Capitolul 8 -- Restabilirea lui Izrael

„In vremea aceea voi ridica din căderea lui cortul lui David, îi voi drege spărturile, îi voi ridica dărîmăturile, şi-l voi zidi iarăşi cum era odinioară . . . Voi aduce înapoi pe prinşii de război ai poporului meu Izrael; ei vor zidi iarăşi cetăţile pustiite şi le vor locui, vor sădi vii şi le vor bea vinul, vor face grădini şi le vor mînca roadele. Ii voi sădi în ţara lor, şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dat-o, zice Domnul, Dumnezeul tău!”--Amos 9:11,14,15.

((C549)) Poporul Evreu se găseşte printre lucrurile cele mai interesante ce ni le-a lăsat antichitatea. Arheologi neobosiţi au cercetat şi examinat fiecare obiect martor al antichităţii care putea furniza date istorice sau ştiinţifice. Ei au măsurat şi descris tot felul de monumente, ca: altare, morminte, ruine de edificii publice sau de locuinţe private, fresce (picturi), ornamente sculptate; ei au scotocit literatura celor vechi spre a descoperi într-însa, dacă e posibil, urmele adevărului ascuns în mituri, în operele poeţilor, în feluritele tradiţii. Ei doreau astfel să poată schiţa drumul parcurs de omenire, să-i găsească originea şi, dacă e posibil, destinul. Ei bine, obiectul cel mai demn de eforturile lor este poporul Evreu ale cărui origine, istorie şi viitor le cunoaştem. El este un martor viu şi inteligent despre împlinirea treptată a unui plan minunat relative la destinere omenirii--un plan absolut în conformitate cu prezicerile sfinţilor profeţi.

((C550)) Istoria lui Izrael, credinţele sale, caracterul său, obieceiurile sale, ba chiar liniile feţei sale, stabilesc o distincţie netă între acest popor şi restul omenirii. El şi-a păstrat cerbicia (dîrzenia, tenacitatea), precum şi predilecţia sa pentru ceapa şi usturoiul relatate în cărţile lui Moise.

((C551)) Ca popor, Izrael are într-adevăr avantagii „mari în toate privinţele”; lui i s-au încredinţat cuvintele viului Dumnezeu, ceea ce i-a permis să se dezvolte; din sînul său au ieşit poeţi şi legislatori, oameni de Stat şi filozofi care, încetul cu încetul au făcut din acest popor sclav un popor distins şi respectat de toate neamurile--ca în timpul lui Solomon, culmea gloriei lor--un popor care a atras asupra lui uimirea şi admiraţia lumii întregi. --Rom. 3:1,2; 1 Regi 4:30-34; 10:1-29.

((C552)) Profeţia care figurează în fruntea acestui capitol ne anunţă în mod formal că restabilirea lui Izrael în Palestina este un eveniment care trebuie să se împlinească în ziua Domnului. Se observă numaidecît că această profeţie nu poate da loc la nici o interpretare simbolică. Canaanul făgăduit Evreilor nu este în cer, ci pe pămînt. Ei vor fi „sădiţi” în „ţara lor”, în ţara dăruită lor de Dumnezeu, în ţara cu privire la care el zise lui Avraam (Amos 9:14,15):

((C553)) „Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care ovezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale în veac. Iţi voi face sămînţa ca pulberea pămîntului de mare; aşa că, dacă poate număra cineva pulberea pămîntului, şi sămînţa ta va putea să fie numărată (aici era o indicaţie la un timp viitor, foarte îndepărtat, dînd timpul necesar înmulţirii seminţei sale). Scoală-te, străbate ţara în lung şi în lat, căci ţie ţi-o voi da . . . Tie, şi seminţei tale după tine, îţi voi da ţara încare locuieşti acum ca străin, şi anume îţi voi da toată ţara Canaanului, în stăpînire veşnică”. (Gen. 13:14-17; 17:8.) Aceasta este ţara în care Evreii în vremuri îndepărtate au avut privilegiul să intre şi s-o locuiască, Ei au locuit-o timp de veacuri, în decursul cărora au fost adesea jefuiţi, duşi robi în alte ţări, în timp ce străinii le prădau oraşele, le beau vinul viilor lor şi le mîncau roadele grădinilor lor. In cele din urmă Evreii au fost complet smulşi din ţara lor, oraşele lor distruse şi pustiite iar ei înşişi alungaţi ca nişte vagabonzi, goniţi din ţară în ţară, în lumea întreagă. Dimpotrivă, cînd vor fi replantaţi în ţara lor, conform făgăduinţei, „ei nu vor mai fi smulşi din ţara lor”, din ţara pe care Dumnezeu le-o dăruise şi „vor reclădi oraşele pustiite (acele în care trăise--ră odinioară) şi le vor locui”. Deşi împrăştiat, fără patrie, amărîţi şi persecutaţi, Evreii au rămas un popor distinct şi omogen (bine închegat). Ei sînt uniţi prin legături solide (trainice) de rudenie şi de sînge, prin speranţele lor comune, întemeiate pe aceeaşi credinţă în minunatele făgăduinţe ale lui Dumnezeu, pe care însă prea puţin le-au înţeles. Ei mai sînt legaţi între ei şi prin o simpatie reciprocă provenind din suferinţele şi privaţiunile (lipsurile) lor comune ca exilaţi. Astăzi iarăşi, toţi sînt însufleţiţi din nou de speranţele lui Izrael.

((C554)) Ca popor, ei au încă credinţă în Dumnezeu, cu toate că în orbirea şi trufia lor s-au împiedecat şi au căzut peste piatra de poticnire care era umilul Sol ales de Dumnezeu ca să aducă mîntuirea neamului omenesc. Astfel, în loc de a primi pe Mîntuitorul, pe Domnul măririi, ei îl crucificară. Cu toate acestea, apostolii, ca şi profeţii, ne arată că această crimă flagrantă, la care i-a dus trufia şi încăpăţinarea lor, nu este o crimă care nu va putea fi iertată. Ei au fost aspru pedepsiţi pentrucă au crucificat pe Isus. Intr-adevăr, ei nu se aşteptau la aceea că Dumnezeu va da o atît de grozavă urmare strigătului lor: „Sîngele lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri!”--Mat. 27:25.

((C555)) Un timp de năprasnică strîmtorare ce urmă morţii lui Christos, formidabilul masacru al Evreilor, distrugerea catăţii sfinte şi a templului lor, nimicirea completă a existenţei lor naţionale, împrăştierea supravieţuitorilor printre toate neamurile--iată cum s-a terminat lucrarea secerişului iudaic. Mai întîi avură loc răscoale şi lupte civile în sînul naţiunii, apoi o armată romană invadă ţara. Focul sabia şi foametea veniră în sfîrşit să desăvîrşească teribila răsplată (pedeapsă) a Evreilor.

((C556)) De atunci, Izrael a fost mereu un popor răzleţit şi jefuit. Gonit din ţară în ţară ca exilat, el fu privat (despuiat) de aproape toate drepturile şi privilegiile de care se bucurau oamenii. Evreii respingeau creştinătatea atît în forma ei coruptă cît şi în forma ei pură a Bisericii primitive. De aceea ei deveniră obiectul dispreţului şi al persecuţiunilor bisericii romane, Istoria spune:

((C557)) „În Germania, în Franţa, în Englitera şi în Italia, ei au fost supuşi unor legi şi regulamente foarte aspre, be chiar tiranice. Au fost excluşi dela toate slujbele onorabile, alungaţi din loc în loc, siliţi să trăiască aproape numai din ocupaţiuni mercantile (negustoreşti), din camătă; erau greu impuşi la oraşe, menţinuţi întro-o adevărată mizerie, oropsiţi (exilaţi) în odăi şi cartiere îngrozitoare; veşmintele lor purtau semnele mizeriei, erau jefuiţi de baroni prădalnici şi de prinţi lipsiţi de bani, erau o pradă uşoară, la cheremul (în voia) tuturor în timpul războaielor civile; erau răiţi şi vînduţi ca sclavi, populaţia răsculată şi ţăranii revoltaţi îi masacrau, călugării îi urmăriau cu înverşunare şi în sfîrşit erau arşi pe rug cu miile în cruciade speciale--de altminteri, cruciaţii au ars astfel şi pe fraţii lor în sinagogile din Ierusalim, i-a batjocorit, i-a chinuit prin predici defăimătoare, prin învinuiri şi metode monstruoase. Erau ameninţaţi şi s-a încercat a-i converti cu forţa . . . Ei nu aveau dreptul să aibă proprietate, pămînt, nici să practice vreo meserie sau vreo profesiune artistică. Erau deci siliţi să se limiteze la comerţ. Faptul că întreaga omenire era îndreptată împotriva lor, n-a contribuit desigur la orgoliul lor naţional şi domolirea mîndriei şi orgoliului lor naţional, nu fură de sigur îmblînzite (micşorate). Astfel prăpastia între Evrei şi Neamuri s-a adîncit tot mai mult pretutindeni.”

