Capitolul 6 -- Lucrarea Secerişului

((C316)) Cuvîntul „seceriş„ ne dă o idee generală despre munca ce trebuie înfăptuită între datele 1874 şi 1914. E un timp de recoltă mai de grabă decît de semănătură, un timp de punere la probă, de răfuială de socoteli şi de răsplată, Secerişul veacului iudaic e un tip al secerişului veacului evanghelic; de aceea numai examinînd şi comparînd diferitele trăsături ale secerişului iudaic, vom putea vedea clar ce anume lucrare trebuie făcută în decursul secerişului actual. Invăţăturile speciale ale Domnului nostru privitoare la acest prim seceriş aveau în vedere strîngerea grîului copt şi despărţirea grîului de pleava naţiunii evreeşti. Invăţăturile sale deveniră în acelaşi timp sămînţa pentru noua dispensaţie ce începu la scurt timp după ce naţiunea lui Izrael fu lepădată--la Rusalii.

((C317)) Ar trebui să ne amintim de cuvintele pe care le adresă Domnul ucenicilor săi cînd îi trimise către naţiunea evreească; ele sînt o dovadă că lucrul lor special era de a secera şi nu de a semăna. El le zise: „Ridicaţi-vă ochii, şi priviţi holdele, care sînt albe acum, gata pentru seceriş. Cine seceră, primeşte o plată, şi strînge roade pentru viaţă veşnică„. (Ioan 4:35,36.) El era Sefsecerătorul după cum e deasemeni în secerişul actual şi zise către cei ce secerau sub poruncile sale: „Eu v-am trimes să seceraţi acolo unde nu voi v-aţi ostenit; alţii (patriarhii, profeţii şi sfinţii de altădată) s-au ostenit, şi voi aţi intrat în ostenea la lor„--pentru a aduna roadele acestor veacuri de strădanii şi a încerca pe poporul evreu prin acest mesaj; „Impărăţia cerurilor s-a apropiat„ şi Regele e prezent: „Iată că Impaăratul tău vine„ la tine. --Mat. 10:7; Ioan 12:15; 4:38; Zaharia 9:9.

((C318)) Domnul nostru căută mai de grabă oile orbite şi împrăştiate ale lui Izrael, chemîndu-le pe toate acele care erau de ja oile sale pentru ca ele să-i addă glasul şi să-l urmeze, decît să transforme caprele (Evreii împotrivitori) în oi (adevăraţii Izraeliţi). Aceasta ne face să presupunem că va fi tot aşa şi la secerişul sau timpul de recoltă prezent. In condiţiunile mai favorabile ale vîrstei sau împărăţiei milenare alte semănături vor începe în curînd. De fapt, sămînţa adevărului privind restatornicirea ce trebuie să producă acest seceriş viitor e deja aruncată ici şi colo în inimile ce lîncezesc şi însetează după adevăr. Dar în timpul de faţă această muncă nu e decît secundară, deoarece--ca şi tipul său evreesc--secerişul actual este timpul de recoltă a bisericii (pretinsa creştinătate), pentru ca adevăraţii sfinţi adunaţi din mijlocul ei să poată fi înălţaţi şi uniţi cu Domnul, nu numai pentru a predica Adevărul, ci şi pentru a fi întrebuinţaţi în măreaţa lucrare de restatornicire a lumii.

((C319)) In decursul acestui seceriş trebuie să se facă despărţirea grîului de neghină; aceste două clase, înainte de despărţire, formau totuşi biserica nominală. Grîul sînt adevăraţii fii ai împărăţiei, cei cu adevărat consacraţi, moştenitorii; neghina reprezintă pe cei ce nu sînt decît cu numele şi nu în realitate Biserica lui Christos sau Mireasa în perspectivă. Neghina este clasa care zice „Doamne, Doamne„, însă care nu face ce spune el. (Luca 6:46.) Pe dinafară aceste două clase se aseamănă atît de mult încît trebuiesc examinate foarte de aproape pentru a le putea deosebi. „Lumea creştina„ sau „creştinătatea„ formează ceea ce parabola arată prin expresiunea „.Tarina este lumea„; este grîul şi neghina laolaltă (neghina fiind mult mai numeroasă). Neghina se compune din persoane ce iau parte ocazional sau regulat la serviciile religioase, numindu-se creştini, practicînd anumite ritualuri şi ceremonii aparţinînd vreunui sistem religios; astfel ele par a fi şi se dau a fi drept copii ai lui Dumnezeu consacraţi. (Ar fi poate mai la loc să se folosească cuvîntul „tăciune„ decît „neghină„, deoarece neghina nu are nici-o asemănare cu grîul, pe cînd tăciunele are. Spicul plin de grîu sănătos stă aplecat în jos; el arată pe creştinii adevăraţi, umiliţi, plini de roadele Spiritului Sfînt. Din contră, spicul tăciunos stă drept în sus, însă este lipsit de grîu sănătos, fiind plin numai cu un praf negru; el arată pe creştinii numai cu numele, mîndri şi îngîmfaţi, goi de roadele Spiritului Sfînt, însă plini de făţărnicie şi de lucruri rele de-o asemănare cu praful negru al tăciunelui.--N. Tr.) In aşa zisele „ţări creştine„, toţi sînt consideraţi drept creştini, afară de Evrei şi de ateişti; şi numărul lor (inclusiv adevăraţii consacraţi, sfinţii) e socotit la circa 300 milioane, din care 180 milioane romano şi greco-catolici şi 120 milioane protestanţi.

((C320)) Domnul nostru ne-a învăţat că, în decursul veacului evanghelic, nu trebuie să se facă vreo încercare de a despărţi pe adevăraţii fii ai împărăţiei de imitaţie, căci o atare despărţire, înainte de vreme ar aduce or răsturnare generală a lumii (sau a „ţarinei„) cum şi dezordinea în grîu şi în neghină. De aceea zise: „Lăsaţi-le să crească amîndouă împreună pînă la seceriş„. Dar adaugă: „Şi, la vremea secerişului, voiu spune secerătorilor (îngerilor, mesagerilor): Smulgeţi întîi neghina, şi lega-i-o, grîul strîngeţi-l în grînarul meu„. (Mat. 13:30.) De aceea trebuie să ne aşteptăm a vedea în timpul secerişului o lucrare generală de despărţire care pînă aici nu fusese îngăduită. In timp ce persoanele reprezentate prin grîu sînt îndemnate să rămînă neclintite în libertatea ce le-a dăruit-o Christos şi să se ferească a seîntovărăşi într-un fel oarecare cu cei ce păcătuiesc de bună voie sau cu lupii îmbrăcaţi în piei de oi, ele nu sînt totuşi chemate să tragă linia de hotar între classa celor pe deplin consacraţi (grîul, sfinţii) şi clasa neghinei. Cei ce formează această clasă se numesc deasemeni cu numele lui Christos şi pretind că urmează învăţăturile lui; ei le urmează uneori îndeajuns pentru ca purtarea lor exterioară să fie influenţată de ele, însă. năzuinţele inimei lor nu se îndreaptă spre Domnul şi ei nu doresc a-l servi. Tendinţa de a judeca inimile şi cauza determinantă a inimei a fost categoric osîndită de Domnul; noi nu putem judeca. Dar diferitele secte s-au străduit să facă tocmai aceasta; ele au voit să despartă grîul de neghină, să încerce grîul bun şi să respingă, ca neghină sau eretici, prin riguroase crezuri născocite, pe toţi acei creştini a căror credinţă nu era tocmai conformă cu falsele lor norme (învăţături). Şi cu toate acestea cît de mare a fost insuccesul tuturor acestor secte! Ele au întocmit reguli şi doctrine anti-scripturale care în realitate au produs multă neghină, şi au înnăbuşit şi despărţit de ele grîul cel bun. Doctrina chinurilor veşnice pentru toţi care nu sînt membri ai bisericii e un exemplu în privinţa aceasta. Cu toate că sub influenţa luminei crescînde a timpurilor actuale toate acestea s-au modificat mult, cîtă neghină n-a produs această eroare şi cîte grăunţe bune n-a înnăbuşit şi orbit ea ascunzîndu-le adevăratul caracter al lui Dumnezeu şi planul său! astăzi vedem în ce greşeli au căzut diferitele secte neurmînd sfatul Domnului de a lăsa s ă crească împreună grîul şi neghina, adică sfinţii şi cei ce pretind a fi astfel, fără a încerca de a-i separa. In fiecare sectă există persoane oneste care admit că printre ei se află multă neghină, oameni ce mărturisesc a fi sfinţi, dar care de fapt nu sînt, şi că există mulţi sfinţi în afară de secta lor. Astfel astăzi, nici-o sectă, afară de cea a christadelfienilor şi a mormonilor, n-ar îndrăzni să pretindă că conţine tot grîul şi că nu are neghină. Ele sînt deci fără scuză în ceea ce priveşte organizaţiunile lor, barierele lor doctrinale, etc. Ele nu reuşesc să despartă grîul de neghină; şi nimic nu poate împlini complet această despărţire a inimilor, afară de metoda instituită de Domnul pentru timpul secerişului. Aceasta ne arată că este necesar a cunoaşte timpurile şi a şti cînd trebuie să înceapă lucrarea secerişului şi a despărţirii. Credincios făgăduinţei sale Domnul nostru nu ne-a lăsat în neştiinţă, ci dă informaţiunile dorite şi necesare la toţi acei a căror inimă este gata a le primi: „Voi, fraţilor, nu sînteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ„.--1 Tes. 5:4.

