((A273))


Planul divin al veacurilor - Studiul XIV

Împărăţia lui Dumnezeu

Proeminenţa subiectului -- Caracterul Împărăţiei -- Împărăţia în timpul Veacului Evanghelic -- Vederi false corectate de Pavel -- Rezultate ale ideilor false despre Împărăţie -- Două faze ale Împărăţiei lui Dumnezeu -- Faza spirituală şi lucrarea ei -- Faza pământească şi lucrarea ei -- Operarea lor armonioasă -- Gloria fazei pământeşti -- Gloria fazei cereşti -- Rădăcina legământului din care cresc aceste ramuri -- Faza pământească a Împărăţiei, israelită -- Seminţiile pierdute -- Ierusalimul ceresc -- Israel, un popor tipic -- Pierderea şi restabilirea lui Israel -- Clasele alese -- Moştenitorii Împărăţiei -- Domnia de fier -- O ilustraţie a obiectivului domniei milenare -- Împărăţia predată Tatălui -- Scopul originar al lui Dumnezeu realizat deplin

Oricine n-a examinat cu grijă acest subiect, cu concordanţa şi cu Biblia în mână, dacă astfel va face va fi surprins să-i găsească proeminenţa în Scripturi. Vechiul Testament abundă de făgăduinţe şi profeţii în care Împărăţia lui Dumnezeu şi Împăratul ei, Mesia, figurează tocmai ca centru. Speranţa fiecărui israelit era (Luca 3:15) că Dumnezeu va înălţa naţiunea lor ca popor sub Mesia; şi când Domnul a venit la ei, a venit ca rege al lor pentru a stabili de mult făgăduita Împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ.

Ioan, premergătorul şi vestitorul Domnului nostru Isus, şi-a deschis misiunea cu anunţul: „Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor s-a apropiat” (Matei 3:2). Domnul Şi-a început misiunea exact cu acelaşi anunţ (Matei 4:17) şi apostolii au fost trimişi să propovăduiască acelaşi mesaj (Matei 10:7; Luca 9:2). Împărăţia nu numai că a fost subiectul cu care Domnul Şi-a început misiunea publică, ((A274)) dar de fapt ea a fost subiectul principal al întregii Sale propovăduiri (Luca 8:1; 4:43; 19:11), alte subiecte fiind menţionate numai în legătură cu acest subiect sau ca explicare a lui. Majoritatea pildelor Lui au fost fie ilustraţii ale împărăţiei din diferite puncte de vedere şi în diferite aspecte, fie au servit să scoată în relief consacrarea deplină lui Dumnezeu, ca fiind esenţială pentru a avea o parte în împărăţie şi pentru a corecta înţelegerea greşită a evreilor că ei erau siguri de împărăţie pentru că erau copii naturali ai lui Avraam şi deci moştenitori naturali ai făgăduinţei.

Domnul nostru Isus în convorbirile cu urmaşii Săi le-a întărit şi încurajat aşteptarea unei împărăţii viitoare spunându-le: „De aceea vă pregătesc o împărăţie, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea, în împărăţia Mea, şi să staţi pe scaune de domnie, judecând [conducând] pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Luca 22:29, 30). Şi iarăşi: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a găsit plăcere să vă dea împărăţia” (Luca 12:32). Şi când, în loc să fie încoronat şi întronat, regele lor recunoscut a fost răstignit, ucenicii Lui au fost amarnic dezamăgiţi. După cum doi dintre ei au exprimat către presupusul străin pe drumul spre Emaus, după învierea Lui: „Noi nădăjduiam că El este Acela care va răscumpăra pe Israel” -- eliberându-l de sub jugul roman şi făcând din Israel Împărăţia lui Dumnezeu în putere şi glorie. Dar ei au fost trist dezamăgiţi de schimbările celor câteva zile dinainte. Atunci Isus le-a deschis înţelegerea, arătându-le din Scripturi că întâi de toate era necesară jertfa Lui pentru ca împărăţia să poată fi stabilită. Luca 24:21, 25-27.

Dumnezeu ar fi putut da lui Isus stăpânirea pământului fără să răscumpere pe om, căci, „Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea El” (Daniel 4:32). Dar Dumnezeu a avut un scop mai măreţ decât se putea realiza printr-un astfel de plan. Aşa o împărăţie ar fi putut ((A275)) aduce binecuvântări care, oricât ar fi fost de bune, ar fi putut avea numai un caracter temporar, deoarece toată omenirea era sub condamnarea la moarte. Pentru a face veşnice şi complete binecuvântările împărăţiei Lui, rasa trebuia întâi să fie răscumpărată din moarte şi astfel eliberată legal de condamnarea care a trecut asupra tuturor în Adam.

Faptul că prin explicarea profeţiilor Isus a reînviat speranţa ucenicilor într-o împărăţie viitoare este evident din aceea că mai târziu, pe când Se despărţea de ei, L-au întrebat: „Doamne, în acest timp vei restabili Tu împărăţia lui Israel?” Răspunsul Lui, deşi nu explicit, nu le-a contrazis speranţele. El a spus: „Nu este treaba voastră să ştiţi timpurile sau perioadele; pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa”. Faptele 1:6, 7.

Adevărat, la început ucenicii, împreună cu întreaga naţiune evreiască, aveau o concepţie imperfectă despre Împărăţia lui Dumnezeu, presupunând că ar fi exclusiv o împărăţie pământească, întocmai cum astăzi mulţi greşesc într-o direcţie opusă, presupunând a fi exclusiv o împărăţie cerească. Şi multe din pildele şi cuvintele tainice ale Domnului nostru Isus au fost intenţionate să corecteze la timpul cuvenit aceste concepţii greşite. Dar El a susţinut întotdeauna ideea unei împărăţii, a unui guvernământ care va fi stabilit pe pământ şi care va stăpâni printre oameni. Şi El nu numai că le-a inspirat o speranţă pentru o parte în împărăţie, dar i-a şi învăţat să se roage pentru stabilirea ei: „Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi PE PĂMÂNT”.

Celor înţelepţi în felul lumii dintre evrei Domnul nostru le-a părut un impostor şi un fanatic, iar pe ucenicii Săi i-au considerat simpli naivi. Înţelepciunea, tactul şi minunile Lui n-au putut fi contestate satisfăcător, nici n-au putut fi explicate raţional de către ei; totuşi, din punctul de vedere al necredinţei lor, pretenţia Lui că era moştenitorul lumii şi că va stabili împărăţia promisă care va conduce lumea, şi ((A276)) că urmaşii Lui, toţi din categoriile sociale mai joase, vor fi conducători împreună cu El în acea împărăţie, părea prea absurdă pentru a fi luată în considerare. Roma, cu războinicii ei disciplinaţi, cu generalii ei iscusiţi şi cu imensa ei bogăţie, era stăpâna lumii şi zilnic devenea tot mai puternică. Cine, dar, era acest Nazarinean? şi cine erau aceşti pescari, fără bani sau influenţă şi doar cu slabă aderenţă printre poporul de rând? Cine erau aceştia ca să vorbească despre stabilirea împărăţiei de mult promisă a fi cea mai mare şi cea mai puternică pe care a cunoscut-o pământul?

Fariseii, sperând să expună presupusele slăbiciuni ale pretenţiilor Domnului nostru şi prin aceasta să trezească la realitate pe urmaşii Lui, L-au întrebat: Când va începe să-şi facă apariţia această împărăţie pe care Tu o propovăduieşti? -- şi când vor sosi soldaţii Tăi? -- când va apărea această Împărăţie a lui Dumnezeu? (Luca 17:20-30). Răspunsul Domnului nostru le-ar fi dat alt gând dacă n-ar fi avut prejudecăţi în privinţa Lui şi dacă n-ar fi fost orbiţi de presupusa lor înţelepciune. El a răspuns că împărăţia Lui nu va veni niciodată în felul în care ei o aşteptau. Împărăţia pe care El o propovăduia şi în care Îşi invita urmaşii la comoştenire era o împărăţie invizibilă şi nu trebuia ca ei să se aştepte s-o vadă. „El le-a răspuns şi a zis: «Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel încât să atragă atenţia [cu manifestări exterioare]. Nu se va zice: «Uite-o aici» sau «Uite-o acolo». Căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu, este [urmează să fie] în mijlocul vostru»”*. Într-un cuvânt, El a arătat că atunci când împărăţia Lui va veni, ea va fi prezentă ((A277)) peste tot şi puternică peste tot, deşi nu va fi vizibilă nicăieri. În acest fel le-a dat o idee despre împărăţia spirituală pe care o propovăduia, dar ei erau nepregătiţi şi n-au primit-o. Exista o măsură de adevăr în aşteptarea evreilor cu privire la împărăţia promisă, care va fi realizată la timpul cuvenit, după cum se va arăta; dar aici referirea Domnului nostru este la faza spirituală a împărăţiei, care va fi invizibilă. Şi cum această fază a împărăţiei va fi stabilită întâi, prezenţa ei va fi nevăzută şi pentru un timp nerecunoscută. Privilegiul de moştenire în această fază spirituală a Împărăţiei lui Dumnezeu a fost singura ofertă făcută atunci, şi este singura speranţă a chemării noastre de sus în timpul întregului Veac Evanghelic, care atunci începea. Deci Isus se referea exclusiv la ea (Luca 16:16). Acest lucru se va vedea mai clar pe măsură ce vom merge mai departe.