((C558)) Deveniţi străini faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, starea lor fu mizerabilă, soarta lor mereu jalnică şi tristă. In cursul nemiloaselor persecuţii papale, ei sufereau laolaltă cu sfinţii şi martirii lui Isus; creştinul adevărat suferea pentrucă a respins pe antichrist; Evreul, dimpotrivă, suferea pentrucă a respins pe Christos şi antichrist. Dumnezeu a permis ca aceste nenorociri şi persecuţiuni să fie pedeapsa naţională a Evreilor pentru crima de a fi lepădat Evanghelia şi de a fi crucificat pe Mîntuitorul. Dar la timpul hotărît, Dumnezeu va răsplăti statornicia credinţei lor în făgăduinţele sale la care au ţinut atît de mult timp, cu atîta stăruinţă. Dumnezeu cunoscu mai dinainte trufia lor şi vîrtoşenia inimei lor. El prezise aceasta precum şi nenorocirile ce aveau să vină peste ei; şi nu e mai puţin adevărat, Dumnezeu a prezis cauza orbirii lor şi, în sfîrşit, împlinirea făgăduinţelor pămînteşti făcute lui Avraam; aceste făgăduinţe au fost anunţate de toţi sfinţii profeţi cari au urmat.

((C559)) Astăzi, ne apropiem de momentul cînd, conform făgăduinţei, favoarea lui Dumnezeu se va întoarce iarăşi la Izrael; şi vedem chiar pregătirile ce se fac în acest scop. In cursul secolului trecut o cernere şi o despărţire a avut loc între ei, despărţindu-i în două clase: Evreii ortodocşi şi neortodocşi. Primii ţin cu hotărîre la făgăduinţele lui Dumnezeu şi mai sperează că timpul hotărît de Dumnezeu, cînd Sionul trebuie să intre iarăşi în favorurile divine, va veni în curînd. Ultimii, din contră, au pierdut credinţa într-un Dumnezeu personal, precum şi în făgăduinţele avraamice, şi sînt tîrîţi încet-încet spre libera cugetare, spre raţionalism şi spre necredinţă. Evreii ortodocşi, cea mai mare parte săraci şi asupriţi, sînt mult mai numeroşi decît cei neortodocşi, cu toate că aceştia din urmă sînt influenţi (cu trecere, cu vază) şi respectaţi, deoarece adesea ei sînt mari negustori, mari financiari, editori, etc.

((C560)) Iată un scurt rezumat arătînd credinţa Evreilor ortodocşi:

((C561)) „Cred cu credinţă adevărată şi desăvîrşită: (1) că Dumnezeu este Creatorul, Suveranul Autor al tuturor făpturilor şi că toate lucrurile au fost create de el; (2) că nu există decît un singur Creator şi că numai el a fost este şi va fi totdeauna Dumnezeul nostru; (3) că Creatorul nu e materie, nu conţine în el niciuna din proprietăţile sau trăsăturile caracteristice corpurilor, şi că nicio materie avînd corp nu poate fi comparată că el; (4) că nimic nu exista înainte de el şi că el va rămînea în veci de veci; (5) că numai lui trebuie să ne închinăm; (6) că toate cuvintele profeţilor sînt adevărate; (7) că profeţiile lui Moise erau adevărate, că el era cel mai mare dintre toţi înţelepţii cari au trăit înainte de el sau cari vor trăi după el (credem că Evreii sînt întrucîtva scuzabili de a fi supravieţuit astfel un caracter atît de nobil şi de minunat ca al lui Moise); (8) că toate legile ce le avem astăzi au fost date de însuşi Dumnezeu învăţătorului nostru Moise; (9) că aceste legi nu vor fi niciodată schimbate sau înlocuite; (10) că Dumnezeu, conform mărturiei profeţilor, cunoaşte toate cugetele şi faptele oamenilor; «El a întocmit inimile lor la fel, şi ia cunoştinţă de toate faptele lor»; (11) că Dumnezeu va răsplăti pe cei ce păzesc poruncile lui şi va pedepsi pe cei ce le calcă; (12) că Messia va venii--şi chiar dacă întîrzie, voi aştepta oricum venirea lui; (13) că morţii se vor scula iarăşi la vieaţă, cînd Dumnezeu Creatorul va găsi de bine, binecuvîntat şi sfinţit fie numele său, sărbătorită în veci de veci amintirea Sa!”

((C562)) De la distrugerea templului şi a împrăştierii lor printre neamuri, jertfele au fost întrerupte. Dar, în toate celelalte privinţe, prescripţiile legii lui Moise au fost totdeauna păzite cu sfinţenie de Evreii ortodocşi. Ca şi altădată, cultul lor constă din citirea Scripturilor, din rugăciuni şi cîntece de laudă şi de mulţumire. In ziua a doua a sărbătoarei Trîmbiţelor, ei citesc darea de seamă despre jertfirea lui Isaac şi despre binecuvîntările promise lui Avraam şi sminţiei sale; apoi fac să răsune trîmbiţele şi roagă pe Dumnezeu să ducă pe poporul său înapoi la Ierusalim.

((C563)) Evreii neortodocşi sau reformaţi, numiţi şi „radicali”, se deosebesc mult de cei ortodocşi. Mulţi dintre ei sînt atei mărturisiţi, tăgăduind un Dumnezeu personal; ei tăgăduiesc că un Messia oarecare trebuie să vină; şi chiar dacă nu resping în întregime profeţia, ei pretind însă că însuşi naţiunea lor este Messia care va reforma treptat lumea, şi că suferinţele prezise despre Messia s-au împlinit în persecuţiunile şi suferinţele lor ca naţiune. Alţii susţin că însăşi civilizaţia ar fi unicul mîntuitor în care poate spera omenirea.

((C564)) Este fără doar şi poate că Evreii ortodocşi sînt aceia cari vor fi iarăşi adunaţi şi binecuvîntaţi în Palestina la a doua venire a lui Messia, cînd el va veni în mărire şi putere. Numai el vor zice: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, pe care l-am aşteptat şi el ne va mîntui; Iehova, pe care l-am aşteptat: să tresăltăm de bucurie şi să ne veselim de mîntuirea lui!” (Is. 25:9--textul francez.) Atunci, la lumina strălucitoare a învăţăturilor lui Messia, Evreii vor părăsi deşartele tradiţiuni pe care încă le consideră ca pe nişte adăogiri preţioase ale legii. Nu e departe timpul cînd Dumnezeu le va vorbi despre pace, îi va mîngîia şi va pune capăt orbirei lor. Noi nu vrem să spunem prin aceasta că orbirea Evreilor necredincioşi nu va dispărea niciodată. Departe de noi aceasta! Ochii tuturor orbilor, urechile tuturor surzilor, oricare ar fi naţionalitatea lor, se vordeschide, însă Evreii necredincioşi nu vor primi niciunea din favorurile speciale făgăduite lui Izrael, cînd acesta va intra iarăşi în favorurile lui Dumnezeu, căci adevăratul „Iudeu nu este acela care este pe dinafară” (Rom. 2:28,29; 9:6) prin legături de sînge sau prin forma feţei. Iudeii pe cari Dumnezeu îi recunoaşte ca fii ai lui Avraam sînt aceia cari au credinţa lui Avraam şi cari se încred în făgăduinţele divine.--Rom. 11:25,26; Is. 29:18; 42:6-8.

Anglo-Izraelitii

((C565)) Noi nu împărtăşim nicidecum părerea acelora cari pretind că Anglo-saxonii sînt Izraelul făgăduinţei despre care vorbesc Scripturile. Pe scurt, ei pretind că Anglo-saxonii, populaţia Statelor Unite ale Americii şi alţii încă, sînt urmaţii celor zece seminţii ale lui Izrael cari s-au despărţit de seminţiile lui Iuda şi Beniamin după moartea lui Solomon. Ele sînt numite adesea „cele zece seminţii pierdute”, căci după captivitatea (celor douăsprezece seminţii complete) în Babilon, cele zece seminţii n-au mai intrat în pămintul Canaanului spre a forma naţiunea lui „Izrael”. Aceste seminţii rămaseră împrăştiate printre diferite naţiuni. Noi nu sîntem de acord cu teoria că cele zece seminţii s-au îndreptat spre Marea Britanie unde s-au stabilit, ducînd cu ele calităţile şi aptitudinile cari fac astăzi strălucirea şi puterea acestor popoare de limbă engleză; se mai pretinde că aceste seminţii au dus cu ele binecuvîntarea făgăduinţelor făcute lui Izrael.

((C566)) Dovezile care sprijină această teorei sînt foarte slabe şi dacă le-am admite, aceasta n-ar dovedi nicidecum că strălucirea rasei anglo-saxone provine din faptul că ar aparţine rassei evreieşti şi nici măcar celor „zece seminţii pierdute”. Strălucirea popoarelor anglo-saxone se datorează libertăţii şi inteligenţei lor care provin, nu din faptul că ei ar fi Izraeliţi după trup ci din acela că au învăţăturile lui Christos pe care cei cîţiva membrii ai seminţei spirituale a lui Avraam le-au făcut să lumineze ca o făclie în mijlocul lor.