((C321)) In acest seceriş secerea este adevărul la timpul cuvenit, întocmai la fel cu secerea întrebuinţată la secerişul iudaic. Secerătorii, îngerii (cuvîntul „înger„ înseamnă sol, trimis) sau mesagerii sînt actualmente ucenicii Domnului, întocmai cum o clasă asemănătoare era la secerişul iudaic. Dacă în timpul epocii evanghelice s-a spus altor ucenici să nu încerce a despărţi grîul de neghină, acuma din contră, cei ce sînt gata, ascultători şi vrednici de favorurile învăţătorului, primesc de la el cunoştinţa planurilor şi hotărîrilor sale în mod atît de clar încît recunosc la timpul secerişului vocea sa care zice: „Aruncaţi secerea„ adevărului prezent, şi: „Adunaţi-mi pe cuvioşii mei cari au incheiat legămînt cu mine prin sacrificiu„. „Şi vor fi aceştia, zice Iehova, Dumnezeul oştirilor, tezaurul meu în ziua pe care o pregătesc„.--Ps. 50:5; Mal. 3:17.

((C322)) Acesta e nu numai timpul pentru adunarea sfinţilor cu ajutorul adevărului (pentru a-i uni cu Domnul şi a-i despărţi de aşa-zişii creştini, neghină), ci e de asemenea un timp pentru curăţirea ţarinei prin arderea neghinei, paielor, buruienilor, etc., pregătind-o astfel pentru noi semănături. Intr-un înţeles „grîul„ e ales din neghină--din cauză că neghina e cea mai abundentă--astfel cum a spus Domnul: „Iesiţi dintr-însa, poporul meu„. Totuşi într-un alt înţeles Cuvîntul arată că neghina e aleasă, scoasă din grîu. In realitate, grîul deţine locul de drept; e o ţarină de grîu şi nu o ţarină de neghină (omenirea fiind pămîntul, fondul, din care iese şi creşte grîul şi neghina), astfel că neghina este aceea care, nefiind la locul ei, trebuie smulsă, Domnul a semănat în ţarină grîu, şi grîul reprezintă pe fiii împărăţiei. (Mat. 13:38.) Şi deoarece ţarina sau lumea trebuie să le fie dată lor, şi eale aparţine deja prin făgăduinţă, parabola arată că într-adevăr neghina este aceea care trebuie adunată şi arsă, lăsînd grîului ţarina şi tot ce se află pe ea. Neghina e îngropată din nou în pămîntul (în lumea) de unde a venit; apoi pîrga grîului trebuie să fie adunată în grînar, pentru ca pămîntul să poată produce o altă recoltă.

((C323)) Grîul nu urma să fie legat în snopi; la început, boabele de grîu fură semănate separat, independent unele de altele, pentru a fi împreunate într-o singură clasă şi în condiţiuni analoage. Dar parabola declară că unul din efectele secerişului va fi de-a aduna şi de a lega neghina în snopi înainte de a o „arde„ sau înainte de „timpul de strîmtorare„. Şi această lucrare se împlineşte acum în jurul nostru. Niciodată n-a existat un asemenea timp pentru formarea de sindicate muncitoreşti, de trusturi între capitalişti, de asociaţiuni de tot felul pentru sau în vederea protecţiei mutuale.

((C324)) Lumea civilizată e „ţarina„ din parabolă. Şi în această ţarină, în timpul Reformaţiunii, veniturile doctrinelor fură pretutindeni în luptă unele cu altele, aruncînd grîul şi neghina în vaste denominaţiuni, înclinînd unele într-o direcţie (doctrinală), altele în altă direcţie. Acest fapt amestecă laolaltă grîul şi neghina şi răpi mult din individualitatea fiecăruia. Furtunile doctrinale au încetat de mult, însă desbinările continuă prin forţa obişnuinţei, şi numai ici şi colo cîte un spic de grîu încearcă să se îndrepte fără a ţine seama de greutatea massei--mormanul de neghină.

((C325)) Toate acestea, la vremea secerişului, grîul e liberat de greutatea şi de obstacolul neghinei. Secerea adevărului prepară această clasă pentru libertatea la care Christos de la început, o dezrobise, cu toate că aceeaşi secere are o influenţă contrară asupra neghinei. Spiritul neghinei e îndreptat spre aparenţă şi spre măririle sectare mai de grabă decît spre ascultarea individuală şi credincioşia faţă de Dumnezeu. Şi astfel clasa neghinei respinge adevărurile prezente şi se împotriveşte lor cu putere, căci ea observă foarte repede că ţinta lor este de a condamna tot ce e sectar şi de a proba pe fiecare individual. Toate sectele au tendinţa de a se uni între ele, şi cu toate acestea ele se unesc pentru a se împotrivi operii de descompunere şi de separare a adevărului prezent; ele se străduiesc cu băgare de seamă să încătuşeze puternic orice gînd individual, precum şi orice studiu pe tărîmul religios, de frică să nu cadă organizaţiunile lor în ruină, şi, scăpîndu-le grîul, să le rămînă numai neghina.

((C326)) Toţi membrii clasei „neghină„ îşi dau seama că dacă ar fi supuşi unui examen personal, ei n-ar putea pretinde dreptul la împărăţia făgăduită adevăraţilor ucenici ai Mielului. Ei ar vrea mai bine ca diferitele secte să fie judecate ca corporaţiuni şi prin comparaţie una cu alta, sperînd astfel să se strecoare în gloria împărăţiei prin meritele grîului cu care sînt asociaţi. Dar aceasta nu se va întîmpla deoarece proba prin care grîul va fi socotit vrednic de gloria împărăţiei va fi o probă personală; probă de credincioşie individuală faţă de Dumnezeu şi adevărul său--şi nu o comparaţie între secte pentru a vedea care dintre ele este cea adevărată. Şi fiecare sectă pare să recunoască, pe măsura ce lumina creşte şi împrăştie norii fanatismului şi ai superstiţiei, că şi alte secte au tot atîtea drepturi de a se proclama singura şi adevărata Biserică. Forţate să admită aceasta, sectele au căutat să incredinţeze pe fiecare că este esenţial mîntuirii de a se alătura la una din ele, puţin importă la care. Aşa combină ele răspunderea individuală cu robia omenească.

((C327)) Ca exemplu despre aceste legături populare care, de curînd, au încătuşat puternic pe aderenţii lor de spiritul sectar, cităm „lecţiunile internaţionale ale şcoalei duminecale„ care par inofensive şi pentru mulţi avantajoase. Ele dau impresia unei cooperări pentru studiul Bibliei în afara oricărui spirit sectar şi între toţi creştinii. S-arpărea astfel că un mare pas a fost făcut asupra vechilor metode de studii cu ajutorul catehismelor sectare. Uniformitatea acestor studii pare a simula părăsirea oricărui caracter sectar şi unirea tuturor creştinilor pentru studierea Bibliei în lumina ei proprie--metodă recunoscută în genere ca singura potrivită, însă pe care în realitate toţi sectarii refuză s-o aplice. Totuşi, să notăm bine că aceste lecţiuni sau studii internaţionale ale şcoalelor duminicale nu au decît aparenţa de a nu fi sectare; ele numai ar să acorde o mare libertate în studiul Bibliei. In realitate însă fiecare denominaţiune religioasă pregăteşte propriile sale comentarii textelor biblice cuprinse în aceste studii. Comitetul care se ocupă de această chestiune alege, pentru a da o înfăţişare de armonie şi de conglăsuire la care vrea să ajungă, versetele biblice asupra cărora nu există decît o slabă deosebire de părere. Toate pasajele şi doctrinele asupra cărora există dezacord sînt puse la o parte, însă fiecare sectă se cramponează de ele cu tot atîta încăpăţînare ca şi înainte; or, aceste pasaje sînt tocmai acele care ar trebui mai mult studiate şi discutate pentru ca adevărurile şi rătăcirile (erorile) fiecărei secte să fie învederate şi ca o adevărată unire să poată fi obţinută, bazată pe „un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez„.--Efes. 4:5.