*Traducerile Diaglott şi Rotherham redau „printre voi”, ceea ce este sinonim cu „în mijlocul vostru”. Desigur n-ar fi în acord cu nici o teorie a se susţine că împărăţia pe care Isus pretindea că este gata să o stabilească ar fi în inimile fariseilor, pe care El i-a numit făţarnici şi morminte văruite. Dar această împărăţie, când va fi stabilită, va fi „în mijlocul” sau „printre” toate clasele, conducând şi judecând pe toţi.


Probabil datorită acestui sentiment public advers, mai ales printre Farisei, a venit Nicodim noaptea la Isus, fiind nerăbdător să dezlege misterul, deşi după cât se pare îi era ruşine să recunoască public faptul că asemenea pretenţii aveau vreo greutate în mintea lui. Conversaţia între Domnul şi Nicodim (Ioan 3), deşi numai parţial înregistrată, dă întrucâtva o înţelegere mai adâncă a caracterului Împărăţiei lui Dumnezeu. Evident, sunt menţionate punctele principale ale conversaţiei, aşa încât din acestea putem repede prinde sensul întregului, pe care-l putem rezonabil parafraza după cum urmează:

Nicodim: „Învăţătorule, ştim că eşti un învăţător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el”. Totuşi, unele dintre declaraţiile Tale mi se par foarte nepotrivite şi vin să-Ţi cer o explicaţie. De exemplu: Tu şi ucenicii umblaţi propovăduind, „Împărăţia cerurilor este aproape”, dar n-ai nici armată, nici bogăţie, nici influenţă, şi după toate aparenţele această pretenţie nu este adevărată; şi aşa pare că înşeli poporul. Fariseii Te privesc în general ca pe un impostor, dar eu sunt ((A278)) sigur că trebuie să fie ceva adevăr în învăţăturile Tale, „căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el”. Obiectivul vizitei mele este să întreb: Ce fel, când este şi de unde este această împărăţie pe care o propovăduieşti Tu? când şi cum va fi stabilită?

Isus: La cererea ta de a avea o înţelegere deplină referitoare la împărăţia cerurilor nu se poate răspunde acum satisfăcător pentru tine; nu fiindcă Eu nu ştiu despre ea pe deplin, ci fiindcă în starea ta prezentă n-ai putea-o înţelege sau aprecia dacă ţi-aş explica pe deplin. „Dacă un om nu este născut* din nou, nu poate vedea [greceşte eidon**, şti sau cunoaşte] împărăţia lui Dumnezeu”.


*Cuvântul grecesc „gennao” şi derivatul lui, uneori tradus „conceput”, alteori „născut”, de fapt conţine ambele idei şi ar trebui tradus prin oricare din aceste două cuvinte, după sensul pasajului în care survine. Cele două idei, „concepere” şi „naştere”, sunt întotdeauna conţinute în cuvânt, aşa încât, dacă una este declarată, cealaltă este întotdeauna implicată, deoarece naşterea este urmarea naturală a conceperii şi conceperea antecedentul natural al naşterii. Când agentul activ cu care este asociat „gennao” este masculin, atunci ar trebui tradus „conceput”; când este feminin, „născut”. Astfel în 1 Ioan 2:29; 3:9; 4:7; 5:1, 18, „gennao” ar trebui să fie „conceput”, pentru că agentul activ este Dumnezeu (masculin).

Totuşi, uneori traducerea este dependentă de natura actului, fie că este masculin, fie că este feminin. Astfel, folosit în legătură cu „ek”, ceea ce înseamnă „de la” sau „din”, ar trebui tradus „născut”. Deci, în Ioan 3:5, 6, „gennao” ar trebui tradus „născut”, după cum arată cuvântul „ek” -- „din apă”, „din carne”, „din duh”.


**Acelaşi cuvânt grecesc este tradus: „cerceteze” în Faptele 15:6: „Apostolii şi bătrânii s-au adunat laolaltă ca să cerceteze (cunoască, înţeleagă) acest lucru”. Acelaşi cuvânt este tradus „vezi” în Romani 11:22: „Vezi [consideră, înţelege] bunătatea lui Dumnezeu şi asprimea lui Dumnezeu”; de asemenea în 1 Ioan 3:1: „Vedeţi [gândiţi-vă, ştiţi, înţelegeţi] ce dragoste ne-a arătat Tatăl”.


((A279))

Chiar şi ucenicii Mei au idei încă foarte neclare despre caracterul împărăţiei pe care ei o vestesc. Nu le pot spune pentru acelaşi motiv pentru care nu-ţi pot spune nici ţie, şi n-ar putea înţelege pentru acelaşi motiv. Dar, Nicodime, o particularitate a purtării lui Dumnezeu este că El cere supunere la lumina deja avută, înainte de a da mai multă lumină; şi în alegerea celor care vor fi socotiţi vrednici să aibă parte de împărăţie se cere o manifestare a credinţei. Ei trebuie să fie dintre aceia dornici să urmeze pas cu pas conducerea lui Dumnezeu, adesea văzând clar numai un singur pas în faţă. Ei umblă prin credinţă, nu prin vedere.

Nicodim: Dar nu te înţeleg. Ce vrei să spui? „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?” Sau vrei să spui că pocăinţa propovăduită de Ioan Botezătorul, reprezentată prin botezul în apă, este cumva o naştere simbolică? Observ că ucenicii Tăi propovăduiesc şi botează la fel. Este oare necesară această nouă naştere pentru aceia care vreau să vadă sau să intre în împărăţia Ta?

Isus: Naţiunea noastră este o naţiune consacrată, un popor de legământ. Toţi au fost botezaţi în Moise, în mare şi în nor când au părăsit Egiptul. Dumnezeu i-a acceptat în Moise, mijlocitorul legământului lor la Sinai, dar ei şi-au uitat legământul, unii trăiesc făţiş ca vameşi şi păcătoşi, şi mulţi alţii sunt făţarnici, încrezuţi; deci, propovăduirea lui Ioan şi aceea a ucenicilor Mei este pocăinţa -- întoarcerea la Dumnezeu şi recunoaşterea legământului făcut, iar botezul lui Ioan înseamnă această pocăinţă şi reformare a inimii şi vieţii, şi nu naşterea cea nouă. Dar, dacă nu faci mai mult decât atât, nu vei vedea niciodată împărăţia. Dacă pe lângă reformarea simbolizată prin botezul lui Ioan nu primeşti o concepere şi o naştere din Spirit, nu poţi vedea Împărăţia Mea. Pocăinţa te va aduce înapoi la o stare îndreptăţită; în starea aceea vei putea repede să Mă recunoşti ca Mesia, antitipul lui Moise; şi astfel ((A280)) consacrându-te Mie vei fi conceput de Tatăl la o viaţă nouă şi la natură divină, care, dacă se dezvoltă şi devine activă, îţi va asigura naşterea ca nouă creaţie, fiinţă spirituală, la întâia înviere; şi în acest fel nu numai vei vedea, ci şi vei avea parte de Împărăţie.

Schimbarea care se va produce prin această naştere nouă din Spirit este cu adevărat mare, Nicodime; pentru că ceea ce se naşte din carne este carne, dar ceea ce se naşte din Spirit este Spirit. Nu te mira, deci, de prima mea declaraţie, că trebuie să fii conceput de sus înainte de a putea înţelege, cunoaşte şi aprecia lucrurile despre care întrebi. „Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să fiţi născuţi din nou.” Diferenţa dintre starea ta prezentă, născut din carne, şi starea celor născuţi din Spirit, care vor intra sau vor constitui Împărăţia pe care Eu o propovăduiesc, este foarte mare. Să-ţi dau o ilustraţie prin care îţi vei face o idee despre fiinţele care, născute din Spirit, vor constitui acea Împărăţie: „Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii nici de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul”. Când vântul suflă încoace şi încolo nu-l poţi vedea, deşi exercită influenţă peste tot în jurul tău. Nu ştii de unde vine şi încotro merge. Aceasta este cea mai bună ilustraţie pe care ţi-o pot da despre cei născuţi din Spirit la înviere, cei care vor „intra în” sau vor constitui Împărăţia pe care Eu o propovăduiesc acum. Ei toţi vor fi la fel de invizibili ca vântul; şi oamenii, care nu sunt născuţi din Spirit, nu vor şti nici de unde au venit, nici încotro merg.

Nicodim: Cum se poate aşa ceva? -- fiinţe invizibile!

Isus: „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu înţelegi aceste lucruri?” -- că fiinţele spirituale pot fi prezente şi totuşi să fie invizibile? Tu, care încerci să înveţi pe alţii, n-ai citit niciodată despre Elisei şi despre servul lui, sau despre măgarul lui Balaam şi despre numeroasele exemple din Scripturi care ilustrează acest principiu, că fiinţele ((A281)) spirituale pot fi prezente printre oameni şi totuşi să fie invizibile? Mai mult, eşti dintre Farisei, care, după cum declară, cred în îngeri ca fiinţe spirituale. Dar aceasta ilustrează ceea ce ţi-am spus la început: dacă un om nu este conceput de sus, nu poate vedea [şti, cunoaşte sau înţelege ca fiind raţional] Împărăţia lui Dumnezeu şi diferitele lucruri legate de ea.