((C567)) Faptul că cele zece seminţii s-au despărţit de celelalte două, nu este o mărturie în favoarea lor, ci tocmai dinpotrivă. Aceasta dovedeşte că ele erau dispuse să lepede făgăduinţele lui Dumnezeu, ceea ce era un semn de necredincioşie şi de necredinţă, deoarece ele ştiau perfect de bine că Legislatorul, Mîntuitorul, Liberatorul, Regele, în care şi prin care trebuiau să se împlinească făgăduinţele va ieşi din Iuda. Seminţia lui Beniamin fu singura--în afară de a lui Iuda--care, în timpul răscoalei îşi manifestă credinţa în făgăduinţele lui Dumnezeu. In timpul reîntoarcerii din captivitatea Babilonului, cei ce dovediră credinţă în Dumnezeu şi în făgăduinţele sale prin înapoindu-se în pămîntul Canaanului, aparţineau mai cu seamă seminţiilor lui Iuda şi Beniamin; dar nu toţi cei ce reveniră aparţineau numai celor două seminţii. In toate seminţiile se aflau cîţiva care iubeau pe Dumnezeu, care îi căutau cu sentimente de căinţă, sprijinindu-se pe făgăduinţele sale. Marea majoritate a celor zece seminţii însă, ca şi o bună parte din cele două, nu se îngrijiră să se înapoieze în pămîntul făgăduinţei, preferînd Babilonul şi alte ţări. Mulţi dintre ei căzuseră chiar în idolatrie şi pierduseră orice consideraţie pentru făgăduinţele lui Dumnezeu.

((C568)) Să ne aducem aminte că numai un mic număr dintre cei ce se înapoiară în ţara lor sub conducerea lui Esdra erau dintre acei care fuseseră duşi odinioară în robie, şi că niciunul dintre acei care se întoarseră cu Neemia nu fuseseră duşi în capitivitate marea majoritate fiind morţi în Babilon. Astfel această mică turmă de mai puţin de cincizeci de mii de Izraeliţi erau copiii lor în inima cărora ardea încă credinţa părinţilor lor şi cari sperau în binecuvîntările şi onorurile făgăduite seminţiei lui Avraam. Numai la urmaşii acestei turme de elită, aleasă şi cernută dintre toate seminţiile lui Izrael--îndeosebi dintre seminţiile lui Iuda şi Beniamin, care fură numiţi Iudei, nume derivat din Iuda, seminţia regală şi precumpănitoare--se prezintă Domnul nostru Isus, la întîia venire, şi le oferi împărăţia ca naţiune sfîntă, Izraelul întreg.

((C569)) Adresîndu-se poporului iudeu, Isus îl numea Izrael, îl considera ca un întreg şi nu ca o parte din Izraelul format din Iuda. El vorbeşte despre cei ce s-au alipit făgăduinţelor, şi despre alţii ca despre „oile pierdute ale casei lui Izrael”, fiindcă ele s-au rătăcit de la calea adevărului urmînd tradiţiunile păstorilor falşi care le-au condus pe căile lor proprii şi nu pe căile lui Dumnezeu. Isus zise: „Eu nu sînt trimes decît la oile pierdute ale casei lui Izrael”. Potrivit acestei declaraţii, misiunea sa fu într-adevăr mărginită numai la casa lui Izrael; el arată astfel că la epoca sa, singur Iudeii erau reprezentanţii recunoscuţi ai „casei lui Izrael”. Apostolii se serviră aşişderea de cuvintele „tot Izraelul”, „cele douăsprezece seminţii ale noastre, care slujesc necurmat lui Dumnezeu” (Fapte 26:7), precum şi de multe alte expresii asemănătoare. Să ne amintim de asemenea că Domnul nostru, vrînd să arate că misiunea sa se mărginea numai la Izrael, interzice ucenicilor săi să meargă la alţii în afară de Iudeii din Palestina.--Mat. 10:5,6; 15:24.

((C570)) Să notăm deasemeni că apostolii întrebuinţau cuvîntul „Izrael” şi nu „Iuda” cînd vorbiau despre cei ce trăiau în momentul acela în Palestina (Fapte 2:22; 3:12; 5:35; 13:16; 21:28) şi că ei aplicau cuvintele profetului. (Is. 10:21, 22.) Isaia privind rămăşiţa lui Izrael la numărul mic al Evreilor cari primiseră Evanghelia (Rom. 9:4,27,29,31-33; 10:1-4; 11:1,7-14,25,26-31); Din contră apostolii vorbesc despre toţi ceilalţi Evrei ca despre unii cari s-au poticnit fiind orbiţi. Dacă deci Anglo-Saxonii ar forma o parte din cele „zece seminţii pierdute”, vedem că ei n-ar putea avea pretenţie la nicio favoare divină, deoarece ei părăşiseră legămîntul lui Izrael şi deveniră idolatri, necredincioşi, într-un cuvînt Neamuri. De altfel, după cum am văzut (Vol. 2, cap. 7), toţi acei cari aparţinuseră cu adevărat seminţiei trupeşti a lui Avraam şi cari respinseră pe Christos, fură lipsiţi de orice favoare divină, de la moartea lui Christos pînă în 1878, dată cronologică la care favoarea lui Dumnezeu trebuia să vină iarăşi asupra lor; atunci, la acel moment, orbirea lor începu să dispară. Vedem prin urmare că strălucirea Anglo-Saxonilor în decursul veacurilor trecute nu poate fi, în niciun chip, legată de reintrarea lui Izrael în favoarea lui Dumnezeu. Cei cărora li s-a ridicat favoarea fiindcă au respins şi crucificat pe Domnul nostru, sînt tocmai aceia la cari această favoare se va întoarce iarăşi acuma. De pe timpul Domnului nostru şi pînă în zilele noastre, Izrael a fost reprezentat numai prin „Iudei” (Rom. 2:9,10); şi acum Iudeilor va fi înapoiată favoarea divină prin faptul că ei sînt „seminţia lui Avraam” după trup. Această seminţie trupească, ca şi „seminţia” spirituală (aleasă în vîrsta evanghelică şi cuprinzînd o rămăşiţă a lui Izrael sau de Iudei care fu completată prin Neamuri) vor deveni reprezentanţii şi uneltele lui Dumnezeu pentru binecuvîntarea tuturor familiilor de pe pămînt.

((C571)) Favoarea ce trebuie să se reverse asupra lui Izrael nu va fi exclusivă; toţi cei ce cred în făgăduinţele noului legămînt vor putea să participe la favoarea ce se va întoarce la seminţia trupească a lui Avraam, după cum în decursul vîrstei evanghelice orice Iudeu care primea pe Christos avea parte de aceste binecuvîntări şi privilegii. La începutul vîrstei evanghelice, numai un mic număr de Iudei crezură în Evanghelie şi primiră astfel această favoare; tot astfel va fi pentru omenire la începutul vîrstei milenare; puţini vor fi gata să primească noile legi şi noua stare de lucruri pe care Domnul nostru şi Biserica sa glorificată le vor stabili şi administra după dreptate. Deci la început numai Iudeii (Evreii) şi o minoritate vor primi binecuvîntările.

((C572)) Evreul de multă vreme deprins cu efortul pentru împlinirea legii, şi crezînd că prin faptele sale de ascultare de lege va putea dobîndi binecuvîntările divine, se poticni de punctul principal al dispensaţiei evanghelice--iertarea păcatelor fără fapte pentru toţi acei cari cred în opera desăvîrşită a lui Isus şi în jertfa sa cu totul îndestulătoare pentru păcat. Respectul Evreului pentru lege îi va fi de mare folos la aurora milenară, cînd va trebui să primească şi să asculte de legile şi de aşezămintele noului legămînt milenar; el va trebui să înţeleagă valoarea jertfei împlinită de Christos pentru păcate; deoarece întîi se cere credinţă în Christos, apoi fapte; ale nu sînt primite înainte. Şi primind iubirea şi favoarea lui Dumnezeu în Christos, Evreul nu va pierde din vedere dreptatea lui Dumnezeu, după cum mulţi fac aceasta astăzi. Alţii, din contră, vor fi orbiţi un timp oarecare şi nu vor fi dispuşi să recunoască legile împărăţiei în care dreptatea va fi o regulă şi echitatea o cumpănă.--Rom. 3:21-24.