((C328)) Efectul acestui fel de „unire„ internaţională şi de altele asemănătoare este de a face protestantismul mai impunător în aparenţă şi de a spune poporului, în fapt dacă nu în cuvinte: trebuie să te alăturezi la una din aceste secte sau altminteri nu eşti un copil al lui Dumnezeu. In realitate aceasta nu este unirea în înţelesul unei singure biserici, ci o combinaţie de organizaţii separate şi distincte care toate vor să păstreze cu gelozie propria lor organizaţie ca sectă sau snop, în timp ce doresc să se alăture la altele pentru a prezenta lumii o faţadă mai impunătoare. Aceasta seamănă cu o grămada de snopi, fiecare păstrîndu-şi propria sa legătură sau organizaţie; şirul e mai îngust cînd snopul e strîns, puternic legat de ceilalţi pentru a forma o claie de snopi impunătoare.

((C329)) Sistemul învăţămîntului religios internaţional in conexiune cu metodele moderne de a „conduce„ şcoalele duminecale este un reazim puternic al spiritului sectar împiedecînd încă într-un alt chip orice creştere adevărată în cunoştinţa adevărului. Cu aceste metode o lecţie foarte generală e prezentată în acelaşi timp cu „exerciţiile şcoalei duminecale„ încît abia dacă mai rămîne puţin timp pentru a examina chestiunile dorite, tipărite cu răspunsurile toate gata. Studentul Bibliei setos după adevăr, sau povăţuitorul conştiincios n-are timp, mai ales să aprofundeze alte chestiuni mai importante, conţinînd materie de judecat sau de discutat prielnică. Altădată grupurile pentru studii biblice se adunau pentru a cerceta amănunţit texte din Scripturi pe care le alegeau ei înşişi şi nu erau atunci împiedicaţi decît de propriile lor prejudecăţi şi superstiţii, dar cei care erau într-adevăr flămînzi după adevăr puteau totuşi să facă oarecari progrese. Astăzi, din contră, în timp ce lumina adevărului creşte luminînd toate chestiunile, împrăştiind negura superstiţiilor şi a prejudecăţilor, se constată, deşi se pretinde contrariul, că tocmai aceste studii internaţionale sînt acele care împiedecă lumina să strălucească în toată măreţia ei. Timpul pentru studiul biblic este în mod iscusit împărţit pentru ca studentul din clasa biblică să nu primească nici o nouă lumină, ci dimpotrivă să rămînă ocupat a absorbi „aptele Cuvîntului„ (copios diluat cu tradiţiunile şi învăţăturile oamenilor) şi să piardă orice poftă pentru „hrană tare„, pentru adevăruri mai înaintate. (Evrei 5:14.) In aceste adunări, tot timpul şi toate ocaziunile pentru a gusta şi aprecia adevărata „hrană„ sînt sacrificate, pentru a asculta de cuvintele: „Trebuie să ne ţinem de studiul nostru, căci ceasul trece repede„. Pentru a înţelege valoarea marilor învăţături divine, atît de esenţiale creşterii noastre în harul, cunoştinţa şi iubirea lui Dumnezeu, trebuie, cum atît de bine spune profetul şi apostolul, să lăsăm învăţăturile de la început şi să, înaintăm cu sîrguinţă spre desăvîrşire după ce am fost „înţărcaţi de la ţîţă„.--Evrei 6:1; Is. 28:9.

((C330)) Cu toate că de curînd s-a îmbunătăţit considerabil metoda de învăţămînt în şcoalele duminecale, ele lasă totuşi mult de dorit. In aceste cercuri se găsesc unii din cei mai buni copii ai lui Dumnezeu cari se străduiesc să servească Invăţătorului şi sînt mai mult sau mai puţin turburaţi şi subjugaţi constatînd că „Lucrarea Domnului„ are o faţadă exterioară monumentală, dinapoia căreia se află atît de mulţi colaboratori. Se face fără îndoială oarecare bine prin acest mijloc, totuşi nu fără reversul medaliei. Participanţii sinceri la această lucrare sînt abătuţi de la propriile lor îndatoriri şi împiedicaţi să progreseze, deoarece în şcoalele duminecale ei fac ceea ce Dumnezeu însărcinase pe părinţi să facă; neglijarea acestor îndatoriri pricinuiesc pagubă părinţilor ca şi copiilor. Cît despre persoanele mai puţin înaintate în cunoştinţa adevărului, ele preferă scurtele reuniuni şi „chestiunile„ tratate în şcoalele duminecale în locul adevăratelor studii ale Bibliei. Ele îşi închipuie că aistînd la o reuniune şi-au împlinit o datorie; de altiminteri se despăgubesc de acest sacrificiu de cîteva clipe ocupîndu-se în aceste împrejurări de flecăreli şi de discuţii particulare. In ce priveşte pe copii, lor de asemeni le place „chestiunile„ şcoalelor duminecale, cîntările, cărţile de povestiri, petrecerile şi distracţiile, care formează partea complimentară. Ca şi mamele, ei simt o foarte mare plăcere să-şi expună hainele noi şi elegante în văzul fiecăruia. Mulţi părinţi se desărcinează de răspundere în materie religioasă încredinţîndu-şi copiii instituţiunii superficiale şi fără consistenţă a sşcoalei duminecale. Aceasta a fost numită, pe bună dreptate, pepiniera bisericii; iar micuţii, crescuţi astfel cu hrană şi învăţături după spiritul lumii, formează tinerele vlăstare ale acestei bogate recolte de neghină de care Babilonul e complet năpădit.

((C331)) Pretutindeni în reuniunile de studii biblice pentru adulţi, dacă cel care învaţă e destul de sincer şi independent spre a lăsa lecţiunile prescrise pentru a studia subiecte mai importante şi potrivite a face să lucească adevărul, favorabile sau nu crezurilor sectei, el e pus la index de către pastor sau preşedinte, ca primejdios în învăţămînt. Astfel de povăţuitori sau învăţători sînt într-adevăr primejdioşi pentru sectarism şi în curînd li se retrage dreptul de a învăţa. Aceşti povăţuitori şi adevărurile pe care ei ar voi să le predea în seama unei cercetări sincere, ar tăia foarte repede legăturile şi ar împrăştia snopii sectari; de aceea ei nu sînt doriţi multă vreme. Sînt preferiţi cei ce ştiu să ţină înrobite gîndurile auditorilor şi să le abată de la „hrana tare„ menţinîndu-le în condiţia de copilaşi neînţărcaţi, prea slabi pentru a sta singuri pe picioare şi siliţi din această cauză a se lega de sistemele pe care învaţă a le iubi, fiind încredinţaţi că fără ele ei ar muri. Locul adevăratului povăţuitor şi cel al adevăratului student al Bibliei este în afară de orice robie omenească, liber de a examina Cuvîntul lui Dumnezeu şi de a se hrăni cu tot ce conţine el; liber de asemenea de a urma Mielului ori unde ar merge.--Ioan 8:36; Gal. 5:1.

((C332)) Astăzi mai mult decît oricînd, libertatea individuală ar trebui să fie recunoscută, cel puţin pe dinafară, dar vedem că în realitate niciodată n-a existat un timp în care legăturile să fie atît de puternic strînse în scopul de a lega împreună grîul şi neghina în numeroşi snopi. N-a fost niciodată un timp ca acuma pentru a înfrînge toate libertăţile personale. Fiecare oră liberă a unui sectar zelos e furată de unele din numeroasele reuniuni sau de un anumit program, astfel că nu-i mai rămîne timp pentru a se gîndi liber şi a studia Biblia. Scopul principal al acestor reuniuni şi petreceri este de a întări şi dezvolta secza; urmarea este robia despre care am amintit, atît de păgubitoare dezvoltării adevărate a copiilor consacraţi ai lui Dumnezeu-grîul. Aceste legături vor fi întărite după cum spune profetul. (Is. 28:22.) Puţin grîu, multă neghină, iată ce conţin aceşti snopi, şi pe zi ce trece e mai greu a te libera de ele.