Dacă vrei să intri şi să devii moştenitor împreună cu Mine în acea împărăţie pe care Eu o vestesc, trebuie să urmezi lumina pas cu pas. Făcând aşa, îţi va veni mai multă lumină, şi aceasta pe atât de repede pe cât vei fi pregătit pentru ea. Am propovăduit aceste lucruri cuvenite acum, pe care le poţi înţelege, şi am făcut minuni, şi Mă recunoşti ca învăţător venit de la Dumnezeu, dar nu ţi-ai pus în practică credinţa, ca în mod deschis să-Mi devii ucenic şi urmaş. Nu trebuie să aştepţi să vezi mai mult până când nu trăieşti conform cu tot ceea ce vezi; atunci îţi va da Dumnezeu mai multă lumină şi dovezi pentru pasul următor. „Adevărat, adevărat îţi spun că noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut şi voi [fariseii] nu primiţi mărturia noastră. Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre cele cereşti?” N-ar avea nici un rost să încerc să-ţi vorbesc despre lucruri cereşti pentru că n-ai fi convins, şi propovăduirea Mea ţi s-ar părea cu atât mai nechibzuită. Dacă învăţătura dată de Mine, care avea un caracter pământesc sau era ilustrată prin lucruri pământeşti, pe care le-ai putut înţelege şi le înţelegi, nu te-a făcut să te convingi destul în mintea ta pentru a te determina ca în mod deschis să-Mi devii ucenic şi urmaş, n-ar fi mai convingător pentru tine dacă ţi-aş spune despre lucruri cereşti, despre care nu ştii nimic, deoarece nimeni nu s-a înălţat vreodată la cer, deci nimeni nu Mi-ar putea confirma mărturia. Numai Eu, care M-am coborât din cer, pot înţelege lucrurile cereşti. „Nimeni nu s-a suit în cer ((A282)) afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului”*. O cunoştinţă despre lucrurile cereşti se poate primi numai după conceperea de Spirit; iar lucrurile cereşti în sine, numai la naşterea din Spirit, fiinţe spirituale.


*Cuvintele „care este în cer” (versetul 13) nu se găsesc în manuscrisele cele mai vechi şi mai demne de încredere.


Astfel s-a cerut răbdare din partea Domnului pentru a le vesti natura împărăţiei celor ale căror prejudecăţi şi educaţie i-a împiedicat să vadă orice altceva în afară de ideile deformate despre faza pământească a ei. Cu toate acestea, alegerea unei clase potrivite de a participa la împărăţia lui Mesia a continuat, deşi numai puţini au fost aleşi din Israel, căruia i-a fost exclusiv oferită timp de şapte ani. După cum prevăzuse Dumnezeu, prin faptul că n-au fost gata pentru ea şi prin lipsa lor de a înţelege şi de a fi de acord cu condiţiile prezentate, privilegiul de a participa la împărăţia lui Mesia a trecut de la ei ca popor, numai o rămăşiţă din ei primindu-l, şi a venit la neamuri ca să ia şi dintre ele „un popor pentru Numele Său”. Şi printre aceştia de asemenea numai o rămăşiţă, o „turmă mică”, apreciază privilegiul şi sunt socotiţi vrednici de comoştenire în împărăţia şi gloria Lui.

Gravă a fost eroarea introdusă în Biserica creştină nominală, care interpretează greşit această împărăţie promisă ca fiind numai Biserica nominală în starea ei prezentă, şi lucrarea ei numai o lucrare a harului în inimile credincioşilor; şi la aşa o extremă s-a dus această eroare, încât alianţa nesfântă şi domnia prezentă a Bisericii nominale cu lumea este considerată de mulţi a fi domnia Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Adevărat, există un sens în care Biserica este acum Împărăţia lui Dumnezeu şi o lucrare de har se desfăşoară acum în inimile credincioşilor, dar a considera că aceasta este totul şi a nega o veritabilă Împărăţie viitoare a lui Dumnezeu care va fi stabilită sub întregul cer, în ((A283)) care se va face voia lui Dumnezeu ca şi în cer, înseamnă a face goale şi fără sens cele mai tari şi cele mai clare făgăduinţe consemnate de Domnul nostru, de apostoli şi de profeţi, pentru încurajarea şi ajutorul nostru în învingerea lumii.

În pildele Domnului nostru Biserica este frecvent numită împărăţie; iar apostolul vorbeşte despre ea ca despre împărăţia peste care domneşte acum Cristos, spunând că Dumnezeu ne-a strămutat din împărăţia întunericului în împărăţia iubitului Său Fiu. Noi, care acum acceptăm pe Cristos, recunoaştem dreptul Lui de domnie, pe care l-a cumpărat, şi-I dăm ascultare şi supunere voluntară înainte ca El să-Şi stabilească domnia prin forţă în lume. Noi recunoaştem diferenţa între legile dreptăţii, pe care El le va aplica, şi împărăţia întunericului susţinută în prezent de uzurpator, prinţul acestei lumi. Credinţa în făgăduinţele lui Dumnezeu ne schimbă supunerea şi noi ne socotim supuşii noului prinţ, şi, prin favoarea Lui, moştenitori împreună cu El în acea împărăţie care se va stabili în putere şi glorie mare.

Dar acest fapt în nici un caz nu anulează făgăduinţele că în cele din urmă împărăţia lui Cristos va fi „de la o mare la alta şi de la Fluviu până la marginile pământului” (Psalmul 72:8); că toate neamurile Îl vor servi şi-L vor asculta şi orice genunchi I se va pleca, atât al celor din ceruri cât şi al celor de pe pământ (Daniel 7:27; Filipeni 2:10). Dimpotrivă, alegerea „turmei mici” acum, confirmă mai degrabă acele făgăduinţe.

Dacă pildele Domnului nostru vor fi examinate cu grijă, se va găsi că ele învaţă clar că venirea sau stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu în putere este viitoare; şi, natural, ea nu se stabileşte până când vine Regele. Astfel, pilda tânărului bogat care pleacă într-o ţară îndepărtată să primească o împărăţie şi să se întoarcă etc. (Luca 19:11-15), amplasează clar stabilirea Împărăţiei la întoarcerea lui Cristos. Şi mesajul trimis de Domnul către Biserică la mulţi ani după aceea, a fost: „Fii credincios până la moarte ((A284)) şi-ţi voi da cununa vieţii” (Apocalipsa 2:10). Din aceasta este evident că regii care vor domni cu El nu vor fi încoronaţi, nici nu vor domni ca regi în această viaţă.

Biserica în prezent nu este, prin urmare, Împărăţia lui Dumnezeu stabilită în putere şi glorie, ci este în starea ei incipientă, embrionară. Şi, într-adevăr, aşa arată toate expresiile Noului Testament cu referire la ea. Împărăţia cerului suferă acum violenţă din partea lumii; Regele a fost maltratat şi răstignit; şi oricine va călca pe urmele Lui va suferi persecuţie şi violenţă în vreo formă. Se va observa că acest lucru este adevărat numai despre Biserica adevărată, şi nu despre cea nominală. Dar se oferă făgăduinţa că dacă acum noi (Biserica, împărăţia în embrion) suferim cu Cristos, la timpul cuvenit, când El Îşi va lua marea putere şi va domni, şi noi vom fi glorificaţi şi vom domni cu El.

Iacov (2:5), în armonie cu învăţătura Domnului nostru, ne spune că Dumnezeu a ales pe cei săraci şi dispreţuiţi după normele acestei lumi, nu să domnească acum, ci „ca moştenitori ai împărăţiei pe care a făgăduit-o”. Domnul spune: „Cât de greu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei care au avuţii” (Marcu 10:23). Este evident că nu se referă la Biserica nominală, care domneşte acum împreună cu lumea, deoarece bogaţii sunt împinşi spre ea. Petru îndeamnă pe moştenitorii împărăţiei la răbdare, perseverenţă, virtute şi credinţă, spunând: „De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră, căci, dacă faceţi lucrul aceasta, nu veţi aluneca niciodată; căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos”. 2 Petru 1:10, 11.

Unii presupun că declaraţia lui Pavel din Romani 14:17 se referă la o împărăţie figurativă; dar, dacă se examinează în lumina contextului, este evident că pasajul înseamnă pur şi simplu aceasta: noi, fraţii, transpuşi acum în împărăţia iubitului Fiu al lui Dumnezeu, avem anumite libertăţi cu ((A285)) privire la mâncare etc., pe care nu le-am avut ca evrei sub Lege (versetul 14); totuşi, mai bine să nu folosim această libertate dacă ea face pe fraţii care n-o pot înţelege încă, să se poticnească şi să-şi încalce conştiinţa. Să nu distrugem pe fratele nostru, pentru care a murit Cristos, prin libertatea noastră cu privire la mâncare, ci să ne amintim că privilegiile împărăţiei, atât acum cât şi în viitor, constau în binecuvântări mult mai mari decât libertatea cu privire la mâncare, şi anume: în libertatea noastră cu privire la a face ce este drept, în pacea noastră cu Dumnezeu prin Cristos şi în bucuria noastră prin participarea la Spiritul sfânt al lui Dumnezeu. Aceste libertăţi ale împărăţiei (acum şi întotdeauna) sunt atât de mari, încât libertatea minoră cu privire la mâncare poate fi bine sacrificată în prezent pentru binele fratelui nostru.

Astfel, indiferent din care punct de vedere scriptural privim, este contrazisă ideea că promisiunile împărăţiei sunt amăgiri legendare, sau că împrejurările noastre prezente îndeplinesc aceste promisiuni.

În Biserica timpurie promisiunile de onoare în împărăţie şi de moştenire împreună cu Învăţătorul au fost imbolduri puternice la credincioşie sub încercările şi persecuţiile care existau atunci, pe care ei au fost preveniţi să le aştepte; şi dintre toate cuvintele de mângâiere şi încurajare din Apocalipsa, date celor şapte Biserici, nici unul nu străluceşte mai clar şi mai plin de forţă decât cele care declară: „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de domnie”; şi, „Celui care va birui îi voi da stăpânire peste neamuri”.

