zile”. Parabola cu cele zece fecioare.--Mat. 25:1-12

((C199)) Această parabolă începe prin cuvîntul „atunci”, arătînd prin aceasta că ea nu se aplica la timpul Domnului, ci la un moment oarecare în viitor. „Atunci împărăţia cerurilor (în starea ei embrionară--reprezentată de unii sau de toţi, membrii poporului sfînt, candidaţii la moştenirea împărăţiei) se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit în întîmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte”.

((C200)) Numărul nu are aici nicio însemnătate; el nu arată proporţia între cele înţelepte şi cele nechibzuite. Parabola arată o mişcare ce se manifestă la moştenitorii împărăţiei cari sînt în aşteptarea Mirelui, mişcare în care apar două clase--„fecioarele înţelepte” şi „fecioarele nechibzuite”. Cuvîntul fecioară înseamnă neprihănită; astfel cele arătate în parabolă ca înţelepte şi nechibzuite, reprezintă pe „poporul sfînt”. In adevăr, niciunul din cei ce iubesc pe Mirele şi doresc venirea Lui, nu pot să iubească păcatul, deşi mulţi dintre ei pot să fie „fecioare nechibzuite”.

((C201)) Mişcarea care progresează actualmente şi care începu cu Miller corespunde întocmai celei descrise de Domnul nostru în această parabolă. Deşi începută de un baptist, ea nu fu sectară; la ea se alăturară cei mai sinceri şi cei mai credincioşi din toate denominaţiunile. Povestirile ce ni se dau despre fervoarea, despre zelul acestor oameni şi femei care avură curajul şi onestitatea să lucreze după convingerile lor, ne umplu de admiraţie, deşi nu putem fi de acord cu aceste convingeri. Fondurile veneau cu grămada pentru a se tipări tratate şi reviste în diferite limbi şi pentru a răspîndi mesajul în lumea întreagă. O deşteptare se produse în sînul tuturor denominaţiunilor; în cîteva congregaţiuni ale căror membrii erau influenţaţi de această învăţătură, cei ce aveau bani îi aduceau şi-i puneau pe o masă înaintea amvonului unde erau la îndemîna oricui care avea nevoie de ei. Sinceritatea şi zelul credincioşilor erau, se pare, de aşa fel în timpul acela, încît banii care fuseseră astfel jertfiţi Domnului nu trebuiau să fie păziţi, căci cei ce nu aveau nevoie de ei nu-i atingeau.

((C202)) Parabola ne arată că toate fecioarele au candelele pregătite şi că ele le dau lumină. Aceste candele reprezintă Scripturile („Cuvîntul Tău este o candelă pentru picioarele mele”); o asemenea pregătire generală a candelelor--studierea Scripturilor--de către toate clasele de creştini probabil nu avusese loc niciodată înainte. Untdelemnul reprezintă spiritul adevărului; acesta se găsea atunci în candelele tuturor, însă nu toţi aveau spiritul în ei înşişi--în „vase”.

((C203)) Dezamăgirea de la 1844 e reportată pe scurt în parabolă prin declaraţia că „mirele zăbovea”--adică el părea că întîrzie pentru cei ce-l aşteptau. Confuzia şi întunericul, prin care toţi au trecut, şi numeroasele teorii false ce pătrunseseră în mintea cîtorva din cei ce fură dezamăgiţi, sînt arătate în parabolă prin aceste cuvinte: „Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate, şi au adormit”. Da, şi în întunericul şi aţipirea lor Multe din ele au plăsmuit visuri ciudate şi lipsite de judecată.