((C333)) Din cele expuse mai sus am văzut că grîul (adevăraţii consacraţi) este în foarte mică cantitate, că neghina sau mulţimea celor ce poartă un nume confesional e considerabilă. Este evident prin urmare că vîlvătaia care va mistui neghina va fi un eveniment prodigios (urias). Este totuşi o greşeală a presupune, aşa cum fac mulţi, că nimicirea neghinei intr-un cuptor de foc cu plîngeri şi scrîşniri de dinţi (Mat. 13:42) înseamnă un foc literal sau chinuri dincolo de viaţa prezentă. Parabola întreagă aparţine epocii actuale. Nu numai grîul şi neghina sînt simboluri, dar şi focul, şi el simbolizează nimicirea neghinei în timpul marei strîmtorări care va pune capăt acestui veac şi din care îi este îngăduit clasei grîului să scape. (Mal. 3:17; Luca 21:36.) Cuptorul încins simbolizează „Timpul de mare strîmtorare„ care, la încheierea acestui seceriş, se va abate asupra nevrednicei clase a neghinei ce formează „creştinătatea„.

((C334)) Nimicirea neghinei nu implică o nimicire prezentă sau viitoare a tuturor persoanelor care compun această clasă. Ea înseamnă mai de grabă nimicirea sistemelor religioase şi a pretenţiunilor acestei clase ce revendică numele de creştin, în timp ce membrii ei sînt încă fii ai acestei lumi. Cînd neghina va fi arsă, sau nimicită, cei ce o alcătuiau îşi vor vedea pe faţă adevăratul lor caracter--ca aparţinînd lumii şi nu Bisericii--şi nu se vor mai da drept creştini sau membri ai Bisericii lui Christos.

((C335)) Domnul nostru declară că el a semănat sămînţa cea bună a împărăţiei, adevărul, din care a ieşit clasa grîului adevărat, concepută de spiritul adevărului. Mai tîrziu, în timpul nopţii, în timpul veacului întunericului, Satan a semănat neghina. Fără nici o îndoială ea fu semănată în acelaşi chip ca şi grîul, ea formează lăstarul erorilor (rătăcirilor). Am văzut cît de serios au fost mînjite sanctuarul şi oştirea de către marele adversar şi slugile lui orbite şi cum au fost profanate şi rău întrebuinţate vasele preţioase (doctrinele) de către papalitate; ceea ce sub o altă formă era o descriere a aceluiaşi eveniment. Invăţăturile false dădură naştere la ambiţii, aspiraţii contrare adevărului în ţarina de grîu a Domnului şi făcură pe mulţi să servească lui Satan, semănînd învăţături greşite şi obiceiuri care produseră neghină din belşug.

((C336)) Ţarina pare frumoasă şi înfloritoare dacă se consideră milioanele de creştini, dar în realitate nu este decît o foarte mică cantitate de grîu, şi ar fi fost mult mai bine pentru grîul înnăbuşit şi mult stingherit în dezvoltarea sa de către neghină, dacă aceasta, în loc de a pătrunde în Biserică ar fi rămas la locul ei în lume, lăsînd în ţarină pe cei consacraţi, pe „turma mică„, care singuri reprezintă spiritul şi învăţătura lui Christos. Atunci deosebirea între Biserică şi lume ar fi fost bine observată, iar creşterea Bisericii, deşi în aparenţă, mai înceată, ar fi fost mai temeinică, mai sănătoasă. Marele succes aparent manifestat prin număr, bogăţie şi poziţie socială, cu care mulţi se mîndresc, e în realitate, un mare rău şi în niciun sens o binecuvîntare nici pentru Biserică, nici pentru lume.

((C337)) Examinînd mai atent această chestiune, vedem că multe persoane ce formează neghina nu sînt cu totul responsabile de falsa lor poziţie cînd pretind a fi grîu. Multe din ele nu ştiu că neghina nu este adevărata Biserică, deoarece ele consideră mica turmă de consacraţi drept nişte fanatici şi extremişti. Dacă se compară cu marea massă a neghinei, Domnul, apostolii şi grîul în general, ei trebuie de sigur să apară ca nişte rigorişti şi fanatici, dacă majoritatea, neghina, ar fi în conformitate cu adevărul.

((C338)) Atîtea strădanii s-au depus pentru a încredinţa neghina că ea formează creştinătatea--că toţi sînt creştini afară de Evrei, mahomedani şi păgîni--încît nici nu se poate aştepta ca ea să ştie altceva. Invăţăturile false o învaţă că nu există decît două clase şi că toţi acei ce vor scăpa de chinurile veşnice (ale iadului) vor fi împreună--moştenitori cu Christos. La orice slujbă de înmormîntare, afară de cazul cînd este vorba de un ticălos depravat sau de un desfrînat sau imoral bine cunoscut, rudele şi prietenii defunctului sînt asiguraţi că el a intrat în pacea, în bucuria şi gloria cerească; şi pentru a dovedi aceasta se citează texte din Scriptură cari, după înţelesul ce rezultă din combinarea lor, nu se aplică decît la adevăraţii consacraţi, la cei sfinţi.

((C339)) Acei care din fire ar fi înclinaţi să se desaprobe pe ei înşişi, să tăgăduiască în mod conştiincios că ei sînt sfinţi şi să renunţe la bogatele făgăduinţe ale Scripturilor făcute sfinţilor sînt încredinţaţi de către fraţii lor din clasa neghinei, nu mai bine informaţi decît dînşii, că dimpotrivă ei au un drept legitim la aceasta. Deplin conştienţi--la drept vorbind sînt chiar siguri--că n-au făcut nimic pentru a merita chinurile veşnice, credinţa lor în învăţăturile false ale „creştinătăţii„ îi face să nădăjduiască şi să pretindă că ei sînt membri ai Bisericii căreia aparţin toate bogatele făgăduinţe. In acest chip ei sînt neghină, victime ale învăţăturilor false, şi nu numai că se găsesc într-o greşită poziţie, dar denaturează şi adevăratul ideal al sfinţeniei. Amăgiţi de această greşeală, ei au un oarecare simţămînt de siguranţă şi de mulţumire, căci făcînd comparaţie între purtarea şi viaţa lor şi cea a marei majorităţi a membrilor bisericii nominale, a celor dimprejur, a prietenilor decedaţi cărora li s-au făcut atîtea elogii, ei sînt încredinţaţi că nivelul lor spiritual este desigur mai mult decît mijlociu, poate superior mult nivelului unui pretins creştin. Cu toate acestea ei îşi dau seama că niciodată inima lor, viaţa lor, timpul lor, mijloacele lor, talentele lor în ocaziunile ce li s-au prezentat, n-au fost consacrate adevărat şi pe deplin lui Dumnezeu şi serviciului său.

((C340)) Insă, după cum clasa ce forma „pleava„ naţiunii vreeşti fu mistuită la sfîrşitul secerişului evreesc (Luca 3:17), tot astfel această clasă a „neghinei„ va fi mistuită la sfîrşitul secerişului veacului actual. După cum pleava a trebuit să părăsească orice pretenţiune la favoarea divină de a forma biruitoarea împărăţie a lui Dumnezeu înainte de sfîrşitul secerişului în marele foc al certelor religioase şi politice care mistui sistemul evresc, tot astfel se va întîmpla şi cu cei ce formează clasa neghinei, pretinsa „creştinătate„. Ei vor fi mistuiţi, vor înceta de amai fi neghină, de a se înşela pe ei înşişi şi de a înşela şi pe alţii; ei vor înceta de a-şi însuşi făgăduinţele peste măsură de mari şi de preţioase care aparţin numai şi numai sfinţilor învingători, şi de a pretinde titlul de „creştinătate„ pentru sistemele lor lumeşti, atunci cînd diferitele lor împărătii aşa-zise creştine şi diferitele lor oganizaţiuni religioase, sfîşiate de învrăjbirea pe care o produce lumina cescîndă a adevărului, vor fi mistuite in focul care e deja aprins, „focul geloziei lui Dumnezeu„--timpul de mare strîmtorare care va încheia veacul evanghelic.--Ţef. 3:8.