Acestea sunt făgăduinţe care în mod raţional n-ar putea fi răstălmăcite pentru a le aplica la o lucrare prezentă a harului în inimă şi nici la o domnie peste neamuri în viaţa prezentă, deoarece aceia care vor birui trebuie să facă aceasta prin moarte în serviciu, şi astfel să câştige onorurile împărăţiei. Apocalipsa 20:6.

((A286))

Dar natura umană caută să evite suferinţele şi este întotdeauna gata să apuce onoarea şi puterea; astfel aflăm că şi în zilele apostolilor unii din Biserică erau dispuşi să atribuie făgăduinţele de onoare şi putere viitoare la viaţa prezentă, şi începeau să acţioneze ca şi când deja sosise timpul ca lumea să onoreze Biserica şi chiar să i se supună. Apostolul Pavel scrie, corectând această eroare, ştiind că astfel de idei ar avea un efect dăunător asupra Bisericii prin cultivarea mândriei şi prin îndepărtarea de la sacrificiu. El le spune ironic: „O, iată-vă sătui! Iată-vă ajunşi bogaţi! Iată-vă împărăţind fără noi!” Apoi adaugă cu seriozitate: „Şi măcar de aţi împărăţi, ca să putem împărăţi şi noi [apostolii persecutaţi] împreună cu voi” (1 Corinteni 4:8). Lor le plăcea creştinismul lor, încercând să scoată din el şi cu el cât mai multă onoare posibilă; şi apostolul bine ştia că dacă ei ar fi fost credincioşi ca urmaşi ai Domnului nu erau într-o astfel de stare. Deci el le aminteşte că dacă într-adevăr mult aşteptata domnie ar fi început, şi el ar domni la fel ca ei, şi că el a fost unul care prin credincioşie a suferit pentru adevăr, ceea ce era o dovadă că domnia lor era prematură şi mai curând o capcană decât o mărire. Apoi, cu o nuanţă de ironie, el adaugă: „Noi [apostolii şi servii credincioşi] suntem nebuni pentru Hristos, dar voi înţelepţi în Hristos! Noi, slabi, dar voi tari! Voi puşi în cinste, dar noi în dispreţ!” Nu vă scriu aceste lucruri numai ca să vă fac să vă ruşinaţi. Am un obiectiv mai bun şi mai nobil -- SĂ VĂ ATRAG ATENŢIA; deoarece calea onoarei prezente nu duce la gloria şi onoarea care va fi revelată; ci suferinţa prezentă şi negarea de sine sunt calea îngustă spre glorie, onoare, nemurire şi comoştenire în împărăţie. De aceea, vă îndemn, fiţi urmaşi ai mei. Suferiţi şi fiţi ocărâţi şi persecutaţi acum, ca să puteţi avea parte cu mine la coroana vieţii pe care Domnul, judecătorul cel drept, mi-o va da în ziua aceea, şi nu numai mie, ci tuturor celor care iubesc arătarea Lui. 1 Corinteni 4:10-17; 2 Timotei 4:8.

((A287))

Dar, după ce Biserica timpurie a îndurat cu credincioşie multă persecuţie, au început să se răspândească teoriile că misiunea Bisericii era să cucerească lumea, să stabilească împărăţia cerului pe pământ şi să domnească peste neamuri înainte de a doua venire a Domnului. Acest lucru a pus temelia pentru intrigă, pompă şi mândrie lumească, spectacol şi ceremonie ostentativă în Biserică, destinate să impresioneze, să captiveze şi să impună veneraţie lumii, şi, pas cu pas, acestea au dus la marile pretenţii ale papalităţii că, fiind împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, avea dreptul să ceară respectul şi ascultarea de legile şi de reprezentanţii ei de la fiecare neam, naţiune şi popor. Sub această pretenţie falsă (şi ei, după cât se pare, se înşelau pe sine ca şi pe alţii), papalitatea a încoronat şi a detronat pentru un timp pe regii Europei şi încă mai pretinde autoritatea pe care acum nu o poate excercita.

Prin papalitate aceeaşi idee a ajuns la protestantism, care de asemenea pretinde, deşi mai vag, că într-un fel domnia Bisericii este în progres; şi, asemenea corintenilor, aderenţii lui sunt „sătui” şi „bogaţi” şi domnesc „ca împăraţi”, aşa cum expresiv a descris Domnul nostru (Apocalipsa 3:17, 18). Astfel s-a întâmplat că membrii doar nominal ai Bisericii -- cei neconvertiţi cu adevărat, care nu sunt grâu cu adevărat, ci neghină, doar imitaţii ale grâului -- depăşesc cu mult ca număr pe adevăraţii ucenici ai lui Cristos. Şi aceştia sunt mult opuşi oricărui sacrificiu real şi oricărei lepădări de sine, nu suferă persecuţie pentru dreptate [pentru adevăr], şi, în schimb, ţin cel mult doar la o formă de post etc. Ei cu adevărat domnesc împreună cu lumea şi nu sunt pe linia pregătirii pentru a avea parte în împărăţia adevărată, care trebuie să fie stabilită de Domnul nostru la a doua Sa prezenţă.

Pentru orice observator atent există o nepotrivire evidentă între această vedere şi învăţătura lui Isus şi a apostolilor. Ei au învăţat că nu poate fi nici o împărăţie până nu vine Împăratul (Apocalipsa 20:6; 3:21; 2 Timotei 2:12). ((A288)) Ca atare, împărăţia cerului trebuie să sufere violenţă până când va fi stabilită în glorie şi putere.

Două faze ale Împărăţiei lui Dumnezeu

Deşi este adevărat, cum a declarat Domnul nostru, că Împărăţia lui Dumnezeu nu vine -- nu-şi face la început apariţia -- cu manifestare exterioară, totuşi la timpul cuvenit ea se va manifesta pentru toţi prin semne exterioare vizibile, neîndoielnice. Când va fi stabilită pe deplin, Împărăţia lui Dumnezeu va fi compusă din două părţi: o fază spirituală sau cerească şi o fază pământească sau umană. Cea spirituală va fi întotdeauna invizibilă pentru oameni, deoarece aceia care o compun vor fi de natură divină, spirituală, ceea ce nici un om n-a văzut, nici nu poate vedea (1 Timotei 6:16; Ioan 1:18); totuşi prezenţa şi puterea ei se vor manifesta cu tărie, în principal prin reprezentanţii ei umani care vor constitui faza pământească a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Cei care vor constitui faza spirituală a împărăţiei sunt sfinţii biruitori din Veacul Evanghelic -- Cristosul, cap şi corp -- glorificat. Învierea şi înălţarea lor la putere precede pe aceea a tuturor celorlalţi, pentru că prin această clasă vor fi binecuvântaţi toţi ceilalţi (Evrei 11:39, 40). A lor este întâia înviere (Apocalipsa 20:5)*. Marea lucrare care-i stă ((A289)) în faţă acestei companii glorioase unse -- Cristosul -- necesită înălţarea lor la natură divină; nici o altă putere n-ar putea s-o îndeplinească, decât cea divină. Lucrarea lor este o lucrare care nu aparţine numai acestei lumi, ci tuturor lucrurilor din cer şi de pe pământ, atât printre fiinţele spirituale, cât şi printre cele umane. Matei 28:18; Coloseni 1:20; Efeseni 1:10; Filipeni 2:10; 1 Corinteni 6:3.


*În acest verset, cuvintele: „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani”, sunt adăugate. Ele nu se găsesc în manuscrisele cele mai vechi şi mai demne de încredere: Sinaitic, Vatican nr. 1209, 1160 şi Siriac. Să nu uităm că numeroasele pasaje găsite în copiile moderne sunt adăugiri care nu aparţin în mod cuvenit Bibliei. Deoarece se porunceşte să nu se adauge la Cuvântul lui Dumnezeu, datoria noastră este să respingem astfel de adăugiri imediat ce le este stabilit caracterul ilegitim. Cuvintele indicate s-au strecurat în text probabil accidental, în secolul al cincilea, deoarece nici un manuscris de dată mai timpurie (grecesc sau siriac) nu conţine această propoziţie. Probabil că la început a fost numai un comentariu marginal făcut de un cititor care şi-a exprimat gândul lui asupra textului, şi a fost copiat în corpul textului de unul care a transcris ulterior, nefăcând distincţie între text şi comentariu.

Totuşi, respingerea acestei propoziţii nu este esenţială pentru „Plan”, aşa cum este prezentat aici, deoarece ceilalţi morţi -- lumea în masă -- nu vor trăi iarăşi în sensul deplin, în sensul perfect în care a trăit Adam înainte de a păcătui şi a veni sub sentinţa „vei muri negreşit”. Viaţa perfectă, fără slăbiciune sau moarte, este singurul sens al cuvântului în care Dumnezeu recunoaşte viaţa. Din punctul Lui de vedere, toată lumea şi-a pierdut deja viaţa, moare, şi acum ar putea fi descrisă mai potrivit ca moartă decât ca vie. 2 Corinteni 5:14; Matei 8:22.