((C573)) Iudeul a fost orbit din cauza unei greşite înţelegeri a legii lui Moise, zădărnicită de învăţături false. Tot astfel în zilele noastre, mulţi dintre Neamuri (pretinşi creştini) vor întîmpina deopotrivă mari greutăţi pentru a-şi da seama de noile contiţii impuse pentru a dobîndi favorurile divine în timpul vîrstei milenare, deoarece ei au înţelegeri greşite despre harul iertării păcatelor; predicatori şi învăţători mincinoşi din timpul prezent au făcut într-adevăr zadarnică Evanghelia harului lui Dumnezeu prin diferite sofisme şi „au tăgăduit (chiar) pe Stăpînul care i-a răscumpărat” (2 Pet. 2:1); ei tăgăduiesc de asemeni că un preţ de răscumpărare fu plătit şi fusese necesar pentru mîntuirea omului. Ei susţin că este cu totul natural ca omul să greşească iar Dumnezeu să ierte, şi deduc din această teorie că un păcat ocazional este perfect scuzabil şi că, prin urmare, o pedeapsă strictă şi dreaptă nu are niciun rost, şi nici preţul de răscumpărare deoarece, zic ei, dacă n-ar fi păcate de iertat aceasta ar lipsi pe Dumnezeu de bucuria de a ierta. Pierzînd din vedere dreptatea lui Dumnezeu, ei nu înţeleg înţelepciunea planurilor lui Dumnezeu pentru împăcarea omului cu Creatorul prin sîngele crucii care permite a dobîndi iertarea păcatelor prin credinţa în jertfa răscumpărării. Intr-adevăr, numai cu condiţia de a primi pe Christos şi de a lupta contra păcatului se poate cîştiga împăcarea cu Dumnezeu. Orbiţi de ideile lor greşite în ceea ce priveşte dreptatea lui Dumnezeu şi păzirea ei cu sfinţenie, ei vor fi mult mai puţin pregătiţi decît Evreii să accepte o supenere strictă ce va fi cerută de la toţi în epoca viitoare.

((C574)) Spre a ilustra pregătirea Evreilor pe drumul care trebuie să-i ducă la recunoaşterea morţii lui Christos ca răscumpărător, preţul echivalent sau corespunzător, satisfacţia legală sau ispăşirea păcatelor omului, redăm mai jos cîteva rînduri scrise de un tînăr Evreu convertit la Christos, cu privire la comemorarea anuală a „marei zi de ispăşire” aşa cum este încă păzită astăzi de Evreii ortodocşi; aceste rînduri au apărut în ziarul „Creştinul Ebreu”:

((C575)) „Yom Kippur sau ziua cea mare a ispăşirii era o zi solemnă pentru tatăl meu, căci el postea, se ruga şi îşi chinuia trupul în această zi sfinţită; pe lîngă aceasta, el petrecea noaptea întreagă în sinagogă rugîndu-se şi închinîndu-se. In acea zi, am văzut adesea pe părinţii mei adînc mişcaţi şi plîngînd cînd înşirau (enumerau) jertfele cerute de Dumnezeu pentru păcatele săvîrşite cu voie şi fără voie. Adesea vărsam lacrimi de compătimire cînd mă alăturam lor, cînd se biciau că astăzi nu mai au nici templu, nici arhiereu, nici altar, nici jertfă. In ajunul acestei zile solemne, tatăl meu, în tovărăşire cu alţi Evrei din comunitate, luau un cocoş şi în timp ce se rosteau anumite rugăciuni, el ridica de trei ori deasupra capului său pasărea vie, repetînd cuvintele următoare: «Fie ca acest animal să mă substituie, el să fie înlocuitorul meu, ispăşirea mea; să moară această pasăre, iar eu să dobîndesc o viaţă fericită». Apoi, îşi aşeza mîinile pe animal cum se făcea odinioară în jertfele tipice şi îndată după aceasta cocoşul era omorît. Astăzi, aceasta este singurul sînge vărsat în Izrael. Sîngele taurilor şi al ţapilor nu mai curge lîngă altarul de aramă.

((C576)) „Tatăl meu făcea tot ce putea pentru a-şi procura un cocoş alb; el se ferea să ia unul roşu crezînd că un cocoş roşu era acoperit de păcate, căci păcatul era roşu după cuvintele lui Isaia: «De vor fi păcatele voastre cum e cîrmîzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lîna». (Is. 1:18.) Tatăl meu povestea că, după rabini şi Talmud, cocoşul alb nu este milipsit de păcate, el poate deci purta păcatele Evreilor; dacă, din contră, cocoşul e roşu, el e acoperit de păcate şi deci n-ar putea purta nelegiuirile lor.

((C577)) „De ce se serveau Evreii de un cocoş şi nu de un alt animal? Pentrucă omul, în limba ebraică, se numeşte gever. Evreii zic atunci: dacă gever (omul) a păcătuit, tot gever (omul) trebuie să sufere osînda păcatului. Şi fiindcă pedeapsa (moartea) e mai grea decît ar putea suporta Evreii, rabinii au înlocuit viaţa omenească cu un cocoş care, în dialectul chaldeean, se numeşte tot gever şi astfel pretind că dreptatea divină este satisfăcută, deoarece gever (omul) a păcătuit, gever (cocoşul) trebuie să fie jertfit.

((C578)) „Această deşartă parodie este totuşi o dovadă remarcabilă a faptului că astăzi, printre Evrei (dintre cari mulţi tăgăduiesc necesitatea unei ispăşiri) mulţimea naţiunii are încă sentimentul necesităţii absolute a unei jertfe pentru păcate, şi că fără o ispăşire, căinţa singură n-ar putea ajuta cu nimic la mîntuire. Dacă în loc de a ceti poveştile rabinilor, Evreii ar studia Biblia, ei ar vedea că Domnul Isus, adevăratul Messia, a împlinit în propria sa persoană sfinţită adevărata ispăşire pentru păcate pe care Evreii, în ignoranţa lor, cred că o împlinesc prin jertfirea unui cocoş. Gever (omul) a păcătuit, şi tot gever (omul), da, omul Christos Isus şi-a dat sufletul ca jertfă pentru păcat.--Is. 53:10”.

Evreilor mai intai

((C579)) Astfel deci, potrivit Cuvîn-t tului divin, vedem că Izrael, cu excepţia cîtorva credincioşi, va fi orbit de lege. (Rom. 11:8-10.) Această profeţie se împlini în mod natural şi tot în mod natural favorurile şi condiţiunile din epoca milenară vor binecuvînta pe mulţi dintre ei mai repede decît pe alţii; şi acest rezultat se va datora unor cauze logice.

((C580)) Favorurile vor veni deci asupra Evreilor mai întîi fiindcă aceasta li s-a garantat prin făgăduinţele divine, după cum tot lor li s-a oferit mai întîi favorurile dispensaţiei evanghelice. Se va întîmpla deci după cum profeţise Simeon: „Copilul acesta este rînduit spre căderea şi ridicarea multora în Izrael”. (Luca 2:33.) Timpul ridicării acestei naţiuni, atît de mult timp decăzută din favorurile divine, este acum aproape.

((C581)) Cu toate acestea, să ne păzim de o greşeală prea obişnuită care constă din a lua literal cuvintele următoare: „După aceea, mă voi întoarce, şi voi ridica din nou cortul (casa) lui David din prăbuşirea lui, îi voi zidi dărîmăturile, şi-l voi înălţa din nou”. „Şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie (tronul) al tatălui său David”. „Robul meu David va fi împărat peste ei”. (Fapte 15:16; Luca 1:32; Ezec. 37:24.) Este sigur că reîntoarcerea literală a lui Izrael în propria lui ţară se va împlini conform promisiunii, precum şi reconstrucţia Ierusalimului pe ruinele lui. Sîntem totuşi siguri că expresiunile casa şi tronul lui David nu înseamnă reconstrucţia literală cu pietre, lemne etc. Ridicarea casei lui David despre care se vorbeşte aici însemnează restabilirea regalităţii şi a domniei în mîinile unui membru din seminţia lui David. Isus Christos este vlăstarul făgăduit din casa lui David şi moştenitorul tronului său; de aceea cînd autoritatea sa începe a se stabili, atunci începe şi ridicarea, stabilirea definitivă a casei lui Izrael sau cortul lui David, care fu răsturnat, rămînînd în ţărînă timp de secoli. Intr-un chip asemănător, „tronul lui David” pe care trebuie să se aşeze Messia nu este tronul literal din lemn, aur şi fildeş pe care şedea David, ci majiestatea, puterea şi autoritatea legate de funcţiuninile regelui. Această autoritate, această sarcină, acest tron ocupat cîţiva ani de David trebuie să fie acum stabilit în proporţii mult mai mari de către Unsul lui Iehova, Domnul nostru Isus.--Ezech. 21:24-27; Luca 1:32,33.

((C582)) Ce autoritate poseda şi exercita deci David? Autoritatea lui Iehova, căci David „a şezut pe tronul lui Iehova” (1 Cron. 29:23); aceeaşi autoritate va susţine şi pe Christos în timpul domniei sale milenare. Acest fapt bineînţeles, este evident că David şi tronul său sau autoritatea divină care-l aşeza în sînul naţiunii lui Izrael, nu erau la urma urmei decît figuri tipice ale lui Christos şi ale împărăţiei sale. Cinstea de care se va bucura David, dacă o va merita, va consta simplaminte din a fi unul dintre „domnitorii” cărora Emanuel le va încredinţa departamentul pămîntesc al împărăţiei sale.--Ps.45:17.