((C204)) Parabola arată o a doua mişcare asemănătoare şi totuşi diferită printre aceleaşi fecioare. Este vorba de aceeaşi clasă, însă nu neapărat de aceiaşi indivizi. După cum prima mişcare fusese rezultatul luminei revărsată asupra profeţiilor privitoare la timpul venirii a doua a lui Messia, ca Mirele Bisericii, tot astfel fu şi a doua mişcare. Insă în prima, candelele tuturor fecioarelor ardeau deopotrivă. Cei ce aşteptau pe Mirele formau un amestec din diferite clase, pe cînd la a doua mişcare, deşi toţi se deşteaptă şi se scoală, cei ce au spiritul adevărului în inima lor, precum şi cunoştinţa Bibliei--o candelă pregătită--ies pentru a merge în întîmpinarea Mirelui. Dezamăgirea primei mişcări era prezisă; era necesar a aştepta cele 1335 de zile; dar a doua mişcare nu fu o dezamăgire; nu mai fu necesar a aştepta, căci împlinirea veni exact la încheierea celor 1335 de zile profetice--în Octombrie 1874. Tocmai la încheierea celor 1335 de ani ai perioadei de „aşteptare”, faptul prezenţei Domnului nostru, astfel cum e arătată de profeţiile menţionate mai înainte, începu să fie recunoscut. Aceasta era în zorii dimineţii vîrstei celei noi, însă era „miezul nopţii” în ceea ce priveşte profunda aţipire a fecioarelor; atunci se auzi strigătul (care răsună încă): „Iată Mirele!” nu: iată vine Mirele, ci iată, El a şi venit. Noi trăim acum „în (parousia) prezenţa Fiului omului”; de aceea caracterul mişcării actuale a fost de atunci de a proclama prezenţa Domnului şi lucrarea împărăţiei ce se află acum în curgere. Autorul acestui volum şi colaboratorii săi proclamară prezenţa Domnului, dovedind-o cu profeţiile şi cu planuri asemănătoare celor cuprinse în acest volum, pînă în toamna anului 1878, cînd am început publicaţia noastră lunară: „Turnul de veghere şi Vestitorul Prezenţei lui Christos”. Prin binecuvîntarea Domnului, milioane de exemplare ale acestei publicaţiuni au răspîndit departe vestea că timpul s-a împlinit şi că împărăţia lui Christos este acum pe cale de stabilire, în timp ce împărăţiile oamenilor şi sistemele lor se prăbuşesc şi merg spre completa lor nimicire.

((C205)) Parabola ne previne că deşi toate fecioarele îşi pregătesc candelele, nu toate pot să vadă. Numai acele care au untdelemn în vase (în ele înşile, care sînt consacrate pe deplin) pot primi lumina de la candelele lor şi recunoaşte faptele. Celelalte vor primi untdelemn şi lumină cu timpul şi vor fi în mare măsură binecuvîntate. Astfel deci, numai acele care sînt umplute cu untdelemn, cu spiritul adevărului, vor avea luminăla timpul cuvenit şi vor obţine marea binecuvîntare. Numai acestea intră la nuntă cu Mirele. Untdelemnul, sau spiritul de consacrare, şi lumina ce rezultă din aceasta nu poate fi comunicată de la o fecioară la alta. Fiecare trebuie să fie plină ea însăşi de Spirit; fiecare trebuie să aibă provizia sa de untdelemn (adevărul şi spiritul lui de consacrare şi de sfinţenie) al cărui preţ este foarte mare; (pe calea lepădării de sine întîlneşti batjocori şi încercări aspre). Experienţa din timpul strîmtorării celei mari va fi piaţa unde fecioarele nechibzuite îşi vor cumpăra untdelemnul. Insă atunci va fi prea tîrziu pentru a lua parte la nunta Mielului ca membru al Miresei. Scripturile arată totuşi că aceste fecioare nu vor fi nimicite; după ce se vor fi căit de nechibzuinţa lor, ele vor fi vrednice a servi Domnului în templul său, ca vase „de mai mică cinste”.--2 Tim. 2:21.

((C206)) Revenind la cuvintele îngerului către Daniel, citim în versetul 13: „Iar tu, du-te, pînă va veni sfîrşitul; tu te vei odihni, şi te vei scula iarăşi odată în partea ta de moştenire (pentru răsplata ta), la sfîrşitul zilelor”--la sfîrşitul secerişului care începea atun