Cuvântul înviere (greceşte, anastasis) înseamnă ridicare. În legătură cu omul, înseamnă ridicarea omului la starea de la care a căzut, la perfecţiunea deplină a umanităţii -- ceea ce s-a pierdut prin Adam. Perfecţiunea la care se vor ridica treptat, în timpul Veacului Milenar de restabilire sau înviere (ridicare), este perfecţiunea de la care a căzut rasa noastră. Veacul Milenar nu este numai veacul de încercare, ci şi veacul de binecuvântare; şi prin învierea sau restabilirea la viaţă se va reda tot ceea ce s-a pierdut, tuturor celor care, atunci când vor şti şi vor avea posibilitatea, se vor supune cu bucurie. Procesul învierii va fi treptat, necesitând întregul veac pentru realizarea lui completă, deşi simpla trezire la o măsură de viaţă şi la conştienţă, aşa cum avem în prezent, va fi desigur o lucrare de moment. Prin urmare, până când se va sfârşi mia de ani, omenirea nu va ajunge deplin la măsura vieţii pierdute în Adam. Şi, deoarece orice stare lipsită de viaţă perfectă este o stare de moarte parţială, rezultă că, deşi cuvintele de mai sus nu sunt deloc parte din relatarea inspirată, ar fi strict adevărat să spunem că ceilalţi morţi nu vor trăi din nou (nu vor recâştiga deplinătatea vieţii pierdute) până când mia de ani de restabilire şi binecuvântare va fi completă.


Lucrarea fazei pământeşti a Împărăţiei lui Dumnezeu va fi limitată la această lume şi la omenire. Iar cei atât de mult onoraţi încât să aibă o parte în ea vor fi cei mai înălţaţi şi ((A290)) mai onoraţi de Dumnezeu dintre oameni. Aceştia sunt clasa la care se face referire în capitolul 8 (pag. 145), a căror zi de judecată a fost înainte de Veacul Evanghelic. Fiind încercaţi şi găsiţi credincioşi, la înviere nu vor fi aduşi iarăşi la judecată, ci vor primi imediat răsplata credincioşiei lor -- o înviere instantanee la perfecţiune ca oameni. (Ceilalţi, în afară de aceştia şi de clasa spirituală, vor fi treptat ridicaţi la perfecţiune în timpul Veacului Milenar). Astfel, această clasă va fi gata imediat pentru marea lucrare care-i stă în faţă, ca şi agenţi umani ai Cristosului în restabilirea şi binecuvântarea restului omenirii. După cum natura spirituală este necesară pentru realizarea lucrării lui Cristos, tot aşa natura umană perfectă este corespunzătoare pentru realizarea lucrării de făcut în viitor printre oameni. Aceştia vor servi printre oameni şi vor fi văzuţi de ei, în timp ce gloria perfecţiunii lor va fi un exemplu constant şi un imbold pentru alţi oameni de a se strădui să atingă aceeaşi perfecţiune. Şi faptul că aceşti vrednici din vechime vor fi în faza pământească a împărăţiei şi văzuţi de omenire este pe deplin atestat de cuvintele lui Isus către evreii necredincioşi care-L respingeau. El a spus: „Veţi vedea pe Avraam, pe Isaac şi Iacov şi pe toţi prorocii în Împărăţia lui Dumnezeu”. Să se remarce de asemenea că Învăţătorul nu menţionează că El sau apostolii vor fi văzuţi cu Avraam. De fapt oamenii vor vedea faza pământească a împărăţiei şi vor face parte din ea, dar nu din cea spirituală; şi unii, fără îndoială, vor fi supăraţi să afle că au respins o aşa mare onoare.

Nu ni se dau informaţii explicite referitoare la maniera exactă în care aceste două faze ale împărăţiei cereşti vor opera armonios, dar avem o ilustraţie a manierei în care se poate să opereze, în purtarea lui Dumnezeu cu Israel prin reprezentanţii lor: Moise, Aaron, Iosua, profeţii etc. -- deşi manifestările viitoare ale puterii divine le vor depăşi mult ((A291)) pe cele din veacul acela tipic; deoarece lucrarea veacului viitor cuprinde trezirea tuturor morţilor şi restabilirea la perfecţiune a celor ascultători. Această lucrare va necesita stabilirea unui guvern perfect printre oameni, cu oameni perfecţi în poziţii de control, pentru ca ei să poată pune în ordine în mod drept afacerile statului. Va necesita stabilirea de înlesniri educaţionale adecvate, de toate felurile, ca şi măsuri filantropice de diferite feluri. Şi această nobilă lucrare de ridicare în acest fel a omenirii, prin paşi siguri şi stabili (sub direcţia membrilor spirituali nevăzuţi ai aceleiaşi împărăţii), este înalta onoare la care sunt numiţi vrednicii din vechime şi pentru care vor ieşi afară pregătiţi, curând după prăbuşirea finală a împărăţiilor acestei lumi şi după legarea lui Satan, prinţul lor. Şi ca reprezentanţi onoraţi divin ai împărăţiei cereşti, ei vor primi neîntârziat onoarea şi cooperarea tuturor oamenilor.

A câştiga un loc în faza pământească a împărăţiei lui Dumnezeu, va însemna a găsi satisfacerea fiecărei dorinţe şi ambiţii a inimii omeneşti perfecte. Va însemna o parte glorioasă şi satisfăcătoare chiar de la intrarea în ea; şi totuşi gloria va creşte pe măsură ce timpul va înainta şi lucrarea binecuvântată va progresa. Şi când, la sfârşitul miei de ani, marea lucrare de restabilire va fi îndeplinită prin Cristosul (în mare măsură prin intermediul acestor nobili colaboratori umani), când întregul neam omenesc (în afară de cei incorigibili -- Matei 25:46; Apocalipsa 20:9) va sta aprobat, fără pată, fără încreţitură sau ceva de felul acesta, în prezenţa lui Iehova, aceştia, care au avut o contribuţie esenţială în lucrare, vor străluci printre semenii lor şi înaintea lui Dumnezeu, a lui Cristos şi a îngerilor, „ca stelele în veac şi în veci de veci” (Daniel 12:3). Lucrarea şi osteneala lor din iubire nu va fi niciodată uitată de semenii lor recunoscători. Ei vor fi păstraţi în amintire veşnică. Psalmul 112:6.

((A292))

Dar mare cum va fi gloria crescândă a acelor oameni perfecţi care vor constitui faza pământească a împărăţiei, gloria celor cereşti va fi o glorie mai mare. În timp ce primii vor străluci ca stelele în veci, cei din urmă vor străluci ca strălucirea bolţii cereşti -- ca soarele (Daniel 12:3). Onorurile cerului şi ale pământului vor fi puse la picioarele Cristosului. Mintea omenească poate aproxima, dar nu poate concepe clar gloria care va fi descoperită în Cristosul de-a lungul veacurilor nenumărate ale eternităţii. Romani 8:18; Efeseni 2:7-12.

Prin aceste două faze ale împărăţiei va fi adeverită făgăduinţa făcută lui Avraam: „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine şi în sămânţa ta”. „Sămânţa ta va fi ca nisipul de pe ţărmul mării şi ca stelele cerului” -- o sămânţă pământească şi una cerească, ambele fiind mijloace ale lui Dumnezeu de binecuvântare a lumii. Ambele faze ale făgăduinţelor au fost văzute clar şi au fost intenţionate de Dumnezeu de la început, dar numai cea pământească a fost văzută de Avraam. Şi totuşi Dumnezeu a ales din sămânţa naturală pe cei mai importanţi din clasa spirituală (apostolii şi alţii) şi a oferit binecuvântarea cea mai importantă, cea spirituală, tuturor din acea naţiune care trăiesc la timpul cuvenit pentru această chemare cerească, aceasta fiind în plus faţă de cât a văzut vreodată Avraam în legământ -- favoare peste favoare.

Pavel (Romani 11:17) vorbeşte despre legământul avraamic ca despre o rădăcină din care a crescut natural Israelul trupesc, dar în care au fost altoiţi credincioşii dintre neamuri când ramurile naturale au fost tăiate din cauza necredinţei. Aceasta dovedeşte dubla împlinire a făgăduinţei în dezvoltarea celor două seminţe: pământească (umană) şi cerească (spirituală), care vor constitui cele două faze ale împărăţiei. Acest legământ-rădăcină poartă aceste două feluri distincte de ramuri, fiecare din ele aducând la înviere propriul fel distinct de roade perfecte: clasele umane şi ((A293)) spirituale în puterea împărăţiei. În ordinea dezvoltării, întâi a fost cea naturală (pământească), apoi conducătorii cereşti; dar în ordinea grandorii poziţiei şi timpului instalării, întâi va fi cea spirituală, după aceea cea naturală; şi astfel cei din urmă vor fi cei dintâi şi cei dintâi vor fi cei din urmă. Matei 19:30; Luca 16:16.

Făgăduinţa făcută lui Avraam, la care se referă Ştefan (Faptele 7:5) şi în care Israel a crezut, a fost pământească: se referea la ţară. Dumnezeu „i-a făgăduit că i-o va da în stăpânire”, a spus Ştefan. Şi Dumnezeu i-a zis lui Avraam: „Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale pentru totdeauna. Îţi voi face sămânţa ca pulberea pământului, aşa că dacă poate număra cineva pulberea pământului, va putea să fie numărată şi sămânţa ta. Scoală-te, străbate ţara în lung şi-n lat; căci ţie ţi-o voi da” (Geneza 13:14-17). Ştefan arată că această făgăduinţă trebuie încă să fie îndeplinită, deoarece el declară că Dumnezeu n-a dat lui Avraam [în ţara aceea] „nimic de moştenire, nici măcar o palmă de loc”.