((C583)) Numele lui David ca şi împărăţia sa erau tipuri; David înseamnă preaiubit, iar Rege peste tot pămîntul va fi Fiul prea-iubit al lui Dumnezeu şi nu tipul care este prea-iubitul David de altădată. Trebuie de asemeni să se facă o distincţie netă între noul Ierusalim, cetatea cerească şi spirituală ale cărei temelii sînt cei doisprezece apostoli, şi Ierusalimul care va fi reconstruit pe vechile sale ruine. Restabilirea Ierusalimului de altădată, conform făgăduinţei, însemnează nu numai reconstruirea edificiilor etc., ci mai ales reorganizarea guvernămîntului lui Izrael; căci, în profeţii, o cetate este totdeauna simbolul unui guvernămînt. De aceea reconstruirea literală a Ierusalimului cuprinde deci în sine reorganizarea naţională a lui Izrael pe baze asemănătoare acelora ce posedau odinioară cînd el era poporul asupra căruia Unsul lui Iehova îşi exercita autoritatea. Noul Ierusalim, din contră, reprezintă Biserica evanghelică în gloria şi puterea împărăţiei; el este spiritual, nevăzut oamenilor şi totuşi atotputernic. Cînd el va coborî pe pămînt (Apoc. 21:2), atunci se va împlini rugăciunea Domnului: „Vie împărăţia ta”. Venirea ei va fi treptată şi nu deodată; această rugăciune se realizează acum; împărăţia se stabileşte pe nesimţite şi vedem deja primele etape ale ridicării Ierusalimului de odinioară; mai tîrziu va avea loc împlinirea integrală a rugăciunii Domnului nostru care mai spune că voia lui Dumnezeu se va face pe pămînt ca în cer. Cuvintele „Ierusalimul cel nou” şi „cerurile noi” au acelaşi înţeles, şi arată noua putere spirituală domnind.

((C584)) Conform profeţiilor examinate mai înainte, anul 1878 este data la care „îndoitul” timp de aşteptare a regelui Iudeilor s-a împlinit şi, din acel moment, trebuia să înceapă să revină favoarea lor şi orbirea lor să dispară. Era timpul cu începere de la care trebuia să se spună: „Vorbiţi la inima Ierusalimului şi strigaţi către dînsul, că timpul oştirei lui (timpul său de aşteptare, «îndoitul» său) s-a împlinit, că iertatu-s-a păcatul său; căci a luat din mîna lui Iehova îndoit pentru toate păcatele sale”.--Is. 40:1,2--Niţ.

((C585)) Intr-adevăr, din acel moment, avem indicii caracteristice desprereîntoarcerea treptată a favoarei la acest popor--o mişcare pentru a-i replanta în ţara lor, pentru a-i restabili ca mare naţiune, potrivit numeroaselor făgăduinţe ale lui Dumnezeu: „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Izrael: Cum deosebeşti tu aceste smochine bune, aşa voi deosebi eu, ca să le dau îndurare, pe prinşii de război şi lui Iuda, pe cari i-am trimes din locul acesta în ţara Chaldeilor (în Babilon--simbolul naţiunilor aşa zise creştine (vezi vers. 9); căci de la lepădarea lui Izrael, Evreii au fost împrăştiaţi printre toate naţiunile pretinsei Creştinătăţi). Îi voi privi cu un ochi binevoitor (pentru disciplinarea şi pedepsirea lor, în realitate un lucru folositor pentru ei), şi-i voi aduce înapoi în ţara aceasta; îi voi aşeza şi nu-i voi mai nimici, îi voi sădi şi nu-i voi mai smulge (această făgăduinţă nu e în legătură cu reîntoarcerea din captivitate a Babilonului literal deoarece, după aceea reîntoarcere, ei au fost iarăşi nimiciţi şi smulşi din ţara lor). Le voi da o inimă ca să înţeleagă că eu sînt Domnul. Ei vor fi poporul meu, iar eu voi fi Domnezeu lor, dacă se vor întoarce la mine cu toată inima lor”.--Ier. 24:5-7.

((C586)) „Aşa vorbeşte Domnul: Iată aduc înapoi pe prinşii de război ai corturilor lui Iacob, şi mi-e milă de locaşurile lui; cetatea (Ierusalimul) va fi zidită iarăşi . . . Fiii lui vor fi ca altădată, adunarea lui va rămînea înaintea mea, şi voi pedepsi pe toţi asupritorii lui. Căpetenia lui va fi din mijlocul lui, si stăpînitorul lui va ieşi din mijlocul lui. Iată îi aduc înapoi din ţara de la miazănoapte (din Rusia unde se găsesc aproape două treimi din Evreii care trăiesc astăzi), îi adun de la marginile pămîntului . . . O mare mulţime se întoarce înapoi aici. Ei vin plîngînd, şi îi duc în miglocul rugăciunilor lor . . . Ascultaţi cuvîntul Domnului, neamuri, şi vestiţi-i în ostroave depărtate! Spuneţi: Cel ce a risipit pe Izrael îl va aduna, şi-l va păzi cum îşi păzeşte păstorul turma. Căci Dumnul răscumpără pe Iacob, şi-l izbăveşte din mîna unuia mai tare decît el. Ei vor veni, şi vor chiui de bucurie pe înălţimile Sionului; vor alerga la bunătăţile Domnului, la grîu, la must, la untdelemn, la oi şi boi; sufletul lor va fi ca o grădină bine udată, şi nu vor mai tînji (nu vor mai suferi)”.--Ier. 30:18,20,21; 31:8-12.

((C587)) Marele Mîntuitor, lepădat odini oară de ei, va restabili şi va regenera nu numai generaţiunile în viaţă ale lui Izrael, dar şi cei morţi vor fi restabiliţi, căci: „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul meu, şi vă voi aduce iarăşi în ţara lui Izrael. Şi veţi şti că eu sînt Domnul, cînd vă voi deschide mormintele, şi vă voi scoate din mormintele voastre, poporul meu! Voi pune duhul meu în voi, şi veţi trăi; vă voi aşeza iarăşi în ţara voastră, şi veţi şti că eu, Domnul, am vorbit şi am şi făcut, zice Domnul”.--Ezec. 37:12-14; 16:53-55.

((C588)) Este evident că aceste făgăduinţe nu se vor împlini într-o zi de douăzeci şi patru de ore, ci în timpul zilei milenare complete. Aceste făgăduinţe începură a se realiza într-adevăr în 1878, graţie anumitor clauze favorabile Evreilor adoptate de Congresul Internaţional de la Berlin. Astăzi, Evreii se bucură în ţara strămoşilor lor de mai mari privilegii decît în secolii trecuţi. Ei nu mai sînt consideraţi drept „cîini” de către Turcii obraznici.

((C589)) In general nu se dă prea mare importanţă faptului că Anglia exercită deja un oarecare protectorat asupra Palestinei şi asupra unor provincii din Turcia asiatică. Ea are mai multe motive pentru a ţine la existenţa imperiului turc: (1) pentru că marii financiari engleji deţin o cantitate considerabilă din valorile turceşti; (2) pentru că este clar că o împărţire a Turciei ar mări teritoriul vecinelor ei, le-ar face mai puternice şi le-ar da un acces mai liber la Mediterană, ceea ce ar schimba condiţiunile de echilibru în detrimentul Angliei; (3) şi în fine, pentru că Anglia ştie prea bine că în ziua cînd Turcia n-ar mai exista, influenţa Rusiei ar creşte peste măsură de mult în Asia meridională şi că astfel ar putea absorbi, într-un timp destul de scurt, imperiul Indiilor peste care regina Angliei este împărăteasă şi de unde Anglia scoate venituri enorme prin comerţul său. Acestea sînt motivele pentru cari partidul conservator şi regal din Anglia sprijinea cu căldură Turcia. Cînd în 1878 Rusia era cît pe aici să intre în Constantinopol, Anglia interveni şi trimise o flotă de război în portul acestui oraş. La conferinţa din Berlin una din personalităţile cele mai eminente era un Evreu, lordul Beaconsfield, atunci prim-ministru al Angliei, care puse capat, acestui război la 13 iunie 1878. S-a hotărît atunci ca existenţa natională a Turciei să fie menţinută, însă s-au specificat totuşi provinciile turceşti cari, în caz de desmembrare finală, să revină marilor puteri europene. Tot în acel moment Turcia acorda o mai mare libertate religioasă în toate provinciile sale, iar Anglia, printr-un tratat secret cu Turcia, deveni protectoarea provinciilor asiatice. Iată ce spune istoricianul Justin McCarthy:

((C590)) „Guvernul britanic consimţi să garanteze Turciei posesiunile sale din Asia contra oricărei invazii . . . Anglia se angaja în mod formal să apere Turcia împotriva oricărui atac sau oricărei invazii; şi numai în acest scop ocupă ea insula Cipru pentru ca să aibă o situaţie politică care să-i permită să execute mai repede planurile sale”.