((C341)) După ce descrie nimicirea neghinei, parabola declară că „atunci drepţii (grîul) vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor„. (Mat. 13:43.) (Ce mărturie mai bună decît aceasta am putea avea că Biserica nu e încă înălţată la putere, ca impărăţie a lui Dumnezeu, şi că ea nu va fi înălţată ca atare înainte de a se termina acest seceriş?) Atunci acest soare al dreptăţii (a cărui glorie centrală va fi totdeauna Isus Christos) va răsări, aducînd vindecarea şi sanătatea în razele sale, pentru a binecuvînta, restatornici, curăţi şi spăla de păcat şi de greşeală întreaga omenire--incorigibilii fiind nimiciţi în a doua moarte.

((C342)) Să ne amintim că în secerişul iudaic tipic, adevăraţii Izraeliţi cît şi Izraeliţii numai cu numele, constituiau casa trupească a lui Izrael sau casa iudaică; numai adevăraţii Izraeliţi au fost aleşi, adunaţi în grînarul dispensaţiei evanghelice şi socotiţi vrednici de adevărurile ce aparţineau vîrstei Evanghelice. Să ne amintim de asemeni că toţi ceilalţi membri ai acestei naţiuni („pleava„) n-au fost literalmente nimiciţi (cu toate că mulţi îşi pierdură viaţa în turburările ce urmară), ci au fost tăiaţi (lipsiţi) de la toate favorurile împărăţiei cu care poporul se mîndrea şi pe care se bizuise totdeauna. Putem, prin urmare, să delimităm evenimentul paralel şi corespunzător al secerişului actual şi să ne dăm seama ce va fi nimicirea „neghinei„ în timpul actual al focului mistuitor.--Mat. 3:12.

((C343)) Domnul nostru nu numai că ne-a arătat ce trebuie să aşteptăm în acest „seceriş„ şi partea ce vom avea într-însul, în timp ce sîntem separaţi de neghină şi ca „secerători„, servindu-ne de secerea adevărului pentru a ajuta pe alţii să cîştige libertatea în Christos şi să se libereze de sistemele false şi de legăturile omeneşti, ci pentru a ne da o îndoită siguranţă că sîntem în adevăr şi că timpul secerişului care produce separarea a sosit, ne-a prevăzut cu bogate dovezi privitoare la anul exact al începerii lucrării secerişului, durata şi sfîrşitul lui. Aceste dovezi, deja examinate, arată sfîrşitul anului 1874 ca fiind începutul acestor patruzeci de ani de seceriş, iar sfîrşitul anului 1914 ca fiind încheierea lui, în timp ce toate amănuntele rînduelii şi muncii acestui seceriş fură zugrăvite în tipul său, secerişul vîrstei evreeşti. Să examinăm acum unele din trăsăturile caracteristice ale timpului acestui seceris tipic şi să punem în lumină învăţămintele care se pot aplica la timpul prezent şi pe care Domnul nostru le-a rînduit în acest scop, pentru ca să nu fim în îndoială, ci să înţelegem planul său şi să fim în stare a lucra cu putere, de acord cu acest plan, conlucrînd cu el la împlinirea voinţei sale descoperite.

((C344)) Toate caracteristicele cronologice privitoare la secerişul evreesc (cu toate că uneori se refereau indirect la credincioşi) priveau direct marea gloată nominală creştină şi indicau de asemeni perioadele judecării ei, lepădării ei, răsturnării şi nimicirii ei ca sistem sau naţiune-biserică. Astfel veni Domnul (în anul 29 al erei noastre) ca Mire şi Secerător, nu numai pentru adevăraţii Izraeliţi, dar şi pentru naţiunea întreagă. (Ioan 1:11.) Progresul realizat în munca secerişului descoperi atunci faptul că erau puţine boabe de grîu copt pentru grînar (dispensaţia evanghelică) şi că marea gloată a naţiunii nu avea decît înfăţişarea de grîu; în realitate ea era „pleava„ despuiată de adevăratele principii ale grîului. Trei ani şi jumătate mai tîrziu (în anul 33) Domnul îşi asumă funcţiunile de Rege al regilor şi Domn al domnilor, de data aceasta ca Rege spiritual, prezent cu toată puterea deşi nevăzut oamenilor.

((C345)) Faptele săvîrşite de Domnul, nostru în cursul celor cîteva ore a regalităţii sale (la întîia venire) au o adîncă însemnătate pentru noi, prefigurînd incontestabil ceea ce trebuie să aşteptăm aici. Ceea ce făcu Isus după ce a intrat ca Rege în Ierusalim, călare pe un asin--el alungă din templu, cu un biciu, pe schimbătorii de bani (zarafi) (Mat. 21:12,13) este tipul unui eveniment corespunzător actual ce se împlineşte pe o scară mult mai mare. Totuşi noi nu vedem aceasta decît prin ochii credinţei care ne permit să vedem pe Regele, biciul său de funii şi problamaţia autorităţii sale regale, lucruri ce se manifestă într-un mod foarte diferit astăzi. Tipul iudaic serveşte pentru a ne atrage atenţia asupra împlinirii acestor lucruri pe care nu le-am vedea altfel. Primul lucru al Regelui tipic fu de a lepăda întreaga naţiune-biserică a lui Izrael, devenită nevrednică de a forma împărăţia sa sau de a fi considerată mai departe ca moştenirea sa specială. Aceasta fu arătat prin cuvintele Invăţătorului: „Ierusalime, Ierusalime, cari omori pe profeţi şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De cîte ori am vrut să strîng pe copiii tăi, cum îşi strînge găina puii sub aripi, dar n-aţi vrut! Iată, că vi se lasă casa pustie!„--Mat. 23:37-39.

((C346)) Aceasta ne învaţă că, dacă o aplicăm la secerişul prezent, întocmai cum în anul 33 Izraelul tipic, după ce fusese recunoscut ca popor al lui Dumnezeu prin favoruri, pedepse etc., timp de 1845 de ani, fu lepădat de către Rege fiindcă fu găsit nevrednic în urma judecăţii şi a inspecţiei de trei ani şi jumătate, tot astfel, paralel, în secerişul prezent, după un acelaşi interval de timp de trei ani şi jumătate de inspecţie şi la sfîrşitul unei perioade similare de 1845 de ani de favoruri şi de pedepse, creştinătatea nominală e lepădată de către Rege ca nevrednică de a primi mai departe favorurile sale sau de a fi recunoscută de el în vreun fel oarecare.

((C347)) Dar după cum lepădarea Izraelului trupesc nominal nu implica lepădarea individuală a „adevăraţilor Izraeliţi„ în care nu se afla vicleşug, ci o mai mare favoare le fu rezervată (prin aceea că ei fură eliberaţi de jugul „conducătorilor orbi„, şi învăţaţi mai de-a dreptul şi mai desăvîrşit prin noile canaluri spirituale (apostolii), tot aşa trebuie să ne aşteptăm acum la un eveniment analog. Favorurile spirituale răspîndite mai înainte asupra gloatei nominale creştine, nu aparţin de acum încolo decît credincioşilor şi ascultătorilor. In viitor, lumina, pe măsură ce se va ivi, şi „hrana la timp cuvenit„ pentru familia credinţei, nu mai trebuiesc aşteptate de la vechile canaluri ori care ar fi ele, ci de la servitorii credincioşi aflaţi în afara sistemelor decăzute şi lepădate.

((C348)) In decursul misiunii sale pămînteşti şi pînă în momentul cînd, în calitate de Rege, lepădă sistemul iudeu, Domnul nostru recunoscu pe cărturari şi pe farisei ca pe învaţătorii legitimi ai poporului, cu toate că adesea îi acuza de a fi nişte făţarnici care înşelau poporul. Aceasta reiese cu evidenţă din cuvintele Domnului în Mat. 23:2: „Cărturarii şi Fariseii şed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile, pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le„. După cum înalţii cîrmuitori religioşi ai creştinătăţii nominale constituiţi în sinoade, conferinţe, concilii, etc., au şezut pentru un timp pe scaunul lui Christos ca învăţători ai poporului, tot astfel sanhedrinul evreesc ocupa odinioară scaunul lui Moise. Cu toate acestea după anul 33, cărturarii şi fariseii nu mai fură recunoscuţi de Domnul, şi adevăraţii Izraeliţi nu mai fură instruiţi de aceşti oameni, ci de însuşi Dumnezeu, cu ajutorul altor unelte fără titluri, mai umilite, mai vrednice, alese din mijlocul poporului şi învăţate de el în mod special; tot astfel trebuie să ne aşteptăm la un eveniment paralel în acest seceriş paralel.