Apostolul scriind despre aceeaşi clasă a vrednicilor din vechime -- Avraam printre alţii -- este de acord cu declaraţia lui Ştefan că făgăduinţa făcută lui Avraam n-a fost încă împlinită; şi merge mai departe şi arată că acele făgăduinţe pământeşti nu pot şi nu vor fi împlinite până când se vor împlini făgăduinţele încă mai înalte, cereşti, referitoare la Cristosul (Cap şi corp). El spune despre ei: Toţi aceştia, măcar că au primit mărturie prin credinţă, totuşi n-au primit [împlinirea a] ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi [Cristosul], ca să nu ajungă ei la desăvîrşire fără noi (Evrei 11:13, 39, 40). Astfel, din nou se arată că Răscumpărătorul şi Restauratorul este spiritual, predându-şi umanul ca sacrificiu pentru toţi, şi că de la ((A294)) această clasă spirituală, când va fi mult înălţată, trebuie să pornească toate binecuvântările, oricare ar fi cei onoraţi ca instrumente sau agenţi ai ei. Romani 12:1; Galateni 3:29.

Se vede astfel că faza pământească este israelită; şi în jurul acestui fapt se înmănunchiază acele multe profeţii legate de proeminenţa acestei naţiuni în planul lui Dumnezeu pentru binecuvântarea viitoare a lumii, când cortul lor căzut în ţărână va fi restabilit şi Ierusalimul va fi o laudă pe întregul pământ. Găsim declaraţii făcute atât de profeţi cât şi de apostoli, care arată clar că în vremurile restabilirii Israelul ca naţiune va fi primul dintre neamuri care va veni în armonie cu ordinea cea nouă de lucruri; că Ierusalimul pământesc va fi rezidit pe vechile lui dărâmături şi că statul lor va fi restabilit ca la început sub prinţi sau judecători (Isaia 1:26; Psalmul 45:16; Ieremia 30:18). Şi ce s-ar putea aştepta mai raţional decât ca Israelul să se bucure mai întâi în a-i recunoaşte pe profeţi şi pe patriarhi, şi ca obişnuinţa lor cu legea şi îndelungata lor disciplinare sub lege să-i fi pregătit pentru supunere şi ascultare sub autoritatea împărăţiei? Şi în timp ce Israelul va fi primul dintre neamuri care va fi recunoscut şi binecuvântat, de asemenea este scris despre Israel: „DOMNUL va mântui mai întâi corturile lui Iuda”.

Nu considerăm important a intra în discuţie în legătură cu locul unde trebuie căutate „seminţiile pierdute” ale lui Israel. Poate este sau poate nu este adevărat ceea ce pretind unii, că acele „seminţii pierdute” pot fi urmărite până la anumite naţiuni civilizate din prezent. Dar, deşi unele dintre dovezile sugerate nu sunt iraţionale, totuşi ca întreg, în mare parte este deducţie şi presupunere. Dar, chiar dacă ar fi demonstrat clar că unele din naţiunile civilizate sunt descendente din seminţiile pierdute, aceasta n-ar dovedi pentru ele nici un avantaj sub „chemarea cerească”, „de sus”, care de la respingerea lor naţională nu cunoaşte nici o diferenţă între iudeu şi grec, rob sau slobod. Dacă asemenea dovezi ar deveni ((A295)) odată clare (ceea ce până acum nu sunt), ar fi în perfectă armonie cu profeţiile şi cu făgăduinţele referitoare la această naţiune, care încă îşi aşteaptă împlinirea în şi sub faza pământească a împărăţiei.

Ataşamentul natural, precum şi o măsură de încredere în făgăduinţele multă vreme neîmplinite, care încă mai supravieţuieşte, şi toate prejudiciile lor naturale, vor fi favorabile pentru acceptarea generală şi grabnică de către Israel a noilor conducători; în timp ce obişnuinţa cu ascultarea de lege într-o anumită măsură va fi de asemenea favorabilă armoniei lor grabnice cu principiile noului guvern.

Deoarece Ierusalimul a fost sediul imperiului sub Împărăţia tipică a lui Dumnezeu, el va ocupa iarăşi aceeaşi poziţie şi va fi „cetatea Marelui Împărat” (Psalmul 48:2; Matei 5:35). O cetate este un simbol al unei împărăţii sau stăpâniri, şi astfel Împărăţia lui Dumnezeu este simbolizată prin Noul Ierusalim, noua stăpânire venind din cer pe pământ. La început ea va consta numai din clasa spirituală, Mireasa lui Cristos, care, aşa cum a fost văzută de Ioan, va veni treptat pe pământ, adică va veni treptat în putere, în timp ce imperiile prezente se sfărâmă în bucăţi, în timpul zilei Domnului. Totuşi, la timpul cuvenit, va fi stabilită faza pământească a acestei cetăţi, din care vrednicii din vechime vor fi părţi sau membri. Nu vor fi două cetăţi (guverne), ci o cetate, un guvern ceresc, cel pe care l-a căutat Avraam, „o cetate care are temelii” -- un guvern stabilit în dreptate, fiind întemeiat pe stânca de temelie sigură a dreptăţii lui Cristos Răscumpărătorul, pe valoarea răscumpărării omului pe care El a dat-o şi pe fermitatea dreptăţii divine care nu poate să condamne pe răscumpăraţi, după cum n-a putut scuza înainte pe păcătoşi. Romani 8:31-34; 1 Corinteni 3:11.

Glorioasă Cetate a Păcii! ale cărei ziduri înseamnă mântuire, protecţie şi binecuvântare pentru toţi care intră ((A296)) în ea, a cărei temelie pusă în dreptate nu poate fi niciodată mişcată şi al cărei ziditor şi proiectant este Dumnezeu! În lumina care va străluci de la această cetate (împărăţie) glorioasă a lui Dumnezeu, neamurile (oamenii) vor merge pe marea cale a sfinţeniei în sus spre perfecţiune şi spre armonie deplină cu Dumnezeu. Apocalipsa 21:24*.


*Cuvintele „şi cinstea” din acest verset lipsesc din manuscrisele cele mai vechi şi mai autentice. Din versetul 26 de asemenea lipsesc aceste cuvinte.


Când omenirea va ajunge la perfecţiune, la sfârşitul Veacului Milenar, după cum s-a arătat deja, oamenii vor fi admişi ca membri ai Împărăţiei lui Dumnezeu şi li se va da întreaga stăpânire a pământului, aşa cum s-a intenţionat la început -- fiecare om un suveran, un rege. Acest lucru este arătat clar în profeţia simbolică a lui Ioan (Apocalipsa 21:24-26), deoarece în viziune el a văzut nu numai oamenii umblând în lumina ei, ci şi regii intrând în ea în glorie; totuşi nimeni care s-o pângărească nu va putea intra în ea. Nici unul care n-a fost întâi încercat amănunţit nu se poate identifica cu acea cetate (împărăţie), nici unul care ar face sau i-ar plăcea să facă înşelăciune şi nedreptate, numai cei pe care Mielul îi va scrie ca vrednici de viaţă veşnică şi cărora le va spune: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia care v-a fost pregătită”.

Dar să nu se uite că deşi cetatea literală a Ierusalimului fără îndoială va fi rezidită, şi deşi probabil va deveni capitala lumii, totuşi multe profeţii care menţionează Ierusalimul şi gloriile lui viitoare se referă în simbol la Împărăţia lui Dumnezeu care va fi stabilită în mare splendoare.

Referitor la gloria viitoare a fazei pământeşti a împărăţiei, aşa cum este reprezentată prin Ierusalim, profeţii vorbesc în termeni înflăcăraţi, spunând: „Izbucniţi cu toate în strigăte de bucurie, dărâmături ale ((A297)) Ierusalimului! Căci DOMNUL mângâie pe poporul Său, El a răscumpărat Ierusalimul”. „Căci voi crea Ierusalimul să fie un jubileu şi poporul lui o bucurie.” „Bucuraţi-vă împreună cu Ierusalimul şi înveseliţi-vă pentru el, . . . ca să vă desfătaţi de plinătatea slavei lui. Căci aşa vorbeşte DOMNUL: «Iată, voi îndrepta spre el pacea ca un râu şi slava poporelor ca un torent ieşit din matcă».” „În timpul acela, Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al DOMNULUI; toate poporele se vor strânge la Ierusalim.” „Şi multe popoare se vor duce şi vor zice: «Veniţi, să ne suim la muntele [împărăţia] DOMNULUI, la casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui.» Căci din Sion [faza spirituală] va ieşi legea şi din Ierusalim [faza pământească] cuvântul DOMNULUI”. Isaia 52:9; 65:18; 66:10-12; Ieremia 3:17; Isaia 2:3.

Când considerăm multele făgăduinţe scumpe de binecuvântare viitoare făcute lui Israel şi aşteptăm o împlinire exactă a lor pentru acest popor, este potrivit să ne amintim că ei ca popor sunt atât tipici, cât şi reali. Într-un aspect sunt tipici pentru toată omenirea, şi Legământul Legii lor, de ascultare şi viaţă, a fost tipic pentru Noul Legământ care va fi stabilit cu lumea în timpul Veacului Milenar şi al veacurilor viitoare.

Sângele ispăşirii sub legământul lor tipic şi preoţimea care-l aplica acelei naţiuni a simbolizat sângele Noului Legământ şi Preoţimea Regală, care în timpul Mileniului va aplica curăţirile şi binecuvântările lui întregii lumi. Astfel, preoţimea lor a simbolizat pe Cristosul, iar acea naţiune a tipificat pe toţi aceia pentru care s-a făcut sacrificiul real şi pentru care vor veni binecuvântările reale: „fiecare om”, „întreaga lume”.