((C591)) Astfel, Palestina, ca provincie asiatică, este astăzi sub protectoratul britanic prin faptul că guvernul turc prea neglijase să asigure protecţia Evreilor. Această deschidere providenţială a Palestinei, pentru Evrei, fu imediat urmată de noi persecuţiuni în „ţara de la miazănoapte”--în Rusia şi în România, aceste persecuţiuni provocară o oarecare emigraţie evreească spre Palestina. Rezultatul acestor diferite evenimente fu înapoierea în Palestina, şi mai ales în Ierusalim, a numeroşi Evrei ortodocşi. Iar acum, la Ierusalim, numărul Evreilor este mai mare decît al tuturor celorlalte naţionalităţi, luate la un loc, în timp ce de-a lungul secolilor trecuţi ei nu erau acolo decît o mică minoritate.

((C592)) Iată un extras din „New York Herald” care comenta chestiunea Orientului aşa cum rezultă ea din faptul ocupaţiunii de către Engleji a insulei Cipru şi a Egiptului:

((C593)) „Trăim într-o epocă rapidă; chiar istoria se desfăşoară în mare viteză. Altădată, războaiele era interminabile, civilizaţia înainta încet, comunicaţiile între naţiuni erau încete, comerţul puţin activ. Astăzi, invenţiile realizate într-o ţară sînt repede cunoscute pînă departe, şi fiecare se poate folosi de ele. In politică mai ales, spiritul gracei este cunoscut de toţi. Altădată trebuie să treacă cîteva generaţiuni pînă să se execute planurile oamentilor de Stat; în zilele noastre, planurile cele mai îndrăzneţe sînt efectuate chiar sub ochii acelora cari le-au conceput şi harta unui continent este schimbată într-o săptămînă. Evenimentele se scurg în mod rapid. Aceasta se constată într-un mod izbitor în acea faimoasă chestiune a Orientului atît de pasionantă . . . Pe teatrul conflictului atîtor interese diverse, se află Palestina atît de scumpă Evreilor creştinilor şi mohamedanilor. Oamenii de Stat declară că această ţară este cheia întregei situaţii internaţionale căci ei cunosc avantajele materiale enorme ce fiecare naţiune ar putea scoate din posesiunea Palestinei, a cărei fertilitate este minunată şi situaţia comercială unică. Palestina este întra-devăr legătura de unire între Europa şi Asia, de aceea toate puterile doresc posesiunea ei. Istoricianul spune de altminteri că primul epizod relatat de istoria internaţională este invazia Palestinei şi, din acel moment pînă în zilele noastre, Palestina a rămas centrul intereselor lumii întregi. Viitorul acestei ţări este foarte mare. Omul religios oricare ar fi credinţa sa, nu găseşte destule cuvinte pentru a exprima interesul ce-l poartă aceleia care se numeşte Pămîntul sfînt; pentru el fiecare piatră este o epopee, fiecare copac un poem. Negustorul iscusit înţelege toată importanţa comercială a acestei ţări, căci în ziua cînd reţeaua căilor ferate asiatice va fi fost stabilită, ceea ce se va întîmpla de îndată ce un guvern stabil va fi instalat, situaţia geografică a Palestinei va face din acest Stat punctul de convergenţă (întîlnire) a marilor linii de căi ferate, aducînd produsele din Asia în Europa şi în America şi vice versa. Intr-adevăr, comerţul a trei continente ajungea în această ţară pe vremea lui Solomon, şi tot aşa va fi iarăşi în viitor. Nimic nu va putea distruge speranţele negustorului, cu toate că realizarea acestui program pare a fi încă departe. Dar să ne amintim de creşterea rapidă a oraşului Chicago sau San Francisco, şi cum deşerturile din Vestul american au fost repede schimbate din State populate, şi să aşteptăm, căci în epoca noastră, evenimentele se succed cu repeziciune.

((C594)) „Cu toate acestea, în momentul cînd marile puteri creştine întind o mînă lacomă şi înarmată pentru a inşfăca această bucăţică rîvnită şi ispititoare, în momentul cînd Turcia muribundă lasă să-i scape din mîini puterea, o figură istorică înaintează pe primul plan şi declară: «Această ţară îmi aparţine!» Şi, privind pe acest interlocutor (vorbitor), recunoaşte, în el pe Evreul, pe copilul patriarhului Avraam care trăia în Palestina cînd această ţară fu invadată pentru prima oară şi care ar fi fost întra-adevăr fericit să fie astăzi prezent spre a primi această ţară care-i aparţine, în momentul cînd mulţi se ceartă pentru posesiunea ei, treizeci şi şase de secoli mai tîrziu.

((C595)) „Ce minunată coincidenţă! Dar nu o nicidecum o coincidenţă, răspunde Evreul, ci este destinul meu. Să examinăm pe scurt situaţia Evreilor în legătură cu destinele Palestinei. Naţiunile se nasc din anumite concepţii. Concepţia unităţii germanice aduse fondarea imperiului actual. Concepţia Italiei iredente, sau neeliberate, dădu naştere la noua Italie de astăzi. Grecia modernă avu o formaţie asemănătoare. Creştinii înţeleg acum în ce chip năzuinţele Evreilor, atît de scumpe inimii lor, vor putea fi realizate. Ei admit în întregime că Palestina aparţine Evreilor, cari de altminteri au toate însuşirile necesare pentru a face să prospereze această regiune fertilă. Trecerea în stăpînirea Evreilor a acestei ţări va pune capăt temerilor puterilor invidioase; şi aceasta nu va fi decît un act de dreptate şi o reparaţiune pentru grozavele nedraptăţi săvîrşite contra Evreului, martirul istoriei.

((C596)) „Cît despre Evrei, este inutil a spune cît de nerăbdători sînt să vadă această restabilire. In fiecare an, în ziua a noua a lunei Ab, ei postesc spre aducere aminte de nimicirea templului lor şi de nenorobirile naţionale ce s-au abătut asupra lor. Nicio dimineaţă, nicio seară nu trece fără ca ei să se roage: «Adună-ne din cele patru margini ale pămîntului». «Aşează iarăşi poporul nostru ca altădată». «Rămîi, Iehova, în mijlocul Ierusalimului». Această rugăciune se rosteşte în fiecare oraş, sau sat unde se află un Evreu--adică în lumea întreagă. O asemenea statornicie este minunată; şi astăzi încă Evreii spaniolii împrăştiaţi în toate ţările, chiar în Statele Unite, presărează puţină ţărînă din Palestina sau din Pămîntul sfînt peste ochii morţilor lor, ceea ce este o dovadă mişcătoare a drogostei lor pentru această ţară sfîntă.

((C597)) „Cînd calea ferată va ajunge la Ierusalim, va veni Messia, zic ei, făcînd aluzie la Isaia 66:20. In acest pasaj, profetul are o viziune despre reîntoarcerea exilaţilor lui Izrael în ţară, care se va face prin toate mijloacele de locomoţiune posibile, inclusiv acela arătat prin cuvîntul evreesc Kirkaroth. Uneori acest cuvînt a fost tradus prin dromaderi (cămile cu două cocoaşi) sau prin animale rapide: aceste traduceri sînt necorecte. Cîţiva filologi, derivînd cuvîntul Kirkaroth din Kar care înseamnă cuptor mare aprins şi din Karkar care înseamnă a se mişca, afirmă că profetul a căutat să exprime printr-un cuvînt potrivit ceea ce văzuse în viziunea sa, adică un tren mişcîndu-se cu repeziciune. Cînd Nicolae va domni, mîntuirea lui Izrael va fi învederată, zic Evrei referindu-se la Isaia 63:4, text pe care ebraiştii se sprijină pentru a interpreta cuvîntul evreesc reshe-teboth. După ei, «orice Evrei va auzi şi va vedea căderea lui Nicolae, împăratul Moscovei (Rusiei), fiindcă copiii lui Iuda au fost apăsaţi. După căderea noastră completă, va veni adevărata noastră mîntuire şi copiii lui Iuda vor primi curînd vestea cea bună prin profetul Thischbite (Ilie).» Toate aceste indicaţiuni, ca şi altele asemănătoare, sînt importante, căci ele arată gîndurile cari frămîntă pe Izrael”.

((C598)) Sîntem foarte surprinşi văzînd cum adesea oameni din lume sînt aproape de adevăr fără ca să-l cunoască, de exemplu expresiunea ziaristului, deja citată, că Avraam ar fi „fericit să fie prezent pentru a primi acum”, ţara făgăduinţei care-i aparţine, lui şi seminţiei sale, primind-o astfel treizeci şi şase de secoli după moartea sa, ceea ce s-ar putea lua drept o imaginaţie poetică; totuşi nu este aşa. Scripturile declară că aceste sînt fapte actuale. Am văzut deja (Vol. 1, cap. 14) că Avraam, Isaac, Iacob, Daniel şi toţi sfinţii profeţi vor fi „făcuţi desăvîrşiţi”, sculaţi din moarte la perfecţiunea omenească, după glorificarea Bisericii evanghelice (Evrei 11:40 şi Ps. 45:17); ei vor fi reprezentanţii vizibili şi pămînteşti ai lui Christos, Regele spiritual şi invizibil. Tara făgăduinţei fu dată în stăpînire veşnică lui Avraam şi seminţiei sale. Avraam trebuie deci să primească această ţară în viitor, căci pînă în prezent el n-a stăpînit cu adevărat „nici măcar o palmă de loc”.--Fapte 7:5.