((C349)) Primul act oficial al Domnului nostru, ca Rege, în anul 33, fu de a lepada biserica naţională a Izraelului trupesc, aceasta e în legătură cu toate paralelele importante ale celor două vîrste, şi arată foarte clar că în momentul paralel al secerişului actual, adică în 1878, Babilonul mistic, numit altfel „creştinătatea„, antitipul iudaismului, fu lepădat. In acel moment fu trimis mesagul: „A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al demonilor, o închisoare a oricărui spirit necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urîte„.--Apoc. 18:2.

((C350)) Căderea, plăgile, nimicirea etc., prezise că vor veni asupra Babilonului mistic erau prefigurate în timpul de mari turburări şi nimicire, ca naţiune, ce veni asupra Izraelului trupesc şi se termină în timpul răsturnării complete a acestei naţiuni în anul 70 al erei noastre. Perioada căderii corespunde deasemeni, căci din momentul cînd Domnul nostru zise: „Iată că vi se lasă casa pustie„ (Mat. 23:37-39), în anul 33, şi pînă în anul 70, se scurseră 36 de ani şi jumătate: tot astfel de la 1878 pînă la sfîrşitul lui 1914 sînt 36 de ani şi jumătate. La sfîrşitul lui 1914, ceea ce Dumnezeu numeşte Babilon şi ce oamenii numesc creştinătate, trebuie să înceapă a dispărea aşa cum a fost deja dovedit de profeţie.

((C351)) Starea socială şi religioasă iudaică fu rînduită de Dumnezeu ca tip al împărăţiei milenare a lui Christos care trebuie să conducă şi să pună în ordine toate lucrurile; prin urmare, iudaismul fu, propriu-zis, o unire a Bisericii cu Statul--un guvernament religios şi civil. Insă, după cum am dovedit deja, Biserica evanghelică nu trebuia să aibă nimic comun cu guvernamentele acestei lumi, nici să se unească cu ele înainte de venirea Domnului ei, Regele regilor, şi ca el să-şi fi luat autoritatea şi să fi înălţat Biserica în glorie ca Mireasă a sa pentru ca ea să participe împreună cu el la această domnie de dreptate. Dispreţuind învăţăturile Domnului pentru a urma teoriile şi planurile oamenilor, marele sistem numit „creştinătate„, care cuprinde în sine toate guvernamentele şi crezurile ce mărturisesc a fi ale lui Christos (dar care nu sînt decît o mizerabilă imitaţie a adevăratei împărăţii a lui Christos) fu organizat înainte de timpul cuvenit, fără Domnul şi cu elemente absolut nepotrivite. Căderea Babilonului, sau a acestei îmbinări lipsită de armonie, Biserică şi Stat, din mijlocul căruia grîul bun a fost adunat, corespunde admirabil căderii sistemului iudaic.

((C352)) La început, cuvîntul Babilon însemna portalul lui Dumnezeu; dar mai tîrziu în derîdere, el însemna amestecătură sau confuzie. In cartea Apocalismului, acest nume se aplică în mod special bisericii nominale care, din portalul gloriei ce era, deveni un portal al rătăcirii şi al confuziei, o mizerabilă amestecătură compusă în special din neghină şi făţărnicie, o mulţime confuză de oameni lumeşti ce mărturisesc credinţă sub care giuvaerele Domnului sînt înmormîntate şi adevărata lor frumuseţe ascunsă. In profeţia simbolică cuvîntul „Babilon„ se aplică, de cele mai multe ori la biserica Romei, numită „Babilonul cel Mare„, „mama desfrînatelor„. Timp de veacuri acest nume se aplica numai ei, deoarece ea fu singurul sistem de amestecătură şi nu îngădui alte sisteme; însă, mai tîrziu, alte sisteme ecleziastice, mai mici decît „mama„, nu atît de rele, nu atît de greşite, se născură din ea prin diferite încercări de reforme imperfecte, Rătăcirile, neghina şi spiritul lumesc predominînd în mare masură în aceste organizaţiuni, numele de Babilon se întrebuinţează în general pentru a designa toate sistemele creştine nominale, şi astăzi el cuprinde nu numai biserica romană (catolică), ci şi toate bisericile protestante, pentru că din moment, ce papalitatea e arătată ca mama sistemelor, trebuie să privim diferitele denominaţiuni protestante, care au ieşit din ea, ca fiicele sale. Acest lucru e în general admis--şi uneori chiar cu mîndrie--de către protestanţi.

((C353)) Mult înainte de timpul secerişului, numeroşi copii ai lui Dumnezeu din marele Babilon, descoperiră caracterul său anticreştin--mai cu seamă valdenşii din Piemont, hughenoţii, anabaptiştii şi reformatorii din veacul al 16-lea atraseră atenţia la mulţi alţii asupra acestui fapt şi se desfăcură de sistemul-mamă atrăgind după dinşii pe alţii, care erau majoritatea neghină, astfel cum prezise profetul: „Şi mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie„. (Dan. 11:34.) Aceste fură începuturile dezbinării politice şi doctrinele care aduse atîtea conflicte înainte de timpul secerişului. Neghina predominînd încă printre ei, alte sisteme babilonice se formară, deşi nu atît de stricate.

((C354)) Astfel grîul, în vreme ce se străduia de la un timp la altul să se libereze de coşmarul neghinei (şi mai cu seamă de grosolanele erori ce o hrăneau şi o produceau) şi cu toate că binecuvîntat prin aceste strădanii grîul, zicem continuă să sufere influenţa elementelor predominante ale neghinei cu care rămînea amestecat. Insă, din iubire pentru grîu, favoarea lui Dumnezeu se întinse chiar şi asupra acestor snopi amestecaţi sau sisteme ale Babilonului, şi nu fură lepădate complet şi pentru totdeauna din orice favoare divină şi osîndit la o grabnică nimicire, decît la timpul rînduit de Dumnezeu pentru a efectua o separare completă şi finală--la timpul secerişului în 1878--şi atunci tot poporul lui Dumnezeu fu clar şi imperios învitat să iasă afară din el. (Apoc. 18:4.) Incă de la începutul acestei vîrste, copiii lui Dumnezeu fură puşi în gardă împotriva înşelăciunilor lui antichrist şi sfătuiţi să stea departe de el. Cu toate acestea, pentru încercarea şi judecarea lor, Dumnezeu îngădui ca ei să fie, într-o oarecare măsură, amăgiţi şi întrucîtva amestecaţi cu el. De fiecare dată cînd o deşteptare aducea reforme în principiile, doctrinele şi practicile religioase, era un mijloc de a judeca şi a încerca clasa grîului, şi de a o curăţi din ce în ce ce mai mult de murdăriile lui antichrist. Insă chemarea formală de la sfîrşitul veacului şi ultima judecată, rostind lepădarea completă a acestor sisteme despuiate de favoarea divină (de care se bucurau înainte din cauză că grîul era încă la un loc cu ele) trebuie să aducă separarea finală a clasei grîului de toate sistemele şi principiile anticreştine. Cele cîteva adevăruri ce aceste sisteme conţineau la început dispar acum cu iuţeală şi sînt înlocuite prin teorii omeneşti distrugătoare a oricărui element de adevăr divin, şi adevărata iubire însufleţită dispare repede pentru a face loc iubirii de plăceri şi spiritului lumesc.

((C355)) Odată cu proclamaţia căderii Babilonului, poporul lui Dumnezeu care se află încă într-însul primeşte de asemeni porunca de a ieşi afară din el: „Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: ieşiţi din mijlocul ei, poporul meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu plăgile ei„. (Apoc. 18:4.) Cuvintele „a căzut Babilonul; ieşiţi din mijlocul ei, poprul meu„, arată clar două cugete deosebite de care trebuie să ţinem seama. Mai întîi vedem că la un moment dat, Babilonul nu era căzut, scăpătat din favoarea dumnezeiească, căci un anumit timp el îşi păstră o oarecare măsură din această favoare, cu tot caracterul său amestecat. Pînă la epoca fixată pentru separare--secerişul--el nu era cu totul lepădat, cu toate numeroasele erori ce conţinea şi slaba măsură a spiritului lui Christos ce manifesta. Proclamaţia indică deasemeni că la un moment dat, o lepădare subită şi completă, ca acea care avu loc în 1878, trebuie să vină asupra Babilonului, cînd orice favoare va înceta pentru totdeauna. Ea mai arată că în momenţul lepădării Babilonului un mare număr din copiii lui Dumnezeu vor fi încă în mijlocul lui şi asociaţi cu el, căci într-adevăr numai după lepădarea Babilonului, după ce el a căzut din favoarea dumnezeiească, primesc ei porunca: „Ieşiţi din mijlocul lui, poporul meu„.