Apoi să ne amintim că deşi binecuvântările viitoare, ca şi cele trecute, vor fi întâi pentru evrei şi apoi pentru neamuri, va fi numai o chestiune de timp faptul că evreii vor avea întâietate la favoarea divină; şi am arătat că ((A298)) aceasta va fi o urmare naturală a pregătirii lor sub Lege, care la timpul cuvenit îşi va servi scopul de a-i aduce la Cristos. Deşi la prima venire a adus numai o rămăşiţă din ei, la a doua venire îi va aduce ca popor şi vor fi ca popor un prim-rod printre neamuri. În cele din urmă toate binecuvântările promise lui Israel, în afara celor aparţinătoare claselor alese, îşi vor avea nu numai împlinirea reală în acest popor, dar şi împlinirea lor antitipică în toate familiile pământului. Sub acel guvern „Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui: slavă, cinste şi pace va veni peste oricine face binele, întâi peste iudeu, apoi peste grec. Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului”. Romani 2:6, 10, 11.

Apostolul Pavel ne atrage atenţia în mod special asupra siguranţei făgăduinţelor lui Dumnezeu către Israel în viitor şi arată ce favoruri au pierdut prin necredinţă şi ce favoruri sunt încă sigure. El spune că datorită mândriei, împietririi inimii şi necredinţei, Israelul ca popor n-a obţinut ceea ce a căutat -- locul principal în favoarea şi serviciul divin. Referinţa lui Pavel aici nu este la toate generaţiile lui Israel de la Avraam încoace, ci la acele generaţii care au trăit pe timpul primei veniri; şi cuvintele lui s-ar aplica la toate generaţiile care au trăit în timpul Veacului Evanghelic, veac în care a fost oferită favoarea principală: chemarea de sus la natură divină şi la moştenire împreună cu Isus. Israelul ca popor n-a recunoscut şi n-a ţinut la această favoare. Şi deşi Dumnezeu a cercetat neamurile şi a chemat pe mulţi dintre ei prin Evanghelie, ei, ca Israel trupesc, nu vor obţine premiul ceresc. Totuşi, o clasă, o rămăşiţă, o turmă mică dintre toţi cei chemaţi dă atenţie chemării, şi prin ascultare şi sacrificiu de sine îşi asigură chemarea şi alegerea. Astfel, ceea ce n-a obţinut Israelul ca popor şi ceea ce nici Biserica creştină nominală nu obţine i se dă clasei alese sau selecţionate, credincioşii -- „trupul lui Hristos” -- aleşii ((A299)) (după cunoştinţa mai dinainte a lui Dumnezeu) prin sfinţirea duhului şi credinţa adevărului. 2 Tesaloniceni 2:13; 1 Petru 1:2.

Dar, deşi prin respingerea lui Mesia Israel a pierdut toată această favoare specială, totuşi Pavel arată că aceasta nu i-a dovedit cu totul îndepărtaţi din favoare, deoarece ei aveau încă acelaşi privilegiu de a fi altoiţi în Cristos şi în favorurile spirituale de care se bucura restul omenirii, dacă în timpul când se făcea chemarea ei acceptau acest lucru în credinţă; deoarece, argumentează Pavel, Dumnezeu poate tot atât de bine să-i altoiască iarăşi precum altoieşte ramurile sălbatice şi este tot atât de dispus să facă aceasta, dacă ei nu continuă în necredinţă. Romani 11:23, 24.

Mai mult, Pavel argumentează că deşi Israel a pierdut binecuvântarea principală „pe care o căuta”, locul principal în împărăţia lui Dumnezeu, totuşi încă rămâne ca mari făgăduinţe să se împlinească pentru acest popor, deoarece, argumentează el, darurile lui Dumnezeu, chemările, legămintele şi făgăduinţele nu vor fi retrase neîmplinite. Dumnezeu ştia sfârşitul de la început, El ştia că Israel va respinge pe Mesia; şi având această cunoştinţă, făgăduinţele Lui fără echivoc pentru ei ne dau asigurarea că Israel va fi folosit încă de Domnul în serviciu, ca mijlocul Lui în binecuvântarea lumii, deşi „Israel n-a căpătat ce căuta” -- favoarea principală. Apoi Pavel continuă să arate că făgăduinţele prin legământ făcute de Dumnezeu lui Israel erau de aşa natură încât să lase deschis şi nedefinit faptul că ei ca popor vor fi sămânţa cerească ori pământească -- dacă vor moşteni şi vor împlini slujba mai înaltă ori mai joasă menţionată în făgăduinţe. Dumnezeu a ţinut în secret favoarea spirituală mai înaltă până la timpul cuvenit, şi făgăduinţele făcute lor menţionau numai favoarea pământească, deşi El i-a favorizat oferindu-le întâi şi favorurile spirituale, şi astfel le-a oferit mai mult ((A300)) decât le promisese vreodată. Într-un cuvânt, făgăduinţele cereşti erau ascunse în cele pământeşti. Aceste făgăduinţe, spune Pavel, nu pot da greş, iar oferirea întâi a favorii ascunse şi respingerea oarbă a ei de către Israel în nici un fel nu dezminte sau nu anulează cealaltă trăsătură a făgăduinţei. Deci el declară că deşi Israelul ca naţiune este respins din favoare în timpul când atât dintre evrei cât şi dintre neamuri se alege Mireasa lui Cristos, totuşi va veni timpul când, Salvatorul (Cristos, Cap şi corp) fiind complet, favoarea divină se va întoarce la Israelul trupesc şi gloriosul Salvator va îndepărta nelegiuirea de la Iacov*, şi în felul acesta tot Israelul va fi mântuit [restabilit în favoare], după cum este scris prin profet. Cuvintele apostolului sunt:


*Israelul spiritual nu este numit niciodată Iacov.


„Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: împietrire într-o măsură s-a întâmplat lui Israel [Diaglott, B. Wilson -- n. e.] ...până va intra plinătatea neamurilor [până când numărul deplin ales dintre neamuri este completat]. Şi în felul acesta tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: «Salvatorul [Cristos, Cap şi corp] va veni din Sion şi va îndepărta nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul Meu pentru ei, când le voi şterge păcatele». În ce priveşte EVANGHELIA, ei sunt vrăjmaşi, spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din cauza părinţilor lor. Căci darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără schimbare. După cum voi [neamurile] odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu, iar acum, prin neascultarea lor, aţi căpătat îndurare, tot aşa şi ei n-au ascultat acum, pentru ca, prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare [de la Biserica glorificată]. Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi în neascultare, ca să aibă milă de toţi [Compară Romani 5:17-19]. O, adâncul bogăţiei înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu!” Romani 11:25-33.

((A301))

Moştenitori ai Împărăţiei

„Cine va putea să se suie la muntele [simbol al împărăţiei] DOMNULUI? Cine va sta în locul [templul] Lui cel sfânt? Cel care are mâinile nevinovate şi inima curată.” Psalmul 24:3, 4.

Cetatea Ierusalimului a fost zidită pe vârful unui munte, un vârf dublu, deoarece era separat de valea Tiropeon în două părţi. Totuşi era o singură cetate înconjurată de un zid, cu poduri care legau cele două despărţituri. Pe unul din aceste vârfuri de munte a fost construit Templul. Aceasta s-ar putea înţelege că simbolizează unirea calităţilor împărăteşti şi preoţeşti la Biserica glorificată, sau acea unică Împărăţie a lui Dumnezeu cu două faze ale ei: templul spiritual, nu de origine pământească, ci de o natură nouă, cerească sau spirituală (Evrei 9:11), separată şi totuşi unită cu faza pământească.

David pare că se referă la cele două locuri. Oricum era o onoare să fii din cetate, şi încă o mai mare onoare să urci la templul sfânt, în teritoriul sacru unde numai preoţilor le era permis să intre. Şi David arată că puritatea vieţii şi onestitatea inimii sunt necesare oricui vrea să ajungă la vreuna dintre onoruri. Cei care vor să fie din preoţimea împărătească sunt îndemnaţi la curăţenie, întocmai cum Marele Preot al mărturisirii noastre este curat, dacă vreau să fie socotiţi vrednici de moştenire împreună cu El. Iar cel ce are această speranţă în El se curăţeşte pe sine, întocmai cum El este curat. După cum deja s-a arătat, aceasta este o curăţenie a intenţiei, socotită nouă ca o curăţenie absolută sau reală, curăţenia lui Cristos atribuită nouă, care ne completează deficienţa inevitabilă şi compensează slăbiciunile noastre inevitabile, în timp ce umblăm după spirit, nu după trup.

Dar să nu se uite că puritatea, sinceritatea şi întreaga consacrare faţă de Dumnezeu sunt esenţiale pentru toţi aceia care vreau să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, în oricare din ((A302)) faze. Aşa a fost cu acei vrednici din vechime care vor moşteni faza pământească a împărăţiei sub Cristos. Ei au iubit dreptatea şi au urât nelegiuirea, şi erau adânc întristaţi şi aveau remuşcări atunci când erau surprinşi într-o greşeală ori împiedicaţi de o slăbiciune sau ispită. Tot aşa a fost şi cu credincioşii Veacului Evanghelic, şi aşa va fi cu toţi în Veacul Milenar când spiritul lui Dumnezeu, spiritul adevărului, va fi turnat peste toată carnea. Învingătorii acelui veac de asemenea vor trebui să se străduiască pentru puritatea inimii şi a vieţii, dacă vor vrea să aibă dreptul, sub aranjamentul lui Dumnezeu, să intre în cetate -- împărăţia pregătită pentru ei de la întemeierea lumii -- stăpânirea originară restabilită.