((C599)) Iată un extras dintr-o scrisoare publicată într-un ziar din Chicago. Ea ne arată progresele treptate a restabilirii în Palestina şi pregătirea binecuvîntărilor divine rezervate acestei ţări şi acestui popor:

Ierusalim, la 23 Novembrie 1887

((C600)) Sînt fericit să vorbesc despre lucrurile minunate ai căror martori sîntem de şase ani de cînd trăim aici. Cînd am sosit numărăm patrusprezece adulţi şi cinci copii. Suindu-ne de la Iafa la Ierusalim, am fost profund impresionaţi de pustiirea ţării. Nicio urmă de verdeaţă nu se vedea în nicio parte. Măslinii să viile erau complet acoperite de praful cenuşiu al unei veri călduroase şi uscate sub care nici nu se putea închipui că ar exista ceva verdeaţă. Tot pămîntul părea secătuit pînă în măruntaele lui. De atunci, însă, din contră nu l-am mai văzut în această stare. In fiecare an el apare mai verde şi acum multe din aceste delureţe altădată sterpe sînt acoperite cu vii şi cu măslini cari le schimbă cu totul înfăţişarea.

((C601)) Care este cauza acestei schimbări? Oare Dumnezeu n-a promis că după ce va fi îngăduit răului să domnească în această ţară, el va aduce asupra ei mai tîrziu mare binecuvîntări? Şi acestea au început în mod evident, căci astăzi plouă mult mai des decît în secolii trecuţi. Domnezeu trimite ploi îmbelşugate şi rouă mănoasă în această ţară care nu primea mai de loc. El trimite nori în timpul verii, ceea ce era cu totul necunoscut în urmă cu douăzeci de ani. Aceasta potoleşte arşiţa zilei şi uscă mai puţin solul. In urmă cu cinci ani, în Iulie şi August, luni în care altădată nu ploua de loc, a plouat timp de trei ore la Iafa şi şaisprezece ore la Damasc, cum şi în împrejurimi, aşa încît ziarele comentară chestiunea şi văzură în aceasta o dovadă a unei schimbări de climă în Palestina. Cînd am sosit aici, puţin numeroşi erau Evreii cari se întorceau în ţara lor, dar persecuţiunile din Rusia, din Germania şi din alte ţări îi izgoniră din acele locuri şi cu toate edictele Sultanului, ei începură să intre iarăşi în Palestina. Ei cumpărară pămînt, sădiră, construiră şi acaparară comerţul oraşului, de aceea astăzi sînt cîteva mii de Evrei mai mulţi decît la sosirea noastră.

((C602)) Acum, Ierusalimul, în ceea ce priveşte comerţul, este în mîinile Evreilor. Evreul nu mai este ca altădată călcat în picioare de musulman. Ei clădesc cu repeziciune un nou oraş, în conformitate cu cele arătate în Ieremia 31:38-40; 32:43,44, încet chiar Turcii cari sînt la putere observă această schimbare şi zic unii către alţii: „Dacă Dumnezeu vrea aşa, ce putem noi face?” Noi înşine ce putem spune despre toate acestea decît că, în zilele noastre Dumnezeu împlineşte cu repeziciune cuvîntul său precum şi legămîntul pe care l-a încheiat cu Avraam. Iar noi sîntem martori ai acestor lucruri.

((C603)) Astfel, deci, cu toată apăsarea şi tirania cari au copleşit pe Evrei, mulţi dintre ei, în aceşti din urmă ani, s-au îmbogăţit şi ridicat la onoruri mult mai pre sus de vecinii lor, Neamurile. Prin urmare, dispunînd de asemenea mijloace şi de asemenea influenţe, ei le-au putut pune adesea în slujba neamului evresc pentru a-l ridica; eforturi constante şi bine dirijate eu împlinit lucruri mari în acest domeniu. Astăzi, atenţiunea Evreilor şi a intelectualilor este îndreptată asupra afacerilor poporului evreu dintre Neamuri.

((C604)) Este sigur că, după principalele ziare evreeşti, mii dintre ei îşi îndreaptă privirile spre ţara făgăduinţei. Se poate constata aceasta din sforţările enorme ce le fac acum în domeniul colonizării Palestinei şi din ajutorul ce-l dau acelora cari s-au stabilit acolo. Această schimbare în afacerile lor s-au produs de la 1878, dată la care întersătura evenimentelor a pricinuit o desteptare remarcabilă asupra acestei chestiuni; acest fapt prin el însuşi este un semn grătitor al timpurilor. „Lumea Evreească” din 20 August 1886, scria:

((C605)) „In norii cari au întunecat atîta vreme Pămîntul sfînt se fac luminişuri Viitorul acestui loc nefericit, învăluit în neguri de nepătruns timp de veacuri, începe să se lumineze, şi zarele luminoase ale unei stări de lucruri mai bune se văd acum limpede de fiecare . . . Două instituţii sînt menite să joace un rol esenţial în ameliorarea condiţiunilor Evreilor din Palestina: Acoala de agricultură din Iafa şi Institutul Lionel de Rotschild, de lîngă Ierusalim. Putem încă adăuga o a treia instituţie utilă, fondul testamentar Montefiore care a creeat şi susţinut mai multe societăţi imobiliare cari procură locuinţe ieftine şi sănătoase Evreilor, ceea ce a provocat o mare activitate şi a redus considerabil starea de mizerie şi greutăţile vieţii domestice (casnice) în cetatea sfîntă . . . Astăzi putem constata că viitorul Evreilor în Palestina nu mai este întristător. De o parte, forţe considerabile sînt la lucru pentru a îmbunătăţi condiţiunile fraţilor noştri după un plan foarte înţelept şi ingenios organizat, executat acum cu perseverenţă; de altă parte, locuitorii acestei ţări sînt obosiţi de inactivitatea şi de mizeria lor. Ei manifestă o dorinţă crescîndă de a se folosi de toate sforţările făcute pentru a le veni într-ajutor. O asemenea stare de lucruri va avea consecinţe fericite şi fiecare Evreu se va bucura de aceasta”.

((C606)) Un alt număr din acelaşi ziar se ocupă de viitorul Palestinei, şi articolul se termina în aceste cuvinte:

((C607)) „Ultima sosire în Palestina de elemente cultivatoare şi rurale, aşezate în coloniile organizate graţie fondurilor Montefiore, Hirsch şi Rotschild, va da posibilitate a se obţine mîna de lucru gata să transforme ţara potrivit făgăduinţei, că pustiul va înflori ca trandafirul. (Is. 35:1,2.) Numai aceste elemente muncitoare, aceste inimi pline de avînt vor putea scoate Pămîntul sfînt din lunga-i noapte de moarte naţională şi vor aduce vieaţă şi lumină în căminul naţional al Evreilor”.

((C608)) Un alt ziar „Mesagerul Evreu”, scria:

((C609)) „In timp ce oamenii sînt absorbiţi de grimile lor mărunte, mişcaţi alternativ de speranţe şi de temeri, marele şi măreţul curs al evenimentelor înaintează spre împlinirea irezistibilă a unei legi implacabile care controlează toată acţiunea omenească. Ici şi colo se mai aude cîte un glas singuratic încercînd parcă să ţină pe loc această mişcare şi să oprească lucrarea Celui Etern, dar aceasta este ca şi cînd ar încerca să oprească legile care guvernează universul. Neamurile omeneşti au un destin fixat mai dinainte pe care ele trebuie să-l urmeze aşa precum stelele scînteiază pe bolta cerului. Neamul lui Izrael este printre ele o stea strălucitoare de mărimea întîia. In toate peregrinările lui, el a rămas credincios în drumul pe care mergea. Misiunea lui a fost prevăzută şi profeţită. Restabilirea lui definitivă în Pămîntul sfînt a fost hotărîtă. Această profeţie se împlineşte, o dovedesc Semnele timpului. Implinire ei e însă atît de lină şi cu întreruperi în timp încît nu poate fi observată decît numai de cei ce veghează asupra desfăşurării evenimentelor.

((C610)) Pentru poporul Evreu, stăpînirea pămîntului Palestinei este o necesitate politică. Stabilirea acestei naţiuni în Pămîntul sfînt înseamnă odată mai mult ridicarea la cel mai înalt grad a întreg Izraelului care devine astfel o naţiune printre toate naţiunile pămîntului. Ea dă Evreilor puterea politică şi drepturile suverane care-i asigură protecţia sa; el redevine cetăţean al ţării sale, ceea ce-i oferă un paşaport pentru toate ţările pămîntului . . . Aceasta poate părea impracticabil pentru cel care, în cabinetul său de lucru, este absorbit de vrafurile sale de cărţi, comerciantului în magazinul său ocupat cu calcularea profiturilor şi pierderilor, omului de lume preocupat de plăcerile sale. Din contră, orice individ care are cîteva noţiuni serioase despre marile chestiuni politice înţelege aceasta cu o claritate desăvîrşită.