((C356)) Contrastul între numeroasele şi treptatele mişcări de reforme ale ultimelor patru veacuri şi separaţiunea finală şi absolută de astăzi ar trebui să fie limpede deosebite; primele mişcări fură încercări de a reforma Babilonul, pe cînd ultima mişcare arată că nu există pentru el nici-o speranţă de reformă--„Babilonul era în mîna lui Iehova o cupă de aur, care îmbăta tot pămîntul. Neamurile au băut din vinul lui; de aceea au fost neamurile într-o nebunie, (intoxicate de învăţăturile lui rătăcite). Deodată cade Babilonul şi este zdrobit! Văitaţi-l, aduceţi leac alinător pentru rana lui; poate că se va vindeca! Am voit să vindecăm Babilonul, dar nu s-a vindecat. Părăsiţi-l, şi haidem fiecare în ţara noastră (la adevărata Biserică, pentru grîu, sau în lume, pentru neghină); căci pedeapsa lui a ajuns pînă la ceruri„.--Ier 51:7-9; compară cu Apoc. 17:4; 14:8; 18:2,3,4,5,19.

((C357)) Incurabilul Babilon e acum condamnat la nimicire, sistemul întreg--un sistem al sistemelor--e lepădat, şi toţi copiii lui Dumnezeu care nu simpatizează cu falsele lui doctrine şi practici sînt invitaţi să se deosebească de el. Profetul arată motivul acestei lepădări şi cauza pentru care el nu este înţeles de unii:

((C358)) „Chiar şi cocostîrcul îşi cunoaşte vremea pe ceruri; turtureaua, rîndunica şi cocorul îşi păzesc vremea venirii lor; dar poporul meu nu cunoaşte legea lui Iehova (ei nu ştiu că un timp de seceriş, un timp de întreagă şi completă despărţire a grîului de pleavă şi de neghină trebuie să vină. In aceasta ei arată mai puţin discernămînt decît păserile călătoare). Cum puteţi voi să ziceţi: Sîntem înţelepţi, şi legea lui Iehova este cu noi? (fiindcă voi nu puteţi deosebi timpul secerişului şi schimbarea de dispensaţie ce trebuie să aibă loc atunci). Cu adevărat, degeaba s-a pus la lucru pana mincinoasă a cărturarilor (fiindcă cuvîntul Domnului, prin profeţii şi apostolii săi, e fără efect şi dat fără socoteală la o parte, şi fiindcă crezurile instituite în veacurile întunericului sînt întunecatele lumini ale acelora ce umblă în întuneric). Inţelepţii (savanţii) sînt daţi de ruşine, sînt uimiţi (fiindcă planurile omeneşti pe care le iubeau au dat greş), sînt prinşi; căci au nesocotit cuvîntul lui Iehova, şi ce înţelepciune au ei (acum)? (Vezi Is. 29:10.) De aceea, femeile (bisericile) lor le voiu da altora, şi ţarinele lor (de lucru) altor stăpîni. Căci de la cel mai mic pînă la cel mai mare, toţi sînt lacomi de cîştig mîrşav (avantajul lor particular), de la prooroc (predicator) pînă la preot, toţi înşeală. (Compară cu Is. 56:10-12; 28:14-20.) Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului meu (Sionul nominal--Babilonul) zicînd: Pace! Pace! Şi totuşi pace nu este (cînd întreg sistemul său e bolnav şi are nevoi de a fi în întregime curăţit printr-un remediu eficace, Cuvîntul lui Dumnezeu--adevărul). Vor fi daţi de ruşine, căci săvîrşesc astfel de urîciuni; nu roşesc, şi nu ştiu de ruşine; de aceea, (cei ce învaţă Cuvîntul) vor cădea împreună cu cei ce cad, şi vor fi răsturnaţi, cînd îi voi pedepsi (sau cînd îi voi cerceta--la timpul «secerişului»), zice Domnul. Vreau să isprăvesc cu ei, zice Domnul. Nu vor mai fi struguri în vie, nici smochine în smochin, şi frunzele se vor veşteji; bunurile pe care le-am dat (toate favorurile divine şi privilegiile) se vor duce de la dînşii„.--Ier. 8:7-13.

((C359)) Versetul următor arată că mulţi dintre cei lepădaţi vor cunoaşte turburările ce vin peste ei, totuşi vor fi orbiţi în ce priveşte cauza lor adevărată. Ei vor zice: „De ce şedem? (Ier. 8:14.) Strîngeţi-vă şi haidem în cetăţile întarite (stăpînirile) şi să tăc em acolo„. Ei înţeleg întrucîtva că nici raţiunea, nici Scripturile nu sprijinesc învăţăturile lor false şi că metoda cea mai înţeleaptă este de a păstra tăcerea la umbra vechilor superstiţii şi sub protecţia stăpînirilor aşa zise creştine. Cuvîntul îi zugrăveşte minunat, zicînd: „Căci Iehova, Dumnezeul nostru, ne-a redus la tăcere şi ne dă să bem ape otrăvite„. Intr-adevăr, singura băutură răcoritoare ce o pot avea este păharul pe care l-au amestecat (otrava rătăcirilor lor amare, „învăţăturile demonilor„, amestecată cu apa curată a vieţii--1 Tim. 4:1)--adevărul Cuvîntului lui Dumnezeu. Cei ce ţin de Babilon, care-l iubesc şi care din cauza aceasta nu sînt gata să asculte de porunca: „Ieşiţi dintr-însul„ (Apoc. 18:4; Ier. 51:6-9), nu vor fi oare obligaţi de a bea paharul pe care ei înşişi l-au pregătit? Nu vor fi ei de asemeni obligaţi să admită falsitatea doctrinelor lor? De sigur, şi vor fi foarte scîrbiţi de el. Versetul următor vorbeşte de decepţia pe care o încearcă; ei sperau că doctrinele lor amare (apele otrăvite) vor converti lumea şi vor aduce domnia milenară. Ei zic: „Aşteptăm pacea, şi nu vine nimic mai bun--un timp de vindecare, şi iată groaza!„ (Ier. 8:15.) Boala Sionului nominal se va înrăutăţi din momentul cercetării şi lepădării lui, cînd „adevăraţii Izraeliţi„, ascultînd chemarea divină, vor începe să iasă din sistemele nominale.

((C360)) Unii se miră de ce nu pune Domnul la cale o reformă mai mare decît acele din trecut care avură un atît de mic rezultat şi fură de aşa scurtă durată. Ei se întreabă: De ce nu revarsă el o binecuvîntare asupra tuturor marilor secte şi nu le adună pe toate la un loc? Sau: De ce nu curăţă el în mod special una din aceste secte de toate murdăriile ei şi nu atrage la ea pe toate celelalte? Dacă este aşa pentru ce dar nu uneşte el toate împărăţiile şi cîrmuirile păîntului într-una singură, apoi s-o curăţe?

((C361)) Cît despre copiii lui Dumnezeu le este deajuns să ştie că un asemenea plan nu este acela pe care Dumnezeu îl descopere în Cuvîntul său. Ceva mai multă chibzuială ne arată cît de neînţeleaptă este o asemenea sugestiune şi puţin conformă cu Cuvîntul divin. Consideraţi numărul celor ce fac parte din biserica nominală (patru sute de milioane) şi întrebaţi-vă cîţi dintre aceştia pot pretinde că sînt pe deplin consacraţi Domnului şi serviciului în lucrul său--cu spiritul şi cu trupul? Observaţiunile voastre proprii trebuie să vă aducă la concluzia că despărţind „grîul„ de „neghină„, prin înlăturarea „neghinei„, n-ar ramînea în tot cazul decît o mînă de credincioşi, chiar printre cei ce se adună în cele mai măreţe temple sau catedrale.

((C362)) Motivul pentru care este fără folos a încerca curăţirea sistemelor nominale, este că nici-un fel de curăţire nu ar fi în stare să potrivească (să adapteze) mulţimea neconsacrată a „creştinătăţii„ şi organizaţiunile sale civile şi ecleziastice la opera Domnului care trebuie să înceapă acum pe pămînt. In decursul celor optsprezece veacuri, Dumnezeu a ales pe adevăraţii consacraţi, pe cei care erau vrednici de a fi puşi de o parte, şi astăzi tot ce a mai rămas de făcut este de a alege dintre cei vii (cari trăiesc astăzi) pe cei ce aparţin aceleiaşi clase--şi de aceştia numai puţini sînt--care trebuie să completeze numărul dinainte hotărît al membrilor corpului lui Christos.