Domnia de fier

Mulţi presupun greşit că atunci când Împărăţia Milenară a lui Cristos va fi inaugurată fiecare va fi mulţumit de conducerea ei. Dar nu este aşa. Reglementările ei vor fi cu mult mai exigente decât ale oricărui alt guvern anterior, şi libertăţile oamenilor vor fi restrânse până la un grad într-adevăr supărător pentru mulţi care vociferează acum pentru creşterea libertăţii. Libertatea de a induce în eroare, de a denatura, de a câştiga necinstit şi a înşela pe alţii, va fi complet oprită. Libertatea de a folosi abuziv mâncare sau băutură pentru sine sau pentru alţii, sau de a corupe în vreun fel bunele moravuri, le va fi complet negată tuturor. Libertatea sau permisiunea de a face vreun rău nu va fi acordată nimănui. Singura libertate acordată cuiva va fi adevărata şi glorioasa libertate a fiilor lui Dumnezeu -- libertatea de a face bine pentru sine şi pentru alţii în oricare mod, dar nu va fi permis nici un rău şi nici o nimicire în toată acea Împărăţie sfântă (Isaia 11:9; Romani 8:21). Prin urmare, acea domnie va fi simţită de mulţi ca severă, stricând toate obiceiurile şi datinile anterioare, precum şi instituţiile prezente fondate pe aceste obiceiuri şi idei false de ((A303)) libertate. Datorită fermităţii şi vigorii ei, este numită simbolic domnia de fier -- „El le va păstori cu un toiag de fier” (compară Apocalipsa 2:26, 27; Psalmul 2:8-12 şi 49:14). Astfel va fi împlinită declaraţia: „Voi face din judecată o linie şi din dreptate un fir cu plumb; şi grindina [judecata dreaptă] va surpa locul de scăpare al neadevărului şi apele [adevărul] vor îneca adăpostul ascuns”, şi orice lucru ascuns va fi descoperit. Isaia 28:17; Matei 10:26.

Mulţi se vor revolta împotriva acelei domnii perfecte şi echitabile, pentru că au fost obişnuiţi în trecut, sub domnia prinţului prezent, să stăpânească peste semenii lor muritori şi să trăiască în întregime pe seama altora, fără să facă un serviciu compensator. Şi multe şi severe vor fi loviturile pe care le va cere şi le va primi în mod natural, sub acea domnie, o viaţă prezentă de îngăduinţă şi de mulţumire de sine, până când unii ca aceştia vor învăţa lecţiile acelei împărăţii: echitatea, justiţia, dreptatea (Psalmul 89:32; Luca 12:47, 48). Lecţia despre acest subiect vine întâi pentru generaţia în viaţă, şi acum este aproape. Iacov 5.

Dar, binecuvântat gând! Când Prinţul Vieţii va pune în aplicare legile dreptăţii şi echităţii cu o domnie de fier, masele omenirii vor învăţa că „dreptatea înalţă pe un popor, dar păcatul este ruşinea popoarelor”. Ei vor învăţa că planul şi legile lui Dumnezeu sunt la urma urmelor cele mai bune pentru toţi cei implicaţi, şi în final vor învăţa să iubească dreptatea şi să urască nelegiuirea (Psalmul 45:7; Evrei 1:9). Toţi cei care sub acea domnie nu vor fi învăţat să iubească ce este drept, vor fi socotiţi nevrednici de viaţă veşnică şi vor fi înlăturaţi dintre oameni. Faptele 3:23; Apocalipsa 20:9; Psalmul 11:5-7.

Împărăţia veşnică

„Şi DOMNUL va fi împărat peste tot pământul, în ziua aceea” (Zaharia 14:9). Împărăţia pe care Iehova o va stabili în mâinile lui Cristos în timpul Mileniului va fi împărăţia lui ((A304)) Iehova, dar va fi sub controlul direct al lui Cristos ca locţiitor al Său, cam în aceeaşi manieră în care a procedat guvernul Statelor Unite cu statele din sud după Revoltă. Statelor din sud nu le-a fost permis pentru un timp să se guverneze prin alegerea propriilor funcţionari, ca nu cumva să nu se conformeze legilor constituţionale ale Uniunii, ci au fost plasaţi în control guvernatori cu putere de acţiune deplină, cu scopul de a reconstrui acele guverne de stat şi a le readuce în deplină armonie cu guvernul central. Astfel, domnia specială a lui Cristos peste afacerile pământului este pentru un timp limitat şi pentru un anumit scop, şi se va termina cu împlinirea acelui scop. Omul prin răzvrătire şi-a pierdut drepturile date de Dumnezeu -- autoguvernarea în armonie cu legile lui Iehova, printre altele. Dumnezeu, prin Cristos, răscumpără toate acele drepturi şi asigură pentru om dreptul nu numai de a se întoarce personal la starea dinainte, ci şi de a se întoarce la funcţia dinainte, de rege al pământului. Dar aducerea omului înapoi, aşa cum intenţionează Dumnezeu, în modul care este cel mai potrivit să imprime lecţia experienţei prezente, şi anume, cerându-i să facă efort pentru propria lui restabilire, va cere un guvern tare, perfect. Şi această onoare de completare a restabilirii omului este acordată lui Cristos, care a murit pentru a-Şi asigura dreptul la ea, şi „Trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale” -- până când nu va exista nici unul care să nu-L recunoască, să nu-L onoreze şi să nu I se supună. Atunci, fiindu-I împlinită misiunea legată de reconstrucţia sau restabilirea omenirii, El va preda împărăţia lui Dumnezeu, însuşi Tatălui, şi omenirea va avea de-a face direct, ca şi la început, cu Iehova -- mijlocirea omului Isus Cristos împlinind deplin şi complet marea operă de reconciliere. 1 Corinteni 15:25-28.

Împărăţia, când va fi predată Tatălui, va rămâne Împărăţia lui Dumnezeu şi legile vor fi întotdeauna ((A305)) aceleaşi. Toată omenirea, atunci perfect restabilită, va fi în stare să dea ascultare perfectă, atât în literă cât şi în spirit, în timp ce acum spiritul de ascultare sau străduinţa de a respecta legea lui Dumnezeu este tot ce sunt capabili oamenii să dea. Litera deplină a acestei legi perfecte i-ar condamna imediat la moarte (2 Corinteni 3:6). Acceptarea noastră acum este numai prin răscumpărarea lui Cristos.

Până a fi în realitate perfect, „Înfricoşător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu!” (Evrei 10:31). Acum, şi până vor fi în realitate perfecţi, nimeni n-ar putea sta în faţa legii justiţiei riguroase; cu toţii au nevoie de mila dată liber sub meritul şi sacrificiul lui Cristos. Dar când Cristos va preda Tatălui împărăţia, El îi va prezenta în faţa Lui desăvărşiţi, corespunzători şi în stare să se bucure de binecuvântarea veşnică sub legea perfectă a lui Iehova. Toată frica va fi trecut atunci, şi Iehova va fi în perfectă armonie cu creaturile Sale restabilite, ca şi la început.

Când, la sfârşitul Veacului Milenar, Cristos va preda Tatălui stăpânirea pământului, El o va face predând-o omenirii ca reprezentanţi ai Tatălui, care de la început au fost desemnaţi să aibă această onoare (1 Corinteni 15:24; Matei 25:34). Astfel Împărăţia lui Dumnezeu durează veşnic. Şi astfel citim în cuvintele Domnului nostru: „Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui [celor care în timpul domniei Milenare vor fi ajuns la poziţia de favoare, prin armonie şi supunere]: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu [voi, pe care Tatăl Meu intenţionează să vă binecuvânteze astfel], de moşteniţi împărăţia CARE V-A fost pregătită de la întemeierea lumii»”.

Această împărăţie şi această onoare pregătită pentru om nu trebuie să fie confundată cu acea împărăţie şi cu acea onoare încă mai înaltă pregătită pentru Cristosul, „pe care Dumnezeu a hotărât-o mai dinainte, spre slava noastră” (1 Corinteni 2:7), şi pentru care am fost aleşi în Cristos înainte de întemeierea lumii. Şi deşi intervenţia specială şi ((A306)) domnia lui Cristos peste pământ se va încheia, cum s-a arătat mai înainte, nu trebuie să tragem concluzia că gloria, stăpânirea şi puterea lui Cristos vor înceta atunci. Nu, Cristos este pentru veşnicie asociat cu toată gloria şi puterea divină, la dreapta favorii lui Iehova; iar Mireasa şi comoştenitorii Lui vor împărtăşi veşnic gloria Lui crescândă. În legătură cu ce lucrări minunate aşteaptă în alte lumi puterea acestui agent mult înălţat al lui Iehova, nu vrem să facem aici alte presupuneri, decât că vrem să sugerăm infinitatea şi activitatea puterii divine şi nemărginirea universului.

Aşadar, pe oricare fază a împărăţiei ni se concentrează interesul, ea este cu adevărat „dorinţa tuturor neamurilor”, deoarece sub ea toţi vor fi binecuvântaţi. Deci, toţi să dorească serios acel timp şi toţi să se roage: „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. De aceea, toată creaţia geme şi aşteaptă în ignoranţă de multă vreme -- aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu, împărăţia care va zdrobi răul şi va binecuvânta şi vindeca toate popoarele. Romani 8:19; 16:20.

(307-342) 15 — Ziua lui Iehova