((C611)) Cînd autonomia lor politică va fi un fapt împlinit, Evreii împrăştiaţi în lumea întreagă nu se vor întoarce în totalitatea lor în Palestina; ei sînt cam 300.000 în Asia, 400.000 în Africa şi 5.000.000 în Europa. Numai din acestea din urmă îşi va trage Palestina seva vitală a restabilirii sale. Evreul născut în America va rămînea foarte probabil un American şi dacă se va îndrepta vreodată spre Pămîntul sfînt, el va merge acolo numai din plăcere sau ca turist ca să admire o ţară atît de vestită care fu leagănul neamului său eroic.

((C612)) Geograficeşte vorbind, Palestina pare prea mică spre a putea exercita o mare influenţă ca putere politică, intelectuală sau morală în lume. La aceasta noi răspundem că altădată mica Grecie era o putere de rangul întîi şi că astăzi micile insule britanice formează o mare putere mondială, cu toate că din punct de vedere geografic ele nu sînt prea mari. Nu întinderea teritoriului face ca o naţiune să fie puternică şi măreaţă, ci puterea intelectuală şi morală, precum şi orgoliul naţional şi patriotismul ei. Tot aşa, renumele şi pretigiul de care se va bucura Izrael printre naţiuni se vor datora puterii sale intelectuale şi morale, iar nu întinderii teritoriului său”.

((C613)) Ziarul „Cronica Evreească” zice:

((C614)) „Mişcarea actuală este irezistibilă. Noi nu putem sta cu braţele încrucişate şi să ne uităm la acest nou exod. Timp de aproape două mii de ani, noi, Evreii, am crezut că suferinţele noastre se vor sfîrşi în ziua cînd vom fi din nou stăpîni pe ţara părinţilor noştri. Oare această încredere are să se spulbere tocmai în momentul cînd speranţa noastră pare să se realizeze? Credem noi, poate, că această reîntoarcere se va face prin mijloace misterioare, fără contribuţia şi colaborarea fiinţelor omeneşti? Dumnezeu îşi îndeplineşte voinţa sa prin cea a oamenilor; şi împlinirea profeţilor se va face după toată probabilitatea prin voinţa şi energia oamenilor. Aceste consideraţiuni pot să pară prea abstracte şi prea înalte pentru a avea vreo legătură cu planul de execuţie practică în vederea colonizării Evreilor în Palestina. Dar evenimentele mari s-au pregătit totdeauna prin începuturi mici ca acestea. Reîntoarcerea unui număr mic de Evrei credincioşi în Pămîntul sfînt nu va putea să nu demonstreze posibilitatea realizării uşoare a unei reîntoarceri mai generale pe deplin justificată de istorie şi de năzuinţele poporului Evreu care sînt concentrate asupra acestui ţel”.

((C615)) In afară de Evrei, şi alte personaliţăţi eminente din lume văd şi comentează viitorul şi măreaţa ridicare a lui Izrael; iată cum se exprimă „Presbiterianul Central”:

((C616)) „In loc de a muri, poporul evreu dă dovadă de o vitalitate mereu crescîndă. Evreii nu pot fi nimiciţi, nici absorbiţi. Ei umblă din ţară în ţară şi pretutindeni ei devin stăpînii finanţei. Ei acaparează pămîntul în Germania şi în Ungaria; devin bogaţi în Rusia. Ei sînt cei mai mari bancheri la Londra şi la Paris; ei au centralizat în mîinile lor comerţul european. In aceşti zece ani din urmă, Rotschild-zii au împrumutat două miliarde şi jumătate de franci Angliei, Austriei, Prusiei, Franţei, Rusiei şi Braziliei”.

((C617)) Iată ce spunea de curînd o personalitate engleză, lordul Shaftesbury:

((C618)) „Evreii, acest popor minunat care a apărut astăzi pe scenă, a început să fie invidiat. Un semn indiscutabil al vremii este că pretutindeni unde există Evrei, ei sînt ori cei mai persecutaţi, ori personalităţile cele mai eminente în diferitele ramuri de activitate. S-a pus întrebarea unui mare personagiu din Berlin: «De ce în acest oraş şi în toată Germania există o mişcare antisemită atît de accentuată?» Pentrucă, răspunse el: «Dacă Evreii se ocupă de comerţ, ei devin primii comercianţi; dacă intră în finanţe, ei devin primii bancheri; dacă îmbrăţişează dreptul ei devin primii avocaţi, iar în literatură ne întrec pe toţi, oricare ar fi cariera ce şi-o aleg, ei iau locul Neamurile şi vă pot asigura, stimate Domnule, că noi nu sîntem dispuşi a suporta o asemenea stare de lucruri.»

((C619)) „Dispreţul şi persecuţiunile la care este expus Evreul în Rusia şi în Polonia nu are nicio legătură cu credinţele sale sau cu naţionalitatea sa; Ruşii ar persecuta la fel pe oricare alt popor care ar ocupa o situaţie asemănătoare; ele sînt consecinţa invidiei şi a faptului că Evreul deţine o mare întindere de pămînt în Rusia. Evreii sînt creditorii celei mai mari părţi a ţăranilor ruşi şi a negustorilor ţării. De aceea poporul rus se foloseşte de orice prilej pentru a maltrata şi a jefui pe Evrei. Omorîndu-i şi distrugîndu-le titlurile. Ruşii se scapă astfel de documente care-i leagă în faţa legii. Atît timp cît Evreii vor pune mîna pe pămînturile lor, Ruşii se vor ridica împotrivă-le.”

((C620)) Iată un extras dintr-o scrisoare publicată într-un ziar englez şi semnată de Carol Reade, autor bine cunoscut în cercurile literare, şi care se converti la Christos în urmă cu cîţiva ani:

((C621)) „Poporul Evreu, astăzi atît de dezmoştenit, va intra iarăşi în cele din urmă în stăpînirea vechiului său teritoriu care se păstrează pentru el într-un mod atît de vădit. Profeţiile dovedesc în chip neîndoios două lucruri: că Evreii trebuie să ajungă iarăşi în stăpînirea Palestinei şi să domnească de la Liban la Eufrat şi că această restabilire a lui Izrael va fi primul dintr-o serie de evenimente menite să amelioreze soarta omenirii întregi, a creaţiunii gemînde. Acest eveniment va avea loc tot atît de sigur ca mîine răsăritul soarelui, totuşi cu singura deosebire că noi ştim la ce oră va răsări soarele, în vreme ce nu cunoaştem ziua cînd Evreii vor intra în stăpînirea Siriei. Dar ar fi neînţelept a conchide că un eveniment al cărui dată nu o cunoaştem aparţine neapărat unui viitor îndepărtat. Omul chibzuit ştie să observe indiciile premergătoare ale acestor evenimente şi va şti să dea ajutor unei desfăşurări imposibil de oprit.

((C622)) „Oare această subită persecuţie a Evreilor în ţara unde sînt cei mai numeroşi nu este un semn premergător şi un avertisment al Providenţei că adevărata lor patrie nu este Tartarul Europei (Rusia)? Din Rusia singură, Palestina va putea fi într-adevăr colonizată, căci în această ţară trăiesc trei milioane de Evrei care tremură pentru vieaţa şi avutul lor. Cînd aceştia vor fi început mişcarea ceilalţi îi vor urma. Istoria este o oglindă înapoia noastră; tot ceea ce Evreii au făcut în trecut vor face din nou; el este un popor de geniu şi geniul nu este limitat de natură, ci de voinţă, de obiceiuri sau de noroc. Oare aceşti oameni au eşuat ei vreodată în întreprinderile lor? Militarii, legislatorii, scriitorii, constructorii, negustorii, agricultorii lor au fost totdeauna primii în toate lucrurile şi, în acest domeniu, istoria se repetă.

((C623)) „Ei vor fi mari în arta păcii şi a războiului şi duşmanii lor se vor risipi în faţa lor cum se spulberă praful de vînt. Dacă ar avea trebuinţă de ajutorul unei alte naţiuni, binecuvîntată va fi aceea care le va oferi sprijinul necesar; în schimb naţiunea care-i va persecuta va primi o pedeapsă exemplară, într-un fel sau altul. Dacă deci ultimele persecuţiuni vor decide pe conducătorii Evreilor din Rusia să colonizeze Palestina, să le oferim gratuit vapoare, marinari, bani şi tot ce se va cere; acest plasament va fi infinit mai bun decît obligaţiunile sau titlurile de rentă din Egipt, din Brazilia sau din Peru”.

((C624)) Un recent proverb evreu spune că Messia va veni cînd drumul de fier va duce la Ierusalim. Aceasta este în perfectă armon