((C363)) Cauza pentru care Dumnezeu elimină toate organizaţiunile omeneşti, şi că nu se mărgineşte să reformeze pe cea mai bună dintre ele pentru ca apoi să le aducă pe toate celelalte la aceasta, este arătată în modul de comportare al Domnului nostru faţă de diferitele secte evreeşti în decursul secerişului sau încheierii dispensaţiei lor; căci atunci, ca şi astăzi, toate fură lepădate şi „adevăraţii Izraeliţi„ învitaţi să iasă afară din ele pentru a fi iberi şi a învăţa să cunoască voinţa şi planul lui Dumnezeu prin diferitele vase pe care le-a ales.

((C364)) Lămurind acest subiect Evreilor, Domnul arată înţelepciunea judecăţii sale prin doua parabole: Mai întîi, că un petec de postav nou cusut la o haină veche n-ar putea decît să facă mai vizibilă reaua stare a acesteia şi că inegalitatea de rezistenţă ar face ruptura mai mare; al doilea, că vinul nou pus în burdufuri vechi care şi-au pierdut tăria şi elasticitatea n-ar putea decît să aducă pagubă, nu numai prin aceea că burdufurile s-ar sparge şi ar fi pierdute, dar deasemeni că vinul cel nou şi bun s-ar vărsa (scurge).

((C365)) Vinul nou închipuia noile învăţături ale Domnului nostru, pe cînd sectele jidoveşti erau burdufurile vechi. Presupunînd că Domnul nostru s-ar fi alăturat la una din aceste secte şi ar fi început s-o reformeze, care ar fi fost rezultatul? Este sigur că adevărurile noi, dacă ar fi fost acceptate, ar fi dărîmat complet această sectă. Puterea organizaţiei sale, clădită în mare parte pe orgoliul sectar şi cimentată prin erorile, superstiţiunile şi tradiţiunile omeneşti, ar fi fost nimicită imediat şi noile învăţături părăsite--împiedicate deopotrivă de toate vechile erori şi tradiţiuni ale acestei secte, iar lumea în general ar fi făcut responsabile de acest eşec noile învăţături.

((C366)) Pentru aceleaşi motive, în secrişul prezent, Domnul introducînd lumina deplină a adevărului, la aurora vîrstei milenare, n-o aşează ca pe un petec nou pe unul din vechile sisteme, nici ca vin nou în vechile burdufuri; în primul rînd, fiindcă nici unul din aceste sisteme nu se află într-o stare potrivită de a fi cîrpit sau de a primi noile învăţături; în al doilea rînd, fiindcă dacă noile adevăruri ar fi primite, ele ar acţiona repede şi ar manifesta o forţă care ar nimici orice sectă, oricare ar fi organizaţia şi întăriturile ei. Dacă ar fi puse la încercare unele după altele, rezultatul ar fi acelaşi pentru toate şi la urmă, vinul cel nou (noile învăţături) n-ar mai găsi un vas sau o sectă care să-l poată ţine şi păstra.

((C367)) Metoda cea mai bună şi mai potrivita este aceea pe care a urmat-o Domnul nostru la întîia venire. El făcu dintr-o stofă nouă o haină cu totul nouă şi puse vinul nou în burdufuri noi, adică chemă pe adevăraţii Izraeliţi (pe nesectari) şi le încredinţă adevărurile care puteau fi atunci cunoscute. Tot astfel se întîmplă şi acum: Cei ce flămînzesc şi însetează după adevăr sînt la fel invitaţi de Domnul să iasă din mijlocul Izraelului spiritual nominal, şi ei sînt fericiţi să primească adevărul după metoda Domnului şi să colaboreze din toată inima cu el la executarea planului său fără să se îngrijească dacă vechile burdufuri (secte) sînt ignorate şi lepădate ca improprii a conţine vinul nou. Bucuraţi-vă mai de grabă că aţi fost găsiţi vrednici ca acest vin nou al adevărului prezent să vă fie descoperit; primiţi-l de îndată ce l-aţi recunoscut şi urmaţi-l cu bucurie.

((C368)) Cei ce, la prima venire, doreau înante de toate să cunoască părerea conducătorilor sectari şi urmau sfaturile lor, şi ziceau, „Cine dintre fruntaşi sau dintre farisei a crezut în el?„ (Ioan 7:48), nu primiră adevărul pentru că ei urmară mai de grabă oamenilor decît lui Dumnezeu, şi membrii cei mai de vază ai sectelor de atunci nu primeau învăţătura lui Christos. Aceeaşi clasă a fost totdeauna şi este încă cea mai oarbii conducătoare de orbi. In loc de a primi adevărul şi de a fi binecuvîntaţi, ei cad în momentul încercării. Şi astfel hainele vechi şi burdufurile vechi sînt cu totul de neîntrebuinţat.

((C369)) Decarece Domnul este acela care chiamă pe poporul său afară din Babilon, noi nu ne îndoim că toţi acei cari sînt poporul său adevărat vor auzi această chemare, oricare ar fi agenţii pe care-i întrebuinţează el pentru a o face că răsune; şi această chemare va dovedi nu numai dacă ei sînt ascultători, ci şi iubirea lor pentru Babilon precum şi afinitatea (înrudirea, legătura, potrivirea) ce o au cu rătăcirile lui. Dacă ei îi aprobă învăţăturile, metodele etc., sau dacă simt o părere de rău a-l părăsi, atunci ei mărturisesc prin aceasta că sînt nevrednici de adevărul prezent şi merită să participe la plăgile ce trebuie să vină asupra lui. Dar înseşi termenii chemării arată că membrii adevăratului popor al lui Dumnezeu, care sînt în Babilon, sînt consideraţi că nu participă la păcatele lui şi nu dispreţuiesc adevărurile divine pînă în momentul cînd vor afla că Babilonul a căzut, e lepădat. Dacă, şi după aceasta persistă să rămînă într-însul, ei sînt consideraţi ca aparţinînd lui, prin faptul că ei aprobă faptele lui rele şi învăţăturile lui din trecut şi din prezent, şi că, participînd la păcatele lui, ei merită prin urmare să împărtăşească pedeapsa lui--plăgile ce vor veni asupra lui.--Vezi Apoc. 18:4.

((C370)) Cît de viguroase sînt cuvintele „A ajuns un locaş al demonilor, o închisoare a oricărui spirit necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urîte (scîrboase)„. (Apoc. 18:2.) Cît de adevărat este aceasta! Mulţi indivizi dintre cei mai depravaţi ai societăţii se mîndresc cu titlul de creştin şi practică formele exterioare ale cultului vreuneia din numeroasele denominaţiuni (secte) ale Babilonului. Intr-un fel sau altul, toate principiile şi învaţăturile necurate sînt în careva măsură reprezentate în el. El e chiar o „colivie„ ce oferă siguranţă nu numai blînzilor şi drăgălaşilor porumbei ai Domnului, dar şi numeroaselor păsări necurate şi scîrnave. Printre toţi delicvenţii, aceşti seducători de oameni şi de femei, cîţi nu sînt oare care mărturisesc că sînt membri ai Bisericii lui Christos!? Cîţi dintre ei nu se servesc de acest titlu ca de o haină sub care îşi ascund planurile lor mîrşave!? E un fapt bine cunoscut că majoritatea celor mai mari criminali executaţi, mor în comunitatea bisericii romano-catolice.

((C371)) Babilonul a conţinut în acelaşi timp cea mai bună şi cea mai rea, floarea şi drojdia populaţiei lumii civilizate. Floarea cuprinde numărul mic al adevăraţilor consacraţi amestecat în mod jalnic cu marea massă a pretinşilor creştini şi cu drojdia necurată şi criminală; dar în timpul secerişului actual, în condiţiuni favorabile, floarea, sau clasa consacraţilor, va fi despărţită pentru a fi pregătită pentru glorificare.

((C372)) Pentru a ne da seama de numărul mare de păsări necurate şi desgustătoare ce trăiesc afară şi în Bibilon, să examinăm raportul oficial ce urmează şi vom vedea starea societăţii într-o parte aţarinei cu grîu unde, timp de veacuri „ortodoxia„ s-a lăudat cu calitatea fină şi cu puritatea grîului ei, cum şi cu mica cantitate de neghină, şi unde acea care se numeşte „biserică„ s-a unit cu stăpînirea pentru a elabora legile şi a guverna naţiunea. Starea Societăţii în Anglia şi în ţara Galilor

((C373)) Raport prezentat parlamentului în 1873